Aspecte generale privitoare la dreptul notarial

1.Noţiunea şi importanţa disciplinei

Dreptul notarial a fost definit în doctrină ca fiind acea ramură de drept care este
constituită din ansamblul normelor juridice care reglementează modul de organizare a activităţii
notariale, statutul notarului public şi procedura de întocmire a actelor notariale1.
Din această definiție rezultă că dreptul notarial cuprinde două categorii de norme
juridice: unele sunt norme ce privesc doar organizarea activităţii notariale şi structura organelor
care o exercită sau o coordonează; altele se referă la procedura de întocmire a diferitelor acte
notariale.
Dreptul notarial se află într-o strânsă legătură cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul
contractelor, dreptul succesoral, dreptul familiei, dreptul internaţional privat, dreptul afacerilor
sau dreptul comercial, asigurând astfel cum precizează chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995,
republicată „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și
exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea".

2.Obiectul disciplinei

Obiectul dreptului notarial se desprinde cu ușurință din definiția sa, acesta fiind format,
așadar, din totalitatea normelor juridice privitoare la organizarea activității notariale, statutul
notarului public şi la procedurile notariale, cum ar fi procedura întocmirii actelor notariale,
procedura succesorală notarială, procedura divorțului etc.

3. Repere istorice ale activității notariale. Izvoarele dreptului notarial.

Apariția notariatului este legată de apariția și utilizarea scrisului de către sumerieni în

cuprinsul primelor testamente întocmite, pentru prima dată, cu mii de ani în urmă. De aceea se
spune că instituţia notariatului este o instituţie milenară.
În Roma antică, spre sfârşitul epocii republicane, s-a născut instituţia tabelionilor, fiind
socotită străbuna notariatului.
În ţara noastră, primele acte notariale datează din secolul al XII-lea în Transilvania unde,
la cancelaria voievozilor, funcționau notari al căror rol era acela de a redacta acte cu conținut
juridic.
Primul pas în doemniul notarial a fost făcut la 1 septembrie 1886 când a fost promulgată
Legea pentru autentificarea actelor, prin care această sarcină a fost dată în competenţa
instanţelor judecătoreşti.
Prin Decretul 79/1950 pentru organizarea Notariatului de Stat a fost înfiinţat Notariatul
de Stat și s-au stabilit următoarele atribuţii ale notariatelor: autentificarea înscrisurilor,
legalizările de acte şi trimiterile în posesie ale moştenitorilor. Ulterior, prin Decretul
nr.377/1960, atribuţiile notariatelor de stat au fost lărgite în mod considerabil.
Notariatele de stat din România erau organizate după modelul sovietic şi funcţionau ca
organe administrative, cu atribuţii specifice activităţii necontencioase. Notarii de stat erau
consideraţi ca funcţionari publici, activitatea acestora fiind subordonată Ministerului Justiţiei.
După Revoluția din decembrie 1989 notariatul de stat și-a continuat activitatea, însă
tranziţia spre o economie de piaţă, noile realități juridice și sociale au impus o organizare

1
I. Leș, Elemente de drept notarial, Ed. C.H.Beck, București, 2014, pag. 1
modernă a profesiilor liberale, inclusiv a profesiei de notar public. Astfel, în anul 1995 a fost
adoptată Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.
Izvoarele dreptului notarial sunt: Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, Codul civil, care reglementează instituţii juridice de o importanţă deosebită pentru
dreptul notarial; Codul de procedură civilă, care reglementează regimul general al probelor,
reprezentarea judiciară, renunţarea la judecată ori la dreptul pretins, renunţarea la căile de atac,
procedurile necontencioase; Codul fiscal şi normele metodologice de aplicare a acestuia; Codul
de procedură fiscală etc.

4. Principiile activităţii notariale

Principiile activităţii notariale reprezintă reguli diriguitoare ale activității notariale.

4.1. Principiul legalităţii

Aplicarea acestui principiu presupune că desfășurarea și organizarea activității notariale

trebuie să se facă în conformitate strictă cu legea.
În acest sens, art. 9 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale
prevede în sensul că „(1)Notarii publici şi instituţiile prevăzute la art. 8 care desfăşoară
activitate notarială au obligaţia să verifice, în scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care le
instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea
lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-
au acceptat efectele. (2)În cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri,
notarul public va refuza întocmirea lui”, iar art. 80 al.1 dispune: „Notarul public are obligaţia
să desluşească raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să
verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările
necesare asupra efectelor lui juridice.”

4.2. Principiul egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor în faţa notarului public

Acest principiu rezidă din dispoziţiile art.10 al Legii 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale: „Activitatea notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie,
de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”, și decurge din dispozițiile art.16 din
Constituţia României privitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
Principiul egalității de tratament presupune două aspecte:
- pe de-o parte, notarul public nu va putea refuza încheierea unui act notarial sau
îndeplinirea unei proceduri notariale pe vreunul din motivele enunţate la art.10, mai
sus citat, (rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, etc.);
- pe de altă parte, notarul public are obligaţia de asigura echilibrul părților, de a face
ca poziţia de egalitate a părţilor să fie una reală, autentică, evitând crearea unei
poziții avantajoase uneia dintre părțile actului juridic.

4.3. Principiul păstrării secretului profesional

În activitatea lor, notarii publici iau cunoştinţă de anumite fapte sau împrejurări cu
caracter confidenţial, pe care părţile nu doresc, din diferite motive, să le facă publice. Art. 70
din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale precizează: „Notarul public şi
personalul biroului notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi
faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei,
respectiv după încetarea raporturilor de muncă, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile
interesate şi eliberează de această obligaţie.”
Aşa cum precizează chiar textul de lege, această obligaţie a păstrarii secretului
profesional există pe toată durata desfășurării activității notariale, dar ea subzistă şi după
încetarea funcţiei de notar public, bineînţeles cu excepţia cazurilor în care legea sau partea
interesată eliberează pe notar de această îndatorire.
Există excepţii de la aceste principii. Astfel, notarul public trebuie să pună la dispoziţia
părţilor, succesorilor acestora sau reprezentanţilor legali sau convenţionali, documentele care
le privesc, aflate într-un dosar întocmit cu privire la acestea sau copii certificate sau extrase de
pe acestea. De asemenea, înscrisurile care constituie probe într-o cauză penală aflată în curs,
pot fi scoase temporar din arhivele notariale numai la cererea procurorului sau a instanţei de
judecată, în condiţiile Codului de procedură penală, pe baza unui proces verbal încheiat cu
persoana delegată în acest sens.
Obligaţia de confidenţialitate revine, aşa cum am văzut, şi angajaţilor biroului, atât pe
perioada contractului de muncă, cât şi după încetarea raporturilor de serviciu.
Chiar dacă constituie o obligație, secretul profesional are, totuşi, un caracter relativ.
Astfel, pe de-o parte, această obligaţie nu poate fi invocată față de organe de stat care, în temeiul
unor legi speciale, pot solicita raportarea unor date confidenţiale (Oficiul Naţional de Prevenire
şi Combatere a Spălării Banilor, instanţele de judecată, organele de cercetare penală etc.). Pe
de altă parte, o serie de informaţii pot ajunge la cunoştinţa terţilor prin intermediul altor instituţii
cărora notarul public sau părțile sunt obligate ori interesate să comunice actele întocmite:
Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, primăriile, Administrația Națională a Finanțelor
Publice, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, instanțele de judecată etc.
Încălcarea obligațiilor legale cu privire la păstrarea secretului profesional constituie
abatere disciplinară.

4.4. Principiul realizării unui serviciu de interes public

Acest principiu este consacrat în mod expres în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici și a activității notariale care prevede în sensul că “notarul public este învestit
să îndeplinească un serviciu de interes public și are statutul unei funcții autonome” precum și
în cuprinsul art. 7 din aceeași Lege care prevede în sensul că actul îndeplinit de notarul public,
purtând semnătura și sigiliul acestuia, este de autoritate publică.
Notarul exercită o profesie liberală. În execitarea funcției sale, acesta este independent
și se supune doar legii. În exercitarea atribuțiilor sale profesionale, notarul public este investit
cu autoritate publică, adică cu puterea de a îndeplini proceduri specifice cum ar fi autentificarea.

4.5. Principiul disponibilităţii

Principiul disponibilității este consacrat în Capitolul V din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici și a activității notariale, la art.78 al.1, potrivit căruia toate actele se îndeplinesc la cerere.
Cererea este actul de procedură prin care o persoană sau o autoritate interesată solicită
notarului public să instrumenteze un act sau o procedură notarială, pe de-o parte, și actul care
îl investește pe notarul public cu îndeplinirea actului sau a procedurii notariale, pe de altă parte2.
Acest principiu are incidenţă asupra întregii activităţi notariale, și trebuie privit din două
puncte de vedere:

2
I.-F. Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 254
 -pe de-o parte, în temeiul principiului disponibilității, părţile se pot adresa oricărui notar
public (cu respectare normelor de competență teritorială, dacă este cazul), îşi pot retrage cererea
de încheiere a actului şi pot renunţa oricând la instrumentarea actului sau a procedurii solicitate.
- pe de altă parte, actele și procedurile notariale pot fi îndeplinite doar la cerere, iar nu
și din oficiu (de la acestă regulă există, desigur și excepții, cum ar fi de exemplu, încheierea de
rectificare din oficiu a actelor notariale).

4.6. Principiul responsabilităţii notarului pentru întreaga activitate

Răspunderea notarului public pentru actele şi faptele sale săvârșite în exercițiul

atribuțiilor de serviciu este mult mai strictă în raport cu alte profesii juridice. Notarul public
poate răspunde disciplinar, civil sau penal.
Răspunderea disciplinară a notarului public va fi angajată în condițiile art. 74 din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.
Răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată în condiţiile legii civile, conform
prevederilor art. 73 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, pentru
încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăţie sub forma
relei-credinţe un prejudiciu, constatat prin hotărâre judecătorească definitivă. Codul civil
reglementează și el, în mod expres, răspunderea notarului public în cazul nulităţii contractului
încheiat în formă autentică. Astfel potrivit art. 1258 C.civ., în cazul anulării sau constatării
nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă
rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public
la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Răspunderea penală a notarului public poate fi angajată atunci când în îndeplinirea
actribuțiilor de serviciu, săvârșește fapte ce întrunesc elementele constitutive ale unei
infracțiuni.

4.7.Principiul îndeplinirii actelor notariale în limba română

Acest principiu este consacrat de prevederile art.82 al.1 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici și a activității notariale în conformitate cu care „actele solicitate de părţi şi orice acte de
procedură notarială se întocmesc în limba română.” și decurge din prevederea cuprinsă în art.
13 din Constituție potrivit căreia “În România, limba oficială este limba română”.
În temeiul acestui principiu, atât actele solicitate de părţi şi orice acte de procedură
notarială întocmite de notarul public, cât și actele redactate de părţi şi prezentate notarului
public pentru efectuarea operaţiunilor notariale trebuie întocmite în limba română.
Cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor care nu vorbesc sau nu
înţeleg limba română li se acordă posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un
traducător sau interpret.

5. Rolul notarului public

Prin statutul funcției sale, rolul notarului în societate este unul complex, notarul public
se prezintă ca fiind:
a) confidentul părții.
b) consilierul părții.
c) garant al legalității actelor juridice și securității circuitului juridic, realizând o
justiție preventivă.
d) mediator.
e) partener în actul de justiție.
 6. Natura juridică a instituției notarului public

În doctrină au existat o serie de controverse privind natura juridică a profesiei de notar

public.
Astfel, pornind de la prevederile Decretului nr. 377/1960 pentru organizarea și
funcționarea Notariatului de stat care includea notarul public în categoria organelor
administrației de stat, în subordinea Ministerului Justiției, o parte a doctrinei a susținut că
activitatea notarială ar avea o natură administrativă.
Alături de alți autori, opinăm în sensul că activitatea notarului public are un caracter
necontencios jurisdicțional. În susținerea acestui punct de vedere, avem în vedere art. 527
C.proc.civ care prevede faptul că procedura necontencioasă presupune intervenția instanței de
judecată în vederea soluționării unei cereri prin care nu se urmărește stabilirea unui drept
potrivnic față de o altă persoană. În scopul soluționării cererii, instanța va dispune, după caz,
citarea părților sau orice măsură necesară cauzei, va avea dreptul să asculte orice persoană.
În mod similar, în scopul instrumentării procedurii autentificării, notarul public va
desluși raporturile reale dintre părți, va verifica dacă scopul urmărit de ele este în conformitate
cu legea, va da îndrumările necesare părților, va putea solicita documentele justificative și
autorizațiile necesare, va putea obține el însuși informații și acte necesare.
Notarul public desfășoară a activitate necontencioasă jurisdicțională și în cazul
procedurii succesorale notariale. Astfel, el solicită și analizează înscrisurile depuse de părți,
obține el însuși, în baza protocoalelor încheiate între UNNPR și instituțiile publice, documente
necesare soluționării cauzei, audiază martori, toate pentru a stabili numărul și calitatea
moștenitorilor, compunerea masei succesorale, întinderea drepturilor care se cuvin fiecărui
moștenitor în parte.

ȚINEM MINTE!

Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care

reglementează modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului public şi procedura
de întocmire a actelor notariale.

Activitatea notarială este o activitate grațioasă, necontencioasă jurisdicțională.

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, astfel cum precizează

chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, republicată „constatarea raporturilor juridice civile sau
comerciale nelitigioase, precum si exercițiul drepturilor si ocrotirea intereselor, în conformitate
cu legea".

Apariția notariatului este legată de apariția și utilizarea scrisului de către

sumerieni.
 Izvoarele dreptului notarial sunt: Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, Codul civil, care reglementează instituţii juridice de o importanţă deosebită
pentru dreptul notarial; Codul de procedură civilă, care reglementează regimul general al
probelor, reprezentarea judiciară, renunţarea la judecată ori la dreptul pretins, renunţarea la căile
de atac, procedurile necontencioase; Codul fiscal şi normele metodologice de aplicare a
acestuia; Codul de procedură fiscală etc.

Principiile activităţii notariale reprezintă reguli diriguitoare ale activității

notariale și sunt: principiul legalității, principiul egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor în
faţa notarului public, principiul păstrării secretului profesional, principiul realizării unui
serviciu de interes public, principiul disponibilităţii, principiul responsabilităţii notarului pentru
întreaga activitate, principiul îndeplinirii actelor notariale în limba română.
 Organizarea activității notariale

1. Structurile organizatorice notariale

Activitatea notarială se realizează de notarii publici. Pe teritoriul României, funcţia de notar

public se organizează şi se exercită numai în condiţiile Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, în cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România şi al Camerelor Notarilor Publici.
Constituirea şi funcţionarea de forme de organizare a profesiei de notar public, altele decât Uniunea
şi Camerele, sunt interzise sub sancțiunea nulității.

2. Biroul notarului public

Noțiunea de birou notarial are o dublă accepțiune: pe de-o parte reprezintă locul în care
notarul public își desfășoară activitatea profesională și pe de altă parte reprezintă forma de organizare
a activității notarului public.

Biroul notarial nu are personalitate juridică și, pe cale de consecință, nu poate avea nici
patrimoniu.

Notarul public își poate desfășura activitatea într-una dintre următoarele forme de organizare:

a)biroul individual;

b)societatea profesională.

În cadrul biroului individual îşi pot exercita funcţia unul sau mai mulţi notari publici, angajaţi
cu studii superioare şi personal auxiliar. Prin asociere, notarul public nu îşi pierde dreptul la birou
notarial individual în localitatea în care a fost numit.

Notarul public îşi poate schimba sediul biroului notarial dintr-o localitate în altă localitate, prin
concurs organizat de către Institutul Notarial Român, la nivel naţional, pe posturile destinate
schimbărilor de sedii. Concursul de schimbări de sedii constă într-o probă practică scrisă. Nota minimă
de promovare este 7,00. Ocuparea posturilor de către candidaţii admişi se face potrivit opţiunii
exprimate în cererea de înscriere la concurs, în ordinea mediilor obţinute şi în limita posturilor
prevăzute în ordinul de actualizare emis de Ministrul justiției. Prin excepţie, schimbarea sediului
biroului notarial dintr-o localitate în altă localitate se poate realiza prin încetarea calităţii notarului
public titular din cadrul unei societăți şi preluarea postului acestuia, la cerere, de către notarul public
asociat.

Notarul public îşi poate schimba temporar sediul, prin asociere, dintr-o localitate în altă
localitate.

Schimbarea sediului biroului se dispune prin ordin al ministrului justiţiei. Schimbarea

temporară a sediului biroului notarial se dispune prin ordin al ministrului justiţiei sau, după caz, prin
decizie a Colegiului director al Camerei.
 Societatea profesională se constituie din 2 sau mai mulţi notari publici asociaţi. În cadrul
societăţii profesionale, notarii publici asociaţi pot angaja personal cu studii superioare şi personal
auxiliar. Notarii publici asociaţi într-o societate profesională îşi exercită personal funcţia şi răspund
individual pentru activitatea lor. Aceasta presupune faptul că notarul instrumentator va răspunde
personal de actul sau procedura instrumentată.

Asocierea şi încetarea asocierii notarilor publici care au sediul biroului în circumscripţia

aceleiaşi judecătorii se dispun prin decizie a Colegiului director al Camerei în a cărei rază teritorială se
află judecătoria în circumscripţia căreia au sediul notarii publici. Asocierea şi încetarea asocierii
notarilor publici care nu au sediul biroului în circumscripţia aceleiaşi judecătorii se dispun prin ordin al
ministrului justiţiei. Asocierea, respectiv încetarea asocierii, produce efecte de la data înregistrării
acesteia în Registrul naţional de evidenţă a notarilor publici, denumit în continuare RNENP, ţinut de
Uniune. Certificatul de înregistrare se comunică, de îndată, Ministerului Justiţiei.

Formele de exercitare a profesiei de notar public vor fi individualizate prin denumire, după
cum urmează:

a)în cazul biroului individual - sintagma "birou individual notarial" urmată fie de numele
notarului public titular, fie de denumirea biroului, în cazul în care notarul public şi-a ales o denumire;

b)în cazul societăţii profesionale - sintagma "societate profesională notarială" urmată fie de
numele notarilor publici asociaţi, fie de denumirea societăţii profesionale, în cazul în care notarii publici
asociaţi şi-au ales o denumire.

Aceste denumiri vor figura pe însemnele exterioare ale birourilor individuale sau ale
societăţilor profesionale.

Notarul public este liber să opteze şi să îşi schimbe în orice moment opţiunea pentru una dintre
formele de exercitare a funcţiei prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, notarul public are dreptul să se
asocieze sau să înceteze asocierea ori de câte ori dorește, cu respectarea prevederilor contractului de
asociere, dar nu îşi poate exercita funcţia, în acelaşi timp, în mai multe forme de exercitare a acesteia.

3. Camerele notarilor publici

Notarii publici se constituie în Camere. Din Cameră fac parte toţi notarii publici care
funcţionează în circumscripţia acesteia. Circumscripția Camerei se stabilește în funcție de
circumscripția Curții de Apel din care face parte. Cu alte cuvinte, în circumscripţia fiecărei curţi de apel
funcţionează câte o Cameră a notarilor publici care are personalitate juridică. La nivelul fiecărui judeţ
din circumscripţia Camerei funcţionează cel puţin un sediu secundar al acesteia.

Camera are ştampilă proprie, care cuprinde cel puţin denumirea Camerei şi stema României,
iar în cazul sediilor secundare se menţionează şi denumirea judeţului în care funcţionează sediul
secundar.

Camera are patrimoniu şi buget proprii.

Organele de conducere ale Camerei sunt:

a)Adunarea generală a Camerei;

b)Colegiul director al Camerei;

 c)preşedintele Colegiului director al Camerei.

Pentru a fi aleşi şi pentru a deţine funcţii de conducere notarii publici au următoarele obligaţii
prevăzute de art. 25 din Codul deontologic al notarilor publici3:

„a)să pună interesul profesiei mai presus decât interesul personal;

b)să nu se folosească în niciun mod de aceste funcţii în scopul obţinerii unor avantaje sau
exclusivităţi;

c)să nu înregistreze datorii scadente către bugetul de stat sau organismele profesionale;

d)să îşi îndeplinească obligaţiile de pregătire profesională continuă;

e)să nu angajeze politic instituţia notarului public şi organizaţia profesională;

f)să nu fi demisionat în perioada mandatului pentru a cărui finalizare se organizează alegerile.”

Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuţii enumerate în cuprinsul art. din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)alege şi revocă Colegiul director al Camerei şi Comisia de cenzori, în condiţiile stabilite prin
statut;

b)alege şi revocă reprezentantul sau reprezentanţii Camerei, după caz, şi supleantul acestora
în Consiliul Uniunii, în condiţiile stabilite prin statut, cu respectarea normei de reprezentare prevăzute
de prezenta lege;

c)alege şi revocă reprezentantul Camerei în Consiliul de disciplină, în condiţiile stabilite prin

statut;

d)alege şi propune membrul în Consiliul de administraţie al Casei de Asigurări;

e)aprobă anual raportul de activitate şi descărcarea de gestiune ale preşedintelui şi Colegiului

director al Camerei;

f)aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Camerei şi execuţia bugetară;

g)aprobă strategia de dezvoltare şi politica de investiţii a Camerei;

h)stabileşte indemnizaţiile membrilor organelor alese;

i)aprobă regulamentele interne ale Camerei;

j)alege membrii comisiilor de organizare a alegerilor organelor de conducere la nivelul

Camerelor şi al Uniunii, în condiţiile regulamentelor proprii;

k)alege reprezentanţii Camerei conform normei de reprezentare la Congres;

l)acordă şi retrage, la propunerea Colegiului director al Camerei, titlul onorific de preşedinte

de onoare notarilor publici care au deţinut calitatea de preşedinte al Colegiului director al Camerei;

3
Hotărârea nr. 9 din 14 noiembrie 2015 pentru aprobarea Codului deontologic al notarilor publici din România,
publicată în M. Of. nr. 930 din data de 16 decembrie 2015
 m)aprobă actualizarea numărului de notari publici şi a numărului de posturi destinate
schimbărilor de sedii, pe care o înaintează Consiliului Uniunii;

n)îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi de actele normative
cu caracter intern.”

Adunarea generală se întrunește la convocarea Președintelui Camerei sau la cererea a cel puțin
o treime din numărul membrilor săi. Convocarea în ședință ordinară se face cu cel puțin 15 zile înainte
de data stabilită pentru desfășurarea acesteia, iar convocarea în ședință ordinară se face cu cel puțin
7 zile înainte.

Prezența notarilor publici la Adunările generale este obligatorie, lipsa nejustificată constituind
abatere disciplinară. Adunarea generală este legal constituită în prezența majorității membrilor săi și
adoptă hotărâri obligatorii și executorii cu majoritatea simplă a membrilor prezenți. În cazul în care
cvorumul nu este întrunit, Colegiul director, de faţă cu cei prezenţi, stabileşte o nouă Adunare
generală, în termen de cel mult 7 zile. Adunarea generală, convocată în aceste condiții, îşi va putea
desfăşura activitatea în prezenţa a cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi. Adunarea generală adoptă
hotărâri cu votul majorităţii celor prezenţi.

Colegiul director al Camerei are următoarele atribuţii enumerate în cuprinsul art. 50 din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)sprijină INR în organizarea examenului pentru dobândirea calităţii de notar stagiar;

b)stabileşte birourile notariale în care se va efectua pregătirea practică a notarilor stagiari;

c)urmăreşte pregătirea teoretică şi practică a notarilor stagiari;

d)înlocuieşte, la cerere sau din oficiu, biroul notarial în care se efectuează pregătirea practică;

e)propune Adunării generale a Camerei actualizarea numărului de notari publici şi a numărului

de posturi destinate schimbărilor de sedii;

f)propune Consiliului Uniunii numărul de locuri destinate dobândirii calităţii de notar stagiar;

g)întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea curentă a notarilor

publici;

h)ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei şi a contribuţiei membrilor săi;

i)stabileşte comisia de inventariere şi lichidare a birourilor notariale, în caz de suspendare sau

încetare;

j)poate acorda sprijin şi ajutor material notarilor publici, în cazuri justificate;

k)desemnează un membru al Colegiului director al Camerei sau un alt notar public din cadrul
Camerei ce urmează să efectueze menţiunile privind revocarea, anularea, rectificarea actelor notariale
aflate în arhiva Camerei;

l)aprobă, la propunerea preşedintelui, organigrama şi statul de funcţii ale personalului de

specialitate şi administrativ al Camerei;
 m)organizează, la cererea notarului public, vânzarea la licitaţie a bunurilor în vederea lichidării
de către notar a pasivului succesoral, în condiţiile stabilite prin regulamentul aprobat de Consiliul
Uniunii;

n)îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi actele normative cu
caracter intern.”

Colegiul director este format dintr-un preşedinte, care este şi preşedintele Camerei, un
vicepreşedinte, care este şi vicepreşedintele Camerei, şi dintr-un număr cuprins între 3 și 7 membri.
Colegiul director al Camerei este ales de Adunarea generală a Camerei, pentru un mandat de 4 ani,
dintre notarii publici care funcţionează în acea Cameră.

Colegiul director al Camerei se întruneşte în şedinţe ordinare o dată pe lună sau ori de câte ori
este nevoie, la convocarea preşedintelui sau a cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, Colegiul director al Camerei emite decizii executorii.

Membrii Colegiului director al Camerei nu pot fi membri ai Consiliului Uniunii. Fac excepţie
preşedintele Camerei, care face parte de drept din Consiliul Uniunii, şi vicepreşedintele Camerei sau
un alt membru desemnat în acest sens, numai în situaţia în care îl reprezintă pe preşedinte.

Preşedintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuţii enumerate în cuprinsul

art. 49 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)reprezintă Camera în raporturile cu terţii;

b)desemnează notarul public care va elibera, în condiţiile legii, certificatul european de

moştenitor, în situaţia în care arhiva succesorală a notarului public care a emis actul se află în
administrarea Camerei;

c)desemnează, la cerere sau din oficiu, în cazuri excepţionale, un notar public care să asigure
funcţionarea unui alt birou de notar public;

d)angajează personalul de specialitate şi auxiliar, în numărul şi în structura stabilite de Colegiul

director al Camerei;

e)coordonează şi conduce compartimentele prevăzute în structura organizatorică a Camerei;

f)convoacă şi conduce şedinţele Colegiului director al Camerei şi ale Adunării generale a

Camerei;

g)ordonanţează cheltuielile bugetare ale Camerei;

h)aprobă, la cererea părţilor, transferul dosarului succesoral;

i)îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi de actele normative
cu caracter intern.”

Pe lângă aceste atribuții prevăzute de art. 49 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici a
notarilor publici și a activității notariale, președintele Camerei are și atribuția de a soluționa plângerile
împotriva notarilor publici, chiar dacă acesta nu poate exercita acțiunea disciplinară.

De asemenea, el poate dispune desemnarea unui notar pentru a îndeplini anumite proceduri
notariale, cum ar fi rectificarea actelor notariale întocmite de fostele Notariate de Stat, succesiuni
vacante, deplasări în afara sediului biroului pentru îndeplinirea anumitor acte sau proceduri,
acordarea, la cerere, pentru motive întemeiate, de reduceri sau scutiri de tarife pentru copiile eliberate
din arhiva gestionată de Cameră etc.

Alegerea în funcţiile de conducere ale Camerei se face numai prin vot secret, în condiţiile
prevăzute de statut. În cazul în care preşedintele Camerei este ales în una dintre funcţiile de
preşedinte, prim-vicepreşedinte sau vicepreşedinte al Uniunii, acesta este obligat să renunţe la funcţia
de preşedinte al Camerei.

Mandatul organelor alese la nivelul Camerelor începe la data de 1 ianuarie a anului

calendaristic următor celui în care s-au organizat alegerile.

Preşedintele şi membrii Colegiului director al Camerei primesc indemnizaţie al cărei cuantum

este stabilit de Adunarea generală a Camerei.

4. Uniunea națională a notarilor publici din România

Dacă la nivel local notarii publici sunt organizați în Camere, la nivel naţional aceștia sunt
organizați în Uniunea Naţională a Notarilor Publici. Aceasta reprezintă și apără interesele profesionale
ale notarilor publici acţionând prin organele sale pentru asigurarea prestigiului şi a autorităţii profesiei
de notar public. În același timp, Uniunea Naţională a Notarilor Publici acționează în scopul garantării și
protejării drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor și satisfacerii nevoilor
comunitare.

Uniunea este unica organizaţie profesională înfiinţată prin lege, cu personalitate juridică, de
interes public4, cu patrimoniu şi buget propriu.

Aceasta își are sediul în municipiul Bucureşti şi are ştampilă proprie, care cuprinde cel puţin
denumirea Uniunii şi stema României.

Pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate, Uniunea are următoarele
funcţii, prevăzute de art. 53 al. 3 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)de strategie, prin transmiterea de propuneri la elaborarea de către Ministerul Justiţiei a

strategiilor în domeniul notarial;

b)de reglementare a activităţii, prin reglementări terţiare specifice, prin care se asigură, în
conformitate cu strategia adoptată, punerea în aplicare a legislaţiei în domeniul notarial şi realizarea
cadrului juridic subsidiar specific;

c)de reprezentare pe plan intern şi internaţional a notarilor publici;

d)de îndrumare, sprijin şi control al notarilor publici, în aplicarea corectă a prevederilor legale
în domeniul notarial;

e)de administrare a patrimoniului propriu.”

4
Noțiunea de interes public este definită în cuprinsul art. 2 al.1 lit. r din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, publicată în M.Of. nr. 1154 din data de 7 decembrie 2004 a fiind „interesul care vizează ordinea de
drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor,
satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”
 Conform Statutului Uniunii naționale a notarilor publici din România, Uniunea își desfășoară
activitatea pe baza următoarelor principii:

a)egalitatea de tratament a tuturor notarilor publici;

b)apărarea intereselor profesionale şi economice ale membrilor săi;

c)perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a notarilor publici;

d)stabilirea, în beneficiul membrilor Uniunii, a politicilor de reprezentare;

e)responsabilizarea notarilor aleşi în organele de conducere ale Uniunii, Camerelor şi ale

organismelor profesionale interne şi internaţionale specifice profesiei de a reprezenta cu bună-
credinţă şi competenţă interesele profesiei;

f)colaborarea cu instituţiile statutului, pentru sprijinirea acestora în garantarea circuitului civil,

a protecţiei cetăţenilor şi a statului de drept, prin încheierea de protocoale de colaborare cu aceste
instituţii;

g)neangajarea politică a Uniunii şi a entităţilor sale;

h)colaborarea cu organizaţiile celorlalte profesii liberale care funcţionează la nivel intern şi

internaţional;

i)autonomia funcţională şi financiară.

Organele de conducere ale Uniunii sunt:

a)Congresul;

b)Consiliul Uniunii;

c)Biroul executiv al Consiliului Uniunii;

d)Preşedintele Uniunii.

În organele de conducere ale Uniunii pot fi aleşi notarii publici în funcţie, cu o vechime efectivă
în profesie de cel puţin 8 ani la data alegerii.

Congresul este constituit din reprezentanţii notarilor publici din fiecare Cameră, aleşi de
Adunarea generală a fiecărei Camere, potrivit normei de un reprezentant la 10 notari publici în funcţie.
La aceștia se adaugă membrii Consiliului Uniunii, precum şi vicepreşedinţii Colegiilor directoare ale
Camerelor.

Congresul își desfășoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare. Congresul se

întruneşte în sesiune ordinară, de regulă, anual şi în sesiune extraordinară, la cererea Consiliului
Uniunii sau a Camerelor, dacă aceasta reprezintă cel puţin o treime din numărul notarilor publici.
Convocarea Congresului se face de către Biroul executiv al Consiliului Uniunii cu cel puţin 60 de zile
înainte de data stabilită, prin înştiinţarea în scris a Camerelor şi prin publicarea într-un ziar central a
datei, locului şi ordinii de zi. Camerele sunt obligate să comunice Uniunii lista nominală cu delegaţii la
Congres, de regulă, cu cel puţin 15 zile înainte de Congres. Congresul este legal constituit în prezenţa
a două treimi din numărul delegaţilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a delegaţilor
prezenţi.
 Congresul notarilor publici are, după caz, următoarele atribuţii enumerate în cuprinsul art. 54
din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)adoptă, prin hotărâre, completarea sau modificarea Statutului Uniunii şi a Statutului Casei
de Asigurări a Notarilor Publici, cu excepţia modificărilor adoptate între congrese de către Consiliul
Uniunii, în condiţiile art. 53 alin. (6);

b)adoptă Codul deontologic al notarilor publici, completările şi modificările care i se aduc în

condiţiile stabilite prin statut;

c)validează, prin hotărâre, alegerea reprezentanţilor Camerelor şi a supleanţilor acestora în

Consiliul Uniunii, în condiţiile stabilite prin statut;

d)validează, prin hotărâre, alegerea, dintre membrii Consiliului Uniunii, a preşedintelui şi

vicepreşedinţilor, în condiţiile stabilite prin statut;

e)validează, prin hotărâre, alegerea membrilor Consiliului de disciplină, în condiţiile stabilite

prin statut;

f)dezbate probleme profesionale de interes general şi adoptă, cu majoritate simplă, rezoluţii

cu privire la problemele dezbătute;

g)aprobă raportul Consiliului Uniunii şi al Comisiei de cenzori, execuţia bugetară şi descărcarea

de gestiune;

h)îndeplineşte orice alte atribuţii date în competenţa sa prin lege, regulament sau statut.”

Congresul adoptă hotărâri şi rezoluţii care sunt obligatorii pentru toți notarii publici în funcție.

Consiliul Uniunii este constituit din reprezentanţii fiecărei Camere, aleşi potrivit următoarei
norme de reprezentare:

a)un reprezentant, pentru Camerele cu până la 200 de notari publici în funcţie;

b)2 reprezentanţi, pentru Camerele care au între 201 şi 400 de notari publici în funcţie;

c)3 reprezentanţi, pentru Camerele care au peste 400 de notari publici în funcţie.

Odată cu alegerea reprezentanţilor, Camerele aleg şi supleanţii acestora. Supleanţii înlocuiesc

de drept reprezentanţii Camerelor în Consiliul Uniunii, ori de câte ori aceştia nu îşi pot exercita
mandatul. Preşedinţii Camerelor fac parte de drept din Consiliul Uniunii, cu drept de vot.

Dintre membrii Consiliului Uniunii se aleg un preşedinte şi 3 vicepreşedinţi și, dintre aceștia din
urmă, un prim-vicepreședinte. Funcţiile de preşedinte, de prim-vicepreşedinte şi de vicepreşedinte
sunt incompatibile cu funcţiile de preşedinte al Camerei sau reprezentant în Consiliul Uniunii.

Durata mandatului membrilor Consiliului Uniunii, al preşedintelui, prim-vicepreşedintelui şi al

vicepreşedinţilor este de 4 ani.

Consiliul Uniunii se convoacă, de regulă, trimestrial în şedinţe ordinare sau, ori de câte ori este
nevoie, în şedinţe extraordinare, de către preşedinte. Consiliul Uniunii este legal constituit în prezenţa
a două treimi din numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii simple a membrilor
prezenţi. În caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este decisiv în adoptarea hotărârii.
 Consiliul Uniunii are, în principal, următoarele atribuţii enumerate în cuprinsul art. 57 din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)propune ministrului justiţiei actualizarea numărului de posturi de notar public şi posturile

destinate concursului de schimbări de sedii;

b)aprobă numărul de locuri destinate dobândirii calităţii de notar stagiar, cu consultarea

Colegiilor directoare;

c)propune ministrului justiţiei aprobarea regulamentului privind condiţiile de desfăşurare a

examenelor de dobândire a calităţii de notar public;

d)propune ministrului justiţiei onorariile minimale pentru actele şi procedurile notariale

îndeplinite în exercitarea funcţiei de către notarii publici, având în vedere următoarele criterii:

1.timpul şi volumul de muncă solicitată pentru îndeplinirea actului sau procedurii;

2.natura, noutatea şi dificultatea actului sau procedurii;

3.obţinerea de date şi informaţii suplimentare sau conlucrarea cu experţi ori cu alţi specialişti
impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea actului;

4.constrângerile de timp în care notarul este obligat de împrejurările actului sau procedurii să
acţioneze pentru a asigura servicii legale performante;

5.termenele de arhivare a actelor şi procedurilor notariale;

6.locul îndeplinirii actului sau procedurii;

7.răspunderea notarului public, prin raportare şi la valoarea actului sau procedurii;

e)stabileşte cotele de contribuţie ale birourilor notarilor publici la Cameră, precum şi cele ale
Camerelor la Uniune, potrivit statutului acesteia;

f)reprezintă Uniunea, prin preşedintele Consiliului Uniunii, în raporturile cu terţii, pe plan

intern şi internaţional;

g)adoptă modificările sau completările la Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi al

Casei de Pensii a Notarilor Publici;

h)aprobă modificările şi completările Statutului Uniunii între congrese, după consultarea

Adunărilor generale ale Camerelor;

i)soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Consiliului de disciplină;

j)adoptă, modifică şi completează Regulamentul Consiliului de disciplină;

k)adoptă, modifică şi completează Regulamentul de organizare şi funcţionare al INR;

l)organizează, la nivel naţional, programe care vizează alinierea practicilor notariale la

exigenţele internaţionale;

m)adoptă uzanţele profesionale potrivit Codului civil, republicat, cu modificările ulterioare;

n)aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli, execuţia bugetară şi descărcarea anuală de gestiune

a preşedintelui;

o) stabilește indemnizațiile persoanelor din organele de conducere;

 p)acordă ordine, medalii şi titluri, în condiţiile stabilite prin statut;

q)aprobă sponsorizările şi mecenatele;

r)acordă ajutoare notarilor publici, în limita sumelor aprobate în acest scop prin bugetul de
venituri şi cheltuieli;

s)îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de legislaţia în vigoare, statutul profesiei sau de actele
normative cu caracter intern.”

Biroul executiv este organul executiv al Consiliului Uniunii, cu activitate permanentă şi de

legătură cu Camerele. Acesta se compune din 9 membri: preşedintele, prim-vicepreşedintele,
vicepreşedinţii şi 5 membri, aleşi de Consiliul Uniunii dintre membrii săi. Preşedintele Uniunii este şi
preşedintele Consiliului Uniunii şi al Biroului executiv al Consiliului Uniunii.

Biroul executiv al Consiliului Uniunii se întruneşte lunar în şedinţă ordinară şi, ori de câte ori
este nevoie, în şedinţe extraordinare, la convocarea preşedintelui.

Biroul executiv al Consiliului Uniunii funcţionează legal în prezenţa majorităţii membrilor săi şi
adoptă decizii cu majoritatea simplă a voturilor celor prezenţi.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, Biroul executiv al Consiliului Uniunii emite decizii executorii.

Biroul executiv al Consiliului Uniunii are următoarele atribuţii principale enumerate în

cuprinsul art. 58 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii;

b)propune ministrului justiţiei numirea în funcţie a notarului public, schimbarea sediului

biroului notarial, asocierea şi încetarea asocierii, suspendarea şi încetarea suspendării din funcţia de
notar public, revocarea ori încetarea calităţii de notar public;

c)pregăteşte proiectele de documente care vor fi prezentate spre dezbatere şi aprobare

Consiliului Uniunii;

d)elaborează proiectul raportului anual al activităţii Uniunii;

e)elaborează proiectul de buget anual al Uniunii, asigură gestionarea curentă a patrimoniului,

urmăreşte întocmirea bilanţului financiar-contabil şi executarea bugetului;

f)asigură execuţia bugetară şi urmăreşte realizarea resurselor bugetului Uniunii;

g)organizează serviciile proprii ale Uniunii şi aprobă organigrama şi statul de funcţii ale
personalului de specialitate şi administrativ al Uniunii;

h)aprobă organigrama, statul de funcţii şi coordonează activitatea tuturor entităţilor înfiinţate

în cadrul Uniunii;

i)aprobă proiectul de buget anual, execuţia bugetară şi descărcarea de gestiune a entităţilor

înfiinţate în cadrul Uniunii;

j)acordă, suspendă şi retrage birourilor notariale, la cerere sau din oficiu, licenţa de
funcţionare;

k)analizează raportul Consiliului de disciplină al Uniunii şi propune măsurile ce se impun;

 l)analizează sinteza controlului profesional administrativ întocmită de corpul de control al
Uniunii şi propune măsurile ce se impun;

m)rezolvă conflictele de competenţă dintre notarii publici din Camere diferite;

n)coordonează activitatea de creare şi funcţionare a sistemului şi reţelelor de informatizare

între Uniune şi Camere, precum şi la nivelul birourilor notariale, potrivit programelor proprii şi celor
derulate în cooperare cu notariatele europene;

o)coordonează atât activitatea Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale

Notariale, denumit în continuare CNARNN, cât şi registrele naţionale notariale privind evidenţa actelor
şi procedurilor notariale şi adoptă actele normative necesare funcţionării acestora;

p)soluţionează, la solicitarea preşedintelui Uniunii, sesizările formulate împotriva notarilor

publici sau împotriva Camerelor;

q)acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii;

r)asigură ducerea la îndeplinire a hotărârilor Congresului şi ale Consiliului Uniunii şi

supraveghează executarea acestor hotărâri de către Camere şi notarii publici, adoptând decizii
corespunzătoare;

s)îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi de actele normative cu

caracter intern.”

Preşedintele Uniunii este şi preşedintele Consiliului Uniunii şi are următoarele atribuţii

prevăzute ăn cuprinsul art. 59 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

„a)reprezintă Uniunea pe plan intern în raporturile cu autorităţile publice din România, cu

organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale, iar în plan extern, cu
organizaţiile naţionale şi internaţionale ale notarilor publici şi oriunde va fi invitat oficial în calitate de
preşedinte;

b)ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii; preşedintele poate delega această atribuţie
prim-vicepreşedintelui;

c)convoacă şi conduce şedinţele Congresului, Consiliului Uniunii şi ale Biroului executiv al

Consiliului Uniunii;

d)angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii, cu respectarea organigramei

şi statului de funcţii, aprobate de către Biroul executiv al Consiliului Uniunii;

e)exercită, în condiţiile legii, acţiunea disciplinară împotriva notarilor publici;

f)îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi alte acte normative.”

În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Uniunii emite dispoziţii.

În absenţă, preşedintele este înlocuit de prim-vicepreşedinte, iar dacă acesta din urmă lipseşte,
de unul dintre vicepreşedinţii delegaţi în acest sens de preşedinte.

Preşedintele, prim-vicepreşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Uniunii sunt şi preşedintele,

prim-vicepreşedintele şi vicepreşedintele Uniunii.
 În cadrul Uniunii se constituie și funcționează:
a) Institutul Notarial Român;
b) Casa de Asigurări a Notarilor Publici;
c) Casa de Pensii a Notarilor Publici;
d) Centrul Național de Administrare a Registrelor Naționale Notariale;
e) Comisia de cenzori;
f) Consiliul de disciplină;
g) Corpul de control;
h) redacția Buletinului Notarilor Publici;
i) comisiile de specialitate ale Consiliului Uniunii;
j) aparatul de specialitate și administrativ;
k) Registrul național de evidență a notarilor publici, în care se înregistrează notarii
publici și formele în care aceștia își exercită profesia.

ȚINEM MINTE!

Activitatea notarială în România poate fi desfășurată doar de notarii publici.

Notarii publici se organizează, la nivel local, în Camere iar la nivel național, în Uniunea
națională a notarilor publici din România.

Notarul public își poate desfășura activitatea în cadrul biroului notarial sau a societății
profesionale notariale. Biroul notarial nu are personalitate juridică și nici patrimoniu.

În circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o Cameră a notarilor publici

care are personalitate juridică. Organele de conducere ale Camerei sunt: Adunarea generală a Camerei;
Colegiul director al Camerei; preşedintele Colegiului director al Camerei.

Uniunea este unica organizaţie profesională înfiinţată prin lege, cu personalitate

juridică, de interes public, cu patrimoniu şi buget propriu. Organele de conducere ale Uniunii sunt:
Congresul; Consiliul Uniunii; Biroul executiv al Consiliului Uniunii; Preşedintele Uniunii.
 Competența în materie notarială

1.Aspecte generale privitoare la competență

În sens larg, competența poate fi definită ca fiind aptitudinea unui organ de a îndeplini un
anumit act sau o anumită procedură. În particular, competența în materie notarială desemnează
aptitudinea notarului public de a îndeplini anumite acte sau proceduri notariale.

Competența materială și teritorială a notarului public este stabilită prin Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale.

Competența notarului public este una generală. Acest aspect se traduce în faptul că orice notar
public poate îndeplini orice act sau procedură notarială, independent de aspecte legate de domiciliul
sau calitatea părților, valoarea actului, locul situării bunurilor.

Prin excepție, atunci când se deplasează în afara biroului său pentru îndeplinirea obligațiilor
profesionale, atunci el se poate deplasa doar în limitele circumscripţiei teritoriale a judecătoriei în care
îşi desfăşoară activitatea. În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe
birouri de notari publici, competenţa teritorială a fiecărui notar public se întinde pe tot cuprinsul acelei
circumscripţii. Competenţa teritorială a notarilor publici numiţi în municipiul Bucureşti se întinde pe
tot cuprinsul circumscripţiei Tribunalului Bucureşti.

Tot prin execpție, art. 15 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale
reglementează o competență teritorială exclusivă limitată la circumscripția judecătoriei unde se află
sediul biroului notarial în cazul anumitor acte sau proceduri notariale.

2.Competența generală a notarului public

Potrivit art. 12 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, în competența
materială a notarului public intră:

a) redactarea de înscrisuri cu conținut juridic, la solicitarea părților. Această activitate care

intră în sfera competenței notarului public nu se referă la dreptul notarului public de a redacta, la
cererea părților, orice fel de acte cu conținut juridic, ci doar acele acte care apoi sunt supuse unei
proceduri notariale. Astfel, notarul public nu are dreptul în temeiul competenței sale generale de a
redacta, spre exemplu, cereri de chemare în judecată adresate instanței de judecată, dar are dreptul
de a redacta acte pentru care legea nu cere o anumită formă specială (spre exemplu, un contract de
comodat) și apoi de a le supune unei proceduri notariale cum ar fi legalizarea de semnătură sau darea
de dată certă. Această afirmație este susținută de prevederile art. 13 din aceeași Lege care prevăd în
mod expres posibilitatea de consiliere a părților exclusiv în materie notarială.

b) autentificarea înscrisurilor. Autentificarea înscrisurilor este principala și cea mai importantă

atribuție a notarului public care delimitează activitatea notarială de celelalte activități cu conținut
juridic.
 c) procedura succesorală notarială. Alături de autentificare, procedura succesorală notarială
reprezintă una dintre cele mai importante activități care intră în sfera competenți notarului public.

d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;

e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum și a sigiliilor;

f) darea de dată certă înscrisurilor;

g) primirea în depozit a bunurilor, a înscrisurilor și a documentelor prezentate de părți, precum

și a sumelor de bani, a altor bunuri, înscrisuri sau documente găsite cu ocazia inventarului succesoral;

h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin și al cecurilor;

i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri. Această procedură, așa cum vom arăta ulterior, nu intră
în competența exclusivă a notarului public, existând și alte organe cu competență în materie. Astfel,
secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri notariale sau sedii
secundare ale acestora pot legaliza copii de pe înscrisurile prezentate de părţi, cu excepţia înscrisurilor
sub semnătură privată, atribuţie ce nu poate fi delegată altei persoane;

j) efectuarea și legalizarea traducerilor;

k) eliberarea de duplicate de pe actele pe care le-a întocmit;

l) activități fiduciare, în condițiile legii. Fiducia reprezintă, potrivit art. 773 C.civ.,
operațiunea juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi
de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi,
prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le exercită cu un scop determinat,
în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială
autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor. Dacă orice
persoană fizică sau juridică poate fi constituitor în contractul de fiducie, calitatea de fiduciari
în acest contract o pot avea numai instituțiile de credit, societățile de investiții și de administrare
a investițiilor, societățile de servicii de investiții financiare, societățile de asigurare și de
reasigurare legal înființate, notarii publici și avocații, indiferent de forma de exercitare a
profesiei.
m) numirea, în cazurile prevăzute de lege, a custodelui sau a curatorului special;

n) înregistrarea și păstrarea, în condițiile legii a amprentelor dispozitivelor speciale de marcat

(cum ar fi, de exemplu, amprenta ciocanului silvic)

o) certificarea etapelor procedurale ale licitațiilor și/sau ale rezultatelor acestora. Faptele care
pot fi certificare de notarul public sunt expres prevăzute de art. 150 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici și a activității notariale, printre acestea fiind enumerate și rezultatele tombolelor, tragerilor la
sorţi, concursurilor, loteriilor publicitare, organizate de entităţi autorizate în conformitate cu acte
normative speciale, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor organe. Pentru acest motiv, nu
înțelegem opțiunea legiuitorului de a reglementa în mod particular acest caz de competență, distinct
de cazul de competență prevăzut anterior, la lit. d).

p) procedura divorțului, în condițiile legii. Întrucât activitatea notarială este o activitate

grațioasă, necontencioasă, procedura divorțului va putea fi îndeplinită de notarul public doar atunci
când există acordul soților cu privire la toate lementele cererii de divorț;

q) lichidarea pasivului succesoral, cu acordul tuturor moștenitorilor. Procedura de lichidare a

pasivului succesoral este o procedură puțin uzitată în practica notarială. Constatâm faptul că legiuitorul
prevede în mod expres necesitatea acordului tuturor moștenitorilor în vederea lichidării pasivului
succesoral, prevedere pe care o găsim inutilă ..... având în vedere faptul că orice procedură notarială
poate fi îndeplinite doar cu acordul tuturor părților implicate.

r) orice alte operațiuni prevăzute de lege, cum ar fi de exemplu competența de a emite

certificatul european de moștenitor sau certificatul european de divorț.

Pe lângă aceste atribuții expres prevăzute în cuprinsul art. 12, mai sus enumerate, notarul
public mai are competența de a da consultații juridice în legătură cu îndeplinirea unor acte sau
proceduri notariale. De asemenea, notarul public poate îndeplini activități de agent al Arhivei de
Garanții Reale Mobiliare5, activități de mediere6, activități în privind procedura insolvenței7 etc.

3.Competența teritorială exclusivă

Chiar dacă regula este competența generală a notarului public în îndeplinirea atribuţiilor ce îi
revin, prin excepție, conform art. 15 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
competența este exclusivă în următoarele cazuri:

a)în cazul procedurii succesorale notariale. În această situație, competenţa aparține notarului
public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut
ultimul domiciliu.

Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau cu hotărârea judecătorească

declarativă a morții.

În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici, competenţa de
îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar public sesizat.

În materie succesorală, dispozițiile Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale
trebuie coroborate cu cele ale art. 954 C.civ. Astfel, în cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu
este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competenţa aparţine notarului public cel dintâi
sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe cel puţin un bun imobil.

În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral
nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat,
cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe bunuri mobile.

În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral
nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat. Regulile
de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor decedate al căror ultim domiciliu nu
este cunoscut.

5
Arhiva de Garanții Reale Mobiliare este un sistem de publicitate a garanțiilor reale mobiliare și a operațiunilor
asimilate acestora. Ea este reglemenetată de Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice, publicată în M.Of. nr. 236 din 27 mai 1999. funcțiile principale ale Arhivei sunt: înscrierea de
garanțiilor reale mobiliare și a celorlalte acte juridice prevăzute de lege și asigurarea accesului la informațiile
înscrise
6
Conform art. 2 al. 6 și art. 75 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator,
publicată în M. Of. nr. 441 din data de 22 mai 2006
7
Conform art. 9 al. 2 din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanei fizice, publicată în M. Of.
nr. 464 din data de 26 iunie 2015
 b)în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii
publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a
decedat cel din urmă. Se constată faptul că soluționarea dosarelor de către un singur notar public este
o opțiune a succesibililor. Procedural, soluționarea dosarelor de către notarul din circumscripţia
teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din
urmă se dispune prin încheierea de conexare.

c)în cazul actelor de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor, care se fac de
notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata. În cazul în
care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici, competenţa de aparţine primului
notar public sesizat. Potrivit prevederilor art. 2 din Legea 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin8
, în lipsa unei arătări speciale, locul arătat lângă numele trasului este socotit loc de plata și, în acelasi
timp, loc al domiciliului trasului. Dacă în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată, posesorul
cambiei o poate prezenta pentru acceptare sau plată la oricare din aceste locuri. Legea cecului conține
o prevedere similară în ccea ce privește locul de plată. Astfel, conform art. 2 al. 1 din Legea nr.
59/19349, în lipsa unei arătări speciale, locul arătat lângă numele trasului este socotit loc de plată. Dacă
mai multe locuri sunt arătate lângă numele trasului, cecul este plătibil la primul loc arătat.

d)eliberarea duplicatelor de pe actele notariale, îndreptarea erorilor materiale sau

completarea omisiunilor vădite se face de notarul public în a cărui arhivă se află originalul actelor
notariale. Prin excepție, competenţa eliberării duplicatelor de pe actele emise de notariatele de stat
sau de alte organe cu activitate notarială aparţine instituţiei care a preluat arhiva acestora.

e)procedura divorţului este de competenţa notarului public cu sediul biroului în

circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima
locuinţă comună a soţilor. În materia divorțului, constatăm faptul că legiuitorul reglementează
o competență teritorială alternativă, posibilitatea de alegere aparținând soților.
Dovada locului încheierii căsătoriei se face cu certificatul de căsătorie eliberat de
autoritățile competente. Dovada ultimei locuințe comune se face cu actele de identitate ale
soților în care apare mențiunea domiciliului sau a reședinței comune sau cu declarație pe proprie
răspundere a fiecăruia dintre soți cu privire la ultima locuință comună. Din cuprinsul
dispozițiilor legale rezultă că locul încheierii căsătoriei și locul în care soții au locuit împreună
în fapt atrage competența teritorială a notarului public, iar nu ultimul domiciliu comun.
În cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, locul încheirii căsătoriei este cel al Primăriei
unde certificatul de căsătorie a fost transcris.
În cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare române,
competenţa soluţionării cererii după locul încheierii căsătoriei revine oricărui notar public din
municipiul Bucureşti. Aceasta deoarece locul încheierii căsătoriei este considerat ca fiind
Primăria Sectorului 1 în al cărei registru de stare civilă sunt înregistrate certificatele de căsătorie
emise de misiunile diplomatice sau oficiile consulare.
În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici, competenţa de
îndeplinire a procedurii divorțului aparţine primului notar public sesizat.

f)procedura eliberării încheierii cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de

evidenţă a procedurilor succesorale al Camerelor şi în registrele naţionale notariale ale Uniunii se
îndeplineşte de notarul public competent, în condiţiile legii, să efectueze procedura succesorală. În

8
Publicată în M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934
9
Publicată în M.Of. nr. 100 din 1 mai 1934
cazul în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici, competenţa aparţine
primului notar public sesizat.

f1)procedura numirii asistentului pentru încheierea actelor juridice este de competenţa

notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia judecătoriei în care majorul are domiciliul
sau reşedinţa;

g)orice alte situaţii prevăzute de lege.

Normele de competență au un caracter imperativ astfel încât nerespectarea acestora atrage

sancțiunea nulității absolute a actelor sau procedurilor îndeplinite.

4.Conflictele de competență

Prin raportare la prevederile art. 133 C.proc.civ., conflictul de competență poate fi definit ca
fiind acea situație în care doi notari publici se declară deopotrivă competenți sau deopotrivă
necompetenți să instrumenteze un act sau o procedură notarială. Fie că este vorba despre un conflict
pozitiv sau despre un conflict negativ de competență, acesta poate viza doar competența teritorială
întrucât doar aceasta are un caracter exclusiv. În acest sens, ne putem imagina un conflict de
competență în cadrul procedurii succesorale notariale sau în cazul procedurii divorțului.

Conflictele de competență pot apărea între notari publici care își au sediul biroului în
circumscripția aceleiași Curți de Apel sau care își au sediul în circumscripția unor Curți de Apel diferite.
Concluzia aceasta este mai mult decât firească având în vedere faptul că, potrivit regulilor mai sus
enunțate, în cazul în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici competenți,
atunci competenţa de îndeplinire a actului sau a procedurii aparţine primului notar public sesizat.

Potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
republicată conflictele de competenţă între notarii publici din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se
soluţionează de către Colegiul director al Camerei, la sesizarea notarului public sau a părţii interesate.
Conflictele de competenţă dintre notarii publici din circumscripţia unor curţi de apel diferite se
soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului Uniunii.

Colegiul director și Biroul executiv se pronunță prin decizie. Decizia Colegiului director al
Camerei sau, după caz, a Biroului executiv al Consiliului Uniunii poate fi atacată cu contestație, în
termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea
notarul public cel din urmă sesizat. Instanța va judeca cererea pe procedura necontencioasă.
Hotărârea judecătoriei este definitivă.

5. Alte organe cu atribuții notariale

5.1. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României

Actele notariale pot fi instrumentate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale

României. Activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României se
desfăşoară pe baza legii române şi a înţelegerilor internaţionale la care România este parte, precum şi
potrivit uzanţelor internaţionale.

Conform art. 28 din Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară10, diplomaţii cu atribuţii
consulare şi funcţionarii consulari îndeplinesc procedurile şi actele notariale prevăzute în competenţa
misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare de carieră la art. 18 din Legea notarilor publici şi a
activităţii notariale nr. 36/1995, republicată. Potrivit art. 18 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și
a activității notariale, republicată, la cererea persoanelor fizice având cetăţenia română, precum şi a
persoanelor juridice române, misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României îndeplinesc
următoarele acte notariale:

a)redactarea de înscrisuri în vederea îndeplinirii uneia dintre procedurile notariale prevăzute

de lege în competenţa misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare;

b)autentificarea înscrisurilor, cu excepţia actelor juridice între vii cu efect constitutiv sau
translativ de proprietate şi a actelor privind alegerea, modificarea şi lichidarea regimului matrimonial.
Se constată, așadar, că misiunile diplomatice sau consulare nu au competența de a autentifica, spre
exemplu, contracte de vânzare-cumpărare, acte de partaj, acte de lichidare a regimului matrimonial,
convenții matrimoniale etc. În schimb, pot autentifica procuri în vederea autentificării unor astfel de
acte de către notarii publici;

c)legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor;

d)darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi. Raportat la prevederile art. 18 al. 2 lit.a,
mai sus menționate, nu vedem de ce misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României nu ar
putea redacta ele însele înscrisuri cărora ulterior să le dea dată certă;

e)certificarea unor fapte;

f)legalizarea de copii de pe înscrisuri;

g)efectuarea şi legalizarea traducerilor;

h)primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi;

i)eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile

consulare.

Prin excepție, aceste acte și proceduri notariale pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice
şi oficiile consulare ale României şi la cererea persoanelor fizice sau juridice străine dacă sunt
îndeplinite două condiții în mod cumulativ:

- ele să producă efecte juridice în România. Spre exemplu, cetățeanul german are
posibilitatea legală a accepta o moștenire care i se cuvine în baza unei declarații de
acceptare a moștenirii pe care o poate da la una dintre misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României în Germania, cu condiția ca această declarție să fie utilizată în
România în vederea dezbaterii procedurii succesorale;
- legile şi reglementările statului de reşedinţă sau acordurile bilaterale să nu se opună
îndeplinirii actului sau procedurii.

10
Publicată în M.Of. nr. 299 din data de 18 aprilie 2019
 Legea prevede în mod expres în sensul că misiunile diplomatice şi oficiile consulare nu pot
îndeplini procedura desfacerii căsătoriei şi procedura succesorală, deci în această materie competența
notarului public este exclusivă.

Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum
şi la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc care se află staţionate în raza de activitate a
acestor organe, precum şi la domiciliul cetăţeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut
în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se
opune.

5.2. Alte organe cu atribuții notariale

Pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României mai există și alte organe cu
atribuții notariale, respectiv:

- secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor
publici. Aceștia îndeplinesc, la cererea părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia
înscrisurilor sub semnătură privată;

- instituţia care a preluat arhiva notariatelor de stat sau a altor organe cu activitate notarială
poate elibera copiile legalizate de pe actele emise de aceste organe;

- judecătoria în circumscripția căreia se află sediul biroului notarului public care a întocmit actul
dispărut are competența de a reconstitui actul original dispărut, în cazul în care părțile sau succesorii
acestora se opun reconstituirii;

- legalizarea copiilor de pe hotărârile judecătorești se face de către instanța judecătorească

care a pronunțat hotărârea, în condițiile art. 538 C.proc.civ.

ȚINEM MINTE!

Competența în materie notarială desemnează aptitudinea notarului public de a

îndeplini anumite acte sau proceduri notariale.

Competența notarului public este una generală.

 Prin excepție, legea în mod expres reglementează o competență teritorială exclusivă
limitată la circumscripția judecătoriei unde se află sediul biroului notarial în cazul expres prevăzute de
art. 15 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.

Normele de competență au un caracter imperativ astfel încât nerespectarea acestora

atrage sancțiunea nulității absolute a actelor sau procedurilor îndeplinite.

Conflictele de competenţă între notarii publici din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel
se soluţionează de către Colegiul director al Camerei, la sesizarea notarului public sau a părţii
interesate. Conflictele de competenţă dintre notarii publici din circumscripţia unor curţi de apel diferite
se soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului Uniunii.

Alte organe cu atribuții notariale sunt: misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
României, secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale
notarilor publici, instituţia care a preluat arhiva notariatelor de stat sau a altor organe cu activitate
notarială, judecătoria în circumscripția căreia se află sediul biroului notarului public care a întocmit
actul dispărut, instyanța judecătorească care a pronunțat hotărârea a cărei copie urmează a fi
legalizată
 Statutul notarului public

1.Dobândirea calității de notar public

Calitatea de notar public o poate avea cel care îndeplineşte în mod cumulativ următoarele
condiţii, prevăzute de art. 22 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

a)este cetăţean român, cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, cetăţean al unui
stat aparţinând Spaţiului Economic European sau cetăţean al Confederaţiei Elveţiene şi are domiciliul
sau reşedinţa în România11;

b)are capacitate deplină de exerciţiu. Dovada îndeplinirii acestei condiții se face prin declarație
autentică pe proprie răpundere a candidatului;

c)este licenţiat în drept, dovada constituind-o diploma de licență;

d)nu are antecedente penale rezultate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de serviciu sau în
legătură cu serviciul ori a săvârşirii cu intenţie a unei alte infracţiuni. Dovada lipsei antecedentelor se
face cu certificatul de cazier judiciar;

e)se bucură de o bună reputaţie, constatată în condiţiile stabilite prin statut, prin scrisoare de
recomandare și certificat de cazier fiscal. Buna reputație reprezintă atât o condiție de accedere în
profesie, cât și o condiție pentru menținerea în profesie a unei persoane. Noțiunea nu este definită
nici în Legea notarilor publici, nici în Codul deontologic. O definiție o regăsim în Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată12, care, în cuprinsul art. 12 prevede că „buna
reputație reprezintă acea credibilitate de care magistratul se bucură pe plan profesional, social și
familial”. buna reputație înseamnă percepţia publică asupra modului în care este exercitată activitatea
profesională. Consiliul Superior al Magistraturii a statuat printr-o hotărâre privitoare la magistrați că
„reputaţia profesională este o consecinţă a integrităţii morale şi profesionale de care trebuie să dea
dovadă fiecare judecător şi procuror şi oferă magistratului credibilitate şi siguranţă în exercitarea
profesiei, precum şi autoritate în exprimarea opiniilor profesionale. Reputaţia magistratului presupune
două componente esenţiale: obligaţia magistratului de a avea o conduită generală exemplară (care
reprezintă şi o condiţie de acces în profesie, căreia îi corespunde dreptul de a se bucura de reputaţie
în faţa societăţii din punct de vedere profesional) şi, de cealaltă parte, obligaţia Statului de a garanta
menţinerea reputaţiei magistratului, de fiecare dată când se constată că faptele semnalate sunt de

11
Deși, în forma sa inițială, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale prevedea cetățenia română
ca și condiție de admitere în profesie, ulterior s-a renunțat la această condiție, în special ca urmare a pronunțării
de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene unor hotărâri relevante în domeniu, cum ar fi Hotărârea pronunțată
în Cauza nr. C-47/08 disponibilă la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62008CJ0047&from=RO la data de 17.10.2021 sau cea pronunțată în
cauza C-392/15 având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului
258 TFUE, disponibilă la adresa CURIA - Documents (europa.eu) la data de 17.10.2021. Articolul 49 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene prevede că „sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a
resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. .... Libertatea de stabilire presupune accesul la
activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special,
a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de
legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile”.
12
Publicată în M. Of. nr. 826 din data de 13 septembrie 2005
natură să îi afecteze prestigiul şi, pe cale de consecinţă, autoritatea în exercitarea profesiei”13. Față de
aceste aspecte, apreciem în sensul că buna reputație înseamnă percepţia publică asupra modului în
care este exercitată activitatea profesională. Considerăm că reperele avute în vedere de Consiliul
Superior al Magistraturii la evaluarea condiției bunei-reputații pot fi reținute și în cazul notarului public
care exercită o funcție publică, este investit cu autoritate de stat și, asemenea judecătorului,
desfășoară a activitate jurisdicțională. Chiar dacă nu este supus acelorași restricții impuse
magistraților, notarul public trebuie să se abțină de la orice comportamente care ar putea aduce
atingere prestitgiului profesiei.

f)cunoaşte limba română. Cunoașterea limbii română este prezumată pentru cetățenii români.
În cazul cetățenilor străini, dovada se face cu atestatul de cunoaștere a limbii române;

g)este apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei. Dovada
îndeplinirii acestei condiţii se face în baza unui certificat medical şi a unui aviz psihologic emise de către
unităţi sanitare şi cabinete psihologice acreditate potrivit legii şi cu care Uniunea sau Camerele au
încheiat protocoale de colaborare.

h)a deţinut timp de 2 ani calitatea de notar stagiar, a absolvit Institutul Notarial Român şi a
promovat examenul de definitivat sau a exercitat timp de cel puţin 6 ani o funcţie de specialitate
juridică şi a promovat concursul de admitere în funcţia de notar public sau să fi fost
judecător la Inalta Curte de Casație și Justiție.
Dobândirea calității de notar public este posibilă:

- fie prin absolvirea Institutului Notarial Român și promovarea examenului de definitivat,

- fie prin promovarea concursului de admitere direct în profesie pentru cei care au vechime de
minim 6 ani într-o funcție de specialitate juridică,
- fie direct, la cerere, de către judecătorii de Înalta Curte de Justiție și Casație.

1.1. Dobândirea calității de notar public prin absolvirea Institutului Notarial Român și promovarea
examenului de definitivat

Pentru a deveni notar stagiar, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile mai sus
enumerate şi să promoveze examenul sau concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar. Se pune
problema de concurs atunci când candidează mai mulți candidați decât numărul de posturi aprobate.

Examenul sau concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar este organizat de Institutul
Notarial Român, pe posturile aprobate de Consiliul Uniunii. Locurile destinate dobândirii calităţii de
notar stagiar se aprobă de către Consiliul Uniunii, după consultarea Colegiilor directoare ale Camerelor.

În vederea susținerii examenului, candidații se vor înscrie pentru o anumită Cameră, unde își
vor depune și cererea. Un candidat poate depune cererea de înscriere la examen sau concurs la o
singură Cameră.

Tematica și bibliografia de examen sau de concurs, aprobate de Consiliul Uniunii și avizate de

Ministerul justiției, se publică pe pagina de internet a Uniunii, a Institutului Notarial Român și a fiecărie
Camere, cu cel puțin 90 de zile înainte de data desfășrării examenului sau concursului.

13
Hotărârea nr. 724 din 13.10.2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția penbtru Judecători, disponibilă
la adresa 09_05_2016__80501_ro.pdf (csm1909.ro) la data de 19.10.2015
 Examenul sau concursul de admitere ca notar stagiar constă într-o probă scrisă, cu caracter
teoretic, din tematica aprobată de Consiliul Uniunii. Nota minimă de promovare este 7,00.

După promovarea examenului sau concursului de admitere, notarul stagiar urmează timp de
2 ani cursurile de pregătire teoretică şi practică organizate de Institutul Notarial Român.

Structura pregătirii şi procedura desfăşurării stagiului se stabilesc prin regulament aprobat de

către Consiliul Uniunii.

Pregătirea teoretică se desfăşoară prin frecventarea cursurilor organizate de Institutul Notarial

Român.

Pregătirea practică se desfăşoară în cadrul unui birou notarial, desemnat de către Colegiul
director al Camerei în care notarul stagiar a susţinut examenul sau concursul de dobândire a calităţii
de notar stagiar, cu acordul notarului public coordonator. Activitatea unui notar stagiar poate fi
îndrumată numai de notari publici cu o vechime de cel puţin 6 ani în această calitate şi care se bucură
de o bună reputaţie profesională. Colegiul director al Camerei stabileşte, până la data de 15 mai a
fiecărui an calendaristic, birourile notariale în care notarii stagiari vor efectua stagiul de pregătire
practică. Programul de desfăşurare a stagiului la nivelul biroului notarial este de minimum 6 ore în
fiecare zi lucrătoare. Pe perioada desfăşurării stagiului în biroul notarial, notarul stagiar nu poate
semna niciun act notarial şi nu poate instrumenta nicio procedură notarială. Pregătirea practică constă,
după cum prevede în mod expres art. 11 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36 a notarilor publici
și a activității notariale, în:

a)prezentarea sub aspect practic de către notarul public coordonator a evidenţelor notariale
şi financiar-contabile, a arhivei, precum şi a modului de lucru cu publicul;

b)prezentarea şi explicarea de către notarul public coordonator a modului de instrumentare a

actelor şi procedurilor notariale;

c)asistarea notarului public coordonator de către notarul stagiar la instrumentarea actelor şi

procedurilor notariale.

Spre deosebire de notarul public definitiv a cărui funcție este incompatibilă cu desfășurarea
actor activități, cu excepția celor expres permise de lege, notarul stagiar are dreptul să desfăşoare alte
activităţi profesionale, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere onoarei şi bunelor moravuri.

Pe parcursul efectării stagiului, acesta poate fi suspendat pe o perioadă determinată, prin

decizia Biroului executiv, dacă notarul stagiar se află în una dintre următoarele situaţii:

a)în caz de boală, pe perioada concediului medical care depăşeşte 30 de zile;

b)în caz de concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;

c)la cererea notarului stagiar, pentru perioade care nu pot depăşi, cumulat, 3 ani.

Pe durata suspendării, notarul stagiar nu are dreptul să participe la cursurile de pregătire

teoretică şi practică.

Dacă pe durata stagiului, din cauza suspendărilor intervenite, notarul stagiar a absentat la cel
puţin 15% din totalul orelor de pregătire teoretică şi practică, acesta are obligaţia să efectueze, pe
cheltuiala lui, orele de pregătire absentate, corespunzător conţinutului predat pe perioada absenţei.

Notarul stagiar își pierde această calitate în cazul:

 a)refuzului încheierii contractului de pregătire cu INR;

b)absenţei nejustificată la cel puţin 15% din totalul orelor alocate cursurilor de pregătire
teoretică şi practică;

c)neplății cheltuielilor aferente pregătirii;

d)respingerii la două examene de definitivat;

g)în perioada de stagiu se constată că notarul stagiar nu mai îndeplinește condițiile de

admitere în profesie.

După finalizarea stagiului, notarul stagiar trebuie să participe şi să promoveze examenul de

definitivat organizat de Institutul Notarial Român.

Examenul de definitivat constă în două probe scrise, respectiv una cu caracter teoretic şi una
cu caracter practic, din tematica de concurs. Media minimă de promovare este 7,00, dar nu mai puţin
de nota 5,00 la fiecare probă. Notarul stagiar are dreptul de a se prezenta la cel mult două sesiuni ale
examenului de definitivat.

Comisia de examinare pentru examenul de definitivat este constituită din următorii membri:
un membru al Consiliului Uniunii, care este şi preşedintele comisiei, un reprezentant al Ministerului
Justiţiei, un membru al corpului didactic din învăţământul superior de specialitate şi 2 notari publici cu
prestigiu profesional, desemnaţi în condiţiile regulamentului de organizare şi desfăşurare a
concursului.

În termen de 15 zile de la validarea rezultatelor, candidaţii care au promovat examenul de

definitivat trebuie să își exprime opţiunile pentru ocuparea locurilor de notar public.exprimarea
opțiunilor se face în scris în fața Colegiului director al Camerei în care au susținut examenul de
admitere. La medii egale, are prioritate candidatul care a obținut cea mai mare medie la proba practică.
Dacă notele obținute și la proba practică sunt egale, are prioritate candidatul care a obținut media cea
mai mare la examenul sau concursul de admitere, iar dacă egalitatea persistă și în acest caz, Colegiul
director va propune modificarea ordinului de actualizare, prin realocarea în localitatea solicitată a
posturilor vacante rămase neocupate.

După exprimarea opţiunilor de ocupare a locurilor şi comunicarea acestora Ministerului

Justiţiei de către Consiliul Uniunii, candidaţii declaraţi admişi sunt numiţi notari publici prin ordin al
ministrului justiţiei, în termen de 30 de zile de la comunicare.

1.2. Dobândirea calității de notar public prin promovarea concursului de admitere în profesie pentru
cei care au vechime de minim 6 ani într-o funcție de specialitate juridică

Așa cum am arătat anterior, calitatea de notar public poate fi dobândită și de persoanele care
au o vechime de cel puțin 6 ani într-o funcție de specialitate juridică şi promovează concursul de
admitere în funcţia de notar public organizat de INR.

Pentru a putea dobândi calitatea de notar public pe această cale, candidatul trebuie:

- să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 22 lit. a-g din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici
și a activității notariale;
- să aibă cel puțin 6 ani vechime într-o profesie juridică. Dovada vechimii se face fie cu copie
după cartea de muncă, fie cu adeverință eliberată de angajator și, după caz, de Inspectoratul
 Teritorial de Muncă sau de organizația profesională din care face parte candidatul sau alte
documente;
- să promoveze concursul de admitere în funcția de notar public.
Cererea de înscriere împreună cu documentele justificative se depun la Camera în
circumscripţia căreia doresc să îşi desfăşoare activitatea, pentru ocuparea unui post propus de
respectiva Cameră.

Concursul de admitere se organizează de Institutul Notarial Român ori de câte ori este necesar,
dar cel puţin o dată la 2 ani, la o dată unică stabilită de preşedintele Uniunii. Acesta constă în două
probe scrise, respectiv una cu caracter teoretic şi una cu caracter practic. Media minimă de promovare
este 7,00, cu condiţia ca la fiecare probă din concurs concurentul să obţină cel puţin nota 5,00.

În termen de 15 zile de la data validării rezultatelor, candidaţii care au promovat concursul de

admitere îşi exprimă opţiunile pentru ocuparea locurilor de notar public. Exprimarea opțiunilor se face
în scris și în ordinea mediilor obținute. La medii egale are prioritate candidatul care a obținut media
cea mai mare la proba practică. Dacă egalitatea se menține, prioritate va avea, în ordine: candidatul
care are titlul de doctor, candidatul care are cea mai mare vechime într-o funcție de specialitate juridică
sau candidatul care a obținut media cea mai mare la examenul de licență.

După exprimarea opţiunilor de ocupare a locurilor şi comunicarea acestora Ministerului

Justiţiei, candidaţii declaraţi admişi sunt numiţi notari publici prin ordin al ministrului justiţiei, în
termen de 30 de zile de la comunicare.

După numire, notarii publici au obligaţia de a urma cursuri de pregătire practică pentru
desfăşurarea profesiei de notar, precum şi pentru organizarea activităţii unui birou notarial, cursuri
organizate de Institutul Notarial Român pe o perioadă stabilită de către Consiliul Uniunii, cu plata
taxelor aferente.

1.3. Dobândirea calității de notar public de către judecătorii de la Înalta Curte de Justiție și Casație

Prin excepție de la regula examenului, judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot
dobândi, la cerere, calitatea de notar public, în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.

Pentru a putea dobândi calitatea de notar public, este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiții, cumulativ:

- judecătorul să fi deținut această funcție în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu în
cadrul altor instanțe judecătorești;
- să formuleze o cerere de numire în funcţie adresată ministrului justiţiei;
- cererea să fie formultă în termen de cel mult un an de la data expirării mandatului sau eliberării
din funcţie. Termenul de un an pentru depunerea cererii se calculează de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, a decretului de eliberare din funcţia de judecător;
- eliberarea din funcţie să aibă loc din motive neimputabile judecătorului.
Cererea se depune până la data de 31 martie a anului în curs la direcţia de specialitate din
cadrul Ministerului Justiţiei, va cuprinde Camera unde solicitantul doreşte să îşi desfăşoare activitatea
şi va fi însoţită de dovada publicării decretului de eliberare din funcţie, precum şi de dovezile din care
rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Cererile, respectiv actele doveditoare, depuse după
data de 31 martie rămân în evidenţa direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei şi vor fi avute în
vedere în anul următor la actualizarea posturilor cu această destinaţie.

În funcție de numărul de cereri înregistrate în cadrul Ministerului Justiției, Camerele vor

formula propuneri pentru actualizarea posturilor destinate acestora. Posturile destinate judecătorilor
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi alocate în municipii reşedinţă de judeţ şi vor fi comunicate
de către Consiliul Uniunii ministrului justiţiei, în vederea emiterii ordinului de actualizare.

În funcție de posturile propuse în ordinul de actualizare, judecătorii de la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie îşi vor exprima, prin cerere scrisă, opţiunile de ocupare a posturilor, în termen de
două luni de la publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României, fiecare arătând și ordinea de
preferinţă pentru ocuparea posturilor. În cazul în care mai mulţi judecători optează pentru acelaşi post
din circumscripţia Camerei arătate în cerere, departajarea se va face prin aplicarea, în următoarea
ordine, a criteriilor de prioritate prevăzute în cuprinsul art. 29 al. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

a)are vechime mai mare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

b)are vechime mai mare în funcţia de judecător şi/sau procuror;

c)are titlul de doctor în drept;

d)are activitate mai îndelungată în funcţii de specialitate juridică;

e)a funcţionat ca judecător şi/sau procuror, pe o durată mai mare de timp, la instanţe
judecătoreşti din localitatea în care a solicitat numirea;

f)a obţinut o medie mai mare la examenul de licenţă sau de diplomă.

După numirea în funcţia de notar public a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
aceştia au obligaţia să urmeze, pe cheltuială proprie, cursurile de pregătire organizate de Institutul
Notarial Român cu privire la modul de îndeplinire a actelor şi procedurilor notariale, organizarea şi
funcţionarea Uniunii, a Camerei şi a biroului notarial.

2.Numirea în funcția de notar public

Notarul public este numit în funcție de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Uniunii.
Numirea se face prin ordin care se emite în termen de 30 de zile de la comunicarea propunerilor de
către Biroul executiv al Consiliului Uniunii. Ordinul de numire în funcție cuprinde numele şi prenumele
notarului public, circumscripţia judecătoriei sau, după caz, a municipiului Bucureşti, precum şi
localitatea în care este numit acesta.

După emiterea ordinului de numire în funcţie, notarul public va depune jurământul, într-un
cadru solemn, în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Uniunii sau a reprezentanţilor acestora.
Jurământul are următorul conţinut: "Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să-mi îndeplinesc cu
onoare şi credibilitate publică, cu conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin şi să păstrez secretul
profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă
potrivit credinţei religioase a notarului public iar notarul public fără confesiune va jura pe conştiinţă şi
onoare. Despre depunerea jurământului se întocmește proces – verbal în patru exemplare, care se
semnează de notarul public, de ministrul justiției și de preşedintele Uniunii sau reprezentanţii acestora.
Un exemplar al procesului-verbal şi al jurământului se înmânează notarului public, iar câte un exemplar
din celelalte trei se păstrează în arhiva Ministerului Justiţiei, a Uniunii şi, respectiv, a Camerei.

Sub sancțiunea suspendării din funcție, notarul public este obligat ca în termen de 3 luni de la
emiterea ordinului de numire în funcţie, să îşi înregistreze sediul biroului individual în Registrul
Național de Evidență a Notarilor publici (RNENP) ținut de Uniune. Înregistrarea unei cereri de
suspendare înainte de expirarea termenului de 3 luni urmată de emiterea ordinului ministrului justiţiei
de suspendare a calităţii de notar public, întrerupe curgerea termenului. Pentru cazuri temeinic
justificate, confirmate de Colegiul director al Camerei, termenul poate fi prelungit prin ordin al
ministrului justiţiei, pe o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni.

3.Suspendarea calității de notar public

Suspendarea calității de notar public presupune întreruperea provizorie, temporară a calității

de notar public.

Suspendarea operează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 42 din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici și a activității notariale, respectiv:

a)în caz de incompatibilitate;

b)pe perioada interdicţiei de a-şi exercita funcţia, dispusă în condiţiile legii sau ca măsură disciplinară;

c)în caz de nedepunere a situaţiei statistice lunare la termenul stabilit prin hotărârea Consiliului
Uniunii, timp de două luni consecutiv;

d)pentru neachitarea integrală, în termen de două luni de la scadenţă, a obligaţiilor băneşti

profesionale, până la depunerea situaţiilor statistice şi/sau achitarea debitului şi a penalităţilor
aferente acestuia;

e)în caz de incapacitate temporară de muncă;

f)în cazul concediului pentru creşterea şi îngrijirea copilului, în condiţiile legii;

g)în cazul în care împotriva notarului public s-a luat măsura arestării preventive sau a arestului la
domiciliu, până la încetarea măsurii;

h)la cererea formulată în scris;

i)când suferă de o boală psihică, ce îl împiedică să îşi exercite funcţia în mod corespunzător, în condiţiile
stabilite de regulament;

j)în cazul neîndeplinirii la termen a obligației de înregistrare în RNENP ținut la nivelul Uniunii.

Suspendarea şi încetarea suspendării se dispun, prin ordin, de către ministrul justiţiei, la

propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii, la cererea notarului public sau din oficiu.

În caz de suspendare, notarul public are obligaţia predării de îndată Camerei a sigiliilor,
registrelor şi, după caz, a arhivei, în vederea păstrării pe perioada suspendării.

După emiterea ordinului de suspendare, Colegiul director al Camerei din care face parte
notarul public suspendat va proceda la închiderea registrelor notariale ale notarului suspendat,
ridicarea sigiliilor, timbrului sec şi a ispozitivului digital de semnătură electronică, dezafectarea firmei
biroului notarial în cazul în care se ridică arhiva şi registrele, aducerea la cunoştinţa publicului, prin
afişare, în cazul birourilor notariate individuale, a faptului că activitatea biroului este suspendată,
durata suspendării şi locul de unde se pot obţine informaţii.

Colegiul director al Camerei informează despre suspendarea din funcţie a notarului public
ANCPI, CNARNN, Autoritatea de Supraveghere a AEGRM, Casa de Asigurări a Notarilor Publici şi
furnizorul de semnătură electronică.

Despre suspendarea din funcţie se face menţiune în RNENP şi se procedează la retragerea

licenţei de funcţionare a biroului în care nu mai funcţionează un notar public.

4.Încetarea calității de notar public

Calitatea de notar public încetează în următoarele cazuri prevăzute de art. 41 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

a)prin renunţarea scrisă la calitatea de notar public. Cererea de renunţare formulată de către
notarul public se depune la Colegiul director al Camerei;

b)în cazul constatării incapacităţii de muncă, în condiţiile legii;

c)în caz de neexercitare a funcţiei, fără justificare, o perioadă neîntreruptă de cel puţin 6 luni.
În acest sens, vor fi verificate evidențele Camerei și situația de fapt;

d)prin excluderea din profesie, dispusă ca sancţiune disciplinară;

e)în cazul văditei incapacităţi profesionale, constatată în urma controlului exercitat în

condiţiile prezentei legi. Potrivit dispozițiilor din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale, încetarea calităţii de notar public în acest caz se dispune de
ministrul justiţiei, din oficiu sau la propunerea altui titular al acţiunii disciplinare, în cazul în care, în
ultimii 5 ani, au fost aplicate notarului public, în mod repetat, una sau mai multe sancţiuni disciplinare;

f)când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării
pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea
cu intenţie a unei alte infracţiuni. Încetarea calității de notar public nu operează în mod obligatoriu în
cazul săvârșirii din culpă a unei infracțiuni dacă s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea
executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii sau acesta a beneficiat de amnistie ori graţiere
înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere
prestigiului profesiei;

g)în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 22 alin. (1) lit.
a)-g);

h)în cazul constatării unei boli psihice ireversibile;

i)prin deces, în baza certificatului de deces.

Încetarea funcţiei de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiţiei,
la propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii, la cererea notarului public sau din oficiu.
 La fel ca și în cazul suspendării, Camera va ridica de îndată sigiliile, registrele şi arhiva.
Registrele şi arhiva se vor prelua, conform prevederilor art. 41 al. 5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici și a activității notariale, în următoarea ordine, de către:

a)notarul public asociat;

b)un alt notar public din circumscripţia aceleiaşi judecătorii sau, în lipsă, din circumscripţia
aceleiaşi Camere, în cazul în care notarul public a cărui funcţie a încetat îşi desfăşura activitatea într-
un birou notarial individual;

c)Cameră, în cazul în care arhiva nu poate fi preluată de un notar public.

5. Incompatibilități

Noţiunea de incompatibilitate se referă la imposibilitatea exercitării în paralel a activității

notariale și altor funcţii ori a altor ocupaţii.

Exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu desfășurarea altor activități, expres
și limitativ prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 69 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu:

a)desfăşurarea unei activităţi salarizate, cu excepţia:

1.activităţii şi funcţiei didactice universitare/de învăţământ superior şi de cercetare ştiinţifică.

Din formularea legiuitorului rezultă că funcția de notar publică este compatibilă cu desfășurarea de
activități didactice doar în învățământul superior, iar nu și în alte cicluri de învățământ. Doctrina este
aproape unanimă în a recunoaște faptul că notarul public are dreptul de a exercita doar funcții
didactice, iar nu și funcții de conducere în învățământul superior;

2.activităţii literar-artistice şi publicistice;

3.activităţii de creaţie tehnico-ştiinţifică;

4.calităţii de deputat sau senator ori de consilier în consiliile judeţene sau locale, pe durata
mandatului;

5.calităţii de membru în organele de conducere sau în alte organisme ale Uniunii, ale
Camerelor ori în alte organizaţii interne şi internaţionale la care Uniunea sau Camerele sunt afiliate ori
cu care colaborează;

6.calităţii de membru într-un consiliu de administraţie;

7.calităţii de membru în cadrul unei asociaţii sau fundaţii;

b)exercitarea unei funcţii publice sau de demnitate publică, alta decât cea prevăzută la lit. a)
pct. 4;

c)exercitarea unei funcţii de judecător, procuror, magistrat-asistent sau grefier;

d)exercitarea profesiei de avocat, consilier juridic, executor judecătoresc sau practician în

insolvenţă;
 e)desfăşurarea directă de activităţi de producţie, comerţ sau alte activităţi de prestări de
servicii. Notarul public poate avea calitate de asociat într-o societate de capitaluri întrucât în această
calitate el nu exercită direct acte de comerț. Cu privire la acest caz de incompatibilitate, în doctrină și
în practica s-au născut o serie de controverse legate de definirea unor termeni care nu se regăsesc ca
atare în legislație. Disputele au fost tranșate prin Decizia nr. 7 din 18 ianuarie 2018 referitoare la
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 42 și art. 68 lit. e) din Legea notarilor publici și a
activității notariale nr. 36/1995 pronunțată de Curtea Constituțională14 care a statuat în sensul
următor: „Suprimând noțiunea de „fapte de comerț“, legea de aplicare a Codului civil redefinește
conceptul, arătând că expresiile „acte de comerț“, respectiv „fapte de comerț“ se înlocuiesc cu expresia
„activități de producție, comerț sau prestări de servicii“. Prin urmare, soluția adoptată prin legea de
punere în aplicare tinde să specializeze, în privința persoanelor comerciante, o alta noțiune, aceea de
„exploatare a unei întreprinderi“ pe care Codul civil o definește, la art. 3 alin. (3), ca fiind „exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii“. Prin urmare, sintagma criticată
vizează orice desfășurare directă, deci de către notarul public, iar nu prin intermediari, a unor activități
care implică, cu titlu profesional, producerea de bunuri, comercializarea de bunuri sau prestarea de
servicii către terți”;

f)calitatea de administrator sau de preşedinte al unui consiliu de administraţie al unei societăţi

reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Din
formularea textului rezultă per a contrario că notarului public nu îi este interzis să aibă calitatea de
asociat într-o societate sau pe aceea de membru într-un consiliu de administrație.

Rațiunea pentru legiuitorul a înțeles să reglementeze incompatibilitățile mai sus enumerate

rezidă din faptul că îndeplinirea acestor activități interzise determină temporar, pe perioada în care
respectivele activități sunt desfășurate, „pierderea integrității/probității notarului public, element
fundamental al exercitării autorității publice fără de care persoana care ocupă respectiva funcție
publică nu are legitimitatea de a-și continua activitatea”15.

Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la incompatibilități se sancționează cu

suspendarea din funcție a notarului public, conform prevederilor art. 42 al. 2 lit. a din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici și a activității notariale.

14
Publicată în M.Of. nr. 200 din 5 martie 2018, disponibilă la adresa DECIZIE 7 18/01/2018 - Portal Legislativ
(just.ro) la data de 25.10.2021
15
idem
 ȚINEM MINTE!

Dobândirea calității de notar public este posibilă:

- fie prin absolvirea Institutului Notarial Român și promovarea examenului de definitivat,

- fie prin promovarea concursului de admitere direct în profesie pentru cei care au vechime de
minim 6 ani într-o funcție de specialitate juridică,
- fie direct, la cerere, de către judecătorii de Înalta Curte de Justiție și Casație.

Numirea în funcția de notar public se face prin ordin al ministrului justiției.

Sub sancțiunea suspendării din funcție, notarul public este obligat ca în termen de 3 luni
de la emiterea ordinului de numire în funcţie, să îşi înregistreze sediul biroului individual în Registrul
Național de Evidență a Notarilor publici (RNENP) ținut de Uniune

După numire, notarii publici care au dobândit aceasta calitate prin promovarea
concursului de admitere direct în profesie pentru cei care au vechime de minim 6 ani într-o funcție de
specialitate juridică, ori direct, la cerere, în cazul judecătorilor de Înalta Curte de Justiție și Casație, au
obligaţia de a urma cursuri de pregătire practică pentru desfăşurarea profesiei de notar, precum şi
pentru organizarea activităţii unui birou notarial, cursuri organizate de Institutul Notarial Român pe o
perioadă stabilită de către Consiliul Uniunii, cu plata taxelor aferente.

Cazurile de suspendare și de încetare a calității de notar public sunt expres și limitativ

prevăzute de lege.
 Suspendarea, încetarea suspendării și încetarea funcţiei de notar public se constată sau
se dispun, prin ordin, de către ministrul justiţiei, la propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii,
la cererea notarului public sau din oficiu.

Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la incompatibilități se sancționează cu

suspendarea din funcție a notarului public
 Drepturile și îndatoririle notarului public.
Răspunderea notarului public

1. Drepturile notarului public

Potrivit art. 66 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, notarul public
are următoarele drepturi:

1.să primească onorariu pentru fiecare act sau procedură notarială îndeplinită, în condiţiile
legii.

Dreptul la onorariu al notarului public decurge din faptul că notarul public, deși exercită o
profesie liberală, el este investit cu autoritate publică. Onorariile minimale care pot fi percepute pentru
actele și procedurile notariale instrumentate sunt prevăzute în Ordinul nr. 46/C/2011 pentru
aprobarea Normelor privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici16.

Pentru serviciile prestate, notarii publici au dreptul la:

a)onorarii stabilite în sume determinate, prevăzute în Anexa 1 a Ordinului;

b)onorarii graduale - pe tranşe şi în cote procentuale - în raport cu valoarea determinată sau

determinabilă a obiectului actului. Onorariul gradual şi procentual este datorat şi dacă actul este supus
condiţiei sau termenului. Actele şi procedurile pentru care se stabilesc onorarii graduale şi procentuale
sunt: acte autentice şi alte proceduri prevăzute în anexa nr. 2 a Ordinului; procedura succesorală;

c)onorarii stabilite liber între notarul public și solicitant, cum ar: convențiile matrimoniale,
actul de lichidare a regimului matrimonial, pactul de opțiune, contractul de vânzare a unei moșteniri,
contractul de comodat, promisiunea de vânzare, actele și procedurile care au ca obiect bunuri mobile,
certificatul de executor testamentar, acordul parental în procedura divorțului etc.

Ordinul stabilește limita minimă a anumitor onorarii, astfel încât onorariul încasat va fi cel
stabilit de către notarul public, în funcție de complexitatea procedurii, durata acesteia, cheltuielile
efectuate sau orice alte criterii obiective.

Se pot acorda reduceri de 90% la onorariile stabilite pentru actele notariale în care au calitatea
de dobânditori ai drepturilor şi, implicit, obligaţia de plată a onorariului: Uniunea Naţională a Notarilor
Publici, camerele notarilor publici, personalul acestora sau al birourilor notarilor publici, notarii publici,
precum şi soţul/soţia şi copiii minori ai notarilor publici. Aceeaşi reducere de 90% se poate acorda şi la
onorariile stabilite pentru actele notariale în care au calitatea de dobânditori ai drepturilor şi, implicit,
obligaţia de plată a onorariului orice persoane juridice în care Uniunea Naţională a Notarilor Publici
şi/sau camerele notarilor publici sunt acţionare, asociate sau fondatoare, după caz.

Se reduc cu 30% onorariile pentru autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare şi a

oricăror alte acte care se încheie în cadrul programului "Prima casă", cu excepţia celor prevăzute în
anexa nr. 1 pct. 11 şi pct. 25.

16
Publicat în M.Of. nr. 133 din data de 22 februarie 2011
 Se reduc cu 50% onorariile pentru autentificarea actelor de dare în plată încheiate în condițiile
Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii pbșigațiilor asumate
prin credite.

Se pot reduce până la 70% onorariile pentru autentificarea actelor în care au calitatea de
dobânditori ai drepturilor şi, implicit, obligaţia de plată a onorariului magistraţii, precum şi soţul/soţia
şi/sau copiii lor minori.

Se poate reduce cu 15% onorariul pentru autentificarea actelor în care avocaţii sau consilierii
juridici au calitatea de dobânditori ai drepturilor şi, implicit, obligaţia de plată a onorariului, precum şi
la succesiuni, dacă aceştia au calitatea de moştenitori.

Pentru moştenitorii minori fără venituri proprii, pentru moştenitorii care nu realizează niciun
fel de venituri sau realizează venituri sub venitul minim pe economie, precum şi pentru moştenitorii
din zonele declarate calamitate, se pot acorda reduceri de până la 100% din onorariul datorat.

Onorariile se stabilesc şi se încasează în lei, după îndeplinrea actului sau a procedurii. Prin
excepție, există și situații în care onorariul se plătește înainte de finalizarea procedurii, spre exemplu
în cazul divorțului.

Nerespectarea dispozițiilor legale privind stabilirea încasarea onorariilor conform Ordinului de

Ministru anterior menționat constituie o manifestare de concurență neloială și abatare disciplinară.

2.să aleagă şi să fie ales în organele de conducere ale Uniunii şi ale Camerelor, în condiţiile
prevăzute în statut;

3.să se adreseze organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să primească informaţiile solicitate în

condiţiile stabilite prin statut sau actele normative interne;

4.să poarte însemnele Uniunii şi ale Camerelor;

5.să beneficieze de concediu de odihnă, anual, în condiţiile stabilite prin statut. Notarul public
are dreptul la concediu de odihnă de 30 de zile lucrătoare, în condiţiile stabilite prin statut, cu obligaţia
de a înştiinţa Camera în circumscripţia căreia îşi desfăşoară activitatea în legătură cu perioada în care
va efectua concediul de odihnă;

6.să beneficieze de drepturile de asigurări sociale pe baza contribuţiei la sistemul asigurărilor

sociale de stat şi/sau la sistemul privat, în condiţiile legii;

7.să aibă acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a activităţii notariale,
atât la nivelul Camerelor, cât şi al Uniunii;

8.să adere individual la Uniunea Internaţională a Notariatului.

Uniunea Internaţională a Notariatului este o organizaţie neguvernamentală internaţională ce

reuneşte asociaţiile naţionale ale notarilor din ţările de drept latin, fundamentat pe dreptul romano-
germanic şi din unele state de drept anglo-saxon. Ea a fost fondată în data de 2 octombrie 1948, la
iniţiativa Colegiului Notarilor din Buenos Aires, din dorinţa de a promova, coordona şi dezvolta
activitatea notarială internaţională. Organizația reunea inițial notariatele din 19 state membre, pentru
ca în prezent să numere 89 de organizații notariale din întreaga lume. Uniunea Națională a Notarilor
Publici din România a fost admisă ca membru cu drepturi depline în Uniunea Internațională a
Notariatului pe 30 mai 1997, la Santo Domingo, în Republica Dominicană.
 9.să participe, la cerere, la şedinţele organelor Camerelor şi ale Uniunii, atunci când are un
interes propriu, în vederea susţinerii acestuia. Dreptului de a participa la ședințele organelor de
conducere atunci când interesul individiual îi cere, îi corespunde obligația corelativă de participare, în
vederea realizării interesului colectiv al profesiei din care face parte;

10.să beneficieze de sprijin financiar în caz de întrerupere a activităţii biroului din cauza
incapacităţii temporare de muncă;

11.să beneficieze, la cerere, de asistenţă juridică din partea Uniunii, prin personalul de
specialitate, în cauzele care au legătură cu activitatea profesională;

12.să participe la manifestări profesionale organizate în ţară şi străinătate;

13.să beneficieze de orice alte drepturi prevăzute de lege şi statut. Astfel, în Statutul UNNPR
se prevede faptul că notarul public mai are are dreptul: să primească, pentru merite deosebite,
recompense, diplome de onoare şi de excelenţă, la propunerea adunărilor generale ale notarilor
publici sau a Consiliului Uniunii; să primească informaţiile utile exercitării profesiei, atât de la
organizaţia profesională, cât şi de la entităţile din cadrul acesteia; să primească de la alţi colegi notari,
la cerere, informaţii sau documente necesare instrumentării procedurilor notariale, între notari
neoperând secretul profesional; să primească gratuit, în condiţiile legii şi regulamentului de aplicare a
legii, licenţa de funcţionare, certificatul de înregistrare în Registrul naţional de evidenţă a notarilor
publici (RNENP) şi legitimaţia de notar public; să primească gratuit revistele de specialitate ale Uniunii
şi, după caz, alte publicaţii de interes profesional; să primească gratuit de la Centrul Naţional de
Administrare a Registrelor Naţionale Notariale CNARNN - INFONOT, denumit în continuare CNARNN -
INFONOT, certificatul digital de semnătură electronică calificată; să beneficieze de pensie pe baza
contribuţiei la Casa de pensii a notarilor publici, în condiţiile legii, regulamentului de aplicare a legii şi
statutului acesteia; să obţină, la cerere, de la Cameră sau de la Uniune caracterizări cu privire la
activitatea sa profesională. De asemenea, notarul public are dreptul la publicitate individuală, prin
aceasta înțelegându-se dreptul său de a-și publica CV-ul, titlurile universitate, didactice sau
specializările obținute, de a deține pagini profesionale de internet, de a-și face cunoscute datele
profesionale atât cu privire la persoana sa, cât şi cu privire la locul unde îşi exercită funcţia, de a
participa în calitate de formator sau raportor la seminare, simpozioane, colocvii, lucrări științifice, de
aparticipa la emisiuni pe teme juridice.

2.Obligațiile notarului public

Față de destinatarii lor, obligațiile notarilor publici pot fi împărțite în:

a) obligații față de proprii colegi notari și față de organele de conducere

b) obligații față de clienți.

2.1.Obligațiile față de proprii colegi și față de organele de conducere

Obligațiile notarului public față de colegi și organele de conducere sunt sintetizate în cuprinsul
art. 72 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale care prevede următoarele
obligaţii:
 a)să respecte dispoziţiile legii, ale regulamentelor, ale Statutului Uniunii, Statutului Casei de
Asigurări a Notarilor Publici şi ale Codului deontologic al notarilor publici;

b)să respecte hotărârile organelor alese ale Uniunii, ale Camerelor, precum şi ale comisiilor de
specialitate sau ale altor entităţi create la nivelul Uniunii, să îndeplinească sarcinile ce i-au fost
încredinţate şi să acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii. În relaţiile cu organele de conducere,
precum şi în cadrul acestora, notarii publici trebuie să aibă un comportament corect, să colaboreze şi
să fie solidari;

c)să participe la şedinţele organelor de conducere din care face parte. Notarul public ales într-
o funcţie în cadrul structurilor organelor profesionale are obligația de a acţiona cu independenţă,
imparţialitate şi prudenţă, iar în caz de conflict de interese, acesta are obligația de a se abține;

d)să participe la şedinţele Adunărilor generale ale Camerelor;

e)să participe la manifestări profesionale organizate de Uniune, de Camere şi de alte

organizaţii interne şi internaţionale având scopuri şi principii similare;

f)să păstreze faţă de terţi confidenţialitatea dezbaterilor, opiniilor şi voturilor exprimate în

cadrul organelor de conducere, confidențialitatea fiind un principiu al întregii activități notariale;

g)să aibă un comportament demn în exercitarea funcţiei. Considerăm că notarii publici trebuie
să manifeste un comportament demn nu doar în timpul exercitării activității notariale, în timpul
programului și la sediul biroului, ci și în timpul său liber. Acesta trebuie să aibă a atitudine rezervată,
trebuie să se abţină de la orice fel de fapte care pot aduce atingere probităţii profesionale ori
prestigiului profesiei. Notarul publici trebuie să se abțină nu doar de la comportamente contrare legii,
dar și de la comportamente contrare eticii și moralei. Comportamentul nedemn în exercitarea funcției
se poate manifesta atât față de clienți, cât și față de colegii notari prin apostrofarea acestora, adresarea
de cuvinte jignitoare etc.. Nu este suficient ca notarul să aibă un comportament demn, este necesar
ca acesta să fie și perceput ca fiind demn și onest;

h)să îşi perfecţioneze continuu pregătirea profesională, participând la programe de pregătire

profesională organizate de INR, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat de
Consiliul Uniunii. O bună pregătire profesională este o garanție a independenței notarului public și a
respectării principiului legalității în activitatea notarială. Pregătirea continuă nu constituie doar o
datorie profesională, ci, în egală măsură, una etică profesională care asigură încrederea cetățeanului
în activitatea notarială;

i)să asigure pregătirea profesională a notarilor stagiari repartizaţi de către Colegiul director al
Camerei, precum şi a personalului angajat;

j)în termenele prevăzute în statut să achite contribuţiile profesionale, să comunice Camerei

din care face parte şi Uniunii situaţia statistică lunară prevăzută în statut;

k) să își înregistreze domiciliul fiscal în România.

Enumerarea cuprinsă în art. 72 din Lege nu are un caracter limitativ. Acesta se completează cu
prevederile din Statut. Astfel, în desfășurarea activității sale, notarul public trebuie să comunice
Camerei şi Uniunii, în vederea înscrierii în RNENP, orice modificare intervenită în modul de desfăşurare
a activităţii; să informeze de urgenţă Casa de Asigurări a Notarilor Publici în legătură cu litigiile privind
activitatea profesională, litigii care ar putea atrage plata de despăgubiri; să aducă de îndată la
cunoştinţa Camerei şi a Uniunii despre pierderea, sustragerea sau distrugerea sigiliului, a mapelor
arhivistice şi a dispozitivului de semnătură electronică ori inundaţii, explozii, incendii la sediul biroului
notarial, care afectează arhiva şi desfăşurarea activităţii ori percheziţionarea de către organele abilitate
a birourilor notariale şi/sau ridicarea de documente, tehnică de calcul sau de sigilii care fac imposibilă
continuarea activităţii notariale; să comunice, de îndată, măsurii condamnării dispuse de instanţa de
judecată; să ia cunoştinţă de informaţiile profesionale comunicate de Uniune, Camere şi entităţile din
cadrul acestora; să ofere la solicitare, în termen util, informaţii şi/sau documente altor colegi, notari
publici, necesare instrumentării procedurilor notariale; să dea dovadă de confraternitate faţă de
oricare alt notar; să caute, împreună cu ceilalţi notari, soluţia comună, garantând ansamblul intereselor
părţilor, în conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentare în vigoare, în situaţiile în care
colaborează în aceeaşi cauză; să nu implice instituţia şi calitatea sa de notar în luările de poziţie şi
declaraţiile politice pe care le face.

Natura colectivă a instituţiei notarului este fundamentată pe respect reciproc, încredere,

solidaritate şi colaborare profesională între colegii notari17. De aceea, pe tot parcursul activităţii sale,
notarul public trebuie să respecte natura colectivă a profesiei, să colaboreze cu colegii săi cu tact,
politeţe şi bunăvoinţă, să nu le desconsidere demnitatea şi autoritatea profesională. Raporturile dintre
notari reprezintă mijloace de întărire a instituției notarului public18. În îndeplinirea activității sale,
notarul are obligația de evita conflictele cu colegii săi notari. Același comportament este impus și
angajaţilor biroului notarial, fiecărui notar revenindu-i sarcina de a-și supraveghea activ angajaţii.

Tot în rândul obligațiilor față de proprii colegi se numără și obligația de a nu face concurență
neloială. Potrivit prevederilor art. 15 al. 2 din Codul deontologic al notarilor publici, prin concurenţă
neloială se înţelege orice acţiune, atitudine sau altă formă de manifestare a notarului, personalului
angajat, colaboratorilor ori interpuşilor acestora, făcută cu încălcarea sau distorsionarea sensului legii,
cu scopul de a menţine sau atrage clientelă ori de a creşte veniturile obţinute din activitatea notarială,
în detrimentul altor notari.

Același Cod enumeră cu titlu exemplificativ faptele de concurență considerată neloială:

- perceperea unor onorarii sub plafonul onorariilor minimale prevăzute de lege

- determinarea părţilor să solicite transferul unor cate sau proceduri;
- determinarea reprezentanţilor oricăror autorităţi/instituţii de a sfătui toţi solicitanţii să se
adreseze unui anumit birou notarial;
- omisiunea în efectuarea unor verificărilor prevăzute de lege pentru întocmirea unui act sau
pentru îndeplinirea unei proceduri notariale sau fapta de a nu solicita părţii prezentarea
tuturor documentelor relevante pentru lămurirea raporturilor juridice şi a conţinutului integral
al actului ori procedurii notariale;
- neindicarea în încheierea actelor sau procedurilor instrumentate a cuantumului onorariului şi
a taxelor aferente îndeplinirii serviciului notarial;
- neemiterea sau emiterea neregulată a chitanţelor/bonurilor fiscale/facturilor pentru serviciile
efectuate;
- însărcinarea unui profesionist, chiar şi cu titlu gratuit, de a-i procura clienţi ori a-i face reclamă.

2.2.Obligații față de clienți

Notarul public îndeplinește un serviciu public, el fiind în slujba cetățeanului. În îndeplinirea

acestui serviciu, notarul public este investit cu autoritate de stat, deci, în activitatea pe care o

17
Art 13 din Codul deontologic al notarilor publici
18
I.Popa, A.-A. Moise, op cit, pag. 124
desfășoară, el reprezintă statul. Autoritatea cu care este investit împlică o serie de îndatoriri și
responsabilități ale notarului public față de beneficiarul serviciului notarial care este clientul. Aceste
obligații rezultă din Codul deontologic al notarilor publici.

Astfel, notarul public are dreptul şi obligaţia de a instrumenta acte şi proceduri, la cererea
părţilor. În cadrul acestei activități, notarul public are obligația de a proteja interesele cetăţenilor, ale
comunităţii din care face parte şi ale statului, de a asigura securitatea juridică în stat, prin perfectarea
doar a acelor acte și proceduri care sunt în conformitate cu legea și morala.

În îndeplinirea activității sale, notarul public trebuie să fie imparţial şi independent. El nu va

ţine cont de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex şi apartenenţă sexuală, opinie sau
apartenenţă politică, avere, origine socială etc., toate persoanele fiind egale. În vederea instrumentării
actelor și procedurilor notariale, notarul public trebuie să consilieze cu bună-credință clienții, în mod
corect, dezinteresat şi nepărtinitor, cu privire la consecinţele şi efectele actului notarial sau procedurii
notariale solicitate, asigurând astfel un echilibru între părți. El trebuie să instrumenteze actele şi
procedurile notariale în concordanţă cu voinţa reală a părţilor şi în condiţiile prevăzute de lege şi
bunele moravuri.

Scopul activității notariale este cel al justiției preventive. Notarul public „are, de fapt ca misiune
legală și statutară asigurarea securității raporturilor de drept privat și împiedicarea nașterii unor
diferende, a căror rezolvare va face necesară intervenția justiției”19. De aceea, în îndeplinirea misiunii
sale, el îşi va desfăşura activitatea în așa fel încât să evite litigiile între oameni.

După îndeplinirea actelor sau procedurilor solicitate, notarul public precum și angajaţii şi
colaboratorii biroului notarial au obligaţia de a păstra confidenţialitatea şi secretul profesional.

Tot în rândul obligațiilor față de clienți se numără și aceea de a nu absenta de la birou mai
mult de 5 zile lucrătoare consecutive, fără a informa Camera din care face parte şi fără a asigura
funcţionarea arhivei biroului, în condiţiile legii. Această obligație decurge din principiul realizării unui
serviciu de interes public al dreptului notarial.

3. Răspunderea notarului public

Din faptul că activitatea notarială presupune exercițiul autorității de stat rezultă o

responsabilitate foarte mare a notarului public pentru actele și procedurile instrumentate de el, dar și
pentru acțiunile sale în cadrul profesiei. Răspunderea notarului public poate fi civilă, disciplinară sau
penală.

3.1.Răspunderea civilă a notarului public

Potrivit art. 73 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, răspunderea
civilă a notarului public poate fi angajată în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale
profesionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăţie sub forma relei-credinţe un prejudiciu, stabilite
prin hotărâre judecătorească definitivă. Acest articol din Lege se coroborează cu art. 1258 C.civ., care

19
I.Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 128
prevede că în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o
cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere
obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie.

Văzând opiniile majoritare exprimate de doctrină, apreciem alături de alți autori că

răspunderea notarului public poate fi angajată în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie.

În literatura de specialitate s-a constatat în mod corect o necorelare a dispozițiilor art. 73 din
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale cu cele ale art. 1258 C.civ., mai sus-redate.
În acest sens, s-a observat faptul că potrivit legii speciale răspunderea notarului public poate fi angajată
exclusiv în ipoteza în care, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, acesta a acționat cu vinovăţie sub
forma relei-credinţe, în timp ce Codul civil reglementează răspunderea notarului pentru producerera
de prejudicii cu orice formă de vinovăție. Față de această contradicție, în virtutea principiului specialia
generalibus derogant, am putea fi tentați să afirmăm ca legea specială va avea prioritate în fața legii
generale. Un asemenea raționament, însă, nu poate fi acceptat deorece „lipsește de sens noțiunea de
răspundere civilă și încurajează lipsa de responsabilitate profesională”20. De aceea, credem că
răspunderea notarului public pe tărâm delictual poate fi angajată indiferent de forma de vinovăție,
dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale răspunderii care reis din cuprinsul art. 1357: a) existenţa
unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin
care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând
unei persoane21. Fapta ilicită a notarului public poate consta în încălcarea obligațiilor sale profesionale
prevăzute în Legea notarilor publici, în Statut, Regulemantul de aplicare a Legii, Codul deontologic etc.

Prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ (material sau moral) suferit de o anumită
persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană22. Pentru a se putea angaja
răspunderea civilă, este necesar ca prejudiciul să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Între prejudiciu și fapta ilicită trebuie să existe un raport de cauzalitate, în sensul că fapta ilicită
este cea care a determinat producerea prejudiciului.

În materia răspunderii civile delictuale a notarului public există anumite particularități.

Astfel, pentru a putea fi angajată răspunderea notarului public este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiții în mod cumulativ:

- să se dispună sau să se constate, pe cale judecătorească, nulitatea contractului încheiat în

formă autentică. Acest tip de răspundere a notarului operează exclusiv în cazului actelor supuse
procedurii autentificării, iar nu și în cazul altor proceduri notariale pentru care poate fi angajată un alt
tip de răspundere, respectiv disciplinară sau penală. Legea prevede ca o condiție prealabilă a angajării
răspunderii notarului public, obținerea unei hotărâri judecătorești definitive prin care actul
prejudiciabil autentificat să fie desființat.

- existenţa cauzei de nulitate să rezulte din însuşi textul contractului. Prin aceasta „trebuie
înţeleasă o nulitate care este imputabilă notarului instrumentator, în sensul că acesta, deşi a cunoscut

20
I.-F. Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 225
21
idem
22
C. Stătescu, C. Bîrsan, TGO, p. 145
sau trebuia să cunoască faptul că prin încheierea contractului se încalcă norme care pot atrage
nulitatea contractului, nu a refuzat instrumentarea procedurii de autentificare. Este vorba, aşadar, de
cauze de nulitate evidente, aparente, cum ar fi încheierea unui act de către un minor fără încuviinţările
legale sau de către o persoană declarată incapabilă de a contracta (de exemplu: incapacităţi de a
cumpăra sau de a vinde). Per a contrario, notarul nu poate fi făcut răspunzător dacă un contract este
anulabil pentru eroare, dol, violenţă sau leziune, căci îi este imposibil să cenzureze aceste cauze de
nulitate, dacă nu le cunoaşte”23;

- vinovăția notarului și prejudiciul cauzat trebuie să fie stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă.

- răspunderea notarului va fi angajată doar în limita prejudiciului nereparat.

3.2. Răspunderea disciplinară a notarului public

Răspunderea disciplinară presupune sancționarea notarului public care se face vinovat de

săvârșirea unei sau a mai multor abateri dintre cele prevăzute de art. 74 din Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale cu una sau mai multe dintre sancțiunile disciplinare expres și
limitativ prevăzute de Lege.

3.2.1. Abaterile disciplinare

Răspunderea disciplinară poate fi angajată independent de alte tipuri de răspundere sau

simultan. Cu toate acestea, Consiliul de disciplină va suspenda acţiunea disciplinară în cazul în care
există o cauză penală în curs de soluţionare pentru aceeaşi faptă pentru care s-a exercitat acţiunea
disciplinară. Notarul public este obligat să informeze, de îndată, Consiliul de disciplină că a fost
soluţionat definitiv procesul penal, în vederea repunerii pe rol şi soluţionării acţiunii disciplinare.

Potrivit prevederilor art. 74 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
răspunderea disciplinară a notarului public intervine pentru următoarele abateri:

a)încălcarea competenţei generale, materiale şi teritoriale stabilite prin lege. Despre regulile
de competență am făcut vorbire într-un capitol anterior. Se observă faptul că încălcarea normelor de
competență are ca efect nu doar nulitatea actului întocmit cu nerespectarea acestor dispoziții, dar și
răspunderea diciplinară a notarului public;

b)nerespectarea dispoziţiilor, deciziilor şi hotărârilor organelor de conducere ale Uniunii şi ale

Camerelor, emise în condiţiile legii. Una dintre obligațiile profesionale ale notarului public față de
organele de conducere este aceea de a respecta deciziile acestora. Se observă faptul că textul impune
condiția emiterii acestor decizii în condiții de legalitate, de unde concluzionăm în sensul că
nerespectarea unei măsuri abuzive dispuse, spre exemplu de Președintele Camerei, care excede
competențelor sale stabilite prin lege, nu ar fi de natură să angajeze răspunderea disciplinară a
notarului public;

23
AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu sau vezi ]ndrumarul
notarial!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
 c)nerespectarea normelor şi instrucţiunilor privind metodologia de lucru cu registrele
naţionale notariale administrate de CNARNN. Respectarea metodologiei de lucru cu Registrele
naționale notariale este, de asemenea, o obligație profesională. La nivelul Uniunii Naționale a Notarilor
Publici din România funcţionează următoarele registre ținute de Centrul național de Administrare a
Registrelor Naţionale Notariale:

1. Registrul naţional notarial de evidenţă a succesiunilor (RNNES), în care se înregistrează

cauzele succesorale privind cetăţenii români, străini sau apatrizi cu ultimul domiciliu în străinătate, de
pe urma cărora au rămas bunuri în România;

2.Registrul naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL), în care se înregistrează toate

actele de donaţie, dispoziţiile testamentare, revocarea lor, precum şi retractarea revocării acestora;

3.Registrul naţional notarial de evidenţă a opţiunilor succesorale (RNNEOS), în care se

înregistrează toate actele notariale referitoare la acceptarea, respectiv renunţarea la moştenire;

4.Registrul naţional notarial de evidenţă a procurilor şi revocărilor acestora (RNNEPR), în care

se înregistrează procurile/mandatele date în scopul încheierii de acte şi îndeplinirii de proceduri
notariale, precum şi actele de revocare a acestora;

5.Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale (RNNRM), în care se înscrie, pentru

opozabilitate faţă de terţi, regimul matrimonial ales de soţi;

6.Registrul naţional notarial de evidenţă a creditorilor persoanelor fizice şi a opoziţiilor la

efectuarea partajului succesoral (RNNEC), în care se înscriu, pentru opozabilitate faţă de terţi, cererile
creditorilor cu privire la creanţele pe care le au faţă de o persoană fizică.

Aceste registrele se ţin în format electronic şi pe suport hârtie de către Uniune. În registre se
efectuează două tirpuri de operațiuni: înscrieri și verificări. Transferul informaţiilor între notarii publici
şi registrele naţionale notariale ţinute în format electronic se face numai pe suport electronic, în baza
semnăturii electronice calificate a utilizatorului.

d)îndeplinirea, în mod repetat, a actelor şi procedurilor notariale, cu nerespectarea

dispoziţiilor legale prevăzute pentru valabilitatea actului sau procedurii notariale în cauză, ori
îndeplinirea acestora cu încălcarea dispoziţiilor art. 9. Răspunderea disciplinară a notarului public
poate fi angajată în temeiul literei d) atunci când notarul public îndeplinește acte sau proceduri
notariale cu nerespectarea dispozițiilor de drept material sau de drept procedural iar această faptă
este săvârșită în mod repetat. Constatarea încălcării dispozițiilor legale se face doar prin hotărâre
judecătorească, astfel încât până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de invalidare, actul este
prezumat valabil și nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a notarului public24. Legea nu prevede
în mod expres de câte ori trebuie îndeplinite actele sau procedurile notariale în mod defectuos, motiv
pentru care apreciem că fapta trebuie constattă de un număr de ori suficient de mare încât să rezulte
convingerea că ea este săvârșită din obișnuință;

e)întârzierea nejustificată sau neglijenţa în efectuarea lucrărilor. În doctrină s-a apreciat că

„această abatere este o propensiune a obligației de disponibilitate prevăzută în art. 10 din Lege, o
obligație a notarului public care preuspune nu doar îndeplinirea actului /procedurii notariale
solicitatede client, ci și îndeplinirea acesteia în timp util, adică rezonabil, în funcție de volumul de lucru
și complexitatea solicitării”25. Neglijența în efectuarea lucrărilor presupune îndeplinirea actelor sau a

24
I. Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 133
25
I.F.Popa, A.-A. Moise, F.A. Boar, D.D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 237
procedurilor notariale în mod defectuos, fie în ceea ce privește legalitate acestora, fie în ceea ce
privește claritatea și seriozitatea conținutului26;

f)lipsa nejustificată de la birou, în mod repetat. Notarul public desfășoară activitate pentru
cetățean; lipsa de la birou îngrădește accesul cetățeanului la serviciul public notarial. Pentru ca fapta
să fie considerată abatere disciplinară, ea trebuie săvârșită în mod repetat;

g)comportament şi atitudine necorespunzătoare în exercitarea activităţii profesionale.

Atitudinea demnă în exercitarea activității este o obligație profesională a notarului public care ține de
natura activității și rolul notarului;

h)orice manifestare de natură a aduce atingere prestigiului profesiei săvârşită în exerciţiul

funcţiei ori în legătură cu aceasta sau în afara exerciţiului funcţiei. Notarul public are o obligaţie
generală de a se abţine de la orice fel de fapte care pot aduce atingere probităţii profesionale ori
prestigiului justiţiei, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei obligaţii urmează a se examina în fiecare
caz concret în parte. Buna reputaţie profesională constituie o valoare fundamentală în exercitarea
activității notariale şi reprezintă, totodată, percepţia colectivă asupra modului în care sunt exercitate
responsabilităţile profesionale, asupra profesiei de notar în sine;
i) neachitarea integrală și la scadență a contribuțiilor profesionale, precum și a contribuției de
răspundere civilă, conform contractului de răspundere civilă. Achitarea contribuțiilor porfesionale
reprezintă obligație profesională a fiecărui notar public. Față de modalitatea de exprimare a
legiuitorului s-ar putea concluziona în sensul că achitarea parțială sau întârziată, chiar dacă este
justificată, va atrage răspunderea disciplinară a notarului public. Însă, față de prevederile art. 50 al. 1
lit. j din aceeași Lege, apreciem că sancțiunea nu va opera în aceste ipoteze, în măsura în care ele sunt
justificate de dificultăți de ordin material;

j)sustragerea sau refuzul de a se supune controlului profesional administrativ. Controlul

profesional administrativ are ca principal obiectiv prevenția și abia în subsidiar sancționarea. Controlul
profesional administrativ se exercită de către Uniunea Naţională a Notarilor Publici prin consiliul său
de conducere şi va avea în vedere: organizarea biroului, calitatea actelor şi lucrărilor întocmite,
respectarea obligaţiilor profesionale legale, statutare şi deontologice. De asemenea, ministrul justiţiei
poate ordona controlul activităţii notarilor publici prin inspectori generali de specialitate;

k)încălcarea obligaţiilor legale cu privire la păstrarea secretului profesional. Confidențialitatea

este unul din principiile activității notariale, însă divulgarea informațiilor de care notarul a luat
cunoștință în cadrul activității sale profesionale poate constitui abatere disciplinară numai în măsura
în care divulgarea se face fără drept (spre exemplu, obligația de păstrare a secretului profesional nu
poate fi invocată în cadrul controlului profesional administrativ);

l)folosirea ori acceptarea, în orice mod, direct sau indirect, a mijloacelor neloiale de atragere a
clientelei, aşa cum sunt definite în Codul deontologic al notarilor publici;

m)desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu calitatea de notar public, potrivit legii;

n)refuzul nejustificat sau neglijenţa în efectuarea şi comunicarea operaţiunilor prevăzute de

lege pentru funcţionarea sistemului informatizat al Camerei şi al Uniunii. potrivit legii, este considerată
abatere disciplinară omisiunea notarului de a face anumite comunicări către Camera din care face
parte sau către Uniune. Astfel de comunicări pot privi, cu titlu de exemplu orice modificare survenită
în modul de desfășurare a activității;

26
idem
 o)nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea şi, după caz, virarea
impozitelor, tarifelor şi onorariilor. În activitatea sa, notarul public are nu doar dreptul ci și obligația de
a încasa onorariul notarial aferent actului sau procedurii instrumentate. Notarul va încasa însă nu doar
onorariul pentru activitatea desfășurată de el, ci este însărcinat și cu calcularea, încasarea și virarea de
taxe pentru instituțiile statului. Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare în care prețul
convenit de părți depășește valoarea de 450.000 lei, notarul va încasa impozitul de 3% pentru suma
care depășește acest prag. De asemenea, tot notarul este cel care va calcula și va încasa tariful de
publicitate imobiliară. Toate aceste taxe și impozite sunt vărsate ulterior în conturile instituțiilor pentr
care au fost percepute;

p)nedepunerea la termen a situaţiei statistice şi a altor date solicitate de Cameră sau de

Uniune;

q)refuzul nejustificat de a întocmi un act notarial în afara sediului biroului notarial, iar în cazuri
temeinic justificate, şi în afara programului normal de lucru. Refuzul de a întocmi un act notarial în
afara sediului și a programului de lucru constituie abatere disciplinară doar în măsura în care acesta nu
este justificat. Temeinicia cauzelor justificative se apreciază în funcție de fiecare caz în parte;

r)neîndeplinirea obligaţiei de a participa la formele de pregătire profesională continuă

organizate prin INR, la intervalele de timp stabilite prin regulament. ;

s)neîndeplinirea obligaţiei de a participa la formele de pregătire profesională, dispusă în

condiţiile art. 77 al. 2. Potrivit acestui alineat, În cazul abaterilor prevăzute la art. 74 lit. a), d), e), k), n),
r) şi s), Consiliul de disciplină poate dispune şi obligarea notarului public sancţionat să urmeze, în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care acesta a fost sancţionat, una dintre
formele de pregătire profesională în cadrul INR;

ş)nerespectarea dispoziţiilor Codului deontologic al notarilor publici;

t)absenţe nejustificate de la Adunările generale şi de la acţiunile organizate de Colegiul director

al Camerei sau organele de conducere ale Uniunii;

ţ)nerespectarea dispoziţiilor art. 42 alin. (3) şi/sau continuarea activităţii după aplicarea
sancţiunii suspendării din exerciţiul funcţiei;

u)refuzul nejustificat de a îndeplini actele şi procedurile repartizate de preşedintele Camerei

din care face parte. Președintele Camerei poate desemna, spre exemplu, un notar public din
circumscripția Camerei care să efectueze procedura inventarului succesoral solicitat de un creditor.
Îndeplinirea procedurii repartizate este o obligație profesională a cărei încălcare nejustificată atrage
răspunderea disciplinară.

Enumerarea cuprinsă în art. 74 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale
este în principiu limitativă, dar din interpretarea cauzelor legale se observă că ele pot fi extinse la multe
situații.

3.2.2. Acțiunea disciplinară

Acțiunea disciplinară este mijlocul procedural prin care notarul public care a săvârșit una dintre
abaterile disciplinare mai sus enumerate ori a cărui bună reputație este pusă la îndoială este tras la
răspundere.
 Titularii acțiunii disciplinare sunt: ministrul justiţiei, preşedintele Uniunii sau Colegiul director
al Camerei.

Acțiunea disciplinară se judecă de Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii.

Acţiunea disciplinară poate fi exercitată într-un termen de prescripție de 6 luni de la data luării
la cunoştinţă a săvârşirii abaterii, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii acesteia. Curgerea
termenului de prescripţie pentru promovarea acţiunii disciplinare se suspendă dacă împotriva
notarului public s-a înregistrat o plângere penală având ca obiect săvârşirea aceleiaşi fapte, până la
soluţionarea procesului penal. Dacă după introducerea acţiunii disciplinare a fost înregistrată o
plângere penală având ca obiect săvârşirea aceleiaşi fapte, acţiunea disciplinară se suspendă până la
soluţionarea procesului penal.

Exercitarea acțiunii disciplinarea presupune o etapă prealabilă constând în cercetarea

prealabilă. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale
prevede scopul cercetării prealabile, respectiv stabilirea faptelor şi a urmărilor acestora, a
împrejurărilor în care au fost săvârşite, precum şi a oricăror alte date concludente din care se poate
aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei care atrage răspunderea disciplinară.

Aceasta se efectuează de inspectori din cadrul Ministerului Justiţiei sau, după caz, din cadrul
Uniunii ori de către Colegiul director al Camerei.

În cadrul cercetării prealabile, citarea celui în cauză este obligatorie, acesta fiind îndreptăţit să
ia cunoştinţă de conţinutul dosarului de cercetare disciplinară, să îşi formuleze apărarea, să fie ascultat.
Refuzul notarului public cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetări se constată prin
proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării.

După efectuarea cercetării prealabile, ministrul justiţiei sau, după caz, preşedintele Uniunii ori
Colegiul director al Camerei dispune fie încetarea cercetării disciplinarea, fie formularea sesizarea
Consiliului de disciplină cu o acțiune disciplinară.

Acţiunea disciplinară trebuie formulată în termen de 60 de zile de la data primirii rezultatului

cercetării prealabile. Cererea prin care se promovează acţiunea disciplinară cuprinde: elementele de
identificare ale părţilor, descrierea faptei săvârşite de către notarul public, arătarea dovezilor pe care
se întemeiază acţiunea, menţiunea cu privire la efectuarea cercetării prealabile, motivarea în drept,
propunerea sancţiunii disciplinare, semnătura titularului acţiunii, precum şi alte elemente relevante în
soluţionarea cauzei. Lipsa menţiunilor referitoare la elementele de identificare ale părţilor şi la obiectul
cererii este sancţionată cu nulitatea acesteia. Lipsa semnăturii titularului acţiunii se poate acoperi până
la primul termen de înfăţişare dacă acesta a fost legal citat, cu menţiunea prezentării în vederea
semnării acţiunii.

Cererea, împreună cu toate înscrisurile anexate, se depune la Consiliul de disciplină în numărul

de exemplare necesar pentru comunicare, la care se adaugă un exemplar pentru întocmirea dosarului.

La acţiunea disciplinară se ataşează dovada efectuării cercetării prealabile şi, după caz, actul
de control, precum şi, dacă este cazul, sesizarea pe baza căreia s-a declanşat acţiunea disciplinară.

La data înregistrării cauzei, secretarul Consiliului de disciplină verifică dacă cererea cuprinde
toate elementele şi este însoţită de toate înscrisurile prevăzute de lege şi, în caz contrar, întocmeşte
un referat, pe care îl prezintă completului de judecată, la primul termen de înfăţişare. În cazul în care
completul de judecată constată că cererea este incompletă sau nu este însoţită de înscrisurile
prevăzute de lege, va dispune completarea acesteia de către titular.
 În vederea soluționării acțiunii disciplinare, Consiliul de disciplină citează părţile şi, în cazul în
care constată că sunt necesare verificări suplimentare, poate solicita ministrului justiţiei sau, după caz,
preşedintelui Uniunii ori Colegiului director al Camerei completarea cercetării disciplinare.
Completarea cercetării prealabile se face în termen de 60 de zile de la primirea solicitării de
completare.

Procedura de judecată a acțiunii disciplinare este diferită, după cum obiectul acțiunii îl
constituie o abatere disciplinară ori constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției bunei-reputații.

Procedura de judecată a abaterilor disciplinare este reglementată de dispozițiile art. 33-54 din
Regulamentul din 6 august 2013 de organizare şi funcţionare al Consiliului de disciplină din cadrul
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.27

Astfel, cauzele se judecă în complet format din 3 membri, din care unul este preşedintele
completului. Preşedintele completului conduce şedinţa de judecată și asigură poliția ședinței. El
deschide, suspendă şi ridică şedinţa.

În apărarea sa, notarul public cercetat disciplinar poate formula întâmpinare care se va depune
până la primul termen la care procedura este legal îndeplinită, sub sancţiunea decăderii din dreptul de
a mai propune noi probe sau de a invoca alte excepţii în afară de: prescrierea acţiunii disciplinare sau
a răspunderii disciplinare, lipsa cercetării prealabile şi lipsa calităţii procesuale active a titularului
acţiunii disciplinare.

Şedinţele de judecată sunt publice.

Amânarea cauzei pentru lipsă de apărare sau la cererea părților este posibilă doar o singură
dată. Partea care a fost prezentă personal sau prin reprezentant la un termen de judecată nu va mai fi
citată în tot cursul judecării cauzei, considerându-se că are cunoştinţă de termenele ulterioare. Aceste
dispoziții nu se aplică în cazul reluării cauzei după suspendare, în cazul în care completul apreciază
pentru motive temeinice că este necesară citarea sa ori după rămânerea în pronunţare.

Pentru fiecare şedinţă, secretarul întocmeşte pe baza însemnărilor sale o încheiere, cu excepția
cazului în care pronunțarea are loc în ziua dezbaterilor. Termenele acordate nu pot fi mai mari de 15
zile, cu excepţiile prevăzute de lege, iar uneori se pot acorda acorda termene scurte, chiar de la o zi la
alta.

La primul termen, completul va aprecia dacă cercetarea prealabilă este completă, iar, în caz
contrar, va solicita titularului acţiunii disciplinare să efectueze verificările suplimentare şi/sau să
depună înscrisurile care lipsesc. Titularul acţiunii disciplinare are obligaţia să completeze cercetarea
prealabilă într-un termen de decădere de 60 de zile de la data primirii solicitării de completare.

Tot la primul termen de judecată, completul se va pronunța asupra excepțiilor care fac inutilă
judecarea cererii,

Preşedintele dă cuvântul întâi petentului, apoi notarului public cercetat disciplinar, această
ordine fiind păstrată pe parcursul şedinţei în cazul în care intervenţia părţilor este necesară de mai
multe ori.

Probele care pot fi administrate sunt: prezumțiile, interogatoriu, înscrisurile, proba cu martori,
mijloace materiale de probă. În procedura judecării abaterilor disciplinare sunt admisibile numai
prezumţiile legale, acestea putând fi înlăturate prin proba contrară. Probele se propun, sub sancţiunea

27
Publicat în M.Of. nr. 530 din data de 22 august 2013
decăderii, de către petent prin cererea de exercitare a acţiunii disciplinare, iar de către notarul public
cercetat disciplinar, prin întâmpinare. Ele pot fi propuse şi oral, la primul termen, sau ulterior, dacă
necesitatea administrării lor rezultă din cercetarea cauzei, şi pot fi dispuse şi din oficiu, de către
complet.

Acţiunea disciplinară se soluţionează printr-o hotărâre motivată, care se comunică părţilor şi

Camerei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea cel cercetat, în termen de 10 zile de la
pronunţare. Hotărârea prin care se soluţionează acţiunea disciplinară cuprinde, în principal,
următoarele:

a)descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia;

b)temeiul de drept al aplicării sancţiunii;

c)motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de notarul public;

d)sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia;

e)calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată;

f)instanţa competentă să judece calea de atac.

Judecarea cauzei poate fi suspendată la cererea motivată a tuturor părţilor, atunci când niciuna
dintre părţile legal citate nu se prezintă la strigarea cauzei şi nu s-a cerut judecata în lipsă sau din oficiu,
în cazul în care există o cauză penală în cura de soluţionare pentru aceeaşi faptă pentru care s-a
exercitat acţiunea disciplinară. În acest caz, suspendarea va dura până la rămânerea definitivă a
hotărârii pronunţate în cauza care a provocat suspendarea, notarul public fiind obligat să aducă de
îndată la cunoştinţa Consiliului de disciplină hotărârea instanţei penale, în vederea repunerii pe rol şi
soluţionării cauzei disciplinare. Suspendarea se dispune prin încheiere motivată în fapt şi în drept, care
poate fi atacată cu contestaţie la Consiliul Uniunii. Judecata cauzei suspendate se reia la cererea părții
atunci când suspendarea s-a dispus în baza art. 49 lit. a) şi b), prin repunerea pe rol din oficiu ca urmare
a depunerii de către notarul public a hotărârii definitive pronunţate de instanţa de judecată în cauza
penală, care a dus la suspendare sau la cererea petentului.

Cauza disciplinară va fi clasată ca fiind fără obiect în cazul în care a încetat calitatea de notar
public a celui cercetat disciplinar. În termen de 1 an de la suspendare, cauza se perimă.

Verificarea sesizărilor referitoare la buna reputaţie a notarilor publici în funcţie se face de către
inspectori din cadrul Ministerului Justiţiei sau al Uniunii, din oficiu sau la solicitarea ministrului justiţiei,
respectiv a preşedintelui Uniunii sau a Colegiului director al Camerei. În urma verificărilor se
întocmește un raport de inspecţie care se comunică notarului public în termen de 15 zile de la
întocmire, în vederea formulării de obiecţiuni.

Acestea, împreună cu cererea de acțiune disciplinară se înaintează Consiliului de disciplină în

vederea judecării. După primirea lor, preşedintele Consiliului de disciplină stabileşte prin dispoziţie
termenul la care va avea loc şedinţa, în vederea citării părţilor şi a convocării membrilor Consiliului de
disciplină.

Judecata se face în plenul Consiliului de disciplină, prezidat de preşedintele Consiliului de

disciplină sau de vicepreşedinte, după caz. Reprezentantul în Consiliul de disciplină al Camerei din care
face parte notarul public cercetat disciplinar va putea participa la cercetarea cauzei şi la dezbateri fără
a avea drept de vot.
 Aceste cauze se cercetează şi se dezbat doar în camera de consiliu. Au calitatea de părţi:
notarul public cu privire la care s-a formulat cererea şi instituţiile din care fac parte inspectorii care au
întocmit raportul.

La primul termen la care părţile sunt legal citate, completul poate dispune retrimiterea
raportului entităţii care a dispus verificarea, în vederea completării. Completarea verificărilor trebuie
efectuată într-un termen de recomandare de 60 de zile.

Hotărârile se iau cu unanimitate de voturi. Când unanimitatea nu este întrunită, hotărârile se

vor lua cu votul majorității membrilor completului de judecată. Atunci când nu se poate întruni nici
majoritatea, judecata se reia în complet de divergență constituit prin includerea în completul inițial a
președintelui Consiliului de disciplină, a vicepreședintelui sau a unui membru desemnat de președinte.

Pronunțarea hotărârii se face în ședință publică, indicându-se și calea de atac ce poate fi

exercitată.

Hotărârea prin care se constată neîndeplinirea condiţiei de bună reputaţie cuprinde şi

propunerea de încetare a calităţii și se comunică de îndată ministrului justiţiei în vederea emiterii
ordinului de încetare a calității de notar public, preşedintelui Consiliului Uniunii şi notarului public.

3.2.3. Sancțiunile disciplinare

Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate în urma admiterii acțiunii disciplinare sunt prevăzute
de art. 77 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale:

a)avertisment scris;

b)amendă de la 5.000 lei la 40.000 lei;

c)suspendarea notarului public din exerciţiul funcţiei pe o durată de cel mult 6 luni;

d)excluderea notarului public din profesie.

Sancțiunile pot fi aplicate individual sau cumulativ și se stabilesc în raport cu gravitatea abaterii
disciplinare săvârşite.

3.3. Răspunderea penală a notarului public

Răspunderea penală a notarului public va fi angajată în cazul săvârșirii de către acesta de

infracțiuni. Condamnarea pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori
pentru săvârșirea cu intenței a altei infrațiuni atrage încetarea calității de notar public.
 Procedura actelor notariale. Reguli comune actelor notariale

1. Aspecte introductive

Activitatea notarului public constă în consultații juridice și întocmirea de acte notariale.

În sens restrâns, actul notarial desemnează încheierea notarială, aceasta constituind „expresia
indiscutabilă a autorității publice cu care notarul este investit și pe care el o transmite actelor sale, și
pe de altă parte procedura notarială care este constată în scris”28. Tot în sens restrâns, prin act notarial
se poate înțelege și orice procedură notarială.

În sens larg, prin act notarial se înțelege „actul juridic civil căruia îi este atașat un act juridic
procedural, respectiv încheierea notarială, care deși face corp comun cu actul pe care îl determină,
este totuși distinctă de acestă având o anumită autonomie, în sensul că nulitatea unuia dintre ele nu
atrage în mod obligatoriu și nulitatea celuilalt”29.

Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată cuprinde un capitol
dedicat procedurii comune actelor notariale. Astfel, în cuprinsul art.78–89 completate cu prevederile
art. 140-145 din aceeași Lege, legiuitorul stabilește regulile generale de întocmire a actelor notariale,
punctând și reguli generale aplicabile principalelor proceduri notariale. Dispozițiile Legii se
completează cu cele cuprinse în art. 211-224 din Regulamentul de aplicare.

2. Actul se îndeplinește la cerere

Prima regulă enunțată în materia actelor notariale este aceea a îndeplinirii acestora la cerere.
Astfel, art. 78 al. 1 din Legea 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată prevede în
sensul următor: „toate actele notariale se îndeplinesc la cerere” iar art. 211 din Regulament
completează această dispoziție arătând că „actele notariale se întocmesc la cererea persoanelor care
justifică un interes şi a autorităţilor competente, în cazurile prevăzute de lege”.

Cererea poate fi definită ca fiind actul procedural prin care partea sau părțile solicită
îndeplinirea anumitor acte sau proceduri notariale. Ea are rolul de a investi notarul public cu
competența de a îndeplini actul sau procedura notarială.

Necesitatea cererii este o consecință a principiului disponibilității care guvernează întreaga

activitate notarială.

Din punct de vedere formal, cererea verbală este suficientă pentru investirea notarului public.
Prin excepție, cererea scrisă este obligatorie în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, și
anume:

- cererea pentru autentificarea testamentului

- cererea pentru legalizarea de copii
- cererea pentru declanșarea procedurii divorțului
- cererea pentru deschiderea procedurii succesorale

28
I. Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 23
29
Idem
 - cererea pentru verificarea evidențelor succesorale
- cererea formulată de un cetățean străin care declară în fața notarului public că ştie limba
română, nefiind necesară prezenţa unui interpret şi traducător autorizat în întocmirea actului notarial
- cererea de întocmire a încheierii de respingere a unui act notarial.
Titularul cererii este persoana care solicită îndeplinirea actului sau a procedurii notariale.
Cererea poate fi formulată personal dar ea poate fi formulată şi prin mandatar, avocat împuternicit în
acest sens sau prin reprezentant legal, potrivit legii, cu excepţia cazului în care, prin dispoziţii speciale,
se prevede altfel. Spre exemplu, cererea de certificare a faptului că persoana care s-a prezentat în fața
notarului public este aceeași cu cea din fotografie nu se poate formula prin mandatar.

Cu privire la întinderea puterilor avocatului, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată stabilește în mod expres faptul că împuternicirea avocaţială este valabilă doar în
ceea ce privește formularea cererii; ea nu constituie mandat de reprezentare pentru încheierea unui
act sau a unei proceduri notariale, indiferent de natura acestei proceduri. Interdicția nu se limitează,
așadar, doar la procedura autentificării, ci vizează oricare dintre procedurile care intră în sfera de
competență a notarului public. Calitatea de mandatar se dovedește cu procură, în original sau în copie
legalizată; calitatea de avocat împuternicit se dovedește prin împuternicire avocațială însoțită de
legitimația de avocat iar cea de reprezentant se probează prin acte de stare civilă (certificate de
naștere, de exemplu, în cazul reprezentării minorilor), hotărâri judecătorești (hotărârea
judecătorească de numire a tutorelui, de exemplu, pentru persoanele puse sub interdicție)30 sau prin
alte documente.

În cazul în care într-un act notarial există mai multe părți, o singură cerere este suficientă
pentru întocmirea actului, dar aceasta trebuie semnată de toate părțile.

Pentru a putea solicita îndeplinirea unui act notarial, este necesar ca persoana care formulează
cererea să justifice un interes. Prin interes se înțelege folosul urmărit de cel care a formulat cererea,
indiferent de natura acestuia. Condițiile pe care trebuie să le îmbrace interesul sunt prevăzute în
cuprinsul art. 33 din Codul de procedură civilă. Astfel, interesul trebuie să fie31:

- determinat, adică concret, identificabil

- legitim, adică în conformitate cu legea și cu bunele moravuri

- personal, aparținând, de regulă, titularului acțiunii civile în justiție

- născut și actual, adică să existe.

În ceea ce privește conținutul cererii, acesta este prestabilit doar atunci când cererea scrisă
este obligatorie, caz în care fiecare cerere va avea conținutul impus de particularitățile actului notarial
sau a procedurii declanșate.

3. Verificări efectuate de notarul public

În vederea întocmirii actelor notariale, notarul public are obligaţia să desluşească raporturile
juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să îl încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc

30
G. Boroi, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, art. 1-455, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
București, 2016, pag. 428
31
idem
este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice. Aceste
obligații se circumscriu obligației generale de consiliere care cade în sarcina sa.

În urma dialogului cu părțile, notarul public va proceda la pregătirea actului notarial solicitat.

În acest scop, el trebuie să ceară părţilor, ori de câte ori este cazul, o serie de înscrisuri
necesare, cum ar fi: documente justificative, certificate, extrase, avize, planuri, schițe, procese-verbale,
autorizaţii etc.; la cererea acestora, notarul public va putea obţine el însuşi documentaţia necesară,
având acces liber la orice registru public. Astfel, notarul public va avea acces liber la birourile de
publicitate imobiliară ori de câte ori în vederea întocmirii actului este necesar să obțină extrase de
carte funciară, înscrisuri aflate în arhiva Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară; de asemenea, va
putea solicita şi obţine de la organul fiscal competent al autorităţii administraţiei publice locale
certificatul fiscal emis pe suport hârtie sau în format electronic și va avea acces la alte instituţii în
vederea obţinerii actelor şi informaţiilor necesare îndeplinirii procedurilor notariale. Față de solicitările
formulate, instituţiile publice şi private au obligaţia ca, în baza protocoalelor încheiate cu Uniunea
națională a Notarilor Publici, să furnizeze informaţiile pe care le solicită notarii publici.

În vederea îndeplinirii unui act sau a unei proceduri notariale, notarul public poate solicita
documentaţia necesară din arhiva altor birouri notariale sau a Camerei. Documentaţia solicitată de
către notarul public se comunică în mod obligatoriu şi de îndată, dar nu în original, prin orice mijloc de
comunicare care confirmă trimiterea şi, respectiv, primirea.

Toate aceste documente justificative, autorizaţii şi informaţii necesare pentru îndeplinirea

actelor şi procedurilor notariale, precum şi lucrările de publicitate vor fi solicitate și comunicate
notarului public direct, prin orice mijloc de comunicare ce confirmă trimiterea şi, respectiv, primirea,
sau printr-un angajat cu contract de muncă al biroului, delegat de notarul public în acest scop.

În urma efectuării tuturor verificărilor, notarul public va proceda la redactarea efectivă a

actului notarial.

4. Redactarea actelor notariale

În opera de redactare a actului notarial, legea stabilește câteva reguli cu valoare de principiu.

- actele notariale se întocmesc în limba română.

Mai mult decât atât, actele redactate de părţi şi prezentate în scopul îndeplinirii unui act
notarial vor fi, de asemenea, în limba română. Prin excepție, la cererea justificată a părţilor, notarul
public poate îndeplini acte notariale în baza unor înscrisuri întocmite și prezentate de părţi într-o limbă
străină numai dacă el cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat cunoştinţă de
cuprinsul acestora prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a
efectuat traducerea va fi ataşat la dosar.

În cazul cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor care nu vorbesc sau nu

înţeleg limba română legea prevede posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un
traducător sau interpret. Funcţia de traducător sau interpret poate fi îndeplinită de către notarul
public, dacă limba străină este limba sa maternă sau este autorizat ca interpret ori traducător, sau de
către o altă persoană autorizată ca interpret sau traducător, în condiţiile legii, de către Ministerul
Justiţiei. În acest sens, partea se va prezenta la sediul biroului sau la locul întocmirii actului, atunci când
acesta se întocmește în afara sediului biroului, cu un traducător sau interpret autorizat de Ministerul
Justiției. Acesta va face dovada autorizării, depunând în acest sens autorizația eliberată pe numele său.
Traducătorul sau interpretul va traduce părții întreg conținutul actului notarial.

Potrivit art. 82 al 5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată,
înscrisurile care urmează a fi traduse într-o limbă străină se vor redacta fie pe două coloane, cuprinzând
în prima coloană textul în limba română, iar în cea de-a doua, textul în limba străină, fie în mod
succesiv, mai întâi textul în limba română, continuându-se cu textul în limba străină.

- actele notariale se îndeplinesc în timpul programului de serviciu cu publicul, afişat în mod

corespunzător, și la sediul biroului.

Un act notarial se poate îndeplini şi în afara sediului biroului notarului public, la cererea părţii
interesate, cu respectarea dispoziţiilor legale privind competenţa. Deplasarea notarului în afara
biroului său este posibilă doar cu respectarea competenței sale teritoriale care se limitează la
circumscripția judecătoriei în care se află sediul biroului notarial.

În cazul în care întocmirea unui act notarial nu suferă amânare, din motive temeinic justificate,
acesta va putea fi îndeplinit şi în afara programului de lucru, la cererea părţii interesate. Caracterul
temeinic al motivelor invocate se apreciază în concret de către notarul public, pentru fiecare caz în
parte.

Față de formularea legală se constată faptul că întocmirea unui act notarial în afara
programului de lucru trebuie justificată de motive temeinice, în timp ce întocmirea unui act în afara
sediului biroului notarial se poate face la simpla cerere a părții interesate.

- actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate
numai de notarii publici.

Legea stabilește astfel o competență exclusivă a notarilor publici în ceea ce privește actele
juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem.

- identificarea părților se va face exclusiv în una dintre formele expres prevăzute de lege.

Legea prevede că identificarea părților se face fie prin mențiune în încheiere că ele sunt
cunoscute personal de notarul public, fie, în cazul în care notarul public nu cunoaşte părţile, prin
verificarea identităţii acestora. Verificarea identității se face prin:

a)acte de identitate prevăzute de lege. Actele de identitate sunt, potrivit art. 12 al. 3 din
Ordonanța nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor
români, republicată32, cartea de identitate, cartea de identitate simplă, cartea electronică de
identitate, cartea de identitate provizorie și buletinul de identitate aflate în termenul de valabilitate.
Ele fac dovada identităţii, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă titularului acestuia.
Aceste documente se eliberează începând cu vârsta de 14 ani;

b)paşapoarte, în condiţiile legii. Pașaportul este document de călătorie. Prin excepție, el poate
servi ca document de identificare a cetățeanului român doar în ipoteza în care cetățeanul român cu
domiciliul în străinătate a predat actul de identitate emis de autoritățile române și a solicitat emiterea
unui pașaport;

c)atestarea avocatului care asistă partea, identificarea acestuia făcându-se în condiţiile lit. a)
sau b). Această posibilitate de verificare a identității persoanei este posibilă doar în acele cazuri în care

32
Publicată în M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005
partea este asistată de un avocat. În acest scop, avocatul va prezenta propriul său act de identitate
sau pașaport, în situația descrisă mai sus, legitimația de avocat vizată pentru anul în curs și
împuternicirea avocațială. După verificarea acestor documente solicitate avocatului, notarul public va
consemna în cuprinsul actului notarial (mai precis în cuprinsul încheierii) datele de identificare ale părții
în baza atestării, adică a confirmării de către avocat, pe proprie răspundere, a faptului că datele
furnizate de el aparțin părții care a cerut întocmirea actului33.

În cazul în care notarul public are suspiciuni cu privire la identitatea părţilor, el are posibilitatea
de a verifica actul de identitate prezentat. Posibilitatea de a verifica actul de identitate există doar în
cazul în care actul este emis de autoritățile române, iar nu și în cazul actelor emise de autorități din
alte state. În acest scop, notarul public are acces la Registrul naţional de evidenţă a persoanelor în baza
unui protocol încheiat între Uniunea Națională a Notarilor publici și Ministerul Administrației și
Internelor.

Elementele obligatorii de identificare a persoanelor sunt prevăzute în cuprinsul art. 85 al. 3 din
legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale. Acestea sunt:

a)pentru persoana fizică română sau rezidentă în România: numele, prenumele, codul numeric
personal, domiciliul sau reşedinţa obişnuită;

b)pentru străini persoane fizice, nerezidenţi în România: numele, prenumele, cetăţenia şi

reşedinţa obişnuită declarată, dacă nu reiese din actul în baza căruia s-a stabilit identitatea;

c)pentru persoana juridică de naţionalitate română: denumirea, sediul social şi codul unic de
identificare sau numărul de înregistrare în registrele speciale pentru asociaţii şi fandaţii, după caz;

d)pentru persoana juridică străină: denumirea, sediul social, naţionalitatea şi numărul de

înregistrare emis de autoritatea competentă din ţara de origine;

e)pentru persoana fizică autorizată: numele, prenumele, codul unic de înregistrare fiscală,
domiciliul sau reşedinţa profesională cu specificarea activităţii desfăşurate.

Identificarea părților este o operațiune obligatorie în cazul tuturor actelor și procedurilor

notariale, în afara cazurilor în care se solicită dare de dată certă, întocmirea de copii legalizate sau
acordarea de consultaţii juridice notariale.

În ceea ce privește tehnoredactarea înscrisului, art. 224 din Regulament detaliază regulile de
tehnoredactare. Astfel, înscrisul trebuie redactat în mod citeţ şi fără ştersături, într-un format care să
permită citirea tuturor datelor din cuprinsul acestuia. Menţiunile în cifre se vor preciza şi în litere.
Denumirea persoanelor juridice se redactează fără prescurtări.

Dacă înscrisul se redactează pe mai multe pagini, el va fi cusut, capsat sau broşat, aplicându-
se sigiliul notarului public pe marginile alăturate a două file, astfel încât sigiliul de legătură să fie aplicat
pe toate filele înscrisului.

Documentaţia necesară încheierii actului sau procedurii notariale se reţine la dosarul actului
sau procedurii, în copie sau în original atunci când legea cere acest lucru (de exemplu, procura de
vânzare se va reține la dosarul actului în original sau în copie legalizată).

Înscrisurile ce constituie anexe ale actului notarial întocmit fac parte integrantă din act. Ele se
semnează de către părţi şi se vizează de către notarul public. Vizarea de către notarul public presupune

33
I.F.Popa, A.-A. Moise......, op cit., pag. 328
menționarea pe fiecare dintre înscrisurile anexă a numărului și a datei actului, confirmate prin
aplicarea sigiliului și a a semnăturii notarului. În cuprinsul actului se va face menţiune despre faptul că
anexele fac parte integrantă din acesta.

Actele şi procedurile notariale, cu excepţia actelor autentice, se redactează în numărul de

exemplare originale cerut de părţi, plus unul pentru arhiva notarului public şi, după caz, unul pentru
efectuarea lucrărilor de publicitate (în cazul în care colaborarea cu oficiile de cadastru și publicitate
imobiliară se face în sistem on line, nu mai este necesară întocmirea unui exemplar suplimentar pentru
acest registru de publicitate). Actele autentice se întocmesc într-un singur exemplar original care
rămâne în arhiva biroului notarial, iar părților li se eliberează duplicate care poartă doar semnătura și
sigiliul notarului public și care au aceeași forță probantă ca și originalul.

5. Încheierea notarială

Încheierea notarială este actul juridic procedural care constată îndeplinirea actului notarial.
Legea prevede în mod expres elementele generale pe care trebuie să le cuprindă o încheiere. Astfel,
conform art. 84, în încheiere notarul public va preciza:

a)sediul biroului notarial;

b)denumirea încheierii şi numărul acesteia. Numărul încheierii se dă din registrul

corespunzător procedurii efectuate;

c)data îndeplinirii actului notarial;

d)numele şi prenumele notarului public;

e)locul unde s-a îndeplinit actul notarial, în cazul îndeplinirii în afara sediului biroului notarial,
precizându-se împrejurarea care justifică întocmirea înscrisului în acel loc. Spre exemplu, actele
notariale în care una dintre părţi este o persoană privată de libertate se instrumentează la locul unde
acea persoană se află, caz în care în cuprinsul încheierii se va menționa locul privării de libertate;

f)numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi menţiunea faptului
prezentării lor în persoană, reprezentate ori asistate, precum şi modul în care li s-a constatat
identitatea, cu excepţia încheierilor prin care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de
pe înscrisuri;

g)arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale actului notarial întocmit în raport cu
natura acelui act;

h)constatarea îndeplinirii actului notarial şi a citirii acestuia de către părţi;

i)menţiunea perceperii tarifelor, a impozitelor, a onorariului, precum şi cuantumul acestora;

j)semnătura notarului public. Atunci când actul se îndeplineşte prin interpret sau traducător
autorizat, acesta va semna încheierea alături de notarul public. Dacă la instrumentarea actului în afara
biroului notarial, notarul public a fost însoţit de un secretar delegat, datele de identificare ale
secretarului delegat se menţionează în cuprinsul încheierii, care va fi semnată şi de acesta, alături de
notarul public;

k)sigiliul biroului notarului public.

 Pe lângă aceste mențiuni cu caracter general, în funcție de particularitatea actului sau a
procedurii, încheierea poate să cuprindă o serie de alte mențiuni. Spre exemplu, în cazul în care partea
care a solicitat întocmirea actului este cetățean străin dar cunoaște limba română și a declarat în
cuprinsul cererii că nu solicită traducător sau interpret, notarul public va face menţiunea
corespunzătoare în încheierea de îndeplinire a actului sau procedurii notariale.

Încheierea notarială se tehnoredactează în continuarea actului notarial, astfel încât să nu poată

fi detaşată de cuprinsul actului.

Ea are valoarea probatorie a unui act autentic34 în sensul că aceasta face dovadă deplină, faţă
de orice persoană, până la înscrierea sa în fals, cu privire la constatările personale ale notarului public.

Potrivit art. 87 al. 1 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
republicată, nerespectare cerințelor prevăzute de lege se sancționează cu nulitatea relativă dacă s-a
produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel. Nulitatea încheierii va afecta și actul juridic civil
dacă acesta nu poate avea o existență de sine stătătoare35.

6. Respingerea unui act notarial

Notarul public exercită o funcție publică. În virtutea funcției publice, el lucrează în folosul și
pentru cetățean. De aceea, atunci când cetățeanul i se adresează cu o cerere de întocmire a unui act
notarial, notarul public are îndatorirea de a îndeplini acel act.

Art. 86 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată
reglementează o situație de execepție în care notarul public poate refuza îndeplinirea actului solicitat.
Astfel, îndeplinirea actului notarial poate fi respinsă şi pentru următoarele motive:

a)neprezentarea documentaţiei necesare sau prezentarea incompletă a acesteia.

Refuzul de a depune documentele necesare întocmirii actului notarial constituie motiv de

respigere a cererii de instrumentare. Putem avea în vedere, de exemplu, nedepunerea certificatului
de neurmărire fiscală sau nedepunerea adeverinței de la asociația de proprietari în cazul în care se
solicită încheierea unui contract de vânzare;

b)neplata tarifelor, a impozitului şi a onorariului stabilit.

Actele notariale se eliberează doar după plata tuturor taxelor. Refuzul de a plăti toate aceste
acte reprezintă un motiv întemeiat pentru respingerea actului;

c)imposibilitatea identificării părţii sau lipsa de discernământ a acesteia, dacă această stare
rezultă din comportamentul părţii.

În cazul în care partea nu este cunoscută personal de notar, nu poate prezenta un act de
identitate ori identitatea sa nu poate fi atestată de un avocat, notarul va respinge cererea de întocmire
a actului întrucât identificarea părții este o obligație esențială și o mențiune obligatorie în cuprinsul
încheierii. Prin excepție, acest motiv de respingere nu poate fi invocat în cazul acelor proceduri pentru

34
I.F.Popa, A.-A. Moise......, op cit., pag. 315
35
I.Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 163
care legea nu prevede obligația identificării părții, respectiv procedura copiei legalizate sau cea a datei
certe.

În ceea ce privește discernământul părții, acesta va fi verificat de notarul public la momentul

îndeplinirii actului notarial. Codul civil nu oferă o definiţie expresă a discernământului însă, prin
interpretarea dispoziţiilor art. 211 din Legea 71/2011 de punere în aplicare a Codului Civil, precum şi
raportat la prevederile art.5 lit. K din Legea nr. 487/2002 republicată36 (Legea sănătăţii mintale şi a
protecţiei persoanelor cu tulburări psihice), discernământul poate fi definit ca fiind capacitatea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile, analizând şi anticipând corect eventualele consecinţe
care decurg din acţiunile sale37. Lipsa discernământului este o chestiune de fapt, așadar rămâne la
aprecierea suverană a notarului public care își va forma convingerea în urma discuțiilor purtate cu
partea. Respingerea actului pentru lipsa discernământului subliniază încă o dată rolul activității
notariale în realizarea unei justiții preventive întrucât, potrivit art. 1205 C.civ., contractul încheiat de o
persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele
punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute. Întrucât notarul public nu are expertiză în
domeniul medico-legal, nu-i poate fi imputabilă neobservarea lipsei discernământului dacă, în urma
discuțiilor purtate, în mod obiectiv nu a putut să constate acest aspect.

Potrivit art. 86 din Lege, dacă refuză îndeplinirea actului notarial, notarul public, la stăruinţa
părţilor, redactează o încheiere de respingere care va cuprinde elementele prevăzute la art. 84 lit. a)-
d) şi f) din lege, precum şi motivele de fapt şi de drept care justifică refuzul. Redactarea textului este
extrem de interesantă prin prisma faptului că impune notarului public să își exprime în scris refuzul
prin întocmirea unei încheieri de respingere exclusiv la stăruința părților. Așadar, notarul public își va
exprima refuzul în mod verbal, și doar dacă părțile insistă, acest refuz se va concretiza în formă scrisă,
în cuprinsul unei încheieri.

Rațiunea legiuitorului este evidentă și decurge din caracterul necontencios al procedurii

notariale

Încheierea de respingere se redactează în cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii sau, după
caz, de la data îndeplinirii procedurii de citare şi trebuie motivată în drept şi în fapt, cu precizarea
termenului în care poate fi atacată şi a instanţei competente, precum şi termenul de exercitare. Ea va
purta numărul cererii înregistrate în registrul general notarial și data eliberării.

Încheierea de respingere este susceptibilă de a fi atacată de partea interesată cu plângere, în

termen de 10 zile de la comunicare. Plângerea se depune la biroul notarului public care a refuzat
cererea, iar acesta o va înainta de îndată instanţei, împreună cu dosarul cauzei.

Competența de soluționare a plângerii aparține judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială

îşi desfăşoară activitatea notarul public. Judecarea plângerii se face pe procedură necontencioasă.
Fiind vorba despre o procedură necontenciosă, vor fi aplicabile dispozițiile art. 527 – 537 din Codul de
procedură civilă38. Astfel, în camera de consiliu, cu citarea tuturor părţilor interesate în cauză. În
soluţionarea plângerii notarul public nu are calitate procesuală.

Asupra contestației, instanța de judecată se pronunță prin încheiere, care poate fi atacată cu
calea de atac a apelului. Termenul de apel va curge de la pronunţare, pentru cei care au fost prezenţi

36
Publicată în M. Of. nr. 652 din 13 septembrie 2012
37
R. Szekely, Configuraţii generale ale discernământului în dreptul civil român în Revista Studia Universitatis
Babeş-Bolyai – seria Iurisprudentia nr. 4/2013 disponibil la adresa http://arhiva-
studia.law.ubbcluj.ro/articol/584 și vizualizat în data de 30.09.2019
38
Publicat în M.Of. nr. 247 din data de 10 aprilie 2015
la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit. Apelul poate fi făcut de
orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii, termenul de apel curgând
de la data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunţării.
Apelul se judecă și el tot în camera de consiliu.

Dacă instanţa admite plângerea, notarul public este obligat să se conformeze hotărârii
judecătoreşti rămasă definitivă şi va face menţiune despre aceasta la redactarea actului. Actul se va
îndeplini numai după plata onorariului şi a celorlalte taxe şi tarife.

7. Îndreptarea erorilor materiale și completarea omisiunilor vădite

Există riscul ca actul notarial întocmit să conțină greșeli sau omisiuni. Aceste greșeli sau
omisiuni pot fi corectate sau completate la cerere sau din oficiu.

În acest sens, art. 88 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
republicată, prevede în sensul că actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot
fi îndreptate sau completate prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul
părţilor, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea
omisiunilor. Dispozițiile art 88 din Lege se completează cu cele ale art. 218 din regulamentul de
aplicare a Legii.

Eroarea a fost definită în doctrină ca fiind „o inadvertență în modul de exprimare”39.

Rectificarea este posibilă doar în ceea ce privește erorile materiale, în timp ce erorile de raţionament
juridic şi alte erori care nu pot fi calificate drept erori materiale putând fi remediate doar cu acordul
părţilor şi doar prin întocmirea unui alt înscris.

Omisiunea presupune lipsa unor mențiuni necesare sau obligatorii din cuprinsul actului. Pentru
ca omisiunea să poate fi completată este necesar ca aceasta să aibă un caracter vădit, adică să fie
evidentă.

Art. 218 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată precizează erorile și omisiunile care pot fi rectificate acestea fiind erorile
materiale sau omisiunile vădite care privesc numele şi calitatea părţilor, erori de calcul, precum şi orice
alte asemenea erori materiale cuprinse în actele notariale, care nu privesc aspecte ce pot afecta
natura, obiectul actului sau conţinutul raporturilor juridice dintre părţi. Pot fi considerate erori
materiale sau omisiuni vădite lipsa unei cifre din codul numeric personal al părții, scrierea greșită a
numelui părții, dublarea cuvintelor etc.

Erorile sau omisiunile pot privi atât actul juridic întocmit cât și încheierea notarului public.

Rectificarea actelor notariale se face de notarul care a întocmit actul, dacă acesta mai este în
funcție și actul se află în arhiva sa, sau de notarul care are actul în arhivă. În cazul în care notarul care
a întocmit actul își desfășoară activitatea într-o societate profesională notarială, oricare dintre notarii
asociați poate rectifica actul greșit.

I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. I, Articolele 1-621, Ed. Universul juridic,
39

București, 2013, pag. 552

 Rectificarea actelor notariale se poate face fie din oficiu, fie la cererea părților, procedura fiind
diferită.

Astfel, dacă rectificarea se face la cerere, cererea se înregistrează în registrul general, fixându-
se prin rezoluţie termenul de soluţionare. Partea care depune cererea are termenul în cunoştinţă.

În cazul în care eroarea materială sau omisiunea vădită sunt constate de către
notarul public, acesta din oficiu, cererea nu își mai găsește aplicarea.
După înregistrarea cererii sau după constatarea erorii, notarul public va dispune
citarea tuturor părților. Prin citaţie se aduc la cunoştinţa celorlalte părţi data, ora şi locul
rectificării, precum şi obiectul rectificării.
Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură în materie notarială se fac
în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, republicat, cu modificările
ulterioare și cu respectarea Metodologiei privind citarea, notificarea şi comunicarea
actelor de procedură în materie notarială, adoptate de Consiliul Uniunii. Partea care
depune cererea de rectificare are termenul în cunoştinţă.
Dacă s-a îndeplinit procedura de citare, la termenul stabilit, notarul public procedează la
rectificarea actului. Lipsa părților legal citate nu împiedică rectificarea, acordul acestora la rectificare
fiind prezumat dacă nu au făcut obiecţiuni sau opuneri.

Îndreptarea erorilor materiale şi completarea omisiunilor vădite se fac numai după

prezentarea de către părţi a exemplarelor originale sau, după caz, a duplicatelor actului, deţinute de
acestea. Îndreptarea erorilor materiale şi completarea omisiunilor vădite, din oficiu, se fac pe baza
exemplarului din arhiva biroului notarial sau a Camerei,

Rectificarea actului greșit se dispune prin încheiere. Încheierea va cuprinde mențiunile

obligatorii prevăzute de art. 84 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
republicată dar și mențiuni privind eroarea sau omisiunea constatată și modalitatea de îndreptare a
actului.

Încheierea de rectificare se ataşează la exemplarele originale ale actului şi, după caz, la
duplicatele actului aflate în arhivă sau prezentate de părţi. De asemenea, un exemplar al încheirii se
comunică registrelor de publicitate, dacă este cazul.

Despre existenţa încheierii de rectificare se face menţiune pe toate exemplarele originale şi

duplicatele actului, atât cele aflate în arhiva biroului, cât şi cele prezentate de părţi.

În cazul în care aceeaşi eroare materială sau omisiune vădită este identificată în mai multe acte
sau proceduri notariale aflate în raport de interdependenţă, se admite îndreptarea sau completarea
lor prin aceeaşi încheiere.

8. Obligația de a evita conflictul de interese

Potrivit prevederilor art. 88 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
republicată, notarul public nu poate îndeplini acte notariale, sub sancţiunea nulităţii, dacă:

a)în cauză sunt părţi sau interesaţi în orice calitate, el, soţul, ascendenţii şi descendenţii lor;

b)este reprezentantul legal ori împuternicitul unei părţi care participă la procedura notarială.
 Legea instituie prin acest articol două situații de incompatibilitate a notarului public întemeiate
pe calitatea acestuia față de părțile actului notarial și pe interesul eventual. Rațiunea interdicției rezidă
din natura serviciului public pe care îl îndeplinește notarul public, aceea de persoană investită cu
autoritate de stat. În virtutea acestei funcții, el trebuie să fie independent, imparțial și integru, întocmai
ca un judecător.

Independența notarului este nu doar un drept al acestuia, dar și o obligație. Ea reprezintă o

garanție a întocmirii unui act în deplină conformitate cu legea și cu scopul urmărit de părți.
Independența presupune lipsa oricăror influențe exterioare. În lipsa independenței, toate actele
notarului ar fi puse sub semnul întrebării, iar încrederea populaţiei în instituția notarului s-ar pierde
iremediabil.

Imparţialitatea e o valoare morală, ţine de forul interior al persoanei, şi presupune analizarea

obiectivă a faptelor în raport cu legea aplicabilă, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa
actului instrumentat şi fără a acţiona în moduri care susţin interesele vreuneia dintre părţi”40.
Imparțialitatea reprezintă o calitate esențială a notarului public, în îndeplinirea activității notariale
acesta trebuind să ia deciziile cele mai corecte, într-un mod cât mai obiectiv, liber de orice influenţe.
La fel ca şi independenţa, imparţialitatea nu este doar o chestiune de substanţă, ci şi de aparenţă. De
aceea, chiar din comportamentul notarului public trebuie să rezulte, la fel ca și în cazul judecătorilor,
aparenţa de imparţialitate tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a
îndatoririlor profesionale41.

„Integritatea este o trăsătură lăuntrică care presupune a acţiona într-o manieră conformă unor
principii şi valori, fără compromisuri, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în viaţa privată.
Ea semnifică exercitarea funcţiei în mod cinstit, corect şi conştiincios, cu bună-credinţă. Practic,
integritatea se manifestă în efectuarea actelor judiciare cu obiectivitate, în deplină egalitate,
respectând termenele prevăzute de lege, pentru a se asigura deplina legalitate a actului îndeplinit”42.

Litera a) a art. 88 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată
reglementează două cauze de incompatibilitate:

- una legată de calitatea de parte în act a notarului, soțului acestuia, a ascendenților și a

descendenților lor,
- alta legată de interesul pe care oricare dintre persoanele enumerate l-ar putea avea la
încheierea actului.
Calitatea de soț se dobândește prin încheierea unei căsătorii valabile și încetează în urma
divorţului sau în urma constatării nulităţii sau anulării căsătoriei.

În ceea ce privește ascendenții și descendenții, legea interzice încheierea de acte în care aceștia
figurează ca părți, fără limită în grad.

În ceea ce privește interesul la încheierea actului, acesta trebuie să fie de natură juridică și să
se afle în legătură directă cu actul notarial43. Apreciem că interdicția este aplicabilă în cazul în care
notarul sau una dintre persoanele enumerate, apropiate acestuia, au calitatea de beneficiari ai actului,

40
C. Dănileț, Mecanisme de corupţie şi politici anticorupţie în sistemul juridic, disponibil pe adresa Microsoft
Word - Studiu coruptie_PRINT_25 09 09.doc (kas.de) la data de 27.10.2021
41
Idem
42
idem
43
K. Winkler, Beurkundungsgesetz Kommentar, ed. a 17-a, Ed. C.H.Beck, München, 2013, pag. 171 apud
I.F.Popa, A.-A. Moise......, op cit., pag. 358
cum ar fi, spre exemplu, cazul unui testament în care persoana legatarului este una dintre cele
enumerate anterior.

Art. 88 lit. b) din Lege reglementează interdicția notarului de a îndeplini acte notariale în cazul
în care acesta reprezentantul legal ori împuternicitul unei părţi. Consecința acestei dispoziții este
interdicția pentru notar de a întocmi acte în care parte este minorul sau interzisul judecătoresc pe care
îl reprezintă în calitate de părinte, tutore sau curator. Se observă o suprapunere a acestui caz de
incompatibiloitate cu cel prevăzut la lit. a) a aceluiași articol. Suprapunerera este doar parțială întrucât
reprezentarea poate privi nu doar persoana fizică, ci și persoana juridică. De aceea, notarul public nu
poate îndeplini acte notariale cu privire la societăți pe care le reprezintă în calitate de administrator.

Deși potrivit art. 209 C.civ. persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile
prin organele sale de administrare iar potrivit Legii 31/1990 a societăților, republicată, reprezentarea
societății se face prin administrator, credem că interdicția întocmirii de acte notariale trebuie extinsă
și la situația în care notarul are doar calitatea de asociat, însă temeiul îl va constitui eventualul interes
urmărit prin încheierea actului.

Cele două cazuri de incompatibilitate prezumă un conflict de interese. O definiție a conflictului

de interese o regăsim în art. 71 din Legea nr. 161/200344 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei, potrivit căruia „prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana
ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială,
care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi
altor acte normative”.

Prezumția existenței unui conflict de interese are un caracter absolut și nu permite proba
contrară atunci când incompatibilitatea se întemeiază pe calitatea părților, și un caracter relativ atunci
când se întemeiază pe interesul părților.

Sancțiunea întocmirii actelor notariale cu nerespectarea interdicțiilor mai sus descrise este
nulitatea absolută care urmează regimul obișnuit, în sensul că poate fi invocată de orice persoană
interesată, oricând și nu poate fi acoperită prin confirmare.

44
Publicată în M.Of. nr. 279 din data de 21 aprilie 2003
 Procedura autentificării înscrisurilor

Secțiunea 1. Aspecte introductive

Omul este o fiinţă înzestrată cu rațiune care îşi exteriorizează voinţa şi acţionează în scopul
de a-şi realiza interesele, de a produce efecte juridice. Prin căutarea omului de a produce efecte
juridice se naște actul juridic, căci orice act juridic este legat de voința umană45.

Întrucât Codul civil nu cuprinde o definiţie a actului juridic, acesta a fost definit generic în
literatura de specialitate ca fiind o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice,
adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret46, este „instrumentul cu care voinţa
modelatoare prinde contur”47.

Noţiunea de „act juridic” are un înţeles dublu şi reclamă explicarea ambelor sensuri. Astfel,
prin act juridic se înţelege atât „operaţiunea de drept în sine, din care derivă un drept pentru altul,
făcut cu intenţia de a produce efectele în care consistă dreptul”48, cât şi înscrisul constatator al
operaţiunii efectuate, adică suportul material care cuprinde manifestarea de voinţă. Faţă de aceste
două accepţiuni ale noţiunii de act juridic, în doctrină se vorbeşte despre negotium juris pentru a
desemna operaţiunea în sine şi de instrumentum când se face referire la instrumentul probator al
operaţiunii juridice.

Forma reprezintă modalitatea de exprimare a consimțământului în vederea producerii de

efecte juridice.49 Regula în materia dreptului civil este forma consensuală a actului juridic civil, simpla
manifestare de voinţă fiind suficientă pentru ca acesta să ia naştere în mod valabil. Principiul
consensualismului, consacrat în art. 1178 și 1240 C.civ., reprezintă o aplicaţie a principiului libertăţii
actelor juridice întemeiat pe principiul autonomiei de voinţă50.

O excepție de la principiul consensualismului o reprezintă forma solemnă. Solemnitatea este

un mijloc de protecție a consimțământului celui care se obligă, determinându-l să reflecteze și să-și
clarifice intențiile înaintea exprimării voinței51. Forma autentică este o modalitate de exprimare a
formei solemne, actul autentic fiind „un veșmânt de casă al actului civil solemn”52.

Potrivit art. 269 al. 1 C.proc.civ53., „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz,
primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită
de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege”. În funcție de emitentul actului,

45
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013,
pag. 423
46
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., pag. 109; I. Dogaru, Drept civil român. Tratat, Ed. Themis, Craiova,
2000, pag. 185
47
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, pag. 107
48
I.N. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 112
49
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., pag. 163
50
C. Spasici, Consimţământul contractual, civil şi consumerist, teză de doctorat, Universitatea „Nicolae
Titulescu”, Bucureşti, 2010, pag. 71
51
F. Terre, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les liberalites, Ed. Dalloz, Paris, 1997, pag. 292
52
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, op cit., pag. 453
înscrisurile autentice sunt clasificate în trei categorii: înscrisuri autentice întocmite de o autoritate
publică, înscrisuri autentice întocmite de notarul public și înscrisuri autentice întocmite de o altă
persoană investită cu autoritate publică. Sunt acte autentice: hotărârile judecătorești pronunțate de
instanțele judecătorești, actele de stare civilă, încheierile întocmite de executorii judecătorești,
certificatele și autorizațiile de urbanism eliberate de organele administrației publice etc.

O varietate a înscrisurilor autentice sunt înscrisurile autentice notariale. Art. 90 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată vine și definește, în mod particular,
înscrisul autentic notarial ca fiind acel înscris „întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de către
notarul public ori de către personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare, în forma şi în
condiţiile stabilite prin prezenta lege”. Specific actului autentic notarial este faptul că acesta se
întocmește nu de orice autoritate sau persoană investită cu autoritate publică, ci în doar de către
notarii publici sau de către personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare.

Actele autentice notariale se clasifică, la rândul lor, în:

- acte supuse procedurii autentificării și pentru care se întocmește încheierea de

autentificare
- acte nesupuse procedurii autentificării dar care se finalizează cu o încheiere notarială,
încheiere ce are întotdeauna natura unui act autentic.
În doctrină s-a apreciat, s-a dovedit că în mod corect, că mai există o categorie specială de acte
autentice notariale care nu sunt însoțite de niciun tip de încheiere notarială, respectiv certificatul de
moștenitor54. Chiar dacă natura juridică a certificatului de moștenitr a succitat o serie de controverse
doctrinare, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-658/17 s-a
stabilit că certificatul de moștenitor, întocmit de notar la cererea concordantă a tuturor părților la
procedura notarială, constituie un act autentic astfel încât, în opinia nostră, nu se mai poate pune în
discuție caracterul de act autentic al acestuia.

Constatăm, așadar, că nu există identitate între înscrisul autentic și înscrisul autentic notarial,
raportul dintre ele fiind unul de la general la particular, de la gen la specie.

Înscrisul autentic notarial nu se confundă nici cu actul notarial întrucât în sfera actelor notariale
intră, așa cum am arătat anterior, toate actele și procedurile notariale, inclusiv autentificarea de
înscrisuri. Într-adevăr, de natura activității notariale este autentificarea înscrisurilor, în sensul că
majoritatea înscrisurilor se întocmesc în formă autentică, dar în competența notarului public intră și
alte proceduri, după cum am arătat anterior. Cu toate acestea, nu putem să omitem faptul că orice
procedură notarială instrumentată de notarul public se concretizează sau se finalizează printr-o
încheiere sau un certificat care au întotdeauna valoare de act autentic.

Înscrisul este autentic dacă respectă două elemente-condiții55: abilitarea instrumentală, adică
este întocmit de către notarul public competent teritorial, și formalismul legal, adică a fost respectată
procedura impusă de legiuitor, respectiv:

- părțile au fost identificate în modalitățile prevăzute de lege

- consimțământul părților a fost verificat

- consimțământul părților a fost exteriorizat prin semnarea actului

- înscrisul are dată certă.

54
I.Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 208
55
I.- F.Popa, op cit., pag. 148
 O dată îndeplinite aceste condiții, înscrisul se bucură de forța probantă deosebită a actelor
autentice, în sensul că el face dovadă până la înscrierea în fals. Prezumția de autenticitate are ca efect,
așadar, inversarea sarcinii probei56, astfel încât revine celui care contestă înscrisul să dovedească că
acesta nu a fost întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Puterea doveditoare a înscrisului
autentic se referă însă doar la constatările personale ale agentului instrumentator, ale notarului public
în cazul înscrisurilor autentice notariale. Acest aspect este consacrat expres în cuprinsul art. 270
C.proc.civ. care prevede faptul că „înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până
la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul,
în condiţiile legii”. O dispoziție asemănătoare este cuprinsă și în art. 100 din Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale, republicată. Alineatul 2 al aceluiași prevede că reprezintă
constatări personale ale notarului public cele făcute prin propriile sale simțuri. Acestea se referă la :

a)faptul prezentării în persoană a părţilor şi a tuturor persoanelor participante la procedura de

autentificare, precum şi modalitatea în care acestea au fost identificate;

b)locul şi data încheierii actului;

c)exteriorizarea consimţământului.

În ceea ce privește declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic, ele nu pot fi verificate ex
proprii sensibus și nici nu cade în sarcina notarului obligația de verificare a acestora. Aceste declarații
sunt asumate de părți de aceea ele fac dovadă până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de
terți.

Uneori, forma autentică este impusă de lege ad validitatem, cum ar fi de exemplu în cazul
contractului de donație, convenției matrimoniale etc. În alte situații, deși legea nu impune forma
autentică, părțile recurg la această procedură pentru că înscrisul autentificat de notarul public prezintă
o serie de avantaje:

- se bucură de o prezumție de validitate și autenticitate care operează până la anularea sau

constatarea nulității actului prin hotărâre judecătorească definitivă;
- înscrisul autentic face dovadă față de orice persoană până la înscrierea în fals cu privire la
constatările personale ale notarului public;
- înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de
titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia;
- poate fi instrumentat și în cazul celor neștiutori de carte.
Dezavantajele actului autentic sunt legate de costurile acestuia precum și de timpii de
instrumentare a procedurii.

În cazul în care forma autentică este impusă ad validitatem, nerespectarea condițiilor

autentificării atrage sancțiunea nulității absolute. Astfel potrivit art. 271 C.proc.civ., „înscrisul autentic
întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană
incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută, dacă legea
nu dispune altfel.”

În cazul în care forma autentică nu este impusă ad validitatem, actul întocmit cu

nerespectarea condițiilor de validitate va produce efecte în temeiul conversiunii actelor
juridice57, astfel încât:

56
A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Ed. Științifică, București, 1970, pag. 108
57
La prima vedere, conversiunea actului juridic presupune transformarea unui act nul într-un act valabil. În
realitate, converisunea presupune recalificarea unui act juridic care nu îndeplinește condițiile de validitate
prevăzute de lege într-un nou act juridic valabil ca atare. Într-o opinie s-a apreciat că conversiunea nu înseamnă o
 a) dacă actul este semnat de părţi, atunci între acestea face deplină dovadă ca înscris sub
semnătură privată.
b) dacă actul nu este semnat de părţi, atunci constituie între acestea doar un început de dovadă
scrisă58.
Secțiunea 2. Reguli privind autentificarea

§2.1. Identificarea părților

În vederea autentificării, notarul public va stabili identitatea, domiciliul și capacitatea părților.

Identificarea persoanelor se face după regulile generale de identificare prezentate anterior. Orice
persoană fizică se identifică prin nume și domiciliu și orice persoană juridică se identifică prin denumire
și sediu. Numele persoanei fizice cuprinde numele de familie și prenumele59. Denumirea persoanei
juridice este cea stabilită prin actul de constituire sau prin statut60. Domiciliul persoanei fizice este
acolo unde aceasta declară că își are locuința principală61. Sediul persoanei juridice este stabilit prin
actul de constituire sau prin statut62.

În cazul în care părțile sunt reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură

specială autentică, notarul public va verifica identitatea acestuia, puterea de reprezentare63 și limitele
împuternicirii. Împuternicirea va produce efecte doar dacă este dată în forma cerută de lege pentru
încheierea valabilă a actului pe care reprezentantul urmează să îl încheie, sub sancțiunea aplicabilă
actului însuși64. De asemenea, notarul public va verifica în Registrul naţional notarial de evidenţă a
procurilor şi revocărilor acestora dacă procura este revocată sau nu. În cazul în care constată că
procura este revocată, va respinge cererea de autentificare.

În cazul în care părțile sunt reprezentate prin reprezentant legal, notarul public va verifica
identitatea reprezentantului după regulile arătate anterior.

transformare propriu-zisă a actului juridic nul într-un alt act juridic valabil, ci, mai degrabă „o exfoliere a actului
juridic nul, de natură să permită emergenţa unui alt act juridic, „ascuns" de acela care este declarat nul.”- I. Reghini,
Conversiunea actului juridic-o posibilă consecinţă a nulităţii în Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai –
seria Iurisprudentia, nr. 4/2009 disponibilă la adresa http://arhiva-studia.law.ubbcluj.ro/articol/319 la data de
30.09.2019
58
Potrivit art. 310 C.proc.civ. „Se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată,
care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea
persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.

Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost
întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor
făcute de acea persoană.

Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă,
inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.”
59
Art. 83 C.civ.
60
Art. 226 C.civ.
61
Art. 87 C.civ.
62
Art. 227 C.civ.
63
În acest sens, arătăm că existe acte strict personale, care nu pot fi încheiate prin reprezentant, cum ar fi de pildă
testamentul
64
Art. 1301 C. civ. și art. 2013 al. 2 C.civ.
 §2.2. Luarea consimțământului

După identificarea părţilor, a mandatarilor acestora sau a reprezentanţilor legali ori

convenţionali, notarul public le va lua consimțământul la autentificare. În acest scop, el le aduce la
cunoştinţă conţinutul actului supus autentificării, îi întreabă dacă i-au înţeles conţinutul şi consecinţele
juridice şi dacă cele cuprinse în act reprezintă voinţa părţilor. În vederea autentificării, părţile trebuie
să declare că au citit actul sau că acesta le-a fost citit în întregime, i-au înţeles conţinutul şi consecinţele
juridice şi că cele cuprinse în act reprezintă voinţa părţilor.

Consimţământul părţilor, al reprezentanţilor legali sau convenționali ai acestora se exprimă

prin semnarea actului. Semnătura se va realiza olograf, în fața notarului public.

În cazul în care înscrisul privește mai multe părți, regula este luarea concomitentă a
consimțământului. Prin excepție, pentru motive temeinice, notarul public poate lua separat, dar în
aceeaşi zi, consimţământul părţilor care figurează în act. În acest caz, în încheierea de încuviinţare a
autentificării se vor menţiona ora şi locul luării consimţământului fiecărei părţi.

Consimțământul surdului, mutului sau surdomutului, ştiutor de carte, se va lua prin înscrierea
de către acesta, înaintea semnăturii, a menţiunii "consimt la prezentul act, pe care l-am citit". Dacă
surdul, mutul sau surdomutul nu poate sau nu știe să scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret,
care va fi identificat și va semna actul. Autorizația de interpret se eliberează în acest caz de Ministerul
muncii, familiei și protecției sociale – Autoritatea națională pentru persoanele cu handicap.

Consimţământul unui nevăzător se va lua de către notarul public întrebând persoana dacă a
auzit bine când i s-a citit înscrisul şi dacă cele auzite reprezintă voinţa sa urmate de consemnarea
acestora în încheierea de autentificare.

În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna,
notarul public, îndeplinind actul, va lua consimţământul numai în prezenţa a 2 martori-asistenţi,
această formalitate suplinind absenţa semnăturii părţii. Martorii-asistenţi vor fi identificaţi şi vor
semna actul, iar în încheierea de autentificare se va face menţiunea că aceştia au fost prezenţi la citirea
actului de către părţi sau, după caz, de către notarul public şi la luarea consimţământului.

Potrivit art. 97 al. 3 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
republicată, nu poate fi martor-asistent persoana care:

a)nu a împlinit 18 ani;

b)figurează în act ca parte sau ca beneficiar;

c)din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este aptă;

d)este neştiutoare de carte sau, din orice motiv, nu poate semna.

§2.3. Exemplarul înscrisului autentic

 Actele autentice notariale se întocmesc într-un singur exemplar original, care se semnează de
părți, reprezentanții lor legali sau convenționali, interpreți sau martori-asistenți, dacă este cazul.
Exemplarul original rămâne în arhiva notarului public.

Părțile vor semna atât înscrisul original, cât și anexele care fac parte integrantă din act.

Potrivit art. 225 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, «duplicatul eliberat la autentificarea actului reprezintă redarea fidelă a
conţinutului actului notarial şi a încheierii de autentificare originale, cu excepţia semnăturii părţilor şi
a notarului public. În locul semnăturilor originale ale părţilor şi notarului public se menţionează numele
şi prenumele fiecărui semnatar. Pe prima pagină a duplicatului se va aplica o parafă cu menţiunea
"DUPLICAT". La finalul duplicatului eliberat la autentificarea actului notarial îndeplinit, după încheierea
de autentificare, se introduce formula de duplicat cu următorul cuprins, sub care notarul public
semnează şi aplică sigiliul: "Prezentul duplicat s-a întocmit în ......... exemplare, de .........., notar public,
astăzi, data autentificării actului, şi are aceeaşi forţă probantă ca originalul." În cazul înscrisurilor care
constituie titlu executoriu, formula de duplicat va avea următorul conţinut: "Prezentul duplicat s-a
întocmit în ....... exemplare, de ........, notar public, astăzi, data autentificării actului, are aceeaşi forţă
probantă ca originalul şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii."»

Părţile vor primi duplicate de pe actul original.

Duplicatele se vor întocmi în tot atâte exemplare câte solicită părțile plus un exemplar pentru
arhiva biroului notarial care se arhivează împreună cu originalul actului păstrat în arhiva notarului
public.

§2.4. Încheierea de autentificare

Art. 99 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată prevede
că încheierea de autentificare trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de art. 84 din Lege, dar şi
următoarele menţiuni:

a)constatarea că s-a luat consimţământul părţilor;

b)constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să îl semneze. Menţiunea
notarului public că una dintre părţi nu a putut semna ţine loc de semnătură pentru aceasta;

c)dispoziţia de învestire cu formă autentică, care se exprimă prin cuvintele: "Se declară autentic
prezentul înscris".

Toate aceste mențiuni obligatorii sunt prevăzute sub sancțiunea nulității relative.
Încheierea de autentificare care se atașează duplicatului cuprinde în plus formula de duplicat.

§2.5. Titlul executoriu al actului autentic

Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de
titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia.
 Potrivit art. 663 C.proc.civ., creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi
titlul executoriu; creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu
conţine elementele care permit stabilirea lui; creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este
ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

În lipsa înscrisului original, poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe
exemplarul din arhiva notarului public.

§2.6. Reguli speciale în materia autentificării

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale

stabilește în cuprinsul art. 226-232 o serie de reguli speciale în materia anumitor categorii de acte
autentice.

Astfel, în ceea ce privește întocmirea și autentificarea procurilor, Regulamentul prevede că

procura pentru încheierea unui contract de vânzare va cuprinde toate clauzele contractului, inclusiv
prețul, atunci când cumpărătorul sau soţul acestuia are el însuşi calitatea de mandatar al vânzătorului.
Tot în ceea ce privește procurile, Regulamentul prevede obligativitatea înscrierii acestora și a
revocărilor lor în RNNEPR, dacă procura privește îndeplinirea de acte notariale. În cazul în care la
autentificare părțile sunt reprezentate prin mandatar cu procură specială autentică, aceasta va fi
verificată de notarul public în RNNEPR, în ziua autentificării actului notarial, cu privire la existenţa,
autentificarea şi nerevocarea ei. Procurile folosite la autentificarea actelor autentice rămân la dosar în
original sau în copie legalizată.

În cazul actelor autentice care privesc persoane private de libertate, notarul public va verifica
dacă s-au luat măsuri de indisponibilizare cu privire la bunurile acesteia ori dacă, prin hotărârea
definitivă de condamnare, nu i s-a restrâns capacitatea de exerciţiu.

În cazul autentificării actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale imobiliare,
Regulamentul prevede obligația notarului public de a verifica situaţia juridică, sarcinile bunului şi, după
caz, regimul matrimonial al părţilor, verificând în acest sens registrele prevăzute de lege (extrasul de
carte funciară pentru autentificare, certificatul de sarcini, certificatul sau adeverinţa eliberată de
RNNRM, certificatul de atestare fiscală, etc). În cazul în care actul are ca obiect un teren, notarul public
are obligația de a menționa în cuprinsul actului dacă acesta se află în intravilanul sau extravilanul
localităţii pe baza menţiunilor existente în titlul de proprietate sau, în lipsă, pe baza dovezilor eliberate
de autorităţile administrative competente (adeverință eliberată de Primăria de la locul situării
imobilului).

În cazul actelor autentice care constată plata unor sume de bani, notarul public va întreba
părţile şi va consemna în act data la care a avut loc operaţiunea şi dacă banii au fost înmânaţi în
numerar, prin virament bancar sau în orice altă modalitate de plată. Dacă plata s-a efectuat în numerar
anterior sau în ziua întocmirii şi/sau autentificării actului, notarul public va menţiona în cuprinsul
actului declaraţia persoanei că a primit suma de bani şi, respectiv, că cealaltă parte şi-a executat
obligaţia de plată, declaraţie ce constituie chitanţă liberatorie pentru executarea obligaţiei de plată.
Dacă părţile convin ca plata să se facă la o dată viitoare, notarul public va menţiona în mod expres în
conţinutul actului dacă sumele care se vor plăti sunt sau nu purtătoare de dobânzi, și, în caz afirmativ,
se va menţiona cuantumul acestora.
 În ceea ce privește testamentul, art. 94-95 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, republicată stabilește reguli speciale de autentificare.

Astfel, autentificarea testamentului va fi solicitată, prin excepție de la regulă, prin cerere scrisă.
Cererea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu mai multe mențiuni speciale, și anume: mențiunea
privind faptul că testamentul anexat la cerere a fost redactat de însuşi testatorul, situaţie în care îl va
prezenta notarului public pentru tehnoredactare ori faptul că testatorul nu are un testament deja scris
şi solicită să dicteze conţinutul testamentului notarului public, declarația testatorului că i s-au pus în
vedere faptul că poate să fie asistat în cadrul procedurii de către unul sau 2 martori şi menţiunea
potrivit căreia testamentul reprezintă ultima sa voinţă.

Testatorul are posibilitatea fie de a-și dicta dispoziţiile testamentare în faţa notarului, fie de a
prezenta un testament deja scris. După redactare, testamentul autentic va fi citit testatorului de către
notarul public, sau i se dă să îl citească, făcându-se menţiune expresă despre îndeplinirea acestor
formalităţi în cuprinsul actului. După citire, testatorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa
voinţă și să îl semneze. În cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia vor
semna și ei testamentul. În cazul în care testatorul, din orice motive, nu poate semna actul, acesta îl va
dicta notarului public și va declara că actul reprezintă ultima sa voinţă. În încheierea de autentificare
se va menționa expres declaraţia testatorului, precum şi cauza de împiedicare. La îndeplinirea acestei
proceduri vor fi prezenţi 2 martori-asistenți, ştiutori de carte. Menţiunea făcută de notar şi citirea
acesteia testatorului împreună cu semnăturile martorilor suplinesc semnătura testatorului. În cazul
surdului, mutului sau surdomutului aflat în imposibilitate de a scrie, declarația de voință se ia prin
interpret, dar tot în prezenţa a 2 martori. În cazul în care testatorul este o persoană nevăzătoare,
înainte de a-i lua consimţământul notarul public îi va citi actul.

Încheierea de autentificare a unui testament, codicil sau a actului de revocare a acestora

cuprinde menţiunea expresă a orei şi minutului autentificării.

După autentificare, testamentele se înscriu, de îndată, în RNNEL. Informaţii cu privire la

existenţa unui testament se pot obține doar după decesul testatorului, dovedit cu actul de deces.
 Procedura succesorală notarială

1. Aspecte introductive

Notarul public are un rol extrem de important în viața unei persoane care dorește să își
planifice succesiunea încă timpul vieții. Rolul său presupune atât consilirea în materia
planificării succesorale cât și redactarea și autentificarea dispozițiilor de ultimă voință ale
persoanei. Însă activitatea acestuia nu se încheie o dată cu redactarea și autentificarea dispoziției
de ultimă voință, ci continuă și după decesul autorului, în cadrul procedurii dezbaterii
succesorale.
Moartea unei persoane determină transmiterea de drept a patrimoniului acesteia către cei
îndreptăţiţi potrivit legii. Deşi moştenirea ab intestat reprezintă regula65, aceasta poate fi înlăturată de
de cuius prin întocmirea unui testament.

Cele două moduri de deferire a moştenirii pot coexista.

Între ele există însă o serie de diferenţe care decurg din faptul că prima este deferită în temeiul
legii, la data încetării din viaţă a defunctului, persoanelor cu care se află în raporturi de rudenie strânsă,
în timp ce cea de-a doua operează atunci când chemarea la moştenire se face în temeiul unui act de
voinţă al defunctului, absolut personal şi indiferent de calitatea celor chemaţi la moştenire.

Cu toate acestea, indiferent că este vorba despre o moștenire legală sau una testamentară,
fundamentul transmisiunii succesorale este reprezentat de lege.

Chiar dacă moștenirea se deschide prin deces, data deschiderii moștenirii nu se confundă cu
data deschiderii procedurii succesorale. Aceasta din urmă reprezintă momentul la care succesibilii se
adresează notarului public sau instanței de judecată solicitând dezbaterea succesiunii și eliberarea
certificatului de moștenitor.

Procedura succesorală reprezintă mijlocul prin care se constată transmisiunea

patrimoniului defunctului către una sau mai multe persoane66. Ea cuprinde toate formalitățile
notariale care îndeplinite în vederea asigurării transmisiunii succesorale.
Procedura succesorală este facultativă pentru moştenitori. Caracterul facultativ presupune
două aspecte: astfel, pe de-o parte, acesta presupune posibilitatea succesibililor de a dezbate sau nu
moștenirea, iar pe de altă parte, acesta presupune posibilitatea pentru succesibili de a se adresa
notarului public sau instanţei de judecată.

Procedura succesorală notarială are un caracter necontencios ceea ce presupune că ea se poate

desfășura doar cu acordul unanim al succesibililor cu privire la toate aspectele: numărul și calitatea lor,
întinderea drepturilor lor succesorale, compunerea masei succesorale. Pe cale de consecință, în cazul
apariției unor neînțelegeri, prin încheiere, notarul public va îndruma părțile să se adreseze instanței de
judecată competente.

65
Plecând de la prevederile art. 955 al. 1 C.civ.în conformitate cu care „patrimoniul defunctului se transmite prin
moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”, în doctrină a fost
exprimată opinia că „primordială în cadrul transmisiunilor de mortis causa este voința defunctului, subordonată,
din anumite puncte de vedere, legii”, cu alte cuvinte, moștenirea testamentară ar primordială – a se vedea D.
Negrilă, Testamentul în Noul Cod civil. Studii teoretice şi practice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag.
23.
66
I.Popa, A.-A. Moise, op cit, pag. 227
 Procedura succesorală notarială este o procedură necontencioasă jurisdicțională, grațioasă care
se desfășoară exclusiv în baza acordului moştenitorilor cu privire la toate aspectele stabilite de notarul
public. Caracterul juriscdicțional este dovedit de faptul că în cadrul acestei proceduri notarul public
solicită și analizează înscrisurile depuse de părți, obține el însuși, în baza protocoalelor încheiate între
UNNPR și instituțiile publice, documente necesare soluționării cauzei, audiază martori, toate pentru a
stabili numărul și calitatea moștenitorilor, compunerea masei succesorale, întinderea drepturilor care
se cuvin fiecărui moștenitor în parte. Așadar, în cazul procedurii succesorale, notarul public, la fel ca
un judecător, în virtutea rolului său activ, aplică normele de drept în vederea soluționării dosarului
succesoral cu care a fost investit, ceea ce nu poate pune la îndoială caracterul jurisdicțional al activității
sale.

Principiile care guvernează procedura succesorală sunt67:

- principiul legalității, în conformitate cu care activitatea notarială trebuie să se desfășoare în

conformitate cu dispozițiile legale care guvernează această materie;
- principiul respectării formelor prescrise de lege, potrivit căruia, în cadrul procedurii, trebuie
respectate formalitățile prevăzute de lege. În acest sens, menționăm cu titlu de exemplu faptul
că declarația de renunțare la moștenire sau procura dată în vederea dezbaterii moștenirii și
eliberării certificatului de moștenitor trebuie să îmbrace forma autentică, sub sancțiunea nulității
absolute;
- principiul confidențialității, care presupune faptul că dezbaterile se vor desfășura doar în
prezența moștenitorilor și a martorilor, fără a fi prezente alte persoane, precum și faptul că
notarul public va fi obligat să păstreze secretul asupra procedurii;
- principiul forței probante deosebite a certificatului de moștenitor, care face dovada calităţii de
moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor
acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia;
- principiul răspunderii notarului public pentru toate operațiunile și actele instrumentate în cadrul
procedurii;
- principiul disponibilității succesorale, despre care am făcut vorbire anterior. Apreciem că acest
principiu cunoaște câteva limitări care vizează, între altele, operațiuni cu caracter obligatoriu
pentru notarul public, cum ar fi înregistrarea cauzei, procedura de validare a testamentului
olograf, forma actelor întocmite în cadrul procedurii etc.

2. Competența în materie succesorală

Cererea de deschidere a procedurii succesorale se adresează notarului public competent. La

primirea cererii, acesta are obligația de a-și verifica din oficiu competența.

Potrivit art. 15 din Lg. nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată,
procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.

Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau cu hotărârea declarativă de

moarte. În vederea stabilirii competenței, o dată cu cererea de deschidere a moștenirii, succesibilii vor
depune la dosarul succesoral certificatul de deces eliberat pe numele defunctului. Acesta face dovada
decesului, a datei decesului și a a ultimului domiciliu al defunctului.

67
I.Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 229-231
 În cazul în care defunctul era cetățean român care a decedat în străinătate, notarul public va
putea proceda la deschiderea moștenirii doar în baza certificatului de deces transcris în registrele de
stare civilă române. Certificatul de deces eliberat de o autoritate străină se apostilează sau, după caz,
se supralegalizează, cu excepţia cazurilor în care a fost emis de autoritatea competentă a unui stat cu
care România are convenţie sau tratat de recunoaştere reciprocă a actelor de stare civilă.

În cazul moştenirilor succesive, succesibilii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii publici
care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a
decedat cel din urmă.

În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici, competenţa de
îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar public sesizat.

În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul
României, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să
existe cel puţin un bun imobil.

În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral
nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat,
cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe bunuri mobile.

În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral
nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat. Regulile
de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor decedate al căror ultim domiciliu nu
este cunoscut.

În cazul în care constată că succesiunea nu este de competenţa sa, notarul public solicitat cu
cererea de deschidere a procedurii succesorale se desesizează, fără a mai cita părţile, informându-l pe
solicitant cu privire la notarul competent să îndeplinească procedura succesorală.

3. Legea aplicabilă moștenirii

În cazul în care o succesiune reunește elemente din diferite ţări (de exemplu, testatorul –
autorul testamentului – locuiește într-o altă ţară decât cea proprie, deţine bunuri în mai multe ţări sau
viitorii săi moștenitori locuiesc într-o altă ţară), este esenţial să se cunoască legislaţia care se va aplica
succesiunii.

Ca urmare a faptului că în anul 2015 a intrat în vigoare Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și
executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de
moștenitor (Regulamentul)68, conform art 4 din acest Regulament, legislaţia care se va aplica
succesiunii este cea a statului în care defunctul avea „reședinţa obișnuită” la momentul decesului. Ţara
reședinţei obișnuite este ţara cu care defunctul a avut o legătură strânsă și stabilă. Dovada ultimei
reședințe se poate face cu orice mijloc de probă.

68
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 27 iulie 2012 și intrat în vigoare la 16 august 2012
 Potrivit art. 10 din același Regulament, în cazul în care reședința obișnuită a defunctului în
momentul decesului nu este situată într-un stat membru, instanțele unui stat membru în care sunt
situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra
succesiunii în ansamblu său, în măsura în care: (a) defunctul avea cetățenia acelui stat membru la data
decesului; sau, dacă această condiție nu este îndeplinită, (b) defunctul își avea anterior reședința
obișnuită în statul membru respectiv, cu condiția ca, în momentul sesizării instanței, să nu fi trecut mai
mult de cinci ani de la schimbarea reședinței obișnuite.

În cazul în care nicio instanță judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în
temeiul dispozițiilor anterioare, instanțele statului membru în care se situează bunuri care fac parte
din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra respectivelor bunuri

Prin excepție, defunctul poate alege ca legea aplicabilă succesiunii sale să fie legea statului a
cărui cetățenie o deține fie în momentul alegerii, fie la data decesului.

Trebuie precizat faptul că o singură lege se va aplica întregii succesiuni, indiferent de locul în
care sunt situate bunurile succesorale.

4. Cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale

Procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (oricare

dintre succesibili, creditorii succesiunii sau ai succesibililor, reprezentanții lor legali sau convenționali,
executorul testamentar, beneficiarul moștenirii vacante, procurorul atunci când există un interes
legitim, cum ar fi spre exemplu în cazul minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție precum şi orice
altă persoană care justifică un interes legitim) sau la sesizarea pentru deschiderea procedurii
succesorale întocmită de secretarul consiliului local al localității în raza căreia se aflau bunurile
defunctului la data deschiderii moștenirii. În aplicarea art. 103 din Legea nr. 36/1995, secretarii
consiliilor locale care au cunoștință despre existența unor bunuri imobile ale defunctului transmit
sesizările pentru deschiderea procedurii succesorale Camerei care ţine registrul de evidenţă a
procedurilor succesorale, în termen de 30 de zile de la data decesului.

Modul de repartizare a cauzelor succesorale transmise se stabileşte de către preşedintele

Camerei, astfel încât acestea să fie repartizate în mod echitabil fiecăruia dintre notarii publici
competenţi.

În virtutea principiului disponibilității, procedura succesorală nu se va deschide de notarul public

din oficiu.

Prin excepție de la regulile stabilite în materia actelor notariale, deschiderea procedurii

succesorale are loc în baza unei cereri scrise. În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi
menţionate datele solicitantului, datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi domiciliul
moştenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului, cu menţionarea valorii acestora, pasivul succesoral,
înscrisurile doveditoare. Aceasta va fi însoțită de certificatul de deces (în original), acte de stare civilă
(în vederea dovedirii capacității și vocației succesorale), acte de proprietate etc.

În lipsa cererii, notarul public nu va putea proceda din oficiu la deschiderea procedurii
succesorale. Prin excepție, în cazul în care s-a formulat cerere de inventariere a bunurilor succesorale,
această cerere valoarează și cerere de deschidere a procedurii succesorale notariale.
 În cazul moștenirilor succesive, se va formula cerere pentru fiecare defunct în parte.

În cazul cererii de suplimentare a masei succesorale după emiterea unui certificat de moștenitor,
de asemenea se va formula cerere.

Data depunerii cererii este data deschiderii procedurii succesorale notariale.

5. Desfășurarea procedurii succesorale notariale

5.1. Înregistrarea dosarului succesoral

În cazul în care constată că procedura este de competența sa, notarul public va verifica în
Registrul de evidență a procedurilor succesorale ținut la nivelul Camerei din care face parte dacă
dosarul succesoral nu a fost înregistrat pe rolul altui birou notarial. În cazul în care nu a fost înregistrat,
Camera va elibera un certificat. În cazul în care dosarul se află deja înregistrat pe rolul altui birou,
Camera va elibera o adeverință prin care i se va pune în vedere faptul că nu poate înregistra cauza pe
rolul biroului său și i se va solicita să îndrume partea către primul notar sesizat.

În cazul moștenirilor succesive, verificările vor privi fiecare defunct în parte.

Verificările nu mai sunt necesare în cazul cererii de eliberare a unui certificat suplimentar de
moștenitor.

În cazul în care cauza succesorală se află deja înregistrată pe rolul unui birou notarial (de
exemplu, ca urmare a repartizării aleatorii prin intremediul Camerei), la cererea tuturor moștenitorilor
dosarul poate fi transferat. Transferul cu acordul notarului pe rolul căruia dosarul este înregistrat și al
notarului care preia cauza. Acesta se dispune în baza unei încheieri de desesizare, care constituie
soluția dată cauzei succesorale. În vederea transferului, notarul pe rolul al cărui birou este înregistrat
dosarul, îl va preda Camerei care îl va înainta notarului care solicită transferul.

În baza certificatului emis de Cameră, cererea de deschidere a procedurii succesorale se va

înregistra în evidențele biroului notarial, respectiv în Registrul de succesiuni, Opisul registrului de
succesiuni și în Registrul de termene succesorale. Dosarul va primi un număr din Registrul de
succesiuni. În cazul moștenirilor succesive, se vor forma dosare diferite, fiecare purtând un număr
distinct, care apoi se vor conexa. Conexarea se dispune prin încheiere.

O dată cu cererea de deschidere a procedurii succesorale, partea va depune și înscrisuri

doveditoare ale calității de moștenitor și ale masei succesorale.

La primirea cererii, notarul va întocmi o rezoluție de încuviințare a efectuării actului pe care o

aplică pe cerere și care cuprinde actele și măsurile necesare soluționării cauzei.

5.2. Citarea succesibililor

 Pasul următor în soluționarea cauzei succesorale este stabilirea următoarului termenul și
citarea celor care au vocaţie la moştenire, iar dacă există testament, şi a legatarilor şi a executorului
testamentar instituit.

Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de
Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare, şi precizarea că, dacă succesibilul nu
îşi exercită dreptul de a accepta moștenirea în termenul prevăzut la art. 1.103 C.civ., republicat, cu
modificările ulterioare, va fi prezumat că renunţă la moştenire. În cazul în care, astfel cum rezultă din
informaţiile existente la dosar, domiciliul actual al succesibilului nu este cunoscut, se poate proceda la
citarea sa, în mod cumulativ, prin afişare la ultimul domiciliu al defunctului, afişare la ultimul domiciliu
cunoscut al succesibilului, publicare într-un ziar cu răspândire naţională.

În ceea ce privește succesibilii legali față de care se va îndeplini procedura de citare, aceștia
vor fi cei indicați în cererea de deschidere a procedurii succesorale sau cei indicați în sesizarea primită
de la secretarul consiliului local. Firește că notarul public nu va proceda la citarea tuturor succesibililor,
ci doar a celor cu vocație concretă, ținând seama de principiile generale ale chemării la moștenire.

Dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de
moştenitori rezervatari, numai legatarul. În cazul în care există moștenitori rezervatari, aceștia vor fi
citați pentru a se pronunța cu privire la reducțiune. Dacă testamentul prin care s-a instituit un legat
universal este olograf sau mistic, se citează şi moştenitorii legali. În ambele cazuri se va cita şi
executorul testamentar, dacă a fost desemnat prin testament.

În succesiunea ce urmează a fi declarată vacantă, notarul public citează autoritatea

administraţiei publice competentă a prelua bunurile. Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau,
după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră
în domeniul lor privat.

În cazul moştenitorului incapabil, se citează reprezentantul său legal şi autoritatea tutelară. În

acest sens, notarul public va trimite o adresă către autoritatea tutelară de la domiciliul minorului prin
care va solicita încuviințarea acceptării moștenirii și numirea unui curator care să reprezinte minorul,
în cazul în care există contrarietate de interese între acesta și reprezentatntul legal. Cu privire la
reprezentarea minorului, în activitatea notarială s-au născut o serie de probleme în legătură cu
încuviințarea acceptării moștenirii și numirea a curatorului, în special după pronunțarea de către
Curtea constituțională a deciziei nr. 795 din 4 noiembrie 2020 prin care Curtea decis în sensul că “până
la organizarea prin legea privind organizarea judiciară a instanţei de tutelă, atribuţiile speciale ale
acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului
judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile
acestuia, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi
familie”. Deși în legătură cu această decizie UNNPR a exprimat o poziție oficială în sensul că ..... la nivel
național nu există o practică unitară. Astfel, de multe ori, serviciul de Autoritate tutelară din cadrul
primăriilor refuză să se pronunțe asupra cererilor fomulate de notarii publici în cauzele succesorale cu
minori, invocând această Decizie a Curții Constituționale și îndrumând părțile să se adreseze instanței
de tutelă; în alte situații însă, cererile sunt încuviințate de Autoritatea Tutelaă de la domiciliul
minorului. Această practică neunitară este de natură a crea un dezechilibru în serviciul notarial oferit
cetățeanului.

În privința succesibililor al căror domiciliu nu este cunoscut, notarul public poate dispune
citarea prin publicitate. Pentru a se putea lua această măsură este necesar ca notarul să poată face
dovada că a depus toate diligențele pentru a afla domiciliul acestora. Citarea prin publicitate
presupune citarea la ultimul domiciliu al defunctului, citarea la ultimul domiciliu cunoscut al
succesibilului și publicarea într-un ziar cu răspândire națională. În cazul în care succesibilii defunctului
nu sunt cunoscuți, citarea prin publicitate se face și prin afișare la sediul Camerei sau la sediul Primăriei
din localitatea în care defunctul a avut ultimul domiciliu, pe site-ul Camerei, pe site-ul Uniunii.

Citarea moştenitorilor şi, după caz, a legatarilor nu este obligatorie dacă certificatul de
moştenitor sau de legatar se întocmeşte la cerere, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile, în afară de cazurile în care notarul public o consideră necesară pentru anumite lămuriri.

Cel care a depus cererea de deschidere a procedurii succesorale va avea termen în cunoștință,
astfel încât notarul public nu va mai dispune citarea sa.

Citația trebuie înmânată cu cel puțin 5 zile înainte de teremnul fixat pentru îndeplinirea
procedurii, iar în cazul citării prin publicitate procedura se socotește îndeplinită în a 15-a zi de la
publicarea citației.

5.3. Verificări efectuate de notarul public

Odată cu primirea și înregistrarea cererii, notarul public va dispune orice măsură pe care o
consideră necesară, cum ar fi: sesizarea organelor competente în vederea încuviințării acceptării
moștenirii sau numirea unui curator, numirea unui curator al moștenirii, efectuarea inventarului
succesoral, trimiterea de adrese către instituțiile competente în vederea obținerii unor informații sau
documente necesare soluționării cauzei etc.

Până la termenul stabilit pentru dezbateri, notarul public are obligaţia de a solicita şi a obţine
documentaţia necesară cu privire la:

a)opţiunile succesorale ale succesibililor, înscrise în RNNEOS;

b)liberalităţile înscrise în RNNEL;

c)regimul matrimonial înscris în RNNRM;

d)datoriile şi creanţele autorului succesiunii, înscrise în RNNEC;

e)situaţia juridică şi fiscală a bunurilor care fac obiectul masei succesorale, rezultată din titluri
de proprietate, extrase de carte funciară de informare pentru bunurile intabulate, certificate de
atestare fiscală şi alte acte referitoare la situaţia bunurilor defunctului;

f)acte de stare civilă pe care le apreciază ca fiind necesare dezbaterii succesiunii.

Dacă moștenirea este testamentară, notarul va trebuie să efectueze următoarele verificări

suplimentare: verificarea îndeplinirii condițiilor de formă ale testamentului, verificarea îndeplinirii
condițiilor cu privire la capacitatea de a dispune a testatorului, verificarea desemnării de către testator
și în cuprinsul testamentului atât a beneficiarului liberalității cât și a obiectului acestuia, verificarea
capacității de a moșteni și a incapacităților de a primi prin legat, verificarea valabilității testamentului.

În cazul în care succesibilii prezintă sau în urma verificărilor se găsește un testament autentic,
notarul va proceda în mod diferit după cum este natura legatului cuprins în testament.

Astfel, dacă nu există moștenitori rezervatari iar legatele sunt universale sau cu titlu universal
și epuizează întreaga moștenire, atunci la dezbateri vor participa doar legatarii, predarea legatelor
făcându-se prin eliberarea certificatului de legatar.
 În cazul în care testamentul cuprinde unul sau mai multe legate cu titlu particular, chiar dacă
acestea epuizează masa succesorală, predarea acestora se va face doar de către moștenitorii cu vocație
universală sau cu titlu universal (moștenitori legali sau legatari universali sau cu tilu universal).

În cazul în care nu există moștenitori cu vocație universală sau cu titlu universal, se vor urma
regulile moștenirii vacante.

Dacă există moștenitori rezervatari, notarul public va fi obligat să-i cheme în vederea exprimării
opțiunii succesorale și a opțiunii cu privire la reducțiune. Invocarea reducțiunii se poate face de către
moștenitorii a căror rezervă a fost atinsă prin legatul instituit de defunct. Cererea de reducțiune se
consemnează în încheiere, notarul public fiind obligat să opereze reducțiunea în ordinea și în
cuantumul prevăzut de lege. Reducțiunea prin bună-învoială se poate realiza în ipoteza în care intervine
o înțelegere între donatari sau legatari, pe de-o parte, și moștenitorii rezervatari, pe de altă parte, cu
privire la modalitatea reducerii liberalităților excesive. Această înțelegere se concretizează într-o
convenție a moștenitorilor cuprinsă în încheierea finală care privește nu numai acordul lor cu privire la
reducțiune, dar și modalitatea în care aceștia înțeleg să opereze reducțiunea. În acest caz, certificatul
de moștenitor va cuprinde constatările din încheierea finală referitoare la masa succesorală, numărul
și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului, dar și mențiuni cu privire la
modalitatea prin care a fost stabilită întinderea drepturilor succesorilor și cea referitoare la reducțiunea
prin bună-învoială a liberalităților excesive.

În cazul în care defunctul a lăsat un testament olograf, acesta se va prezenta notarului public,
în principiu, de către legatari, pentru că aceștia au un interes. Art. 1042 C.civ. prevede că, înainte de a
fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.
Îndeplinirea procedurii presupune efectiv notarea de către notarul public a menţiunii „vizat spre
neschimbare” pe înscrisul original care cuprinde manifestarea de ultimă voință, precum și a datei,
urmată de semnătura şi stampila sa. Vizarea spre neschimbare se poate face în cadrul procedurii
succesorale de către notarul competent teritorial, sau în afara procedurii succesorale, de orice notar
public de pe teritoriul țării și atestă existența testamentului la o anumită dată.

După testamentul vizat spre neschimbare se va realiza o copie legalizată care se va păstra în
mapa cu certificate de moștenitor. În cazul în care procedura succesorală s-a deschis, testamentul
olograf va rămâne la dosarul succesoral până la validarea acestuia, când va fi predat legatarului sau
aceluia dintre legatari desemnați potrivit înțelegerii lor.

Dacă testamentul olograf este scris în altă limbă decât cea română, cu ocazia prezentării
acestui testament notarului public în vederea vizării spre neschimbare, se va depune şi traducerea
legalizată a actului.

Următoarea etapă presupune întocmirea de către notarul public sau de către reprezentantul
misiunii diplomatice, în cazul testamentelor întocmite în străinătate69, a procesului-verbal de
constatare a stării materiale a testamentului.

În vederea constatării stării materiale a testamentului, notarul public investit va cita toți
moștenitorii defunctului (adică pe cei care au acceptat moștenirea). La termenul fixat, se va întocmi
un proces-verbal. Acesta va cuprinde următoarele mențiuni: datele de identificare ale defunctului,
datele de identificare ale celor prezenți și calitatea lor, mențiunea vizării spre neschimbare, detalii
privind suportul pe care este scris testamentul, numărul de exemplare, numărul de pagini, culoarea

69
Posibilitatea misiunilor diplomatice de a întocmi procesul-verbal de constatare a stării materiale a testamentului
olograf este consacrată în UNNPR, Codul civil al României – Îndrumar notarial, op cit., pag. 377; pentru opinia
contrară, a se vedea D. Negrilă, op cit., pag. 131
scrierii, prezenţa unor eventuale ştersături sau modificări şi va reproduce textul integral al
testamentului cu menţionarea adăugirilor făcute de autor, precum și declarațiile celor prezenți la
îndeplinirea procedurii. În cazul testamentului redactat într-o altă limbă, în procesul-verbal de
constatare a stării materiale a testamentului olograf, se va transcrie textul tradus în limba română,
anexându-se la procesul verbal traducerea legalizată a actului în limba străină şi o copie semnată de
moştenitor de pe original.

Procesul-verbal se va întocmi în tot atâtea exemplare câte persoane prezente sunt, plus două
exemplare pentru arhiva biroului notarial, și va fi semnat de toți cei prezenți și de notarul public.

După constatarea stării materiale a testamentului, notarul public va proceda, în condiţiile legii
speciale, la validarea testamentului olograf. Validarea presupune verificarea de către notarul public a
respectării condițiilor de formă și de fond ale testamentului olograf și se constată prin proces-verbal.

În acest sens, moștenitorii legali vor declara dacă recunosc sau nu scrisul și semnătura
testatorului. Dacă aceștia recunosc scrisul, se va întocmi procesul-verbal de validare. Recunoașterea
testamentului se consemnează în declarații ale moștenitorilor întocmite în formă autentică.

În cazul în care nu există moștenitori legali, aceștia nu se prezintă sau, deși se prezintă, declară
că nu cunosc sau contestă scrisul testatorului, notarul public va dispune efectuarea unei expertize
grafoscopice. În acest scop, moștenitorii legali sau legatarii vor depune scripte de comparație. Scriptele
de comparație trebuie să fie înscrisuri care emană de la defunct, autentice sau sub semnătură privată,
conțin scrisul sau semnătura acestuia, nu sunt contestate de părți și au cel puțin dată certă. Refuzul de
a le depune atrage imposibilitatea continuării procedurii succesorale, cu consecința suspendării
acesteia.

Expertul va fi desemnat cu acordul tuturor părților. Expertiza se va efectua în cadrul institutelor

și laboratoarelor de expertiză criminalistică situate în circumscripția sediul biroului notarului public
sau, cu consimțământul tuturor moștenitorilor, de un expert autorizat.

Rezultatul expertizei se concretizează într-un raport de expertiză, care va fi prezentat în

prezența tuturor moștenitorilor.

În cazul în care în urma expertizei grafoscopice se constată că scrierea sau semnătura nu

aparțin testatorului, notarul public va constata că nu se poate valida testamentul, îl va restitui
legatarului și va continua procedura succesorală atribuind bunurile succesorale în temeiul moștenirii
legale. Legatarului i se va pune în vedere că procedura va continua cu moștenitorii legali, sau, în lipsa
acestora, se va elibera certificat de vacanță succesorală în condițiile legii.

În cazul în care expertiza constată că scrierea aparține testatorului dar moștenitorii declară că
nu recunosc concluziile raportului, notarul public, cu acordul acestora, va putea solicita, la cererea
moștenitorilor, un al doilea raport, întocmit de un alt expert desemnat de asemenea de către părți,
sau poate îndruma părțile la proces.

În cazul în care expertiza constată că scrierea aparține testatorului iar moștenitorii sunt de
acord cu concluziile raportului, notarul public va întocmi procesul-verbal de validare în prezența
legatarului și a moștenitorilor legali. Procesul-verbal de validare se va întocmi în tot atâtea exemplare
câți moștenitori sunt plus două exemplare pentru arhiva biroului notarial și va cuprinde următoarele
mențiuni: datele de identificare ale defunctului, datele de identificare ale legatarului și ale
moștenitorilor legali prezenți, mențiunea vizării spre neschimbare a testamentului olograf, mențiunea
privind întocmirea procesului-verbal de constatare a strării materiale, declarațiile legatarului și ale
moștenitorilor legali privind recunoașterea faptului că testamentul a fost scris, datat și semnat de
testator, declarația de validare a testamentului sau raportul de expertiză precum și numărul de
exemplare în care acesta a fost întocmit, semnăturile celor prezenți precum și semnătura și ștampila
notarului public.

După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit

înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească, care după
modul de redactare a textului, poate fi un legatar sau orice altă persoană desemnată de instanţa de
judecată.

Nerespectarea acestor formalități este sancționată de lege cu nulitatea relativă, supusă

dreptului comun.

Cu toate că reprezintă o formă de testament olograf, în cadrul procedurii succesorale nu este

necesară vizarea spre neschimbare și nici constatarea stării materiale a testamentului sumelor și
valorilor depozitate la instituția bancară sau la alte instituții de credit. În schimb, este obligatorie
procedura de validare, procedură care se va desfășura în condițiile descrise mai sus.

Procedura de deschidere a testamentului privilegiat este comună cu cea prevăzută de lege

pentru testamentul olograf. Astfel, înainte de a fi executat, testamentul privilegiat se va prezenta unui
notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. Îndeplinirea procedurii presupune efectiv notarea de
către notarul public a menţiunii „vizat spre neschimbare” pe text, urmată de datarea testamentului,
semnătura şi stampila notarului.

Următoarea etapă în deschiderea testamentului privilegiat presupune întocmirea de către

notarul public a procesului-verbal de constatare a stării materiale a testamentului, urmat de validarea
acestuia. Acesta cuprinde în plus față de procesul-verbal de validare a testamentului olograf mențiuni
privitoare la situația excepțională în care acesta a fost întocmit precum și mențiuni privind îndeplinirea
condițiilor de întocmire prevăzute sub sancțiunea nulității ( prezența a doi martori, prezența agentului
instrumentator, semnătura acestora etc.)

Validarea testamentului privilegiat presupune verificarea de către notarul public a respectării

condițiilor de formă și de fond ale testamentului, precum și aceea a decesului testatorului în intervalul
de 15 zile prevăzut de lege și se constată prin proces-verbal.

În cazul în care se invocă suspendarea termenului de 15 zile, notarul public va suspenda

procedura succesorală și va îndruma părțile să se adreseze instanței de judecată în vederea soluționării
conflictului lor.

După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit

înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească, care după
modul de redactare a textului, poate fi un legatar sau orice altă persoană desemnată de instanţa de
judecată.
 Procedura succesorala notarială - continuare

5.4. Administrarea de probe

În cadrul procedurii succesorale, notarul public:

- stabileşte numărul și calitatea moştenitorilor şi legatarilor,

- stabilește compunerea masei succesorale,
- stabilește întinderea drepturilor acestora.
În scopul stabilirii acestor aspecte, în virtutea rolului său activ și în aplicarea caracterului
jurisdicțional al procedurii succesorale, notarul public va administra probe.

În procedura succesorală se administrează proba cu înscrisuri prevăzută de lege, acte de stare

civilă, testamente, precum şi depoziţiile a cel puţin 2 martori, inclusiv în cazul conexării dosarelor
succesorale.

Astfel, succesibilii prezenţi la termen vor declara în faţa notarului public numărul şi calitatea
persoanelor cu vocaţie succesorală. Declarațiile succesibililor trebuie coroborate cu actele de stare
civilă din care să rezulte legătura de rudenie sau calitatea de soț supraviețuitor, cu conținutul
testamentului defunctului precum și cu depoziţiile a cel puţin 2 martori.

Actele de stare civilă care stabilesc legătura de rudenie și care pot și trebuie a fi solicitate de
notarul public sunt: certificate de naștere, certificate de căsătorie, certificate de deces, certificate sau
hotărâri de divorț, etc. Deși legea nu prevede obligativitatea întocmirii copiilor legalizate după actele
originale prezentate de părți, apreciem că pentru protecția sa, notarul public va putea proceda în acest
sens. În cazul în care partea este în imposibilitate de a prezenta acte de stare civilă, notarul public va
putea obține extrase de uz oficial.

În ceea ce privește compunerea masei succesorale, aceasta va fi dovedită cu înscrisuri,

respectiv acte de proprietate, extrase de cont, certificate de acționar, acte de concesiune pentru
locurile de veci etc. Toate aceste înscrisuri doveditoare se depun de către succesibili. Notarul poate
obține și el documente care să ateste situația juridică a bunurilor succesorale, respectiv: certificat de
neurmărire fiscală și extrase de carte funciară.

În cazul în care din înscirsurile aflate la dosar rezultă că în masa succesorală există bunuri ale
defunctului care au fost deţinute în cotă-parte sau în devălmăşie, notarul public va stabili, anterior
emiterii certificatului de moştenitor, cota care a aparţinut defunctului. Astfel, spre exemplu, în cazul în
care defunctul era căsătorit la data decesului sub regimul comunității legale, notarul public va întocmi
actul de lichidare a comunității de bunuri prin care, luând consimțământul soțului supraviețuitor și al
moștenitorilor, va stabili cota din bunurile și datoriile comune care a aparținut defunctului, doar
aceasta intrând în masa succesorală. În cazul moștenirilor deschise înainte de intrarea în vigoare a
actualului Cod civil, nu este necesară întocmirea separată a actului de lichidare, cotele părți fiind
prezumate a fi egale. Actul de lichidare se întocmește în mod obligatoriu în formă autentică. În cazul
bunurilor aflate în coproprietate, se va introduce în masa succesorală doar cota-parte care a aprținut
defunctului. Dacă această cot-parte nu este cunoscută, ea se va stabili în baza declarațiilor
coproprietarilor ori prin aplicarea prezumției de egalitate a cotelor-părți deținute de coproprietari70.

70
I.-F. Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 549
 După cum am arătat, declarațiile succesibililor trebuie coroborate cu declarațiile de martori.
Martorii sunt persoanele care au cunoscut pe defunct și pe cei care au vocație la moștenire. Martorii
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările
ulterioare, şi de Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată. Astfel,
potrivit art. 315 C.proc.civ, nu fi audiați în calitate de martori:

1.rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;

2.soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul;

3.cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi;

4.persoanele puse sub interdicţie judecătorească;

5.cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

Așadar, pot fi audiați în calitate de martori vecini, colegi de serviciu, prieteni ai defuntului.

Martorii trebuie propuși de către succesibili, cu acordul lor unanim. Numărul de martori audiați
în cadrul procedurii succesorale este de regulă de doi, însă nimic nu împiedică notarul public sau părțile
să solicite audierea mai multor martori.

Regulile de audiere a martorilor sunt de asemenea reglementate de Codul de procedură civilă.

Astfel, după identificare dar înainte de a fi ascultat martorul depune următorul jurământ: "Jur
că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" În timpul
depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula
jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorul fără confesiune va depune
următorul jurământ: "Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din
ceea ce ştiu." Persoanele mute şi surdo-mute ştiutoare de carte vor depune jurământul transcriind
formula acestuia şi semnând-o; persoanele hipoacuzice vor rosti jurământul, iar cele care nu ştiu să
scrie vor jura prin semne cu ajutorul unui interpret.

După depunerea jurământului, notarul public va pune în vedere martorului că, dacă nu va
spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face
menţiune în declaraţia scrisă.

Ulterior, notarul public va proceda la audierea efectivă a martorului care presupune dialogul
activ cu acesta, întrebarea martorului cu privire la aspectele de interes pentru finalizarea dezbaterii
procedurii succesorale. Declarațiile martorului se consemnează în scis în cuprinsul unei depoziții care
va fi completată și semnată de acesta.

Din depoziţiile martorilor trebuie să rezulte că aceştia:

a)cunosc date personale referitoare la defunct;

b)au cunoştinţă de numărul şi calitatea persoanelor cu vocaţie la succesiunea defunctului.

Martorii nu vor fi audiați pe aspecte care țin de compunerea masei succesorale.

Ei vor fi audiați separat la termenul stabilit, în prezența sau în lipsa succesibililor legal citați,
despre audiere făcându-se mențiune în încheierea de ședință.
 În cazul în care din declarațiile martorilor reiese că au calitatea de moștenitori cei indicați în
cererea de deschidere a succesiunii, notarul public va proceda la continuarea dezbaterii procedurii
succesorale. În cazul în care însă declarațiile lor nu se coroborează între ele ori nu se coroborează cu
declarațiile succesibililor, atunci notarul are două posibilități:

- fie de a continua procedura succesorală, dacă succesibilii recunosc declarațiile

martorilor și se înțeleg cu privire la numărul și calitatea moștenitorilor
- fie de a suspenda dosarul succesoral și a îndruma părțile la proces în cazul în care
succesibilii nu recunosc declarațiile martorilor.
Pentru a putea stabili numărul moștenitorilor și întinderea drepturilor lor, este necesar ca
succesibilii să își exprime opțiunea succesorală. Succesibilii au posibilitatea de a accepta moștenirea
sau de a renunța la ea.

Acceptarea poate fi expresă sau tacită. În cazul în care declarația de acceptare este formulată
în interiorul termenului de opțiune succesorală de 1 an de la data decesului celui despre a cărui
moștenire este vorba, acceptarea va fi expresă, iar În cazul în care declarația de acceptare este dată
după expirarea acestui termen acceptarea va fi tacită. Declarația de acceptare poate îmbrăca forma
unei declarații dată în formă autentică sau forma unui înscris sub semnătură privată. Deseori, ea este
consemnată în cuprinsul încheierii finale. Declarațiile de acceptare expresă întocmite în formă
autentică se înregistrează în Registrul național notarial de evidență a opțiunilor succesorale.
Declarațiile de acceptare tacită nu se înscriu în acest Registru special.

Declarația de renunțare la moștenire se întocmește în mod obligatoriu în formă autentică și se

înregistrează în Registrul național notarial de evidență a opțiunilor succesorale. În cazul în care
moștenirea se dezbate după expirarea termenului de opțiune succesorală de 1 an de la data decesului,
notarul va consemna în cuprinsul unei declarații întocmite în formă autentică faptul că succesibilul nu
a făcut în interiorul terenului de opțiune niciun act de acceptare a moștenirii. și acestă declarație se va
înscrie în Registrul național notarial de evidență a opțiunilor succesorale.

Tot în cadrul procedurii succesorale poate fi administrată proba cu expertiza grafoscopică.

Potrivit prevederilor art. 107 al. 4 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității
notariale, republicată, notarul public va dispune efectuarea unei expertize grafoscopice atunci când:

a)succesibilii înlăturaţi de la moştenire, deşi citaţi, nu se prezintă;

b)succesibilii declară că nu cunosc scriitura defunctului;

c)succesibilii contestă scriitura defunctului, aducând probe în acest sens;

d)defunctul nu are moştenitori legali.

În acest scop, moștenitorii legali sau legatarii vor depune scripte de comparație. Expertul va fi
desemnat cu acordul tuturor părților. Acesta va efectua expertiza în cadrul institutelor și laboratoarelor
de expertiză criminalistică situate în circumscripția sediul biroului notarului public. Rezultatul
expertizei se concretizează într-un raport de expertiză, care va fi prezentat în prezența tuturor
moștenitorilor.

5.5. Inventarul succesoral

 La cererea persoanelor interesate, în cadrul procedurii succesorale, notarul public va proceda
la inventarierea bunurilor succesorale.

Cererea de inventariere poate fi făcută de orice succesibil, de executorul testamentar, de

creditorii defunctului sau ai moştenitorilor ori de altă persoană care justifică un interes. La primirea
cererii de efectuare a inventarului, notarul va anunţa succesibilii despre efectuarea inventarului.

Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor şi al

creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de către persoana desemnată fie de notar, fie, după caz,
de instanţa de judecată competentă. Inventarul se efectuează la locul indicat în cererea de
inventariere. La întocmirea inventarului pot participa succesibilii sau, după caz, executorul
testamentar, creditorii şi 2 martori.

Despre întocmirea inventarului se întocmește proces-verbal. În cazul în care succesibilii,

executorul testamentar sau creditorii refuză să semneze procesul-verbal, semnătura martorilor este
suficientă pentru îndeplinirea procedurii. În cazul în care unul dintre succesibili sau altă persoană care
are în posesie bunuri din patrimoniul defunctului se opune la efectuarea inventarului, notarul va
întocmi un proces-verbal în care va face menţiune despre opunere şi va indica persoanelor care insistă
la inventariere să solicite instanţei competente să dispună efectuarea inventarului. În cazul în care
instanţa a dispus efectuarea inventarului, notarul îl va efectua, fără să mai ţină seama de vreo opoziţie,
iar în procesul-verbal de inventariere va menţiona că inventarierea se face în baza hotărârii
judecătoreşti. Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie
a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului.Bunurile a căror proprietate este
contestată precum și bunurile defunctului care se găsesc în posesia unei alte persoane vor fi
menționate separat, arătându-se locul în care acestea din urmă se află și motivul pentru care se găsesc
acolo. În cazul în care cu ocazia inventarului se va găsi un testament olograf acesta va fi vizat spre
neschimbare și va fi depus în depozitul notarial, până la finalizarea procedurii succesorale. Procesul-
verbal de inventariere se va semna de notarul public, succesibili sau alte persoane prezente la
întocmirea acestuia.

Potrivit art. 1117 C.civ., dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau
distrugere a bunurilor, notarul va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode.
Din dispozițiile legale rezultă în mod evident faptul că punerea sigiliilor este o operațiune care
poate fi efectuată exclusiv de către notarul public. Competența de aplicare a sigiilor aparține
notarului public competent să dezbată moștenirea.
Predarea în custodie este o măsură alternativă punerii sigiliilor. Poate fi numit custode,
cu acordul tuturor celor interesaţi, unul dintre succesibili, iar în caz contrar, o altă persoană
aleasă de către notar.
În cazul în care conservarea bunurilor moştenirii necesită anumite cheltuieli, acestea vor
fi făcute, cu încuviinţarea notarului, de către custodele prevăzut la alin. (1) sau, în lipsa
custodelui, de un curator special, numit de notar pentru administrarea bunurilor. Curatorul
moștenirii are atribuții mai largi decât cele ale custodelui, acesta fiind numit atunci când este
necesară încheierea unor acte care depășesc sfera actelor de conservare.
Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal semnat
de notar şi de custode sau curator. Dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va
face menţiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau
curatorului. Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să dea socoteală
notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea
procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar.
Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare şi
administrare luate de notarul public poate face plângere la instanţa judecătorească competentă.
 5.6. Suspendarea procedurii succesorale

Suspendarea procedurii succesorale presupune întreruperea temporară a desfășurării

procedurii succesorale ca urmare a intervenției unuia dintre cazurile expres pevăzute de lege.

Întrucât procedura notarială este una grațioasă, necontencioasă care nu se poate desfășura
decât cu acordul tuturor celor implicați, notarul public va dispune suspendarea procedurii succesorale
în următoarele cazuri:

- în cazul în care a trecut un an de la deschiderea moştenirii şi, deşi au fost legal citaţi,
succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea
certificatului de moştenitor, şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea.
Suspendarea pe acest temei se poate dispune doar în cazul în care succesibilii se cunosc și cel puțin
unul dintre ei a acceptat moștenirea. În cazul în care nu se cunosc succesibilii ori niciunul dintre ei nu
a acceptat moștenirea, soluția nu poate fi suspendarea ci se va continua procedura în vederea
constatării vacanței succesorale;
- succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea
masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin. În această situație, notarul public va
întocmi o încheiere în care va se consemna elementele care au rezultat din dezbateri, până la
momentul suspendării, cu privire la identitatea celor prezenţi, opţiunea succesorală a acestora şi
compunerea masei succesorale, stabileşte masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor
care se contestă, întinderea drepturilor moştenitorilor şi motivele neînţelegerii, îndrumând părţile să
soluţioneze neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească;
- moştenitorii ori alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de
judecată pentru stabilirea drepturilor lor;
- în orice alte cazuri prevăzute în Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările
ulterioare, cum ar fi: repunerea în termenul de opţiune succesorală, reducerea şi prorogarea acestuia,
opoziţia la inventarul succesoral, opoziţia la desemnarea custodelui bunurilor găsite cu ocazia
inventarului, opoziţia la desemnarea lichidatorului.
Cazurile de suspendare sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

Suspendarea procedurii succesorale se dispune prin încheiere.

La cererea tuturor succesibililor, notarul public va putea repune pe rol dosarul succesoral
oricând, dacă se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea lui, urmând apoi
procedura prezentată mai sus pentru finalizarea dezbaterii succesorale și eliberarea certificatului de
moștenitor. În cazurile de repunere pe rol a cauzelor suspendate potrivit art. 108 al. 1 lit. a), mai sus
menționat, notarul public va verifica dacă toţi succesibilii cu vocaţie la moştenire şi-au exercitat dreptul
de opţiune succesorală şi se prezintă la dezbateri în vederea eliberării certificatului de moştenitor.

6. Finalizarea procedurii succesorale notariale

6.1. Încheierea finală

În cursul procedurii succesorale, notarul public întocmeşte o încheiere motivată pentru fiecare
termen acordat, în care menţionează părţile şi martorii care s-au prezentat, înscrisurile depuse,
precum şi măsurile luate în vederea soluţionării cauzei, care va fi semnată de către notarul public şi,
după caz, de cei prezenţi.
 În succesiunea în care există bunuri, s-a realizat acordul între moştenitori şi s-au administrat
probe îndestulătoare, notarul public întocmeşte încheierea finală a procedurii succesorale. Din
formularea legală rezultă că pentru a seputea întocmi încheierea finală este necesar ca toate cele trei
condiții să fie îndeplinite cumulativ.

Încheierea finală poate fi definită ca fiind acel act de procedură care constată finalizarea
procedurii succesorale notariale și în temeiul căreia se dispune eliberarea, în condițiile legii, a
certificatului de moștenitor71.

Încheierea finală care constată îndeplinirea procedurii succesorale este înscris autentic, se
redactează în prezenţa moştenitorilor şi cuprinde următoarele elemente prevăzute în mod expres în
cuprinsul art. 113 al. 2 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată:

a)antetul biroului notarial;

b)numărul dosarului succesoral sau al dosarelor care se dezbat împreună;

c)numele şi prenumele notarului instrumentator;

d)data încheierii;

e)datele de identificare ale defunctului: numele, prenumele, codul numeric personal, ultimul
domiciliu, data decesului;

f)numele, prenumele, domiciliul, codul numeric personal, calitatea celor prezenţi faţă de
defunct şi modalitatea de identificare a acestora;

g)menţionarea persoanelor lipsă;

h)menţiuni privind îndeplinirea procedurii;

i)declaraţia celor prezenţi cu privire la numărul şi calitatea moştenitorilor, coroborată cu

depoziţia martorilor;

j)menţiuni cu privire la existenţa testamentului, forma acestuia şi a modului în care s-a

constatat valabilitatea acestuia;

k)menţiuni despre efectuarea inventarului;

l)menţiuni cu privire la regimul matrimonial al defunctului şi modalitatea de lichidare a acestui

regim;

m)masa succesorală declarată: bunuri mobile, bunuri imobile şi pasivul succesiunii;

n)semnăturile moştenitorilor prin care atestă veridicitatea celor consemnate în încheiere,

acceptarea moştenirii, solicitări privind raportarea donaţiilor, reducţiunea liberalităţilor excesive,
acordul realizării acestora, precum şi eliberarea certificatului de moştenitor;

o)în baza declaraţiilor moştenitorilor şi a tuturor probelor administrate în cauză, notarul public
va constata compunerea masei succesorale, valoarea activului sau, după caz, valoarea masei de calcul,
valoarea pasivului şi a activului net;

p)indicarea temeiului legal al devoluţiunii succesorale legale şi/sau, după caz, testamentare;

71
I.-F. Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 578
 q)indicarea numelui, prenumelui, domiciliului şi a codului numeric personal al fiecărui
moştenitor;

r)calitatea sau titlul în baza căruia moştenesc;

s)întinderea drepturilor succesorale;

ş)menţiuni privind modalitatea de stabilire a întinderii dreptului fiecărui moştenitor, după caz;

t)modul de calcul al taxelor succesorale;

ţ)taxele stabilite;

u)dispoziţia cu privire la eliberarea certificatului, menţionând felul acestuia.

Elementele prevăzute de lege sunt structurate în două părţi:

a)în prima parte se consemnează: apelul nominal al moştenitorilor prezenţi şi al altor persoane
participante la dezbaterea succesorală; îndeplinirea procedurii citării pentru moştenitorii absenţi;
declaraţiile celor prezenţi cu privire la numărul şi calitatea moştenitorilor, existenţa unor testamente,
precum şi componenţa masei succesorale, a pasivului succesiunii şi întinderea drepturilor succesorilor
şi ale legatarilor universali, cu titlu universal şi cu titlu particular, după caz;

b)în partea a doua se consemnează constatările notarului public cu privire la declaraţiile

moştenitorilor inserate în prima parte a încheierii, se stabilesc de către acesta valoarea activului şi a
pasivului succesiunii, valoarea activului net al succesiunii, moştenitorii şi întinderea drepturilor lor,
precum şi onorariul perceput, tariful de publicitate imobiliară şi, după caz, impozitul.

Valoarea bunurilor imobile se stabilește având în vedere Ghidul privind valorile orientative ale
proprietăților imobiliare. În cazul în care în masa succesorală există bunuri mobile, acestea vor fi
evaluate de moştenitori printr-o declaraţie inserată în încheierea finală sau, după caz, pe baza unei
expertize întocmite de un expert autorizat în condiţiile legii.

În cazul moștenirilor succesive care au fost conexate, se va întocmi o singură încheiere finală
în care se vor trece succesiv toți defuncții, indicându-se pentru fiecare moștenitorii și masa succesorală.

Încheierea finală se întocmește în două exemplare care se semnează de toți moștenitorii și

care rămân în arhiva biroului notarial; un exemplar va rămâne la dosarul succesoral, iar un exemplar
la mapa cu certificate de moștenitor. Notarul public nu poate elibera copie legalizată de pe încheierea
finală.

Dacă notarul public constată că în masa succesorală nu există bunuri, dispune prin
încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasează cauza ca fără obiect.

6.2. Certificatul de moștenitor

Pe baza încheierii finale se redactează certificatul de moştenitor sau de legatar.

Potrivit prevederilor art. 1132 C.civ și art. 116 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici
și a activității notariale, republicată, certificatul de moștenitor cuprinde constatările din
încheiere referitoare la masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin
din patrimoniul defunctului, dar poate cuprinde și menţiuni cu privire la modalitatea prin care
a fost stabilită întinderea drepturilor succesorilor, precum şi orice menţiune care justifică
eliberarea acestuia.
 În cazul legatarilor cu titlu particular, eliberarea certificatului de legatar nu se poate face
decât dacă există moștenitori obligați la predarea legatului, respectiv moștenitori legali, legatari
universali sau cu titlu universal.
În cazul succesiunilor succesive care se dezbat deodată se întocmeşte un singur certificat
de moştenitor pentru toţi defuncţii, stabilindu-se pentru fiecare dintre aceştia, în ordinea
decesului lor, masa succesorală, precum şi calitatea şi drepturile fiecărui moştenitor sau legatar.
Fiecare cauză succesorală va face obiectul unui dosar distinct, iar certificatul de moştenitor
pentru succesiuni succesive va primi un singur număr, dat în dosarul aceluia dintre defuncţi
care a decedat primul, celelalte dosare conexându-se la acesta.
Cu privire la natura juridică și puterea doveditoare a certificatului de moștenitor, doctrina și
jurisprudența anterioară actualului Cod civil nu au exprimat o poziție unitară, în sensul că deseori s-a
considerat că acesta face doar dovada calității de moștenitor și a cotei care revine fiecărui moștenitor,
dar nu constituie titlu de proprietate pentru că acesta ar avea putere limitată, doar între moștenitori,
nefiind opozabil erga omnes. Conform dispozițiilor art. 1.133 din actualul Cod civil, certificatul de
moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de
proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine
fiecăruia.

Certificatul se semnează doar de notarul public. Acesta va avea data încheierii finale și număr
din Registrul de termene succesorale.

El se întocmește în tot atâtea exemplare câți moștenitori sunt plus un exemplar pentru dosarul
succesoral și un exemplar pentru mapa cu certificate de moștenitor. Câte un exemplar al certificatului
de moştenitor se eliberează fiecăruia dintre moştenitori sau legatari, după caz, după achitarea taxelor
succesorale şi a onorariilor.

Certificatul de moştenitor sau de legatar care cuprinde menţiuni privind bunuri imobile înscrise
în cartea funciară se comunică, împreună cu o copie a extrasului de informare, biroului de cadastru şi
publicitate imobiliară competent, pentru a fi înscris în registrul de carte funciară. În cazul în care din
declaraţia moştenitorilor rezultă că bunurile imobile din patrimoniul succesoral nu au fost înscrise în
cartea funciară, notarul public va pune în vedere acestora să ceară îndeplinirea formalităţilor de
publicitate imobiliară.

Notarul public va pune în vedere moștenitorilor obligația acestora de a înregistra certificatul

de moștenitor în evidențele fiscale în termen de cel mult 30 de zile de la data eliberării acestuia.

Eliberarea certificatului de moștenitor se face concomitent cu plata taxelor aferente. Taxele

care se plătesc cu această ocazie sunt, în principiu, următoarele: onorariul notarial, care se stabilește
în funcție de valoarea masei succesorale stabilită conform celor expuse mai sus, tariful de carte
funciară, extrasul de carte funciară, onorariul pentru actul de lichidare (dacă este cazul), onorariul
pentru declarațiile de opțiune succesorală (inclusiv taxele de înregistrare în Registrul național notarial
privind opțiunile succesoarle), onorariul pentru copiile legalizate depuse la dosar și impozitul aferent
(pentru moștenirile mai vechi de 2 ani).

În cazul în care certificatul de moștenitor conține erori materiale care nu impietează asupra
drepturilor şi calităţii moştenitorilor şi legatarilor, acestea se pot îndrepta prin încheiere de rectificare,
pe procedura obișnuită a rectificarăă actelor notariale.

După emiterea certificatului de moştenitor, un alt certificat poate fi eliberat numai în

situaţiile prevăzute de prezenta lege.
Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor
pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii. Până
la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada calităţii de
moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor
acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.
Acțiunea în anulare este prescriptibilă în termen de 3 ani, în timp ce nulitatea absolută
poate fi constată, potrivit dreptului comun, oricând, la cererea oricărei persoane interesate.
În cazul anulării certificatului de moştenitor total sau parţial, notarul public va elibera
un nou certificat pe baza hotărârii judecătoreşti definitive. În acest scop, instanţele judecătoreşti
au obligaţia să trimită la biroul notarului public competent în soluţionarea cauzei o copie de pe
hotărârea rămasă definitivă, împreună cu dosarul notarial, dacă acesta a fost cerut în timpul
judecăţii.
Anularea certificatului de moștenitor este posibilă și pe cale amiabilă. În această situaţie,
cu acordul tuturor moștenitorilor, după declararea sau constatarea cauzei de nulitate, se
eliberează un nou certificat. Această procedură nu se aplică cu privire la certificatul de vacanţă
succesorală.

6.3. Certificatul de moștenitor suplimentar

Cu ocazia emiterii certificatului de moștenitor, părțile pot declara toate bunurile,

drepturile și datoriile care au aparținut defunctului, sau nu. Dacă părțile au omis, intenționat
sau nu, declararea întregii mase succesorale, acestea au posibilitatea de a solicită ulterior
emiterii certificatului de moștenitor, suplimentarea masei succesorale și emiterea unui certificat
de moștenitor suplimentar.
Ceea ce trebuie precizat este faptul că certificatul de moștenitor suplimentar poate viza
doar aspecte legate de suplimentarea masei succesorale, iar nu aspecte care ține de numărul sau
cotele care se cuvin moștenitorilor.
Notarul public poate relua procedura succesorală cu acordul tuturor moştenitorilor în
vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un
certificat de moştenitor suplimentar. Se prezumă acordul pentru eliberarea unui certificat
suplimentar de moştenitor al moştenitorului care, legal citat, nu-şi manifestă opunerea. Citaţia
va cuprinde enumerarea bunurilor pentru care s-a solicitat suplimentarea masei succesorale şi
dreptul moştenitorului de a se opune la eliberarea certificatului de moştenitor suplimentar.
Opoziţia va fi motivată şi se va depune până la termenul fixat pentru dezbaterea cauzei.
Emiterea unui certificat de moștenitor suplimentar este posibilă în baza cererii
moștenitorilor. La cerere se vor atașa acte doveditoare privind dreptul de proprietate asupra
bunurilor cu privire la care se solicită suplimentarea masei succesorale, drepturile de creanță
sau datoriile defunctului. Cererea se înregistrează în registrul de succesiuni și se formează dosar
nou la care se atașează și vechiul dosar. În arhivă, în locul vechiului dosar care se va lua și se
va atașa la noul dosar, se va lăsa o „urmă” (un dosar gol, de principiu) pe care se va face
mențiune despre atașare.
Fiind vorba doar despre un supliment, notarul public nu va mai efectua verificări, nu va
mai audia martori, nu se va mai exercita dreptul de opțiune, căci moștenitorii indicați în
certificatul de moștenitor care se suplimentează își vor păstra calitatea și cotele de moștenire.
Așadar, singurele probe care se administrează sunt cele privitoare la compunerea masei
succesorale.
Certificatul va avea data încheierii finale și număr distinct din Registrul de termene. În
titlul certificatului se va face mențiune privind numărul certificatului de moșetnitor suplimentat.

6.4. Certificatul de calitate de moștenitor

 La cererea moștenitorilor, notarul public poate elibera certificat de calitate de moştenitor, care
atestă numărul, calitatea şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor legali, cu respectarea
procedurii prevăzute pentru eliberarea certificatului de moştenitor, exceptând dispoziţiile privind
masa succesorală.

În cazul moștenirii testamentare, un astfel de certificat va putea fi eliberat doar

legatarilor universali și cu titlu universal, iar nu și legatarilor cu titlu particular, căci în cazul
acestora, predarea legatului înseamnă, de fapt, verificarea și recunoașterea titlului de
moștenitor, iar nu neapărat executarea și remiterea materială a acestuia, care nu sunt decât efecte
subsecvente72.
Certificatul de calitate de moștenitor atestă doar calitatea de moștenitor și întinderea
drepturilor, fără a cuprinde mențiuni privitoare la compunerea masei succesorale. Mențiunile
cuprinse sunt aceleași cu cele ale unui certificat de moștenitor, mai puțin cele privind masa
succesorală, dar și mențiunea potrivit căreia pentru valorificarea oricăror drepturi, moștenitorii
vor trebui să solicite eliberarea unui certificat de moștenitor, în condițiile legii. Denumirea
certificatului va fi „certificat de calitate de moștenitor”.
Certificatul de calitate poate fi eliberat de notarul public dacă există acordul părților, și
urmând aceeași procedură ca în cazul eliberării certificatului de moștenitor. Acesta poate fi
urmat de eliberarea unui certificat de moștenitor.
În cazul în care nu se solicită eliberarea unui certificat de calitate de moștenitor, notarul
public va dispune clasarea cauzei ca fiind fără obiect.
Atunci când notarul public este sesizat cu două sau mai multe cereri între care există o
strânsă legătură (rezultând, spre exemplu, din vocația reciprocă la moștenire), notarul public va
putea dispune, la cerere sau din oficiu, conexarea cauzelor. Spre exemplu, dacă pe rolul biroului
notarial este înregistrat un dosar succesoral având ca obiect moștenirea defunctului A, dacă, în
timpul soluționării acestuia, decedează moștenitorul acceptant B, notarul va deschide un nou
dosar pe numele moștenitorului defunt B, le va conexa și va elibera un singur certificat de
moștenitor pentru ambele moșteniri.
În alte cazuri, fiind investit cu soluționarea unei cauze succesorale, notarul va putea să
dispună măsura disjungerii. Spre exemplu, în cazul în care testatorul a lăsat un testament prin
care a instituit doi legatari cu titlu universal, dar nu există masă succesorală, se pune întrebarea
care va fi soluția oferită unuia dintre legatarii care solicită eliberarea unui certificat de calitate
de moștenitor, în timp ce celălalt renunță la moștenire și nu există alți moștenitori legali. În
acest caz, aprecim că notarul public va trebui să disjungă cauza și să elibereze certificat de
calitate de moștenitor pentru legatarul cu titlu universal care a acceptat moștenirea, iar pentru
partea legatarului cu titlu universal renunțător va trebui să dispună clasarea cauzei ca fiind fără
obiect.

6.5. Certificatul de executor testamentar

Execuţiunea testamentară poate fi definită ca fiind acea clauză cuprinsă în testament prin care
testatorul desemnează una sau mai multe persoane însărcinate cu punerea în executare a dispoziţiilor
testamentare73.

72
D.Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, op cit., pag. 513.
73
Instituţia execuţiunii testamentare nu exista în dreptul roman, ea fiind o creaţie a cutumiar francez din secolul al
XVI-lea care a permis îndeplinirea dispoziţiilor de ultimă voinţă ale testatorului. Vechiul drept românesc a
cunoscut şi el instituţia executorului testamentar, care era denumit epitrop sau clironom, şi care era de regulă o
persoană de încredere pe care testatorul o împuternicea cu îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă a se vedea
S. Cercel, G. Dănişor, D.C. Dănişor, M. Istrătoaie, R. Niţoiu, M.M. Soreaţă, C. Stanciu, op cit., pag. 391.
 Persoana însărcinată cu executarea testamentului se numește executor testamentar. El
acționează ca un mandatar al testatorului, iar nu al moştenitorilor, dar în interesul acestora din urmă.
Numirea executorului testamentar se poate face fie direct de către testator, fie de către un terţ
desemnat însă tot de testator. În ambele situaţii, determinarea persoanei se face în cuprinsul
testamentului, sau separat, prin codicil.

Clauza privind numirea executorului testamentar, fiind o dispoziție mortis causa, nu produce
efecte imediat, ci de la data deschiderii moştenirii, însă este condiţionată de acceptarea mandatului
testamentar. Consimțământul executorului testamentar trebuie să fie expres și exprimat în formă
autentică.

În cazul în care testatorul a numit un executor testamentar, competența de eliberare a

certificatului de executor testamentar se determină potrivit dispozițiilor art. 103 din Lg. nr.36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale, republicată.

Notarul public competent, sesizat cu cererea de deschidere a procedurii succesorale va

proceda la citarea persoanei desemnate în cuprinsul testamentului în calitate de executor
testamentar.

Dacă executorul se prezintă la termenul stabilit prin citație, notarul public îl va întreba dacă
înțelege să accepte misiunea testamentară. Opțiunea executorului se va cuprinde într-un act unilateral
care va îmbrăca formă autentică notarială. În cazul în care executorul testamentar acceptă, actul
autentic va cuprinde declarația expresă de acceptare precum și declarația acestuia cu privire la
îndeplinirea condiției capacității legale prevăzută de art. 1078 C.civ. Declarația de acceptare a calității
de executor testamentar se înregistrează pe cheltuiala acestuia în Registrul național notarial privind
opțiunile succesorale.

În baza acestei declarații notarul public va proceda la eliberarea certificatului de executor

testamentar care va cuprinde în mod obligatoriu și următoarele mențiuni privitoare la: numărul
dosarului succesoral, denumirea, numărul certificatului și data eliberării acestuia, datele de identificare
ale defunctului, date privitoare la testamentul care cuprinde instituirea execuțiunii testamentare,
calitatea executorului testamentar, datele de identificare ale executorului testamentar, numărul de
autentificare și data declarației de acceptare a misiunii testamentare, drepturile și îndatoririle
executorului, , modalităţile de predare a legatelor şi, după caz, de lichidare a pasivului succesoral. Lipsa
vreuneia dintre aceste mențiuni se sancționează cu nulitatea relativă, dacă s-a produs o vătămare care
nu poate fi acoperită altfel.

Denumirea certificatului va fi aceea de „certificat de executor testamentar”.

6.6. Certificatul de vacanță succesorală

În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, când în masa succesorală există bunuri, notarul
public constată că succesiunea este vacantă şi eliberează certificat de vacanţă succesorală, în condiţiile
legii.

Moștenirea vacantă a fost definită în doctrină ca fiind transmisiunea patrimoniului succesoral,

în tot sau în parte, în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari74.

74
Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. I, Ed. , București, , pag. 276
 Moștenirea este vacantă atunci când lipsesc moștenitorii legali sau testamentari ori când
aceștia sunt exheredați, nedemni, renunțători.

Procedura succesorală în cazul moștenirii vacante se deschide la cererea oricărei persoane

interesate. La cerere se vor atașa dovezi privind compunerea masei succesorale.

La primirea cererii, notarul public va face verificările de drept comun, va stabili termen și va
dispune citarea eventualilor succesibili cumulativ: la ultimul domiciliu al defunctului, prin afișare la ușa
biroului, prin afișare la sediul Camerei, prin afișare la Primăria localității în care defunctul a avut ultimul
domiciliu, pe site-ul Camerei și al Uniunii, la locul situării bunurilor imobile. Pe lângă eventualii
succesibili, dacă există indicii de vacanță succesorală, notarul public va cita autoritatea administraţiei
publice locale competente. Pentru bunurile de pe teritoriul municipiului Bucureşti se citează
reprezentantul Primăriei Municipiului Bucureşti. Neprezentarea autorităţii administraţiei publice
locale, legal citată, la dezbaterea procedurii nu împiedică eliberarea certificatului de vacanţă
succesorală şi comunicarea acestuia.

Cât timp moștenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul public
ia măsurile corespunzătoare de conservare şi de administrare prevăzute de lege şi solicită autorităţii
administrative competente desemnarea custodelui sau, după caz, a curatorului ce va fi numit în acest
scop până la încheierea procedurii succesorale. Acesta va avea drepturile și îndatoririle de administrare
prevăzute la art. 1.117 al. 3- 5 C.civ. De asemenea, va dispune expertizarea bunurilor mobile de artă
sau confecţionate din metale preţioase, pe cheltuiala succesiunii. Valorile astfel stabilite se înscriu în
activul succesoral.

Dacă în termen de un an și 6 luni de la deschiderea moștenirii nu s-a înfățișat niciun

succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toți succesibilii, printr-
o publicație făcută la locul deschiderii moștenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul
succesoral, precum și într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala moștenirii, să se înfățișeze la
biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.
Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicație, notarul va constata
că moștenirea este vacantă.
Certificatul de vacanță succesorală se va emite doar după expirarea termenului de două luni,
dacă niciun succesibil nu s-a prezentat sau nu a acceptat moștenirea.

Potrivit prevedrilor art. 1138 C.civ., moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul
lor privat.

6.7. Certificatul european de moștenitor

Atunci când se stabilesc într-un alt stat, cetățenii europeni se căsătoresc, dobândesc bunuri și,
în cele din urmă mor. Acest fapt a făcut ca anual, în interiorul Uniunii Europene, să fie dezbătute peste
450.000 de moșteniri cu elemente de extraneitate.

Chiar dacă dreptul civil este de esență roman, legile privind moștenirea în statele europene
diferă în mod semnificativ. Cele mai grave probleme s-au constatat atunci când cetățeni aparținând
unui stat membru și care și-au stabilit reședința pe teritoriul altui stat membru, au dobândit bunuri pe
teritoriile mai multor țări. Acest fapt a determinat necesitatea adoptării unor măsuri menite să
uniformizeze legislația europeană, să evite tratamentul discriminatoriu pe teritoriul Uniunii și să
rezolve incertitudinile și dificultățile privitoare la exercitarea propriilor drepturi în contextul unei
succesiuni cu elemente de extraneitate. În acest context, după nenumărate încercări, la 4 iulie 2012,
Parlamentul European și Consiliul Uniunii au adoptat Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și
executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de
moștenitor (Regulamentul)75. Acesta reglementează „toate aspectele de drept civil referitoare la
patrimoniul unei persoane decedate, și anume la toate formele de transfer de bunuri, drepturi și
obligații pentru cauză de moarte, fie că este vorba de un act voluntar de transfer în temeiul unei
dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat.” Regulamentul
reprezintă prima manifestare clară a armonizării instituționale a dreptului succesoral în Uniunea
Europeană. Principalul său scop este acela de a elimina barierele juridice existente în calea liberei
circulații a persoanelor care rezultă din diferitele reglementări privind moștenirea ale fiecărui stat
membru76.

În scopul facilitării valorificării drepturilor succesorale în statele membre, în cuprinsul

Regulamentului, a fost creat un instrument nou, respectiv certificatul european de moștenitor(CEM)77.

CEM este un instrument probator supranațional nou, unic, uniform78 și facultativ care este
emis, la cerere, de autoritățile competente la nivel european și care permite moștenitorilor legali,
testamentari, executorilor sau administratorilor unui patrimoniu succesoral să-și valorifice drepturile
succesorale în alte state membre. CEM este recunoscut numai în jurisdicțiile care au semnat
Regulamentul. Rolul CEM este acela de a facilita soluționarea cu celeritate a succesiunilor cu elemente
de extraneitate prin crearea unui model unic și uniform de reglementare a aspectelor unei moșteniri
transfrontaliere, evitându-se formalitățile impuse de diferite jurisdicții naționale.

Autoritatea emitentă a CEM poate fi, potrivit aceluiași art. 64 din Regulament, fie instanța
judecătorească, fie o altă autoritate care, în temeiul legislației interne, este competentă în materie de
succesiuni.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 206/2016 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data
aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor
publici şi a activităţii notariale nr. 36/199579, CEM se eliberează la cererea oricăreia dintre persoanele
prevăzute la art. 63 al. 1 din Regulament (respectiv moștenitori, legatari cu drepturi directe la
succesiune, executori testamentari sau administratori ai patrimoniului succesoral), de notarul public
care a eliberat sau în arhiva căruia se păstrează certificatul de moştenitor, cu respectarea însă a
regulilor de competență impuse de Regulament. În situaţia în care arhiva notarului public emitent al
certificatului de moştenitor în conformitate cu legea română este păstrată de Camera Notarilor Publici,
certificatul european de moştenitor va fi eliberat de notarul public desemnat în acest scop de
preşedintele Colegiului director al Camerei. În cazul în care calitatea de moştenitor, întinderea masei
succesorale şi/sau întinderea drepturilor şi obligaţiilor succesorale ale moştenitorilor au fost stabilite
prin hotărâre judecătorească, certificatul european de moştenitor se eliberează de către instanţa care
a pronunţat acea hotărâre.

75
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 27 iulie 2012 și intrat în vigoare la 16 august 2012
76
Pct. 7 din Considerentele Regulamentului
77
În realitate, propunerea creării unui instrument unic la nivel european a fost formulată încă din anul 2005, în
cadrul Congresului notarilor francezi când, s-a avansat ideea adoptării unui certificat european de cutumă
78
R. Bunea, Certificatul de moștenitor național cedează trecerea certificatului european de moștenitor?, articol
publicat în Buletinul notarilor publici anul XXIII nr. 5-6, disponibil pe adresa Certificatul de moștenitor național
cedează trecerea certificatului european de moștenitor? – Buletinul Notarilor Publici la data de 1.02.2021
79
Publicată în M.of. nr. 898 din data de 9 noiembrie 2016
 Așadar, coroborând dispozițiile Regulamentului cu dispozițiile interne de aplicare a
Regulamentului, se constată faptul că, în România, au competența de a elibera CEM atât instanțele de
judecată, cât notarii publici, care reprezintă o autoritate competentă în materie de succesiuni. Pentru
acest motiv, regulile de competență internațională cuprinse în art. 4, 7, 10 și 11 din Regulament, le vor
fi aplicabile, deopotrivă, ambelor autorități, dar doar atunci când eliberează CEM.

În România, chiar dacă Regulamentul este în vigoare, stabilirea competenței în

eliberarea unui certificat de moștenitor intern de către notarii publici se va face potrivit dreptului
intern român.
Cererea de eliberare a unui CEM presupune completarea unui formular tip, după
modelul publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, și trebuie însoțită de documente
doveditoare, în original sau copii legalizate. După efectuarea tuturor verificărilor, notarul public
va proceda la administrarea probelor și apoi, cu acordul tuturor moștenitorilor, va elibera
certificatul european de moștenitor. Certificatul cuprinde date referitoare la defunct și la
persoana care a solicitat eliberarea certificatului, date referitoare la succesibili, mențiuni
privitoare la exprimarea opțiunii succesorale, aspecte privitoare la regimul matrimonial sau
parteneriatul înregistrat al defunctului, legea aplicabilă în materie de succesiune și modul în
care a fost stabilită această lege, mențiuni privitoare la existenţa a unui testament al defunctului,
cota din moștenire care revine fiecărui moștenitor, puterile executorului testamentar și/sau ale
administratorului patrimoniului succesoral. Acesta nu înlocuiește certificatul naţional de
moștenitor, ci reprezintă o alternativă. Certificatul original se va păstra la dosarul cauzei,
părților eliberându-se una sau mai multe copii certificate. Acestea au o valabilitate de șase luni,
cu posibilitate de prelungire la cerere.
Procedura reglementată de Regulamentul nr. 650/2012 este aplicabilă exclusiv
succesiunilor deschise după data de 17.08.2015.
În cazul moștenirilor cu elemente de extraneitate, dacă moștenitorii prezintă notarului
public un certificat european de moștenitor, atunci notarul public va dezbate procedura
succesorală în temeiul legii indicate în cuprinsul certificatului. Acesta face dovada calității de
moștenitor și a întinderii drepturilor moștenitorilor, dar nu înlocuiește un certificat de
moștenitor național, Regulamentul european nr. 650/2012 consacrând regula subsidiarităţii
certificatului european de moştenitor. În vederea eliberării unui certificat de moștenitor în baza
căruia moștenitorii să-și poată înscrie drepturile asupra bunurilor succesorale aflate pe teritoriul
României în evidențele de cadastru și de publicitate imobiliară, notarul public va deschide dosar
succesoral, urmând procedura de drept comun. La înregistrarea dosarului, notarul va verifica
dacă certificatul este valabil, întrucât potrivit dispozițiilor Regulamentului european
valabilitatea acestuia este de 6 luni de la data eliberării. Totodată, notarul va verifica dacă din
cuprinsul certificatului european rezultă în mod expres faptul că a fost exercitat dreptul de
opțiune succesorală. În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, notarul va proceda la
dezbaterea moștenirii și apoi la eliberarea certificatului de moștenitor.
Întrucât calitatea și întinderea drepturilor a fost stabilită în cuprinsul certificatului
european de moștenitor, notarul public nu va putea solicita dovezi privind calitatea de
moștenitor, ci doar dovezi privind compunerea masei succesorale. După administrarea tuturor
probelor, cu acordul moștenitorilor, notarul va elibera certificatul de moștenitor.
 Procedura divorțului pe cale notarială

Secțiunea 1. Considerații generale privitoare la divorț

Codul civil definește căsătoria în cuprinsul art. 259 al. 1 astfel: „Căsătoria este uniunea liber
consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii”.

Ea este supusă unui formalism strict, atât în ceea ce privește încheierea cât și în ceea ce
privește desfacerea ei. Desfacerea căsătoriei se realizează prin divorț. Desfacerea căsătoriei nu se
confundă cu încetarea căsătoriei care are loc prin decesul unuia dintre soți și nici cu anularea sau
nulitatea căsătoriei care poate interveni doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Divorţul poate avea loc, potrivit prevederilor art. 373 C.civ.:

a)prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c)la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

d)la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Legea reglementează trei modalități de desfacere a căsătoriei:

- pe cale judiciară,
- pe cale notarială,
- pe cale administrativă.
Divorțul pe cale judiciară poate fi pronunțaț pentru oricare dintre motivele cuprinse în art. 373
C.civ.

Posibilitatea desfacerii căsătoriei pe cale extrajudiciară, notarială sau administrativă, a fost

introdusă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor ca un
răspuns la noile realități sociale și în scopul degrevării instanțelor judecătorești. Inițial, atât divorțul pe
cale notarială, cât și cel pe cale administrativă putea fi constatat doar în cazul căsătoriilor din care nu
au rezultat copii minori. Ulterior, prin Legea nr. 71/2011 a fost reconsiderată această poziție, legiuitorul
permițând utilizarea procedurii notariale chiar și în cazul căsătoriilor cu minori.

În prezent, divorțul pe cale extrajudiciară, administrativă sau notarială, poate fi pronunțat doar
în ipoteza prevăzută la litera a) a art. 373 C.civ, respectiv doar prin acordul soților. Deosebirea dintre
cele două căi de desfacere a căsătoriei constă în faptul că ofițerul de stare civilă poate constata
desfacerea căsătoriei doar în cazul căsătoriilor din care nu au rezultat copii minori: în schimb, notarul
public poate constata divorțul şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe
care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei
copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare
dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
 Divorţul prin procedură notarială poate fi definit ca fiind acea modalitate de desfacere a
căsătoriei realizată printr-o procedură necontencioasă, divorţul fiind constatat de notarul public în urma
şi conform acordului intervenit între soți cu respectarea principiului interesului superior al minorului.
În cazul în care sunt implicați și copii, divorțul se caracterizează prin faptul că este o procedură
guvernată de principiul interesului superior al minorului, indiferent de calea procedurală aleasă.
În cazul divorțului prin procedură notarială, în doctrină se mai identifică și următoarele
caractere specifice:
a) este un tip de desfacere a căsătoriei a cărui aplicabilitate este condiţionată de acordul soţilor;
b) acest tip de divorţ are caracteristicile unui act juridic bilateral nepatrimonial;
c) acordul soţilor trebuie să se extindă asupra cererii principale, referitoare la divorţ, cât şi asupra
cererilor accesorii, referitoare la numele de familie purtat de fiecare dintre soţi după divorţ şi la efectele
divorţului cu privire la copiii minori;
d) este un tip de divorţ remediu, în care nu are importanţă existenţa şi menţionarea unei culpe, ci
numai imposibilitatea continuării convieţuirii între soţi;
e) are caracter strict personal, fiind imperioasă prezenţa părţilor atât la semnarea cererii de divorţ, cât
şi la termenul acordat pentru soluţionare;
f) are aplicabilitate atât în cazul soţilor care nu au copii minori, cât şi în cazul soţilor care au copii minori,
rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi;
g) este o procedură necontencioasă;
h) căsătoria este considerată a fi fost desfăcută la data eliberării certificatului de divorţ.
Divorțul prin procedură notarială prezintă avantaje evidente față de divorțul pe cale judiciară,
avantaje care țin de:

- economia de timp și de bani;

- presiunea psihologică redusă asupra soților și a copiilor rezultând din posibilitatea alegerii
notarului public (în limitele competenței teritoriale) care poate fi o persoană cunoscută, apropiată
familiei;
- lipsa termelor succesive;
- confidențialitatea;
- căsătoria se consideră desfăcută la data eliberării certificatului de divorț în timp ce hotărârea
judecătorească este definitivă cu privire la divorţ, dar este supusă căilor de atac cu privire la aspectele
accesorii desfacerii căsătoriei etc.
Există, totuși, situații în care soții, deși se înțeleg cu privire la toate aspectele, nu pot alege
procedura notarială; spre exemplu, atunci când unul dintre ei sau niciunul dintre ei nu se poate
prezenta, din orice motive, în fața notarului public, personal, pentru a-și exprima consimțământul la
desfacerea căsătoriei, iar această situație poate fi privită ca un dezavantaj al divorțului prin procedură
notarială.

Pentru a se putea constata divorțul prin procedura notarială, este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiții în mod cumulativ, așa cum rezultă din dispozițiile art. 374 și 375 C.civ.:

- soții prezintă un consimțământ liber și neviciat,

- niciunul dintre soţi nu beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială.,
- există înțelegerea soților cu privire la toate aspectele.

Secțiunea 2. Sediul materiei

 Divorțul prin procedură notarială este reglementat de art. 375-378 din Codul civil, art. 138 din
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de prevederile art.
267 - 278 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Deși, în principiu, notarii publici au o competență generală, în materia divorțului competența

lor teritorială este limitată.

Astfel, procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul
biroului în circumscripția judecătoriei sau a Tribunalului București, în a căror rază teritorială s-a încheiat
căsătoria sau se află ultima locuință comună a soților.

Competența prevăzută de lege este alternativă.

Dovada locului încheierii căsătoriei se face cu certificatul de căsătorie eliberat de autoritățile

competente. Dovada ultimei locuințe comune se face cu actele de identitate ale soților în care apare
mențiunea domiciliului sau a reședinței comune. Se observă faptul că legiuitorul utilizează noțiunea de
locuință comună, iar nu pe aceea de domiciliu. Prin „ultima locuință comună” se înțelege ultima locuință
în care soții au conviețuit. Pentru acest considerent, dovada ultimei locuințe se poate face și printr-o
declarație pe proprie răspundere a soților cu privire la ultima locuință comună, însoțită de o dovadă,
cum ar fi un contract de închiriere sau de comodat având ca obiect imobilul în care aceștia declară că
au locuit efectiv etc.

În cazul în care în circumscripția judecătoriei sau a Tribunalului București în a cărei rază

teritorială s-a încheiat căsătoria sau se află ultima locuință comună a soților își desfășoară activitatea
mai mulți notari publici, va fi competent să se pronunțe asupra divorțului primul notar sesizat care a
înregistrat cererea în Registrul național de evidență a cererilor de divorț - RNECD.

În cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, locul încheierii căsătoriei este cel al Primăriei unde
certificatul de căsătorie a fost transcris. În acest sens trebuie menționat faptul că cetăţeanul român este
obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului
sau a extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază.

În cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare române,

competenţa soluţionării cererii după locul încheierii căsătoriei revine oricărui notar public din
municipiul Bucureşti. Aceasta deoarece locul încheierii căsătoriei este considerat ca fiind Primăria
Sectorului 1 în al cărei registru de stare civilă sunt înregistrate certificatele de căsătorie emise de
misiunile diplomatice sau oficiile consulare.

La primirea cererii, notarul public are obligația de a-și verifica, în prealabil, competența
teritorială, potrivit legii. În cazul în care stabilește că divorțul prin acordul soților este de competența
altui birou notarial, notarul public îndrumă părțile să se adreseze notarului public competent. Dacă
părțile insistă să înregistreze cererea cu încălcarea competenței, notarul public procedează la
înregistrarea cererii și pronunță o încheiere de respingere.

Procedura divorțului nu intră în competența ambasadelor și oficiilor consulare ale României în

străinătate.
 Secțiunea 4. Aspecte de procedură

§4.1. Depunerea cererii de divorț

În vederea desfacerii căsătoriei pe cale notarială, soții trebuie să se prezinte, personal sau prin
mandatar, în fața notarului public.

Înainte de primirea și înregistrarea cererii de divorț, notarul public va da informații soților cu

privire la modalitatea și termenul de desfășurare a procedurii, acestea intrând în sfera obligației de
consiliere ce îi incumbă.

De asemenea, va verifica consimțământul soților la desfacerea căsătoriei și cu privire la toate

aspectele pe care le presupune, Dacă notarul public constată că soții doresc să divorțeze, au
consimțământul liber și neviciat, doresc să aleagă procedura notarială, doresc ca divorțul să fie
pronunțat de notarul public în fața căruia se află și s-au învoit cu privire la toate aspectele ulterioare,
atunci le va da posibilitatea să formuleze cererea de divorț.

Apreciem că și în materia divorțului sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale, republicată potrivit cărora pentru îndeplinirea obligaţiilor
profesionale, notarul public se poate deplasa şi în afara sediului biroului notarial, în limitele
circumscripţiei teritoriale a judecătoriei în care îşi desfăşoară activitatea. Astfel, în cazul persoanelor
care nu se pot deplasa la sediul biroului notarial, notarul public se va putea deplasa, în limitele
competenței sale teritoriale, în scopul luării consimțământului soților atât la depunerea cererii de divorț
cât și la pronunțarea asupra acestuia.

În materie notarială, orice act sau procedură se îndeplinește la cerere (cu anumite excepții,
cum ar fi de exemplu încheierile de rectificare sau de completare din oficiu). Dacă, în principiu, cererea
verbală este suficientă, în materia divorțului legiuitorul impune forma scrisă a cererii.

Aceasta va fi formulată de ambii soți, personal sau prin mandatar cu procură specială,
autentică și cu conținut predeterminat. Mandatul de depunere a cererii de divorț poate fi dat de cei doi
soți unor mandatari diferiți sau aceluiași mandatar; de asemenea, nu excludem posibilitatea ca unul
dintre soți să îl împuternicească chiar pe celălalt soț să-l reprezinte la depunerea cererii de divorț. În
cazul în care cererea se depune prin mandatar, notarul public va proceda la verificarea procurii în
Registrul notarial de evidență a procurilor și a revocărilor acestora. Mandatul dat unei persoane se va
limita doar la depunerea cererii de divorț.

Pentru că legea impune ca cererea de divorț să se facă în scris și să se semneze personal de

către soți sau de mandatarul cu procură specială, rezultă că este necesar ca aceștia să fie știutori de
carte. Cu toate acestea, dreptul de a divorța trebuie recunoscut tuturor cetățenilor, de aceea, în cazul
neștiutorilor de carte, cererea va fi formulată și semnată de martori, în condițiile regulilor generale de
luare a consimțământului.

La primirea cererii de divorţ, notarul public va verifica identitatea soţilor şi dacă datele înscrise
în cererea de divorţ corespund cu datele înscrise în actele anexate cererii. Verificarea identității se va
face exclusiv în modalitățile arătate anterior.

În ziua primirii cererii, se formează un dosar de divorț și se înregistrează cererea în Registrul de

divorţuri, după ce notarul public și-a verificat competența şi după ce a fost plătit onorariul.

După înregistrare, pentru a putea continua procedura de divorţ, notarul public va verifica în
Registrul național de evidență a cererilor de divorț (RNECD) dacă o altă cerere de divorţ a fost
înregistrată de aceiași soţi pe rolul vreunui biroul notarial.
 O dată cu depunerea cererii de divorț, soții trebuie să se învoiască cu privire la numele pe care
îl vor purta după căsătorie precum și cu privire la:

- exercitarea autorității părintești în comun,

- contribuția la cheltuielile de creștere și educare ale copiilor minori,

- încredințarea copiilor către unul dintre părinți,

- stabilirea unui program de vizitare a copiilor.

Menționăm că în cazul desfacerii căsătoriei prin procedură notarială, soții nu pot deroga de la
regula exercitării autorității părintești în comun.

În cazul în care cererea de divorț se depune prin mandatar, procura trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu toate aceste aspecte.

Învoiala soților va fi cuprinsă în cererea de divorț și va produce efect sub condiția suspensivă a
admiterii cererii de divorț.

Cererea va cuprinde în mod obligatoriu următoarele mențiuni: datele de identificare ale

soților; date privitoare la locul și data încheierii căsătoriei; date privitoare la certificatul de căsătorie și
actul de căsătorie; date privitoare la ultima locuință comună; declarația soților că au ori nu copii minori
născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați; declarația soților că niciunul dintre ei nu
beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială.; declarația soților că nu au mai solicitat altor
autorităţi desfacerea căsătoriei; acordul de principiu al ambilor părinți cu privire la copiii minori, precum
și învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare dintre soți după divorț;
declarația soților că sunt de acord cu efectuarea raportului de anchetă psihosocială şi cu audierea
minorului/minorilor care au împlinit vârsta de 10 ani; declarația soților cu privire la faptul că au luat
cunoştinţă că termenele suplimentare se pot acorda doar pentru realizarea raportului de anchetă
psihosocială şi pentru imposibilitatea, din motive temeinice, a audierii minorului/minorilor, precum şi
de împrejurarea că sunt obligaţi să se prezinte personal la îndeplinirea tuturor actelor de procedură;
semnăturile.

Cererea de desfacere a căsătoriei va fi însoțită de următoarele înscrisuri: certificatul de

căsătorie în original și în copie legalizată, copii după actele de identitate ale soților, copii după
certificatele lor de naștere, copii după certificatele de naștere ale copiilor minori. În cazul în care din
actele de identitate nu rezultă locuința comună, o dată cu depunerea cererii de divorț, soții vor da o
declarație pe proprie răspundere privitoare la ultima locuință comună, însoțită de înscrisuri
doveditoare, în copie simplă. Certificatul de căsătorie va rămâne, în original, la dosarul de divorț până
la eliberarea certificatului de divorț.

La primirea cererii, notarul public va întocmi o rezoluție care va cuprinde numărul și data
dosarului, onorariul notarial, termenul acordat în cauză.

Termenul acordat în cauză se va stabili cu acordul soților și nu va putea fi mai mic de 30 de zile.
Legea stabilește o durată minimă a termenului, ceea ce înseamnă că părțile pot conveni un termen mai
lung. Acesta este un termen de reflecție, în interiorul căruia soții au posibilitatea să se gândească dacă
stăruie în desfacerea căsătoriei sau nu. Așadar, depunerea cererii nu duce automat la desfacerea
căsătoriei, ci are rolul doar de a investi notarul public.

Acest termen are un caracter obligatoriu, imperativ, astfel încât nu se poate deroga de la el,
indiferent de situație.
 Fiind un termen procedural, el se calculează pe zile libere, astfel încât în calcul nu va intra nici
prima, nici ultima zi.

Exemple

Dacă cererea de divorț s-a depus în data de 1 martie, termenul va

începe să curgă din data de 2 martie și se va împlini în data de 1 aprilie.

În cazul în care termenul se împlinește într-o zi nelucrătoare, el se va proroga până în prima zi

lucrătoare. Astfel, dacă 1 aprilie cade într-o zi de duminică, termenul se va împlini abia pe 2 aprilie.

La primirea cererii, notarul public este obligat să pună în vedere soților faptul că, spre
deosebire de procedura judiciară, în procedura notarială de desfacere a căsătoriei nu se pot acorda mai
multe termene decât pentru situații excepționale, cum ar fi lipsa raportului de anchetă psiho-socială.

§4.2. Formalități ulterioare primirii cererii de divorț

Înțelegerea soților cu privire la numele pe care fiecare îl va purta după încetarea căsătoriei,
exercitarea în comun a autorității părintești, stabilirea locuinței copiilor minori după divorț, modalitatea
de păstrare a legăturilor personale cu minorii și contribuția la cheltuielile de creștere, educare,
învățătură și pregătire profesională a acestora, va fi cuprinsă într-un acord de principiu care va fi trimis,
din oficiu, către autoritatea tutelară, în vederea încuviințării. Acordul de principiu al soților reprezintă
un proiect de convenție care, înainte de autentificare, este supus controlului autorității tutelare.
Autoritatea tutelară competentă să se pronunțe asupra acordului de principiu al soților este autoritatea
de la domiciliul minorului.

O dată cu comunicarea acordului de principiu al soților, notarul public va comunica și termenul

stabilit pentru finalizarea procedurii de divorț.

Așadar, chiar dacă soții, în calitate de reprezentanți legali ai minorului, decid cu privire la
acesta, voința lor este supusă controlului autorității tutelare.

În cazul în care aceasta va constata că învoiala soților este în interesul minorului, o va

încuviința; dimpotrivă, dacă va constata că învoiala nu este în interesul minorului, o va respinge. În
vederea pronunțării, un delegat al autorității tutelare se va deplasa la adresa de domiciliu a minorului,
indicată în cuprinsul acordului de principiu, unde va discuta cu părinții și cu minorul, va verifica condițiile
materiale oferite, va evalua legătura psihologică a copiilor cu părinților, va avea în vedere toate
aspectele necesare formării convingerii că creșterea, dezvoltarea și siguranța minorului nu sunt puse în
pericol.

Rezultatul evaluării va fi cuprins într-un raport de anchetă psiho-socială care va fi comunicat

notarului public până cel mai târziu în ziua stabilită pentru finalizarea procedurii. Dacă în cazul divorțului
pe cale judecătorească opinia autorităţii tutelare nu este obligatorie, instanţa stabilind interesul
superior al copilului pe baza coroborării tuturor probelor administrate, în cazul divorțului pe cale
notarială, întrucât nu se pot administra probe, notarul public este ținut de concluziile raportului de
anchetă psiho-socială.
 În cazul în care rezultatul anchetei psiho-sociale confirmă acordul de principiu al soților, nimic
nu împiedică notarul public să procedeze la admiterea cererii de divorț și la eliberarea certificatului de
divorț.

În cazul în care raportul de anchetă constată că acordul de principiu al soților nu este în

interesul minorului, notarul public va fi obligat să respingă cererea de divorț întrucât el nu este organ
abilitat să apreciez interesul superior al minorului, interes pe care este obligat să îl respecte mai presus
de orice învoială a soților. Astfel, potrivit art. 375 al. 2 teza finală C.civ., dacă din raportul de anchetă
socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind
stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5), în
conformitate cu care notarul public va emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi va îndruma
soţii să se adreseze instanţei de judecată.

Din modalitatea de formularea a dispozițiilor legale am putea deduce că notarul public va

putea respinge cererea de divorț și va îndruma părțile la proces doar în două ipoteze, respectiv atunci
când:

- din raportul de anchetă rezultă că înțelegerea soților cu privire la asupra exercitării în comun
a autorităţii părinteşti nu este în interesul minorilor și atunci când
- din raportul de anchetă rezultă că înțelegerea soților cu privire la stabilirea locuinţei copiilor
nu este în interesul minorului,
Per a contrario, în celelalte cazuri relative la modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu
minorii și contribuția la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora,
din interpretarea dispozițiilor de mai sus, ar rezulta că notarul public va putea constata divorțul chiar și
împotriva concluziilor raportului de anchetă psiho-socială.

Această interpretare nu poate fi primită, în opinia noastră notarul fiind obligat să respingă
cererea de divorț în toate acele cazuri în care raportul de anchetă psiho-socială este contrar acordului
de principiu al soților. Avem în vedere, în acest sens, prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr.
36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale care dispun, în cuprinsul art. 271 al. 5 și art. 277 al. 1
lit. n, în sensul că notarul public va respinge prin încheiere cererea de divorţ dacă soţii nu se înţeleg cu
privire la exercitarea drepturilor părinteşti sau la purtarea numelui de familie după divorţ. Așadar,
Regulamentul face vorbire despre drepturile părintești, care exced noțiunii de autoritate părintească.
În sfera drepturilor părintești intră inclusiv dreptul de a avea legături personale cu copilul precum și
contribuția la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională.

La termenul stabilit pentru finalizarea procedurii de divorț, soții sunt obligați să se prezinte
personal în fața notarului public investit. La acest moment, chiar dacă cererea de divorț a fost depusă
prin mandatar, mandatul acestuia se consideră încheiat. Prezența în persoană a soților se impune
pentru a se putea verifica stăruința acestora în cererea de divorț precum și menținerea învoielii lor cu
privire la toate aspectele menționate mai sus. Pentru a verifica stăruința soților în cererea de divorț,
notarul public îi va întreba dacă își mențin cererea și dacă sunt de acord cu concluziile raportului de
anchetă socială. În cazul în care constată consimțământul lor neviciat, atunci notarul poate admite
cererea.

Totodată, în cazul în care din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție au rezultat copii
minori care au împlinit vârsta de 10 ani până la termenul stabilit în cauză, notarul public este obligat să
procedeze la audierea acestora. Audierea minorilor se rezumă la încredințarea notarului public cu
privire la faptul că aceștia au înțeles faptul că părinții divorțează și își exprimă acordul de a locui cu unul
dintre ei. În cadrul audierii, copilul are dreptul de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa,
de a-şi exprima opinia și de a fi informat. Cu privire la prezența părinților la momentul audierii, doctrina
nu este unanimă, unii autori apreciind că este imperativ necesară audierea acestora în prezența ambilor
părinți, în timp ce alți autori apreciază că se impune respectarea normelor de procedură civilă care
completează procedura notarială și care dispun, în cuprinsul art. 226 C.proc.ci.., în sensul că, ținând
seama de împrejurările procesului, instanţa hotărăşte dacă părinţii, tutorele sau alte persoane vor fi de
faţă la ascultarea minorului.

În cazul în care opinia minorului nu este în sensul concluziilor raportului de anchetă socială sau
în sensul învoielii părinților, apreciem că notarul public nu va putea soluționa cererea de divorț, trebuind
să îndrume soții să se adreseze instanței judecătorești competente. Exprimăm acest punct de vedere
întrucât obligația notarului public este aceea de a respecta și a se asigura că este respectat interesul
superior al minorului; or, în cazul în care acesta din urmă nu dorește să locuiască cu părintele indicat în
cuprinsul raportului de anchetă psiho-socială, întrucât nu poate ignora voința acestuia și nici poate
aprecia care ar fi interesul minorului, singura sa opțiune este să respingă cererea de divorț.

Despre audierea minorului se întocmește proces-verbal, într-un singur exemplar, în care se

consemnează datele de identificare ale minorului, datele de identificare ale părinților și susținerile
minorului. Procesul-verbal se semnează de minor, de părinții prezenți și de notarul public după care se
depune în dosarul de divorț.

§4.3. Finalizarea procedurii de divorț

În cadrul procedurii notariale de divorț, notarul public poate pronunța una dintre următoarele
soluții: admiterea cererii de divorț sau respingerea cererii de divorț.

4.3.1. Admiterea cererii de divorț

În cazul în care la termenul stabilit soții se prezintă personal și declară că își mențin cererea de
divorț, îşi mențin învoiala cuprinsă în acordul de principiu, nu a intervenit nașterea sau adopția unui
copil, niciunul nu beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială., concluziile raportului de
anchetă psiho-socială sunt în sensul învoielii lor iar opinia minorului este în sensul concluziilor raportului
de anchetă psiho-socială, notarul public va dispune admiterea cererii de divorț și va elibera certificatul
de divorț.

Admiterea cererii de divorț se dispune prin încheiere. Aceasta cuprinde trei părți: declarațiile
personale ale părților, constatările notarului public și dispoziția notarului public. Încheierea de admitere
a cererii de divorț va cuprinde obligatoriu următoarele mențiuni: denumirea încheierii; antetul biroului
notarial; numărul dosarului de divorț; numărul și data încheierii de admitere a cererii de divorț; datele
de identificare ale soților prezenți; declarațiile soților cu privire la: numele pe care soții au convenit să-
l poarte după desfacerea căsătoriei, stăruința acestora în cererea de divorț; semnăturile soților;
constatările personale ale notarului public privitoare la stăruința soților în desfacerea căsătoriei,
învoiala acestora cu privire la numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei; dispoziția notarului
public cu privire la admiterea cererii de divorț, eliberarea certificatului de divorț, efectuarea pe
certificatul de divorț a mențiunii prevăzute de art. 377 C.civ.; mențiuni privitoare la încasarea
onorariului; semnătura și sigiliul notarului public.

După admiterea cererii de divorț, prin intermediul administratorului registrelor unice ale
Uniunii, notarul public va solicita Registrului Unic al Certificatelor de divorț un număr pentru eliberarea
certificatului de divorț. Acest Registru este ținut de Ministerul Afacerilor Interne, în format electronic.
Comunicarea cu Registrul se face exclusiv în format electronic.

După alocarea numărului unic, se va întocmi certificatul de divorț care va purta numărul unic
alocat și data eliberării.

Certificatul de divorț va cuprinde obligatoriu următoarele mențiuni: antetul biroului notarial;

numărul dosarului de divorț; denumirea, numărul și data certificatului de divorț; numele notarului
public; datele de identificare ale soților; numele pe care îl va purta fiecare dintre soți după desfacerea
căsătoriei; mențiunea producerii efectelor începând cu data eliberării; mențiunea privind comunicarea
acestuia către autoritățile competente în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare pe actul de
stare civilă; semnătura și sigiliul notarului public.

După cum se observă, certificatul de divorț nu va cuprinde mențiuni privitoare la culpa soților.

Certificatul de divorț se semnează doar de notarul public și reprezintă act de stare civilă. În
ceea ce privește natura sa juridică, acesta este un act autentic de jurisdicție convențională, fiind
rezultatul acordului de voință al soților.

Acesta se întocmește în 6 exemplare, din care 2 se eliberează soților, unul rămâne în dosarul de divorț,
unul rămâne în mapa cu certificate de divorț, unul se comunică registrului stării civile de la locul în care
s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat şi un
exemplar se comunică registrului stării civile deţinut de direcţia judeţeană de evidenţă a persoanelor.
Comunicarea se face de către notarul public, din oficiu. O copie certificată de pe certificatul de divorț
se va comunica, de îndată la primăria locului în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris
certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat.

Fiind un act de stare civilă, toate exemplarele certificatului de divorț sunt originale. Chiar dacă
este act autentic, exemplarele sale nu vor purta mențiunea duplicat așa cum se procedează în cazul
actelor autentice notariale.

Certificatul de divorț face dovada desfacerii căsătoriei și a numelui pe care soții îl vor purta
ulterior.

Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarul public va restitui soților originalul

certificatului de căsătorie, pe care va înscrie mențiunea „Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț
nr..../....”, urmată de semnătura și sigiliul notarului public. De asemenea, va comunica, de îndată, în
format electronic, soluția de admitere a cererii de divorț în vederea închiderii poziției din Registrul
național de evidență a cererilor de divorț.

Fiind act de stare civilă, rectificarea acestuia se va face pe procedura actelor de stare civilă, iar
nu pe procedura notarială. În acest sens, în cazul în care, ulterior emiterii acestuia, se constată că acesta
conține erori, partea interesată se va putea adresa notarului public în vederea rectificării formulând o
cerere în care va indica eroarea sau omisiunea. Cererea de rectificare se va înregistra în Registrul
General Notarial la rubrica „Alte operațiuni”. Dacă cererea este întemeiată, notarul public va pronunța
o încheiere de admitere a cererii prin care va dispune rectificarea certificatului de divorț. În vederea
rectificării, se vor retrage toate exemplarele certificatului de divorț, care se rețin la dosarul de divorț.
Rectificarea presupune în fapt anularea tuturor exemplarelor certificatului inițial și eliberarea unui nou
certificat care va cuprinde mențiunile corecte, va purta numărul certificatului inițial și noua dată a
eliberării. De asemenea, pe toate exemplarele noului certificat de divorț se va face mențiune privind
rectificarea. În cazul în care cererea nu este întemeiată, respingerea acesteia se va dispune, de
asemenea, prin încheiere.
 4.3.2. Respingerea cererii de divorț

Notarul public va dispune respingerea cererii de divorț în următoarele cazuri prevăzute în mod
expres în cuprinsul art. 277 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, respectiv:

a) nu are competenţa să soluţioneze cererea de divorţ;

Acest caz de respingere a cererii de divorț poate interveni în ipoteza prevăzută de art. 267 al.
2 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale, respectiv
atunci când notarul public a pus dosarul pe rol deși era necompetent teritorial. Precizăm că admiterea
cererii de divorț cu încălcarea competenței teritoriale, care este o competență absolută, specială,
reglementată de dispoziții imperative și de strictă interpretare, atrage sancțiunea nulității absolute a
certificatului de divorț.

b) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;

Capacitatea este una dintre condițiile de fond ale divorțului. În cazul în care unul dintre soți
este pus sub interdicție, nu poate fi instrumentată procedura divorțului pe cale notarială întrucât acesta
nu poate exprima un consimțământ valabil. Observăm o necorelare a prevederilor Regulamentului de
aplicare a Legii 36/1995 a notarilor publici cu noile dispoziții în materie civilă cuprinse în art. 375 al. 3.

c) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţământul liber şi neviciat;

Acest caz de respingere a cererii de divorț intervine tot ca urmare a neîndeplinirii unei condiții
de fond, esențiale privind admisibilitatea cererii de divorț, în special, și a oricărui act și proceduri
notariale, în general.

d) la depunerea cererii de divorţ nu sunt prezenţi ambii soţi personal sau prin mandatar;

Cererea de divorț se depune, așa cum am arătat mai sus, personal sau prin mandatar cu
procură specială, autentică și cu conținut predeterminat. Prezența personală a părților se impune
pentru a putea da posibilitatea notarului public de a verifica personal îndeplinirea condițiilor de
admisibilitate a divorțului.

e) unul dintre soţi sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în faţa notarului public;

Consimțământul părților se exprimă prin semnătura acestora. Semnătura trebuie aplicată pe

cererea de divorț în fața notarului public. Refuzul de a semna prezumă lipsa consimțământului,
indiferent că el privește cererea principală de divorț sau cererile accesorii relative la numele pe care
soții îl vor purta după desfacerea căsătoriei sau la copiii minori. Respingerea cererii de divorț se va
dispune indiferent că refuzul de a semna aparține unuia dintre soți, ambilor soți sau mandatarului
special.

f) soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de prezentul regulament;

O dată cu depunerea cererii de divorț, soții trebuie să dea declarații în fața notarului public cu
privire la: ultima locuință comună, faptul că niciunul dintre ei nu a beneficiat de consiliere judiciară sau
tutelă specială., nu a mai fost înregistrată cerere de divorț pe rolul altui birou notarial sau a instanței
judecătorești, faptul că au ori nu copii minori născuți din căsătorie. Refuzul de a da aceste declarații
antrenează obligatoriu măsura respingerii cererii de divorț.
 g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorţ de către fiecare
dintre ei;

Divorțul pe cale notarială este o procedură necontencioasă care presupune acordul soților cu
privire la toate aspectele, inclusiv asupra numelui pe care aceștia urmează să îl poarte după divorț. În
lipsa acordului soților, indiferent de momentul la care intervine acesta, notarul va fi obligat să dispună
respingerea cererii de divorț. În cazul în care până la pronunțarea divorțului, soții își modifică acordul
cu privire la numele pe care îl vor purta după încetarea căsătoriei, notarul public va lua act de această
hotărâre a soților și va elibera certificatul de căsătorie conform noii învoieli a soților.

h) soţii nu prezintă, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsătorie în original;

O dată cu depunerea cererii de divorț soții trebuie să depună la dosarul de divorț certificatul
de căsătorie în original. Acesta va rămâne la dosar până la soluționarea cererii. În cazul în care soții
refuză ori nu pot depune, din orice motiv, certificatul de căsătorie, cererea lor va fi respinsă.

i) unul dintre soţi se prezintă în faţa notarului public la termenul de 30 de zile acordat şi declară că nu
mai stăruie în cererea de divorţ;

Procedura notarială este prin esență o procedură necontencioasă care presupune acordul
tuturor părților implicate. Declarație de retragere a acordului a unuia dintre soți presupune nașterea
unui conflict și atrage imposibilitatea pronunțării divorțului prin procedură notarială, părțile urmând a
fi îndrumate la proces.

j) unul dintre soţi nu mai stăruie în cererea de divorţ, întrucât nu s-a prezentat în faţa notarului public
la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorţ;

Pentru a verifica consimțământul soților la desfacerea căsătoriei precum și acordul lor cu

privire la toate aspectele divorțului, soții trebuie să se prezinte personal în fața notarului public. În lipsa
unuia dintre soți, notarul public va prezuma lipsa sa de stăruință în cererea de divorț, ceea ce va
determina, de asemenea, respingerea cererii.

k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soţi a fost desfăcută de către o altă autoritate
competentă;

l) soţii se împacă;

Împăcarea soților fie va fi declarată în mod expres de către soții prezenți în fața notarului
public, fie va fi prezumată în cazul lipsei lor la termenul stabilit.

m) soţii îşi retrag cererea de divorţ;

În vederea retragerii cererii de divorț, aceștia se vor prezenta în fața notarului public care va
consemna declarația soților în încheierea de respingere a cererii de divorț.

n) soţii nu se înţeleg cu privire la obligaţiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la
numele ce urmează să îl poarte după divorţ;

Lipsa acordului soților cu privire la oricare dintre aspectele cuprinse în cererea de divorț atrage
în mod obligatoriu respingerea cererii de divorț și îndrumarea părților la proces, în sensul pronunțării
divorțului pe cale judecătorească, ca o consecință firească a naturii necontencioase a activității
notariale.

o) înainte de finalizarea procedurii de divorţ unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetând în acest
mod.
 Respingerea cererii de divorț se dispune prin încheiere. Aceasta se va semna de soțul sau de
soții prezenți la termen precum și de notarul public. Încheierea se întocmește în două exemplare
originale și nu este susceptibilă de nicio cale de atac.

Încheierea se va comunica, de îndată, în format electronic, în vederea închiderii poziției din Registrul
național notarial de evidență a cererilor de divorț.

Secțiunea 5. Înregistrarea și arhivarea

În ziua primirii cererii de divorț, aceasta se înregistrează și primește un număr din

Registrul de divorțuri și se înregistrează, de asemenea, în Opisul registrului de divorțuri.
Totodată, se formează dosarul de divorț care va cuprinde înscrisurile mai sus menționate.
După finalizarea procedurii de divorț, câte un exemplar al încheierii de admitere sau de
respingere precum și câte un exemplar al certificatului de divorț se vor arhiva la mapa de
divorțuri, în timp ce un alt exemplar va rămâne în dosarul de divorț.
 Procedura legalizării semnăturilor și a sigiliilor

Secțiunea 1. Aspecte generale

Semnătura este reprezentarea grafică a numelui unei persoane fizice, scrisă în întregime de
mâna persoanei.

Sigiliul reprezintă un semn distinctiv imprimat prin apăsare pe un suport de hârtie sau de alt
tip.

Procedura legalizării semnăturilor și a sigiliilor poate definită ca fiind acea procedură prin care
notarul public confirmă faptul că semnătura sau sigiliul aplicat în fața sa pe toate exemplarele unui
înscris aparțin unei anumite persoane identificate personal de către notar. Ceea ce este specific
legalizării este faptul că notarul public certifică doar autenticitatea semnăturii și nu își asumă nicio
răspundere cu privire la conținutul actului80.

Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura legalizării semnăturilor sau a sigiliilor,
este să fie îndeplinite următoarele condiții cumulativ:

- partea sau părțile să fie prezente personal în fața notarului public care o/le va identifica și se
va convinge că au înțeles conținutul actului
- partea să poată semna personal (nu poate fi instrumentată această procedură în cazul celor
neștitutori de carte)
- înscrisul pe care se aplică semnătura sau sigiliul ce se legalizează să nu fie din acela pentru
care legea impune forma autentică
- înscrisul pe care se aplică semnătura sau sigiliul ce se legalizează să nu conțină clauze
contrare legii sau bunelor moravuri
- înscrisul să fie întocmit în tot atâtea exemplare solicită partea plus un exemplar pentru arhiva
biroului notarial
- partea să semneze sau să aplice sigiliul în fața notarului public, pe toate exemplarele
înscrisului (prin excepție, notarul poate legaliza semnătura traducătorului după specimenul de
semnătură depus la biroul notarial)

Secțiunea 2. Sediul materiei

Procedura legalizării semnăturilor și a sigiliilor este reglementată de art. 12 lit. e și 148

din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de
prevederile art. 297-299 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Au competența de a legaliza semnături și sigilii:

a. notarul public, conform art. 12 lit. e din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată. Nefiind vorba despre o competență exclusivă, orice notar din țară poate legaliza
copii după orice înscris.
b. misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, conform art. 18 al.2 lit. c din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată. Acestea pot legaliza semnături și
sigilii la cererea persoanelor fizice având cetățenia română, a persoanelor juridice române, precum și

80
I.I.Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 707
la cererea persoanelor fizice sau juridice străine dar, în acest din urmă caz, doar dacă actele urmează
să își producă efectele în România.

Secțiunea 4. Procedura legalizării semnăturilor și a sigiliilor

§4.1. Formularea cererii

Legalizarea semnăturilor și a sigiliilor este o procedură care se realizează în baza unei cereri
scrise sau verbale. Cererea trebuie să cuprindă datele de identificare ale solicitantului, înscrisul pe care
se află semnătura care se legalizează, numărul de exemplare solicitat precum și semnătura
solicitantului.

Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată.

§4.2. Identificarea părții

La primirea cererii, notarul public va identifica partea în baza actelor de identitate arătate
anterior.

§4.3. Semnarea înscrisului sau aplicarea sigiliului în fața notarului public

Partea sau părțile vor prezenta notarului public toate exemplare înscrisului pe care urmează
să-l semneze. Prin excepție, înscrisul poate fi redactat și la sediul biroului notarial în tot atâtea
exemplare câte doresc părțile, plus un exemplar pentru arhiva biroului. După primirea sau redactarea
îmscrisului, notarul public se va asigura că părțile au înțeles conținutul acestuia, după care le va cere
să semneze în fața sa, olograf, pe toate exemplarele. Așadar, spre deosebire de procedura
autentificării, în cazul legalizării semnăturii se vor semna toate exemplarele înscrisului. Tot spre
deosebire de procedura autentificării, notarul public nu va consilia părțile cu privire la conținutul și
efectele actului, ci doar se va asigura că aceastea i-au înțeles conținutul.

La cerere, notarul public poate legaliza specimenul de semnătură al persoanei care se va

prezenta personal la sediul biroului notarial şi care va semna în faţa notarului public.

Pentru legalizarea sigiliului, partea îl va prezenta notarului public care îl va verifica (spre
exemplu va verifica autorizația în baza căreia s-a întocmit sigiliul). După verificare, sigiliul va fi aplicat
pe suportul material prezentat în acest scop de către partea interesată, care va fi identificată în
încheierea de legalizare a sigiliului.

Pentru legalizarea amprentei dispozitivului silvic special de marcat, acesta se va aplica pe un

singur suport de hârtie corespunzător, care se păstrează în depozit notarial.

La cererea părţilor, notarul public poate legaliza şi amprenta ştampilei persoanei juridice, a
unui profesionist sau a oricărei entităţi fără personalitate juridică, reglementată de lege.

§4.4 Încheierea de legalizare

 După semnarea tuturor exemplarelor înscrisului prezentat sau redactat la sediul biroului,
notarul public va întocmi încheierea de legalizare. În încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile
esenţiale ale legalizării de semnătură, în sensul art. 84 lit. g), prin următoarele menţiuni:

a)data (anul, luna, ziua);

b)numele părţii şi faptul prezentării ei în persoană;

c)constatarea subscrierii în faţa notarului public a tuturor exemplarelor înscrisului.

Încheierea de legalizare se semnează de notarul public.

Secțiunea 5. Înregistrarea

Încheierea de legalizare a semnăturii sau a sigiliului va primi un număr din Registrul general
notarial. După înregistrarea în Registru, încheierea se va înregistra și în Opisul registrului general.

Darea de dată certă înscrisurilor

Secțiunea 1. Aspecte generale

Data certă este momentul în raport cu care existența înscrisului devine certă, incontestabilă
față de orice persoană81. Data certă nu se confundă, așadar, cu data întocmirii înscrisului, ci reprezintă
momentul în care existența înscrisului devine incontestabilă și opozabilă erga omnes.

Potrivit art. 278 C.proc.civ., un înscris sub semnătură privată dobândește dată certă prin una
din următoarele modalități:

1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,
executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință;
2. din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre
aceasta mențiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
4. din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a
întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice
întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau
pentru facere de inventar;
6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic
anterioritatea înscrisului.

81
I. Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 334
 Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura dării de dată certă, este să fie îndeplinite
următoarele condiții cumulativ:

- înscrisul să fie prezentat de solicitant, chiar dacă acesta nu are calitatea de parte;

Nimic nu împiedică notarul public să redacteze el însuși înscrisul căruia urmează a i se da dată
certă;

- înscrisul căruia urmează să i se dea dată certă să fie original, iar nu în copie;
- înscrisul original să fie un înscris sub semnătură privată, căci înscrisul autentic dobândește
automat dată certă prin autentificare;
- înscrisul original să nu conțină particularități neconfirmate prin semnătura și ștampila
organului emitent;
- înscrisul să fie întocmit în limba română;
În cazul înscrisului întocmit într-o altă limbă, este necesar ca acesta să fie tradus de un
traducător și interpret autorizat;

- darea de dată certă să nu fie interzisă prin lege;

În acest sens arătăm că notarul public nu poate da dată certă înscrisurilor pentru care legea
prevede forma autentică ad validitatem.

- înscrisul căruia se dă dată certă să nu conțină clauze contrare legii sau bunelor moravuri;
- înscrisul să fie întocmit în tot atâtea exemplare câte solicită partea plus un exemplar pentru
arhiva biroului notarial.

Secțiunea 2. Sediul materiei

Darea de dată certă este reglementată de art. 12 lit. f și 149 din Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de prevederile art. 300 din
Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Au competența de a da dată certă:

a. notarul public, conform art. 12 lit. f din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată. Nefiind vorba despre o competență exclusivă, orice notar din țară poate da dată
certă oricărui înscris.

b. misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, conform art. 18 al.2 lit. d din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată. Acestea pot da dată certă la cererea
persoanelor fizice având cetățenia română, a persoanelor juridice române, precum și la cererea
persoanelor fizice sau juridice străine dar, în acest din urmă caz, doar dacă actele urmează să își
producă efectele în România.

Secțiunea 4. Procedura dării de dată certă

§4.1.Formularea cererii
 Darea de dată certă este o procedură care se realizează în baza unei cereri scrise sau verbale.
Cererea trebuie să cuprindă datele de identificare ale solicitantului, înscrisul cărui urmează să i se dea
dată certă, numărul de exemplare solicitat precum și semnătura solicitantului.

Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată, indiferent dacă înscrisul îi aparține
sau nu. La fel ca și în cazul procedurii legalizării de copii, notarul public nu va identifica persoana
solicitantului.

§4.2.Prezentarea și verificarea înscrisului

Partea sau părțile vor prezenta notarului public toate exemplare înscrisului căruia urmează a i
se da dată certă. Prin excepție, înscrisul poate fi redactat și la sediul biroului notarial în tot atâtea
exemplare câte doresc părțile, plus un exemplar pentru arhiva biroului.

După primirea sau redactarea înscrisului, notarul public se va asigura că acesta nu conține
clauze contrare legii sau bunelor moravuri și că nu face parte dintre acelea pentru care legea impune
forma autentică.

§4.3. Încheierea de dată certă

După prezentarea și verificarea tuturor exemplarelor, notarul public va întocmi încheierea de

dată certă. În încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale procedurii, în sensul art.
84 lit. g), prin următoarele menţiuni:

a)data (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii, şi ora;

b)starea în care se află înscrisul şi particularităţile acestuia;

c)denumirea înscrisului aşa cum apare în acesta sau, în lipsă, o denumire corespunzătoare
raportului juridic constatat de acel înscris.

Încheierea de dată certă se semnează de notarul public și se atașează la înscrisul căruia i s-a
dat certă, fiind capsat, lipit și ștampilat.

Secțiunea 5. Înregistrarea

Încheierea de dată certă va primi un număr din Registrul general notarial, fără a se înregistra
și în Opisul registrului general.
 Procedura certificării unor fapte

Secțiunea 1. Aspecte generale

Procedura certificării de fapte este procedura prin care notarul public confirmă anumite fapte
pe care le-a cunoscut prin propriile sale simțuri.

Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura certificării de fapte este să fie îndeplinite
următoarele condiții cumulativ:

- partea sau părțile să fie prezente personal în fața notarului public care o/le va identifica
- certificarea să aibă ca obiect un fapt
- faptul a cărui certificare se solicită să fie constatat personal de către notarul public (spre
exemplu, nu se poate certifica faptul că o persoană nu a fost niciodată într-un anumit loc întrucât
notarul nu poate verifica prin propriile sale simțuri acest fapt)
- faptul a cărui certificare se solicită să facă parte dintre acelea expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 150 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată,
notarul public poate certifica următoarele fapte pe care le constată personal:

a)faptul că o persoană se află în viaţă;

b)faptul că o persoană se află într-un anumit loc;

c)faptul că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere certificarea;

d)faptul că o persoană, ca urmare a unei somaţii sau notificări, s-a prezentat ori nu într-o
anumită zi şi la o anumită oră într-un anumit loc, precum şi declaraţia acesteia;

e)rezultatele tombolelor, tragerilor la sorţi, concursurilor, loteriilor publicitare, organizate de

entităţi autorizate în conformitate cu acte normative speciale, dacă nu sunt date, prin lege, în
competenţa altor organe;

f)certificarea site-urilor, programelor informatice sau a altor produse, dacă nu sunt date, prin
lege, în competenţa altor organe;

g)certificarea altor fapte care nu sunt date în competenţa exclusivă a altor organe.

De asemenea, potrivit art. 151 din aceeași Lege, notarul public poate certifica, la cerere,
procesele-verbale sau hotărârile organelor colegiale ale oricăror forme asociative.

Secțiunea 2. Sediul materiei

Procedura certificării de fapte este reglementată de art. 12 lit. d și 150-151 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de prevederile art.
301-310 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Au competența de a certifica fapte:

a. notarul public, conform art. 12 lit. d din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, republicată. Nefiind vorba despre o competență exclusivă, orice
 notar din țară poate certifica faptele prevăzute de lege. În cazul în care îndeplinirea
procedurii presupune deplasarea notarului public, acesta se va putea deplasa cu
respectarea competenței sale teritoriale.
b. misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, conform art. 18 al.2 lit. c din
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată. Acestea pot
certifica fapte la cererea persoanelor fizice având cetățenia română, a persoanelor
juridice române, precum și la cererea persoanelor fizice sau juridice străine dar, în
acest din urmă caz, doar dacă actele urmează să își producă efectele în România.

Secțiunea 4. Procedura certificării de fapte

§4.1. Formularea cererii

Certificarea de fapte este o procedură care se îndeplinește în baza unei cereri scrise sau
verbale. Cererea trebuie să cuprindă datele de identificare ale solicitantului, faptul ce se solicită a fi
certificat precum și semnătura solicitantului.

Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Prin excepție, în anumite situații, cum
ar fi cea prevăzută la art. 150 lit. a sau c, cererea poate fi formulată doar personal de persoana cu
privire la care se face constatarea.

§4.2. Identificarea părții

La primirea cererii, notarul public va identifica partea în modalitățile arătate anterior.

§4.3. Încheierea de certificare de fapte

După identificarea părții, constatarea personală a faptului și după verificarea condițiilor cerute
de lege, notarul public va întocmi încheierea de certificare. În încheiere se va arăta că s-au îndeplinit
condiţiile esenţiale ale certificării, precum și:

- data, ora și minutul constatării

- descrierea faptului certificat.
Încheierea de certificare este act autentic. Ea se semnează de notarul public și, după caz, de
solicitant sau de expert.

Secțiunea 5. Cazurile de certificare

§5.1. Faptul că o persoană se află în viaţă

În vederea certificării faptului că o persoană este în viață, aceasta se va prezenta la sediul

biroului notarial ( cu excepția cazului în care notarul public se deplasează la locul în care persoana se
află). Solicitantul va fi identificat de către notarul public după care se va întocmi încheierea de
certificare, în tot atâtea exemplare câte solicită partea plus un exemplar pentru arhiva biroului.
Încheierea de certificare a faptului că persoana se află în viaţă va cuprinde elementele de identificare
ale persoanei şi modul în care i s-a stabilit identitatea potrivit art. 85 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici și a activității notariale, republicată, data identificării în format an, lună, zi, ora constatării, şi
semnătura solicitantului.

§5.2. Faptul că o persoană se află într-un anumit loc

 Notarul public poate certifica faptul că o persoană se află la sediul biroului notarial sau în alt
loc cu mențiunea că în acest din urmă caz notarul se poate deplasa doar în limitele competenței sale
teritoriale. Solicitantul va fi identificat de către notarul public după care se va întocmi încheierea de
certificare, în tot atâtea exemplare câte solicită partea plus un exemplar pentru arhiva biroului.
Încheierea de certificare a faptului că persoana se află în viaţă va cuprinde elementele de identificare
ale persoanei şi modul în care i s-a stabilit identitatea potrivit art. 85 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici și a activității notariale, republicată, data identificării în format an, lună, zi, ora constatării, locul
în care s-a făcut constatarea şi semnătura solicitantului.

§5.3. Faptul că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere certificarea

Pentru certificarea faptului că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere
certificarea, aceasta depune o fotografie de dată recentă, în tot atâtea exemplare câte se solicită a fi
certificate, plus unul pentru arhiva biroului notarial. Identificarea persoanei se face în condiţiile legii.

Încheierea de certificare se întocmeşte în numărul de exemplare solicitat, plus unul pentru

arhivă. Fotografia se aplică pe fiecare exemplar al încheierii, iar notarul public va face următoarea
menţiune pe încheiere: "Persoana din fotografie este .... Notar public, I.s." Pe marginea fotografiei se
aplică matricea timbrului sec al notarului public, fără a se deteriora fotografia.

§5.4. Faptul că o persoană, ca urmare a unei somaţii sau notificări, s-a prezentat ori nu într-
o anumită zi şi la o anumită oră într-un anumit loc, precum şi declaraţia acesteia

Procedura de urmat în acest caz este detaliat reglementată de Regulamentul de aplicare a Legii
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale. Astfel, potrivit art. 305 din Regulament, pentru
certificarea faptului că o persoană s-a prezentat în urma unei somaţii sau notificări la o anumită zi şi
oră la sediul biroului notarial sau într-un alt loc, partea interesată depune un exemplar al somaţiei sau
al notificării, împreună cu dovada comunicării acesteia către toate persoanele interesate. Notarul
public verifică dacă înmânarea sau comunicarea somaţiei ori notificării s-a făcut în condiţiile legii, iar
în caz contrar, va cere repetarea procedurii. Neregularităţile procedurii de citare se consideră acoperite
în cazul în care persoana somată sau notificată se prezintă în faţa notarului public. Spre deosebire de
executorul judecătoresc și de avocat, notarul public nu are competența de a trimite el însuși somații
sau notificări.

Prin excepție, somaţia sau notificarea nu este necesară la îndeplinirea certificării de fapte dacă
printr-un act autentic părţile au convenit anterior asupra tuturor elementelor care le-ar fi fost
comunicate prin somaţie sau notificare.

La data, ora şi locul indicate în somaţie sau notificare, notarul public dispune să se strige de 3
ori la intervale de 5 minute numele şi prenumele persoanei somate sau notificate.

În cazul în care partea notificată sau somată este prezentă, aceasta va fi identificată de notarul
public după care declaraţia acesteia se consemnează în încheierea de certificare, semnată de notarul
public şi de părţile interesate.

În cazul în care persoana este prezentă dar refuză să dea declaraţii sau să semneze, precum şi
în caz de neprezentare a persoanei somate sau notificate, se va face menţiunea corespunzătoare în
încheiere.
 Încheierea se va întocmi în numărul de exemplare solicitat de parte, plus unul pentru arhivă și
se va semna atât de notarul public cât și de persoanele prezente.

§5.5. Rezultatele tombolelor, tragerilor la sorţi, concursurilor, loteriilor publicitare, organizate

de entităţi autorizate în conformitate cu acte normative speciale, dacă nu sunt date, prin lege, în
competenţa altor organe

Notarul public poate certifica rezultatele tombolelor, tragerilor la sorţi, concursurilor, loteriilor
publicitare, organizate de entităţi autorizate în conformitate cu acte normative speciale. În acest sens,
el se va deplasa în limitele competenței sale teritoriale la locul desfășurării evenimentului și va asista
personal la desfășurarea acestuia.

Certificarea rezultatelor se va face prin încheiere. În cazul în care evenimentele certificate se

desfăşoară pe parcursul mai multor zile, notarul public va întocmi încheieri separate, pentru fiecare zi
de desfășurare a evnimentelelor, încheieri pe care le va înregistra distinct în registrul general.

§5.6. Certificarea site-urilor, programelor informatice sau a altor produse, dacă nu sunt date,
prin lege, în competenţa altor organe

Certificarea site-urilor se face de notarul public, prin încheiere, la cererea celui interesat.
Încheierea cuprinde identificarea solicitantului, adresa paginii de internet, numărul de pagini tipărite
şi data, respectiv anul, luna, ziua, ora şi minutul publicării. La încheiere se ataşează captura de ecran
tipărită pe suport hârtie.

Încheierea de certificare a programelor informatice cuprinde identificarea solicitantului,

numărul de pagini tipărite cu semnătura solicitantului la sfârşitul documentului, data, respectiv anul,
luna, ziua, ora şi minutul, indicarea suportului electronic pe care a fost prezentat, spre tipărire,
programul aflat pe CD, DVD, dispozitiv de memorie sau pe orice alt dispozitiv de stocare, precum şi
denumirea programului prezentat. La încheierea de certificare a programelor informatice solicitată
notarului public, indiferent de forma în care programul este prezentat de către parte, se anexează
varianta tipărită, integrală sau parţială a programului, după caz. Prin varianta tipărită se înțelege
„varianta tipărită a codificării în limbajul de programare, iar nu varianta tipărită a formei grafice a
programului”82.

În cazul în care se solicită certificarea unui anumit produs, acesta se prezintă la sediul biroului
notarial sau, după caz, este identificat de notarul public în urma deplasării, în limitele circumscripţiei
sale teritoriale, la locul unde se află produsul. În cuprinsul încheierii de certificare, identificarea
produsului se va face prin descrierea elementelor despre care solicitantul pretinde că îl diferenţiază de
alte produse similare şi prin ataşarea fotografiilor acelui produs. Încheierea de certificare cuprinde
identificarea solicitantului, descrierea produsului, data, respectiv anul, luna, ziua, ora şi minutul, şi locul
constatării. La încheiere se ataşează fotografiile produsului a cărui certificare s-a solicitat, acestea
purtând semnătura solicitantului. Încheierea de certificare, împreună cu fotografiile ataşate, se
eliberează părţii în numărul de exemplare solicitat.

Notarul public poate solicita prezenţa unui expert în domeniu la îndeplinirea procedurii. În
acest caz, expertul va semna încheierea de certificare alături de notar.

§5.7. Certificarea altor fapte care nu sunt date în competenţa exclusivă a altor organe

Acest text permite notarului public să certifice orice fapt constatat personal, dar care nu este
dat prin lege în competența exclusivă a altor organe. Un exemplu relevant de fapt care poate fi

82
I.-F. Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 729
certificat de notarul public dar care nu este enumerat în mod expres în cuprinsul art. 150 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, îl constituie îndeplinirea pactului
comisoriu. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare,
republicată83 prevede astfel: „Drepturile reale imobiliare și promisiunea de a încheia un contract având
ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta, înscrise în
baza unor acte juridice în care părțile au stipulat rezilierea sau rezoluțiunea în baza unor pacte
comisorii, se radiază în baza unei:

a) declarații în formă autentică a părților;

b) încheieri de certificare fapte, prin care notarul public constată îndeplinirea pactului
comisoriu, la solicitarea părții interesate;

c) hotărâri judecătorești.”

§5.8. Certificarea proceselor-verbale sau a hotărârilor organelor colegiale ale oricăror forme
asociative

Certificarea de către notarul public a proceselor-verbale şi a hotărârilor organelor colegiale ale

oricăror forme asociative se face la cererea tuturor participanților. În vederea certificării proceselor-
verbale şi hotărârilor, notarul public verifică și stabileşte calitatea şi identitatea semnatarilor acestora.

Certificarea se face printr-o încheiere care va cuprinde datele de identificare ale solicitantului
acestei proceduri şi, după caz, a semnatarilor, calitatea acestora, data, respectiv anul, luna, ziua, ora,
şi locul certificării. La încheiere se anexează hotărârea sau, după caz, procesul-verbal întocmit de
semnatari. Încheierea de certificare emisă de notarul public nu atestă legalitatea hotărârii sau a
procesului-verbal întocmit, ci numai faptele consemnate în încheierea de certificare.

Secțiunea 6. Înregistrarea

Încheierea de certificare va primi un număr din Registrul general notarial. După înregistrarea
în Registru, încheierea se va înregistra și în Opisul registrului general. În cazul în care încheierea s-a
întocmit în mai multe exemplare, fiecare exemplar va primi același număr de înregistare, făcându-se
mențiune în acest sens în cuprinsul încheierii.

Procedura legalizării copiilor după înscrisuri

Secțiunea 1. Aspecte generale

Procedura legalizării copiilor după înscrisuri este acea procedură prin care o copie după
un înscris original dobândește aceeași forță juridică ca și originalul însuși.
Copia legalizată se deosebește de copia conformă cu originalul prin faptul că prima este
realizată de o persoană investită cu autoritate de stat, și în virtutea acestei autorități, investește
copia cu aceeași forță ca și originalul. Realizarea de copii conforme cu originlul nu reprezintă
o atribuție a notarului public.
Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura legalizării de copii, este necesar să fie
îndeplinite următoarele condiții cumulativ:

83
Publicată în M.Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015
 - înscrisul a cărui copie se solicită a fi legalizată să fie original, iar nu în copie.
Nu se pot legaliza copii după copii legalizate. Înscrisul original poate fi autentic sau sub
semnătură privată. În cazul în care se solicită legalizarea copiei după un înscris autentic, copia se va
face după duplicatul actului.

- înscrisul original să nu conțină particularități neconfirmate prin semnătura și ștampila

organului emitent.
Art. 311 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale prevede în mod expres faptul că nu se pot elibera copii legalizate de pe înscrisurile care conţin
corecturi, ştersături, adăugări, cuvinte tăiate sau alte particularităţi, dacă nu sunt confirmate prin
semnătura şi sigiliul autorităţii care le-a întocmit sau, după caz, semnătura părţilor. În cazul în care
înscrisul prezintă alte particularităţi care nu afectează conţinutul sau forma actului ori în cazul
înscrisului plastifiat, copia legalizată va purta mențiunea corespunzătoare acestei particularități.

- înscrisul să fie în limba română.

În cazul înscrisului întocmit într-o altă limbă, este necesar ca acesta să fie tradus de un
traducător și interpret autorizat.

- legalizarea copiei după înscrisul original să nu fie interzisă prin lege.

În acest sens arătăm că notarul public nu poate legaliza copii după încheierea finală întocmită
în cadrul procedurii succesorale și nici după înscrisul original autentificat de notarul public, înscris care
poartă semnătura părților. Există, totodată, și situații în care legea permite efectuarea de copii
legalizate, dar nu permite acest lucru notarului public ( spre exemplu, notarul public nu poate legaliza
copiile după hotărârile judecătorești)

- copia după înscrisul original să fie exactă.

Prin excepție se pot legaliza copii atât de pe un înscris original în întregime, cât şi de pe părţi
determinate ale acestuia, cu condiţia să nu se denatureze înţelesul integral al înscrisului. Pe copie,
înainte de a se reda conţinutul actului, se va face mențiunea "EXTRAS", iar în încheierea de legalizare
a acesteia se va face menţiunea corespunzătoare.

Secțiunea 2. Sediul materiei

Procedura legalizării de copii după înscrisuri este reglementată de art. 12 lit. i și 152 din
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de
prevederile art. 311-317 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Au competența de a legaliza copii după înscrisuri:

a. notarul public, conform art. 12 lit. i din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată. Nefiind vorba despre o competență exclusivă, orice notar din țară poate legaliza
copii după orice înscris.

b.misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, conform art. 18 al.2 lit. f din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată. Acestea pot legaliza copii după
înscrisuri la cererea persoanelor fizice având cetățenia română, a persoanelor juridice române, precum
și la cererea persoanelor fizice sau juridice străine dar, în acest din urmă caz, doar dacă actele urmează
să își producă efectele în România.
 c. secretarii consiliilor locale ale comunelor și orașelor, conform art. 17 din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici și a activității notariale, republicată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții în
mod cumulativ:

-în localitatea respectivă nu funcționează birouri ale notarilor publici,

- există formulată o cerere a părților,

- cererea de legalizare a copiilor nu privește înscrisuri sub semnătură privată, ci doar înscrisuri
autentice.

a. alte instituții, potrivit art. 163 al. 5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată. Astfel, competenţa eliberării copiilor legalizate de pe actele emise de
notariatele de stat sau de alte organe cu activitate notarială aparţine instituţiei care a preluat arhiva
acestora. De asemenea, competența de a legaliza copii după hotărârile judecătorești aparține
instanțelor de judecată care au pronunțat acele hotărâri.

Secțiunea 4. Procedura legalizării copiilor după înscrisuri

§4.1. Formularea cererii

Spre deosebire de alte proceduri notariale, legalizarea copiilor după înscrisuri este o procedură
care se realizează în baza unei cereri scrise. Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele și adresa
solicitantului, înscrisul a cărui copie se cere a fi legalizată, numărul de exemplare solicitat precum și
semnătura solicitantului.

Cererea poate fi formulată de orice persoană, indiferent dacă înscrisul îi aparține sau nu. Prin
excepție, în cazul în care se solicită o copie legalizată după un înscris aflat în arhiva biroului notarial,
atunci cererea poate fi formulată doar de părți, succesorii părților, reprezentanții acestora ori de o
persoană care justifică un drept sau un interes legitim ( spre exemplu, este parte într-un dosar aflat pe
rolul unei instanțe judecătorești care are ca obiect anularea înscrisului a cărui copie se cere a fi
legalizată).

Tot spre deosebire de alte proceduri notariale, în cazul legalizării copiilor după înscrisuri
notarul public nu va identifica persoana solicitantului (cu excepția menționată anterior).

§4.2. Realizarea copiei după înscris

Copia ce urmează a fi legalizată trebuie realizată după înscrisul original prezentat de părți sau
aflat în arhiva biroului notarial. În cazul actelor autentice notariale, copia se va realiza după duplicatul
actului, niciodată după actul unic care poartă semnătura părților. Pentru actele notariale întocmite în
mai multe exemplare originale, copia legalizată din arhivă se eliberează de pe exemplarul original aflat
în arhivă.

Copia legalizată din arhivă va cuprinde toate menţiunile făcute pe actul notarial original din
arhivă în intervalul cuprins între data întocmirii actului original şi data întocmirii copiei legalizate, cum
ar fi rectificări, revocări totale sau parţiale ori anulări. Dacă originalul actului a fost rectificat, copia
legalizată cuprinde atât textul actului original, cât şi al încheierii de rectificare.

Se vor face tot atâtea copii câte sunt solicitate, plus o copie pentru arhiva biroului notarial.

Realizarea copiei se va face prin orice mijloc care asigura transcrierea fidelă și exactă a
conținutului înscrisului, cel mai frecvent prin xerocopiere. Pe copie se va face mențiunea „legalizarea
pe verso” sau „urmează în continuare legalizarea”.
 §4.3. Colaționarea

A treia etapă a legalizării copiilor după înscrisuri este colaționarea. Terminologic, colaționarea
presupune confruntarea unui text original cu copia pentru a stabili exactitatea acestora sau spre a
constata asemănările și deosebirile existente. În condițiile în care realizarea copiei se face, de regulă,
prin xerocopiere la sediul biroului, este puțin probabil ca între original și copie să existe deosebiri.

În cazul în care confruntarea copiei cu originalul cere o pregătire de specialitate, copia se va

elibera doar după confruntarea efectuată de un expert desemnat de notar.

Colaționarea este o operațiune care se efectuează, de regulă, de secretarul biroului notarial.

§4.4. Încheierea de legalizare

În cazul în care condițiile de admisibilitate a procedurii legalizării de copii sunt îndeplinite și au

fost parcurse toate etapele procedurale, mai sus arătate, notarul public va întocmi încheierea de
legalizare a copiei. În încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale legalizării copiei, în
sensul art. 84 lit. g), prin următoarele menţiuni:

a)atestarea conformităţii copiei cu înscrisul prezentat;

b)starea în care se află înscrisul;

c)semnătura secretarului care a făcut colaţionarea;

d)denumirea înscrisului aşa cum apare în acesta sau, în lipsă, o denumire corespunzătoare
raportului juridic constatat de acel înscris.

Dacă se legalizează un înscris sub semnătură privată sau din arhiva biroului notarial, în
încheiere se va face menţiune expresă în acest sens.

În cazul legalizării copiei de pe acte de identitate sau titluri de călătorie, în încheierea de

legalizare se va menţiona scopul în care urmează a fi folosită copia.

Copiile legalizate eliberate din arhivele notariale sunt valabile 6 luni, făcându-se mențiunea
coprespunzătoare în încheierea de legalizare.

Încheierea de legalizare se va așeza fie pe verso-ul copiei care se legalizează, fie în continuarea
acesteia, dacă înscrisul are mai multe file. Copia care are mai multe file se va capsa, lega, coase sau
broșa, aplicându-se sigiliul notarului public între file.

Încheierea de legalizare se semnează de notarul public precum și de secretarul biroului. În

cazul în care colaționarea s-a efectuat de un expert desemnat de notarul public, încheierea se va semna
și de acesta. Încheierea de legalizare a copiei de pe un înscris întocmit într-o altă limbă decât cea
română se semnează de notarul public care a făcut confruntarea, în cazul în care limba străină este
limba sa maternă sau pentru care a fost autorizat ca interpret şi traducător. În cazul în care
confruntarea se face de către un interpret şi traducător autorizat, încheierea se semnează de acesta în
faţa notarului public, în afară de cazul în care interpretul şi traducătorul autorizat are depus specimenul
de semnătură la biroul notarial. La încheiere se anexează traducerea în limba română a înscrisului,
certificată de traducătorul autorizat.

Copia înscrisului tradus în limba română se anexează la exemplarul traducerii acestuia, care
rămâne în arhiva notarului public.
 Secțiunea 5. Înregistrarea

Fiecare copie legalizată va primi câte un număr din Registrul general notarial. În cazul în care
se realizează mai multe copii legalizate de pe același înscris, fiecare copie va primi un număr distinct
iar pe copia rămasă în arhiva biroului se vor menționa toate numerele alocate.

Spre deosebire de alte acte notariale, legalizările de copii după înscrisuri nu se înregistrează în
Opisul registrului general.
 Procedura efectuării și legalizării traducerilor

Secțiunea 1. Aspecte generale

Procedura efectuării și legalizării traducerilor este acea procedură prin intermediul căreia
notarul public confirmă faptul că semnătura aplicată pe traducerea unui înscris aparține unui anumit
traducător autorizat, identificat personal de către notar sau al cărui specimen de semnătură este depus
la sediul biroului notarial.

Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura, este să fie îndeplinite următoarele
condiții cumulativ:

- înscrisul care se traduce să nu conțină dispoziții contrare legii sau bunelor moravuri;

Acest aspect va fi verificat de notarul public la momentul legalizării traducerii.

- înscrisul care se traduce să fie prezentat notarului public în una dintre următoarele forme:

a)în original. Originalul poate fi un înscris sub semnătură privată căruia i s-a dat, după caz, dată
certă, legalizare de semnătură ori certificare, sau poate fi un înscris autentic;

b)în copie legalizată ori certificată de autoritatea competentă care deţine în arhivă originalul
înscrisului. Nu se poate legaliza semnătura interpretului şi traducătorului autorizat dacă înscrisul
prezentat spre traducere, înfăţişat notarului public, este în copie simplă.

- interpretul şi traducătorul care a efectuat traducerea să fie autorizat de Ministerul Justiției.

Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European
ori ai Confederaţiei Elveţiene pot desfăşura activitatea de interpret şi traducător autorizat în acte şi
proceduri notariale dacă le-au fost recunoscute de Ministerul Justiţiei certificatele sau alte documente
similare care atestă calitatea de interpret şi traducător autorizat în specialitatea ştiinţe juridice,
emise/eliberate de autorităţile competente din statul de origine sau de provenienţă84;

- traducerea trebuie să fie semnată și ștampilată de interpretul şi traducătorul care a efectuat-

o în fața notarului public sau în baza specimenului de semnătură depus la sediul biroului;

În acest sens, trebuie precizat faptul că legea permite interpreților și traducătorilor autorizați
să îți depună specimenul de semnătură în Registrul special ținut la nivelul fiecărui birou notarial.
Depunerea specimenului se va face potrivit regulilor legalizării de semnătură, prezentate anterior. În
acest sens, traducătorul sau interpretul se va prezenta la sediul notarului public, va fi identificat, i se
va stabili calitatea în baza autorizației emise de Ministerul justiției după care va semna în fața notarului.
În cazul în care și-a depus specimenul de semnătură, atunci legalizarea traducerilor se va face în urma
comparării semnăturii și ștampilei aplicate pe traducere cu cele depuse la sediul biroului notarial, fără
a mai fi necesară prezența personală a traducătorului.

84
Potrivit prevederilor art. 318 al. 2 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, republicată care este în deplină concordanță cu prevederile Legii nr. 179/1997 pentru
autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul
Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de organele de
urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti,
publicată în M. Of. nr. 305 din 10 noiembrie 1997
 - din înscrisul prezentat în limba română să rezulte date şi informaţii suficiente pentru
calificarea de către notarul public a actului tradus;

În situaţia în care din traducerea înscrisului nu rezultă date şi informaţii suficiente pentru
calificarea actului tradus, notarul public va respinge cererea de legalizare. În cazul în care se legalizează
semnătura interpretului şi traducătorului autorizat care a efectuat o traducere din limba română într-
o limbă străină, calificarea actului se face de către notarul public pe baza datelor şi informaţiilor
cuprinse în înscrisul în limba română. În situaţia în care din înscrisul prezentat în limba română nu
rezultă date şi informaţii suficiente pentru calificarea de către notarul public a actului tradus, acesta
va respinge cererea de legalizare a semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat. Notarul public
nu poate legaliza traduceri decât de pe acte cu conținut juridic, producătoare de efecte juridice.

- formula de certificare întocmită de interpret şi traducător să cuprindă toate mențiunile

prevăzute de lege;

În acest sens, potrivit prevederilor art. 320 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale, formula de certificare are următorul cuprins: "Subsemnatul,
................ (nume, prenume astfel cum sunt menţionate în autorizaţie) .................., interpret şi
traducător autorizat pentru limba/limbile străină/străine .........., în temeiul Autorizaţiei nr. ... din data
de ..., eliberată de Ministerul Justiţiei din România, certific exactitatea traducerii efectuate din limba
..................., în limba .............., că textul prezentat a fost tradus complet, fără omisiuni, şi că, prin
traducere, înscrisului nu i-au fost denaturate conţinutul şi sensul. Înscrisul a cărui traducere se solicită
în întregime/în extras are, în integralitatea sa, un număr de .... pagini, poartă titlul/denumirea de
..................., a fost emis de ...... şi mi-a fost prezentat mie în întregime/în extras. Traducerea înscrisului
prezentat are un număr de .... pagini şi a fost efectuată potrivit cererii scrise înregistrate cu nr.
................/zz.ll.aaaa, păstrate în arhiva subsemnatului.

S-a încasat onorariu/ de ... lei, cu chitanţă/bon fiscal/ordin de plată nr. ................./zz.ll.aaaa.

INTERPRET ŞI TRADUCĂTOR AUTORIZAT ........................ (semnătura şi ştampila)".

Este interzisă modificarea în orice mod a formulei de certificare prevăzute la alin. (1), precum
şi necompletarea uneia sau mai multora dintre menţiunile cuprinse în aceasta.

Funcţia de traducător sau interpret poate fi îndeplinită de către notarul public, dacă limba
străină este limba sa maternă sau este autorizat ca interpret ori traducător, sau de către o altă
persoană autorizată ca interpret sau traducător, în condiţiile legii, de către Ministerul Justiţiei.

Secțiunea 2. Sediul materiei

Procedura efectuării și legalizării traducerilor este reglementată de art. 12 lit. j și 153 din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de prevederile art. 318-
324 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Au competența de a efectua și legaliza traduceri:

 a. notarul public, conform art. 12 lit. f din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată. Nefiind vorba despre o competență exclusivă, orice notar din țară poate efectua
și legaliza traduceri

b. misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, conform art. 18 al.2 lit. g din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată. Acestea pot da efectua și legaliza
traduceri la cererea persoanelor fizice având cetățenia română, a persoanelor juridice române, precum
și la cererea persoanelor fizice sau juridice străine dar, în acest din urmă caz, doar dacă actele urmează
să își producă efectele în România.

Secțiunea 4. Procedura efectuării și legalizării traducerilor

§4.1. Formularea cererii

Cererea poate fi scrisă sau verbală. Aceasta trebuie să cuprindă numele solicitantului, numărul
de exemplare solicitat precum și semnătura solicitantului.

Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată, indiferent dacă înscrisul îi aparține
sau nu, precum și de interpretul sau traducătorul autorizat. La fel ca și în cazul procedurii legalizării de
copii, notarul public nu va identifica persoana solicitantului, cu excepția situației în care legalizarea
este solicitată de traducător sau interpret.

§4.2. Prezentarea și verificarea înscrisului

Solicitantul va prezenta notarului public înscrisul tradus original sau în copie legalizată sau
certificată de organul sau instituția emitentă. Înscrisul va fi însoțit de traducererea efectuată precum
și de copia după înscrisul tradus. Interpretul și traducătorul autorizat are obligaţia de a traduce
complet, fără omisiuni, textul prezentat spre traducere şi de a nu îi denatura conţinutul şi sensul.
Responsabilitatea cu privire la acuratețea traducerii aparține în întregime traducătorului.

Traducerea poate viza textul în întregime sau doar o parte a acestuia, caz în care se va face
mențiunea coprespunzătoare

Notarul public va verifica dacă înscrisul și traducerea îndeplinesc condițiile prevăzute de lege,
mai sus enumerate.

În cazul în care legalizarea este solicitată de interpret și traducător, notarul îi va verifica

identitatea și va verifica dacă este autorizat în condițiile legii. În acest caz, interpretul și traducătorul
autorizat va semna încheierea de certificare în fața notarului public.

În cazul în care solicitantul nu este interpretul și traducătorul care a efectuat traducerea,

notarul public nu va verifica identitatea solicitantului, dar va legaliza traducerea doar după compararea
semnăturii de pe traducere cu specimenul de semnătură depus la sediul biroului.

După primirea sau redactarea înscrisului, notarul public se va asigura că acesta nu conține
clauze contrare legii sau bunelor moravuri și permite calificarea actului.

§4.3. Încheierea de legalizare a traducerii sau a semnăturii traducătorului

Încheierea de legalizare a semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat va cuprinde

mențiuni privitoare la faptul că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale legalizării, respectiv data (anul,
luna, ziua), numele şi prenumele interpretului şi traducătorului autorizat, prezentarea lui în persoană,
calificarea actului prezentat spre traducere precum şi constatarea semnării de către acesta a traducerii.
 În situaţia în care interpretul şi traducătorul autorizat şi-a depus specimenul de semnătură la
biroul notarial, nu este necesară prezenţa acestuia în faţa notarului public în vederea îndeplinirii
procedurii.

În cazul în care traducerea se efectuează de către notarul public, pe lângă menţiunile arătate
anterior, în încheierea de legalizare a traducerii, notarul public certifică exactitatea traducerii, faptul
că textul prezentat a fost tradus complet, fără omisiuni, şi că, prin traducere, înscrisului nu i-au fost
denaturate conţinutul şi sensul. Încheierea va cuprinde, de asemenea, următorul text: "Înscrisul a cărui
traducere se solicită în întregime/în extras are, în integralitatea sa, un număr de .... pagini, poartă
titlul/denumirea de ............, a fost emis de ...... şi mi-a fost prezentat mie în întregime/în extras.

Traducerea înscrisului prezentat are un număr de .... pagini şi a fost efectuată potrivit cererii
scrise înregistrate cu nr. ............/zz.ll.aaaa, păstrate în arhiva subsemnatului.

S-a încasat onorariul de ...... lei, cu chitanţă/bon fiscal/ordin de plată nr. ................/zz.ll.aaaa."

Copia înscrisului care se traduce se anexează traducerii, cu aplicarea ştampilei şi a semnăturii

interpretului şi traducătorului autorizat pe marginile alăturate la îmbinarea a două file, astfel încât
ştampila de legătură să fie aplicată pe toate filele înscrisului, care se numerotează, se capsează, se cos
sau se broşează.

Încheierea de legalizare a traducerii sau a semnăturii traducătorului se semnează de notarul

public și se atașează la traducere.

Secțiunea 5. Înregistrarea

Încheierea de legalizare a traducerii sau a semnăturii traducătorului va primi un număr din

Registrul general notarial, fără a se înregistra și în Opisul registrului general. În cazul în care se solicită
mai multe exemplare, fiecare va primi un număr separat, iar pe matcă (exemplarul din arhiva biroului)
se vor menționa toate numere alocate exemplarelor solicitate.

Procedura primirii în depozit

de înscrisuri și documente

Secțiunea 1. Aspecte generale

Procedura primirii în depozit de bunuri este acea procedură prin intermediul căreia o persoană
are posibilitatea de a depune în depozitul biroului notarial bunuri, înscrisuri sau documente cu scopul
de a le conserva substanța sau starea în care se află ori de a nu li se altera conținutul85.

Obiect al procedurii primirii în depozit îl reprezintă, așadar, bunurile, înscrisurile sau

documentele.

85
I.Popa, A.-A. Moise, op cit., pag. 364
 În cazul în care procedura se îndeplinește în cadrul procedurii succesorale, obiect al procedurii
îl pot constitui, pe lângă bunuri, înscrisuri ori documente, și sumele de bani găsite cu ocazia
inventarului succesoral.

Tot obiect al depozitului îl pot constitui și amprentele sau tiparele dispozitivelor silvice speciale
de marcat care au făcut obiectul procedurii de certificare de sigiliu.

În ceea ce privește bunurile, obiect al procedurii îl pot constitui doar bunurile mobile corporale
neperisabile.

Prin înscris, conform art. 265 C.proc.civ. se înțelege orice scriere sau altă consemnare care care
cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare și stocare.

Prin document se înțelege orice scriere sau consemnare care depășește noțiunea de înscris86.
De aceea, putem afirma că orice înscris reprezintă un document dar nu orice document reprezintă un
înscris (spre exemplu, fotografiile sau planșele sunt documente dar nu sunt înscrisuri).

Pe durata depozitării, notarul public nu are dreptul să aducă atingere obiectului depozitului.
Prin excepție, în cazul în care depozitul se constituie în cadrul procedurii succesorale, potrivit art. 1118
al. 2 C.civ, din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moştenitorilor sau celor care locuiau cu
defunctul şi gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:

a)întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;

b)plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata
asigurărilor sociale;

c)acoperirea cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor moştenirii.

Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura, este să fie îndeplinite următoarele
condiții cumulativ:

- spațiul și utilitățile de care dispune biroul notarial să permită primirea în depozit;

- solicitantul să fie prezent personal în fața notarului public, care îl va identifica;

- solicitantul să formuleze cerere de primire în depozit, scris sau verbal;

- obiectul primirii în depozit să fie reprezentat de bunuri, înscrisuri, documente sau sume de
bani;

- bunurile, înscrisurile sau documentele predate în depozit să nu fie sau să nu conțină dispoziții
contrare legii sau bunelor moravuri;

- deponentul să dea o declarație pe proprie răspundere privind proveniența legală a bunurilor;

- depozitarea să nu contravină legii sau bunelor moravuri.

Secțiunea 2. Sediul materiei

86
I.I.Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 707
 Procedura primirii în depozit este reglementată de art. 12 lit. g și 154 din Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de prevederile art. 325-326 din
Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Au competența de a primi în depozit bunuri și înscrisuri:

a. notarul public, conform art. 12 lit. g din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată. Nefiind vorba despre o competență exclusivă, orice notar din țară poate primi
în depozit bunuri, înscrisuri sau documente. Prin excepție, atunci când primirea în depozit privește
bunuri succesorale, vor trebui respectate regulile de competență teritorială prevăzute de lege.

b. misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, conform art. 18 al.2 lit. g din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată.

Secțiunea 4. Procedura primirii în depozit

§4.1. Formularea cererii

Cererea poate fi scrisă sau verbală. Aceasta trebuie să cuprindă datele de identificare ale
solicitantului, datele de identificare ale bunului, înscrisului sau documentului depus în depozit, datele
de identificare ale persoanei căreia i se va elibera depozitul, termenul de păstrare precum și semnătura
solicitantului.

Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată, indiferent dacă bunul ori înscrisul îi
aparține sau nu.

§4.2. Identificarea părții

La primirea cererii, notarul public va identifica partea în modalitățile arătate anterior.

§4.3. Prezentarea și verificarea obiectului

Solicitantul va prezenta notarului public bunul, înscrisul sau documentul.

Notarul public va verifica dacă deținerea acestuia nu contravine legii sau bunelor moravuri. În
acest sens, legea prevede obligația și pentru deponent de a da o declarație pe proprie răspundere
privind proveniența legală a bunurilor. Refuzul deponentului de a declara proveniența bunului ori
constatarea provenienței ilegale a bunului ori înscrisului atrage imposbilitatea instrumentării
procedurii.

Notarul public va cântări dacă spațiul și dotările biroului său permit îndeplinirea acestei
proceduri. Legea prevede faptul că acesta poate apela la o societate specializată în scopul îndeplinirii
procedurii, în cazul în care spațiul nu îi permite să îndeplinească procedura.

§4.4. Încheierea de primire în depozit

În cazul în care toate condițiile primirii în depozit sunt îndeplinite, notarul va admite cererea,
întocmind în acest sens o încheiere. Notarul public va menţiona, în încheiere, că s-au îndeplinit
condiţiile esenţiale ale primirii în depozit, în sensul art. 84 lit. g), prin următoarele menţiuni:
 a)data depunerii (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii, şi ora;

b)identificarea înscrisurilor sau a bunurilor predate, arătându-se toate datele necesare în acest
scop. Identificarea înscrisurilor este lesne de realizat, de regulă efectuându-se prin indicarea părților,
a datei, a numărului, dacă acesta există etc. Identificarea bunurilor se face prin descrierea cât mai
exactă a acestora și a stării în care se află;

c)numele deponentului şi al persoanei căreia trebuie să i se elibereze înscrisurile sau bunurile;

d)termenul de păstrare.

Încheierea de primire în depozit se întocmeşte în numărul de exemplare cerut de parte, plus

unul pentru arhiva biroului notarial și se semnează de notarul public.

§4.5. Restituirea depozitului

Restituirea depozitului se face fie la expirarea termenului pentru care fost constituit depozitul,
fie înainte de termen, la cererea deponentului sau a succesorilor săi (care vor trebui să își dovedească
calitatea de moștenitori). Prin excepție, în cazul în care depozitul s-a constituit în cadrul procedurii
sccesorale, durata depozitării este limitată de lege la durata procedurii succesorale.

Notarul public este obligat să restituie bunurile, înscrisurile sau documentele deponentului sau
succesorilor acestuia ori persoanei desemnate de deponent. Restituirea se face pe baza semnăturii
părţilor, a succesorilor sau, după caz, a reprezentanţilor acestora, în registrul de depozite.

Secțiunea 5. Primirea în depozit a amprentelor dispozitivelor speciale de marcat

În cuprinsul art. 1 din Regulamentul privind forma şi modul de utilizare a dispozitivelor speciale
de marcat, precum şi modul de marcare a arborilor sau a unor loturi de arbori87 sunt definite
dispozitivele speciale de marcat ca fiind instrumente cu regim special, care se folosesc de personalul
silvic împuternicit sau de personalul care emite documente de însoţire a materialelor lemnoase pentru
marcarea arborilor destinaţi recoltării, arborilor care delimitează parchetele de exploatare, cioatelor
arborilor tăiaţi ilegal şi materialelor lemnoase care se transportă pe căile rutiere, feroviare şi navale.

Unităţile specializate abilitate pentru confecţionarea dispozitivelor speciale de marcat au

obligaţia ca, înainte de a le comuninca către deținător, să transmită amprenta dispozitivului special de
marcat în vederea înregistrării în Registrul naţional electronic al amprentelor dispozitivelor speciale de
marcat, gestionat de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România prin Centrul Naţional de
Administrare a Registrelor Naţionale Notariale.

Art. 2 al aceluiași Regulament stabilește obligația deținătorilor de a depune amprenta acestor

dispozitive, în termen de 10 zile de la primire/ridicare de la unitatea specializată, în depozitul birourilor
notarilor publici în vederea păstrării până la casarea dispozitivului.

Dispozitivele speciale de marcat au regimul mărcilor şi sigiliilor, dar depunerea amprentei lor
în depozitul biroului notarial se va face conform procedurii primirii în depozit.

Așadar, în această materie se vor îndeplini două proceduri: una de legalizare a amprentei
dispozitivului special de marcare și una de primire în depozit a încheierii de legalizare a dispozitivului

87
Aprobat prin Ordinul Ministerului Mediului și Pădurilor nr. 1.346 din 2 mai 2011, publicat în M.Of. nr. 345 din
18 mai 2011
special de marcare88. Ceea ce se primește în depozit este, în consecință, amprenta legalizată a
dispozitivului, aplicată pe un suport de hârtie, iar nu dispozitivul însuși.

Secțiunea 6. Înregistrarea

Încheierea de primire în depozit va primi un număr din Registrul de depozite. În cazul în care
se solicită mai multe exemplare, fiecare exemplar va primi același număr.

La începutul fiecărui an, notarul public procedează la reînscrierea în ordine cronologică în

registrul de depozite a depozitelor neeliberate, începând cu înscrierea cea mai veche, care va purta nr.
1 din registru.

Eliberarea de duplicate ale înscrisurilor originale

Secțiunea 1. Aspecte generale

Duplicatul reprezintă actul notarial care îmbracă aceeași formă, are același conținut și produce
aceleași efecte ca și actul original, dar care nu poartă semnătura celor care au semnat înscrisul
original89.

Duplicatul de pe actul original se deosebește de duplicatul eliberat în cadrul acestei proceduri

prin faptul că acesta din urmă se eliberează ulterior datei întocmirii actului original. O particularitate a
acestui tip de duplicat este aceea că el se poate elibera după orice act notarial, nu neapărat după un
act autentic.

Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura eliberării duplicatului, este necesar să fie
îndeplinite următoarele condiții cumulativ:

- originalul actului să se afle în arhiva notarului în fața căruia s-a formulat cererea, fiind
indiferent dacă actul original a fost sau nu a fost întocmit de notarul care eliberează duplicatul;
- cererea de eliberare să fie formulată de oricare dintre părțile actului, de reprezentantul legal
sau convenţional al acestora, de succesorii acestora sau de orice persoană care justifică un drept sau
un interes legitim;
- actul notarial să nu fi fost revocat sau anulat, total sau parțial;
- cererea să fie formulată la o dată ulterioară întocmirii actului.

Secțiunea 2. Sediul materiei

Procedura eliberării de duplicate este reglementată de art. 12 lit. k și 156 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de prevederile art.
328 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența

Au competența de a elibera duplicate:

88
I.I.Popa, A.-A. Moise, F. A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D.Negrilă, op cit., pag. 766
89
I.Popa, A.-A. Moise, op cit, pag. 370
 a. notarul public, conform art. 12 lit. k din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale, republicată. În materia eliberării de duplicate, notarul nu are o competentă generală, ci una
specială. Astfel, potrivit art. 15 lid. d din aceeași lege, eliberarea duplicatelor de pe actele notariale se
face de notarul public în a cărui arhivă se află originalul actelor notariale. Prin excepție, competenţa
eliberării duplicatelor de pe actele emise de notariatele de stat sau de alte organe cu activitate
notarială aparţine instituţiei care a preluat arhiva acestora;
b.misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, conform art. 18 al.2 lit. d din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, pot elibera duplicate de pe actele
notariale întocmite de ele.

Secțiunea 4. Procedura eliberării de duplicate

§4.1. Formularea cererii

Eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale este o procedură care se realizează în baza

unei cereri scrise sau verbale. Cererea trebuie să cuprindă datele de identificare ale solicitantului,
înscrisul după care se solicită duplicatul, numărul de exemplare solicitat precum și semnătura
solicitantului.

Potrivit legii, cererea de eliberare se formulează de oricare dintre părțile actului, de

reprezentantul legal sau convenţional al acestora, de succesorii acestora sau de orice persoană care
justifică un drept sau un interes legitim. În cazul actelor în care figurează mai multe părți, duplicatul
poate fi eliberat și doar la cererea uneia, fără a fi necesar acordul tuturor părților.

La fel ca și în cazul altor proceduri, notarul public va identifica persoana solicitantului și va

verifica, dacă este cazul, interesul.

§4.2. Verificarea competenței

La primirea cererii, notarul public își va verifica, din oficiu, competența. După cum am arătat
anterior, competența de eliberare a duplicatului aparține notarului în arhiva căruia se află actul,
indiferent dacă acesta a întocmit actul sau nu.

§4.3. Încheierea

Duplicatul reprezintă redarea fidelă a conţinutului actului şi a încheierii notariale, cu excepţia

semnăturii părţilor şi a notarului instrumentator. În textul duplicatului se reproduc, cuvânt cu cuvânt,
cuprinsul înscrisului şi cel al încheierii prin care s-a încuviinţat întocmirea înscrisului original. În locul
semnăturilor originale ale părţilor şi a notarului public instrumentator se menţionează doar numele şi
prenumele fiecărui semnatar.

Duplicatul se semnează doar de notarul public care îl eliberează.

Potrivit art. 328 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activității notariale, pe prima pagină a duplicatului se aplică o parafă cu menţiunea "DUPLICAT". După
redarea fidelă a conţinutului actului, inclusiv a conţinutului încheierii notariale, se introduce formula
de duplicat, cu următorul cuprins, sub care notarul public semnează şi aplică sigiliul: "Prezentul duplicat
al actului ..., cu nr. ........., din data ........, încheiat de către notarul public ..., se eliberează la cererea lui
..., în calitate de ........, domiciliat în ..., identificat cu ..., CNP .........., într-un număr de ... exemplare, de
..., notar public, şi are aceeaşi forţă probantă ca originalul. Onorariul în sumă de ...... lei s-a încasat cu
chitanţă/bon fiscal/ordin de plată nr. .....". În cazul înscrisurilor prevăzute la art. 101 din lege, formula
de duplicat va avea următorul conţinut: "Prezentul duplicat al actului ......., cu nr. .........., din data .......,
încheiat de către notarul public ..........., se eliberează la cererea lui ......., în calitate de ......., domiciliat
în ................, identificat cu ......., CNP ........., într-un număr de ....... exemplare, de .............., notar public,
are aceeaşi forţă probantă ca originalul şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Onorariul în sumă
de ....... lei s-a încasat cu chitanţă/bon fiscal/ordin de plată nr. ........".

Dacă originalul actului a fost rectificat, duplicatul cuprinde atât conţinutul actului, cât şi pe cel
al încheierii de rectificare.

Duplicatul are aceeaşi forţă probantă ca şi înscrisul original.

Secțiunea 5. Înregistrarea

Duplicatul va primi un număr din Registrul general notarial și va purta data eliberării,
înregistrându-se, totodată, și în Opisul registrului general. În cazul în care se solicită mai multe
duplicate de pe același act, se va aloca un număr distinct pentru fiecare exemplar eliberat.

Reconstituirea actelor originale

Secțiunea 1. Aspecte generale

Reconstituirea actelor originale este procedura prin care se reface un înscris dispărut, din care
nu mai există niciun exemplar original.

Obiect al procedurii îl reprezintă, așadar, doar actele care au existat dar care au dispărut din
orice motiv, în totalitate, astfel încât nu mai există niciun exemplar original.

Pentru ca notarul public să poată îndeplini procedura reconstituirii, este să fie îndeplinite
următoarele condiții cumulativ:

- solicitantul să fie prezent personal în fața notarului public, care îl va identifica;

- solicitantul să formuleze cerere de reconstituire, scris sau verbal;

- actul a cărui reconstituire se solicită să fi existat;

- actul a cărui reconstituire se solicită să fi dispărut;

- actul să fi fost întocmit de notarul căruia se adresează cererea ori să se afle în arhiva sa;

- procedura de citare a părților sau a succesorilor acestora să fi fost legal îndeplinită;

- părțile sau succesorii acestora să nu se opună procedurii reconstituirii.

Secțiunea 2. Sediul materiei

Procedura reconstituirii actelor originale este reglementată de art. 157 din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de prevederile art. 329 din
Regulamentul de aplicare a acesteia.
 Secțiunea 3. Competența

Au competența de a reconstitui acte originale:

a. notarul public care a întocmit actul a cărui reconstituire se solicită sau, dacă acestuia i-a
încetat calitatea, notarul public care a preluat arhiva sau cel desemnat în acest scop de către
preşedintele Colegiului director al Camerei, conform art. 157 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici
și a activității notariale, republicată. În cazul în care un notar își desfășoară activitatea într-o societate
profesională, asociatul său nu va putea reconstitui actul dispărut;

b. judecătoria în circumscripția căreia se află sediul biroului notarului public care a întocmit
actul dispărut, în cazul în care părțile sau succesorii acestora se opun reconstituirii. Tot judecătoria este
cea competentă să reconstituie un act și atunci când acesta a fost întocmit de alte organe cu activtate
notarială. În acest caz, competența aparține judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul organul
care a întocmit actul sau se află domiciliul ori sediul uneia dintre părţi, după caz.

Secțiunea 4. Procedura reconstituirii actelor originale

§4.1. Formularea cererii

Cererea poate fi scrisă sau verbală. Aceasta trebuie să cuprindă datele de identificare ale
solicitantului, actul a cărui reconstituire se solicită, datele de identificare ale părților sau, după caz, ale
succesibililor, precum și semnătura solicitantului.

Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată, indiferent dacă este sau nu parte în
actul ce urmează a fi reconstituit. La fel ca și în cazul altor proceduri, notarul public va identifica
persoana solicitantului și va verifica, dacă este cazul, interesul.

§4.2. Verificarea competenței

La primirea cererii, notarul public își va verifica, din oficiu, competența. După cum am arătat
anterior, competența de reconstituire aparține fie notarului care a întocmit actul, fie notarului în arhiva
căruia se află actul fie notarului desemnat în acest scop de Președintele Camerei.

În cazul în care constată că sunt respectate regulile de competență, notarul public va stabili,
prin rezoluție, termenul pentru soluționarea cererii, dispunând citarea părților sau, după caz, a
succesibililor.

§4.3. Citarea părților sau a succesibililor acestora, după caz

Potrivit art. 157 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată,
reconstituirea actelor originale este o procedură care se îndeplinește doar cu acordul tuturor părților
sau, după caz, a succesorilor acestora. Calitatea de moștenitor se dovedește cu certificat de
moștenitor, certificat de calitate de moștenitor sau cu hotărâre judecătorească definitivă.

În vederea exprimării acordului la reconstituire, notarul public va dispune citarea acestora,

potrivit regulilor de procedură civilă. Partea care a depus personal cererea va primi termen în
cunoștință.

§4.4. Administrarea dovezilor

 În vederea admiterii cererii și, pe cale de consecință, a reconstituirii actului original, părțile sau
succesorii acestora trebuie să dovedească90:

- că între ele a existat un raport juridic;

- că acest raport juridic a fost constatat printr-un înscris;
- că înscrisul a fost întocmit de notarul căruia i se solicită reconstituirea sau că se află în
arhiva sa;
- că au dispărut toate exemplarele originale ale înscrisului.
Dovada tuturor acestor elemente se va face prin copii legalizate ale înscrisului prezentate de
părți sau de orice alte persoane sau instituții/autorități ori prin duplicate. Potrivit prevederilor art. 286
C.proc.civ., dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic, copia
legalizată de pe acesta constituie un început de dovadă scrisă.

În cazul în care nu mai există nici copii legalizate și nici duplicate, doctrina consideră că pot fi
utilizate și copiile simple coroborate cu alte mijloace de probă.

§4.5. Încheierea de reconstituire

În cazul în care toate condițiile reconstituirii sunt îndeplinite, notarul public va admite cererea,
reconstituind actul original și întocmind în acest sens o încheiere.

Actul notarial reconstituit va avea același conținut ca și cel original, fără, însă, a purta
semnătura părților și nici a notarului instrumentator al actului original. Actul va purta mențiunea „ACT
RECONSTITUIT”. Acestuia i se va atașa încheierea de reconstituire care va cuprinde mențiunile
prevăzute de art. 84 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată.

Încheierea de reconstituire se întocmeşte în numărul de exemplare cerut de parte, plus unul

pentru arhivă și se semnează de notarul public.

Secțiunea 5. Înregistrarea

Încheierea de reconstituire va primi un număr din Registrul general notarial. În cazul în care se
solicită mai multe exemplare, fiecare exemplar va primi același număr. Actul se va înregistra și în Opisul
Registrului general.

Procedura eliberării încheierii

cu privire la verificarea evidenţelor succesorale

Secțiunea 1. Aspecte generale

Alături de procedura medierii și a arbitrajului, procedura eliberării încheierii cu privire la

verificarea evidenţelor succesorale reprezintă și ea o procedură prealabilă obligatorie. Necesitatea ei
reiese din cuprinsul art. 193 al. 3 C.proc.civ. conform căruia „la sesizarea instanţei cu dezbaterea

90
I.Popa, A.-A. Moise, op cit, pag. 376
procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la
verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil.”

Procedura are un caracter obligatoriu ori de câte ori instanța de judecată este sesizată cu o
cerere de dezbatere a procedurii succesorale. Neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de
către instanţă, din oficiu, sau de pârât prin întâmpinare.

Pentru a se putea îndeplini această procedură este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiții, în mod cumulativ:

- persoana cu privire la care se fac verificările să fie decedată. Dovada decesului se va face cu
certificatul de deces sau cu hotărârea declarativă de moarte;
- solicitantul să depună o copie a cererii de chemare în judecată purtând mențiunea că a fost
sau nu depusă. Dovada depunerii cererii de chemare în judecată se face cu numărul de înregistrare
menționat pe cerere. S-a apreciat că o astfel de încheiere poate fi eliberată și în alte situații decât cea
prevăzută de art. 193 C.proc.civ., spre exemplu, atunci când instanța de judecată este sesizată cu o
cerere de partaj succcesoral91;
- solicitantul să aibă calitatea de succesibil sau de persoană îndreptățită;
- solicitantul să-și justifice interesul.

Secțiunea 2. Sediul materiei

Procedura eliberării încheierii privind verificarea evidențelor succesorale este reglementată de

art. 15 lit. f din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, precum și de
prevederile art. 330-331 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Secțiunea 3. Competența de eliberare a încheierii

Are competența de a elibera încheierea privind verificarea evidențelor succesorale notarul

public competent să dezbată procedura succesorală. Competența este, în acest caz, una exclusivă,
nerespectarea ei fiind sancționat cu nulitatea.

Notarul public căruia i s-a solicitat eliberarea unei astfel de încheieri are competența să
îndeplinească procedura dacă dosarul succesoral se află pe rolul biroului său ori cauza succesorală nu
a fost înregistrată pe rolul niciunui birou notarial. Per a contrario, dacă dosarul succesoral se află deja
înregistrat pe rolul altui birou notarial din aceeași circumscripție a judecătoriei, atunci notarul în fața
căruia s-a formulat cererea va îndruma partea să se adreseze notarului pe rolul cărui birou se află
dosarul.

Secțiunea 4. Procedura eliberării încheierii

§4.1. Formularea cererii

Cererea de eliberare a încheirii privind verificarea evidențelor succesorale se poate face de

orice succesibil sau de orice persoană îndeptățită.

91
UNNPR, Culegere de practică notarială, Spețe comentate, vol. VII, Ed. Notarom, București, 2020, pag. 207-
208
 Cererea va îmbrăca formă scrisă, condiție care reiese din dispozițiile art. 330 din Regulamentul
de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale potrivit cărora notarul public,
pentru eliberarea încheierii privind verificarea evidenţelor succesorale, va aplica dispozițiile legale
referitoare la înregistrarea cauzei succesorale.

Cererea poate fi înregistrată, în funcție de oțiunea notarului public, fie în Registrul general
notarial, la rubrica „alte înregistrări” și în Opisul registrului general notarial, fie în Registrul de
succesiuni și în Opisul registrului de succesiuni, formând dosar succesoral.

§4.2. Verificările efectuate de notar

În urma înregistrării cererii, notarul public va verifica Registrul de evidență a procedurilor

succesorale, ținut de Cameră.

Dacă în urma verificării rezultă că succesiunea a fost soluționată deja, atunci notarul va elibera
încheierea fără a mai proceda la verificarea altor registre.

Dacă în urma verificării se constată că succesiunea nu a fost dezbătută și nu se află pe rolul

niciunui birou notarial, notarul public va proceda la interogarea registrelor naționale notariale:
Registrul național de evidență a succesiunilor RNNES (numai în situaţia în care defunctul a avut ultimul
domiciliu în străinătate sau nu i se cunoaşte domiciliul, dar de pe urma căruia au rămas bunuri pe
teritoriul României), Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale RNNEOS, Registrul național
notarial de evidență a liberalităților RNNEL. Rezultatul interogării acestor registre se concretizează în
certificate sau adeverințe care se comunică notarului public în sistem informatizat.

§4.3. Eliberarea încheierii cu privire la rezultatul verificărilor efectuate

Notarul public va elibera încheierea cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în termen de

3 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii. În încheiere se vor înscrie rezultatele verificărilor
cuprinse în certificatele sau adeverinţele eliberate din registrele succesorale.

În cazul în care cererea s-a înregistrat în Registrul general notarial, încheierea va purta numărul
din data înregistrării și data eliberării. În cazul în care s-a format succesoral, numărul încheierii va fi
numărul dosarului succesoral iar data va fi cea a eliberării92.

Controlul activității notariale

În vederea verificării modalității de îndeplinire a actelor și procedurilor notariale, activitate

notarială poate fi supusă fie controlului judecătoresc, fie controlului administrativ profesional.

Secțiunea 1. Controlul judecătoresc

92
Despre variantele soluționării cererii, a se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op cit., pag. 184-185
 Potrivit dispozițiilor art. 159 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,
republicată, actele notariale pot fi atacate prin două mijloace procedurale: acțiunea în anulare și
plângerea.

Acțiunea în anulare poate fi exercitată de părţi sau de orice persoană interesată. Persoană
interesată este cea care poate să justifice un interes în anularea sau constatarea nulității actului. Ea se
soluționează de instanța judecătorească competentă. Competența instanței se stabilește în funcție de
valoarea obiectului cererii și aparține fie judecătoriei fie tribunalului în circumscripția se află sediul
biroului notarului public care a instrumentat actul sau procedura notarială. Judecata cererii se face pe
procedură contencioasă, cu citarea părților. Notarul public nu va avea calitate procesuală.

Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de anulare, actul încheiat de notarul

public este prezumat a fi valabil.

Notarul public va fi încunoștiințat despre anularea sau constatarea nulității actului

instrumentat de el, direct sau prin intermediul Camerei notarilor publici din care face parte. Despre
anulare se face mențiune pe originalul actului și pe duplicatul aflat în arhiva biroului notarial.

Anuarea sau constatarea nulității unui act poate atrage angajarea răspunderii notarului public,
în condițiile art. 73 din legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, dacă
sunt îndeplinite și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Plângerea este mijlocul procedural prin care pot fi atacate încheierile de respingere a cererii
de îndeplinire a unui act sau a unei proceduri notariale.

Titularul plângerii este partea nemulţumită. Aceasta poate introduce plângere împotriva
încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial în termen de 10 zile de la data când
a luat cunoştinţă despre respingere. Termenul de 10 zile este un termen procedural care se calculează
pe zile libere, astfel încât în calculul termenului nu va intra nici prima nici ultima zi.

Competența de soluționare a plângerii aparține judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are

sediul biroul notarului public care a refuzat îndeplinirea actului. Plângerea se depune la sediul biroului
notarului public care a refuzat cererea de instrumentare a actului sau procedurii notariale iar acesta o
va înainta instanţei competente în termen de 3 zile, împreună cu dosarul cauzei.

Judecarea plângerii se face pe procedură necontencioasă, în camera de consiliu, cu citarea

tuturor părţilor interesate în cauză. Notarul public nu are calitate procesuală în judecata plângerii.

Asupra plângerii instanța se pronunță prin hotărâre. Împotriva hotărârii partea poate formula
apel, în termen de 30 de zile. Apelul se judecă și el în camera de consiliu.

În cazul admiterii plângerii, instanţa indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul iar
notarul public este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă. Instrumentarea
actului sau a procedurii notariale se va realiza doar după plata taxelor aferente.

Secțiunea 2. Controlul profesional administrativ

Controlul profesional administrativ se poate exercita de către Uniunea Naţională a Notarilor

Publici prin Corpul de control sau de ministrul justiţiei prin inspectori generali de specialitate. Consiliul
Uniunii poate delega Colegiului director al Camerei efectuarea controlului profesional administrativ cu
privire la calitatea actelor şi lucrărilor încheiate de notarii publici. Colegiul director al Camerei poate
exercita controlul activităţii birourilor notariale din circumscripţia sa prin persoane desemnate de
acesta.

Controlul administrativ vizează, conform art. 86 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
36/1995 a notarilor publici și a activității notariale următoarele:

a)respectarea prevederilor legale, regulamentare, statutare şi deontologice în activitatea notarilor

publici;

b)ţinerea corectă a evidenţelor biroului notarial şi modul de comunicare cu evidenţele gestionate de

CNARNN, precum şi cu celelalte evidenţe cu incidenţă în activitatea notarială;

c)modul de îndeplinire a actelor şi procedurilor notariale;

d)modul de constituire şi conservare a arhivei;

e)conduita notarului public în activitatea profesională şi în societate;

f)combaterea concurenţei neloiale;

g)respectarea normelor tehnice şi igienico-sanitare de funcţionare corespunzătoare a biroului notarial,

precum şi accesul liber şi neîngrădit la serviciul notarial în timpul programului de lucru cu publicul.

Controlul se dispune prin ordin de către ministrul justiției și prin dispoziție de control de către
Consiliul Uniunii. Acestea trebuie să cuprindă, cel puţin, următoarele menţiuni prevăzute de art. 87
din Regulament:

a)locul de desfăşurare a controlului;

b)durata controlului;

c)obiectivele controlului, stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 159 din lege;

d)componenţa echipei de control.

Controlul poate fi inopinat sau organizat, ori de câte ori se consideră necesar. În acest din urmă
caz, despre efectuarea controlului se aduce la cunoştinţa Camerei în care se efectuează controlul şi,
după caz, dacă notarii publici sunt nominalizaţi, notarilor publici controlaţi.

Modul de desfășurare a controlului administrativ profesional este reglementat de dispozițiile

art. 90-92 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.
Astfel, controlul se desfăşoară la sediul biroului notarial, iar notarul public trebuie să asigure echipei
de control un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară desfăşurării controlului. Dacă în cadrul
biroului nu există un spaţiu adecvat pentru derularea controlului, atunci echipa de control poate
dispune, pe perioada derulării controlului, suspendarea temporară a activităţii biroului notarial,
notarul public putând instrumenta doar acele acte şi proceduri care nu pot fi amânate.

Notarul public are obligaţia să fie prezent la sediul biroului pe toată durata controlului şi să
colaboreze la desfăşurarea acestuia în bune condiţii, cu excepţia cazului când este în imposibilitate
fortuită. Colaborarea presupune obligația notarului public de a comunica orice informaţie solicitată,
de a prezenta toate documentele solicitate, de a pune la dispoziţia echipei de control copii ale
documentelor solicitate, de a da explicaţii scrise. Notarul public nu poate opune echipei de control
secretul profesional şi prevederile legale privind protecţia datelor cu caracter personal.
 Controlul poate fi extins în cazul în care pe parcursul derulării acestuia, echipa de control
identifică acte întocmite de alţi notari publici decât notarul controlat, acte care cuprind deficienţe
grave.

Controlul se finalizează cu actul de control, care va cuprinde aspectele de fapt şi de drept

constatate cu ocazia efectuării controlului, precum şi propunerile privind măsurile ce urmează a fi
luate. La actul de control se anexează, după caz, copiile ridicate cu ocazia controlului şi notele
explicative date de notarul public.

În cazul în care, în urma controlului administrativ profesional rezultă indicii privind săvârşirea
de către notarul public a unei abateri disciplinare, efectuarea cercetării disciplinare este obligatorie.

Actul de control se comunică Registrului Național de evidență a notarilor publici - RNENP

precum și notarului public controlat care poate formula obiecţiuni, pe care le înaintează echipei de
control în termen de 7 zile lucrătoare de la primirea acestuia.

RNENP are obligaţia de a comunica anual Ministerului Justiţiei şi Casei de Asigurări a Notarilor
Publici situaţia centralizată a măsurilor dispuse în urma controalelor efectuate.

La sfârşitul fiecărui an, Corpul de control al Uniunii întocmeşte o sinteză a acţiunilor de control
efectuate în cursul anului, care se publică de către Uniune, fără nominalizarea celor supuşi controlului.