Lucrarea intitulată „Curs de drept notarial” reprezintă o încercare de a trece în revistă

multitudinea problemelor legate de activitatea notarială.

Extrem de tânără, profesia notariatului public şi-a dovedit pe deplin utilitatea şi
viabilitatea în sistemul economico-social al României de după 1990. Această profesie nu
a fost cunoscută deloc în Vechiul Regat al României, iar în Transilvania doar pentru o
perioadă relativ scurtă de timp .
Dreptul notarial a cunoscut, şi cunoaşte, mai ales în ultimii ani o importanţă
deosebită, determinată, atât de creşterea numărului raporturilor juridice civile, naţionale
şi internaţionale, cât şi de diversitatea acestora.
În ultima perioadă au avut loc evoluţii spectaculoase ale reglementărilor
normative ale dreptului civil, mai ales prin intrarea în vigoarea a Noului Cod civil,
precum şi prin modificarea spectaculoasă a Legii nr.36/1995, a notarilor publici şi a
activităţii notariale.
Modificarea substanţială a Legii nr. 36/1995 prin Legea nr. 77/2012 a revoluţionat
în mare măsură dreptul notarial.
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student va putea
identifica, explica, descrie noţiunile de bază cu privire la competenţa notarilor publici; va
identifica şi va putea explica elementele unei cereri de întocmire a unei proceduri
notariale; va înţelege modul de îndeplinire a fiecărei proceduri notariale, solicitate de
părţi; va înţelege modul de organizare a profesiei de notar public. Consideraţii generale
asupra disciplinei “ Drept notarial”

1. Notiunea si importanta disciplinei.

2. Obiectul disciplinei “ Drept notarial”
3. Naşterea şi evoluţia instituţiei notariale. Izvoarele dreptului notarial.
4. Principiile activităţii notariale.

Consideraţii generale asupra disciplinei “ Drept notarial”

1.Noţiunea şi importanţa disciplinei.

Dreptul notarial a cunoscut, şi cunoaşte, mai ales în ultimii ani o importanţă

deosebită, determinată, atât de creşterea numărului raporturilor juridice civile, naţionale
şi internaţionale, cât şi de diversitatea acestora.
În ultima perioadă au avut loc evoluţii spectaculoase ale regelemntărilor
normative ale dreptului civil, mai ales prin intrarea în vigoarea a Noului Cod civil,
precum şi prin modificarea spectaculoasă a Legii nr.36/1995, a notarilor publici şi a
activităţii notariale.
Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care
reglementează modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului public şi
procedura de întocmire a actelor notariale. Enunţarea acestei definiţii sintetice relevă
existenţa unor norme juridice cu caracter diferit: unele sunt norme ce privesc doar
organizarea activităţii notariale şi structura organelor care o exercită sau o coordonează;
altele se referă la procedura de întocmire a diferitelor acte notariale.
Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, astfel cum precizează
chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, republicată „constatarea raporturilor juridice civile sau
comerciale nelitigioase, precum si exercitiul drepturilor si ocrotirea intereselor, în
conformitate cu legea". Din aceste dispozitii legale se poate desprinde şi importanţa
deosebită a activităţii notariale şi, implicit, a dreptului notarial.
„Într-adevăr, societăţile moderne şi cu o solidă economie de piaţă se caracterizează
printr-o multiplicare accentuată a raporturilor juridice la care participă persoanele fizice
şi tot mai multe persoane juridice. Participarea la viaţa juridică implică, cu necesitate,
respectarea unei anumite ordini de drept şi a valorilor ocrotite de aceasta. Datorită acestui
fapt actele juridice nu se pot întocmi fără respectarea unor condiţii legale, fie ele de
formă, fie de fond.
Unul din marile principii ale dreptului civil este fără îndoială acela al consen-
sualismului. Aceasta înseamna că, în general, simplul acord de voinţă al părţilor este
generator de drepturi şi obligaţii corelative. Prin urmare, părţile nu sunt ţinute să recurgă
la constatarea raporturilor lor civile sau comerciale printr-un act întocmit în faţa unui
notar public. Cu toate acestea, siguranţa circuitului civil recomandă constatarea unor
atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar printr-un înscris întocmit si autentificat
de un specialist al dreptului, adica de un notar public. Întocmirea unui înscris autentic,
care sa constate raportul juridic civil sau comercial realizat de parti, este dorit si solicitat
adeseori de parti, ceea ce reprezinta o garanţie solidă a conservării drepturilor lor. Alteori,
forma autentică a actului reprezintă chiar o condiţie de valabilitate a contractului sau
operaţiei juridice întocmite de părţi
Formalismul reprezintă o caracteristică a actelor notariale. Dar formele nu sunt
un scop în sine, ci o necesitate determinată tocmai de necesitatea garantării circuitului
juridic civil si comercial. În epoca modernă, se poate constata chiar şi o anumita renaştere
a formalismului juridic”.
În literatura juridică s-a pus problema existenţei dreptului notarial ca ramură
distinctă de drept, afirmându-se că existenţa dreptului notarial, ca ramură specială de
drept, prezintă doar un interes practic limitat, de asemenea dacă obiectul de reglementare
al dreptului notarial are un caracter distinct şi unitar, dacă particularităţile relaţiilor
sociale pe care le reglementează au într-adevăr un caracter specific.
Considerăm că dreptul notarial are o anumită autonomie, întrucât atribuţiile
notarilor publici, obligaţiile şi responsabilităţile lor, fac obiectul unui ansamblu de reguli,
importante şi complexe, pentru a constitui o ramură specială de drept.
Actul notarial este un act juridic de drept privat. Acestui act juridic civil, îi
asociem un act procedural, specific dreptului notarial- încheierea notarială, care, deşi face
corp comun cu actul pe care îl determină, este totuşi distinctă de acesta, întrucât are o
anumită autonomie, nulitatea unuia nu atrage în mod obligatoriu şi nulitatea celuilalt.
Ca orice profesiune, profesiunea notarială este configurată de un sistem de
cunoştinţe juridice generale, dublat de sistemul cunoştinţelor de specialitate care se află
structurate întrun sistem precis de relaţii.
 Primele cunoştinţe au în vedere cele trei constante ale dreptului : relaţiile
juridice care modelează raporturile sociale ce interesează viaţa juridică a societăţii ;
obligaţiile juridice pe care şi le asumă partenerii relaţiilor juridice ; sancţiunile, ca măsuri
juridice garantate prin forţa coercitivă a statului, menite să asigure executarea obligaţiilor
juridice asumate de părţi, care nu sunt executate în mod voluntar.
Activitate notarului are ca premise aceste constante ale dreptului, deoarece
activităţile notariale încep cu crearea sau construcţia tehnico-juridică a actelor juridice
civile, continuă cu explicarea caracterului obligatoriu al acţiunilor asumate prin actele
juridice, de către părţi, şi se încheie cu încunoştiinţarea părţilor asupra măsurilor legale ce
intervin în cazul nerespectării obligaţiilor asumate.
Dreptul notarial se constituie, în ultimul timp, într-unul din domeniile juridice
cele mai dinamice. Activitatea notarială este implicată azi nu numai în domeniile
tradiţionale, ca: dreptul contractelor, succesiuni, dreptul familei, drepturi reale, drept
internaţional privat, ci şi în dreptul afacerilor şi în dreptul comercial. O expresie a acestei
realităţi o constituie şi numărul tot mai mare de notari publici care-şi desfăşoară azi
activitatea în ţara noastră, precum şi în alte ţări democratice.

2.Obiectul disciplinei “Drept notarial”

Din definiţia deja enunţată şi din ansamblul reglementărilor în vigoare se poate

desprinde cu uşurinţă şi obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele
juridice privitoare la organizarea activitatii notariale, statutul notarului public şi la
procedura de întocmire a actelor notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit şi
din normele privitoare la procedura succesorală notarială.
Obiectul dreptului notarial coincide şi cu obiectul disciplinei aferente acestui
domeniu. Aceasta nu înseamnă că obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la
instituţiile deja enunţate şi care au esenţialmente un caracter organizatoric şi procedural.
Domeniul de interes al dreptului notarial este însă mult mai larg şi cuprinde
varii domenii juridice. Avem în vedere, în primul rând, instituţii importante ale dreptului
civil, cum sunt cele privitoare la: contracte, una din materiile predilecte ale dreptului
notarial, succesiuni, drepturi reale si publicitate imobiliară. Dreptul familiei, îndeosebi
prin instituţiile privitoare la capacitatea persoanelor fizice si juridice şi la reprezentarea
lor, este şi el implicat în activitatea notarială. Dreptul comercial este şi el tot mai mult
implicat în activitatea notarului public. Din aceasta sferă de interes, pentru dreptul
notarial, nu trebuie ignorate nici normele dreptului internaţional privat şi ale dreptului
comerţului internaţional, căci circuitul valorilor materiale se înscrie, în epoca în care
trăim, în cadrul unor tendinţe de accelerare a procesului de integrare economică regională
şi chiar de globalizare accentuată.
Iată de ce disciplina pe care o studiem – Drept notarial - ar trebui să formeze
obiect de studiu la toate facultăţile de profil juridic din România. Pentru a fi riguroşi
trebuie să precizăm că Uniunea Naţională a Notarilor Publici - prin Consiliul său - a făcut
deja demersuri pentru cuprinderea în planurile de învăţământ a acestei discipline juridice,
astfel cum ea se studiază şi în alte ţări democratice. Soluţia nu a fost însă promovată,
până în prezent, la toate facultăţile de profil juridic din România.
Lipsa de interes pentru studiul dreptului notarial se justifică, cel puţin în parte,
prin faptul că normele care-l alcătuiesc nu se constituie într-o ramura de drept
tradiţională. Dar, pentru noi, întrebarea cardinală este tocmai aceea de a cunoaşte dacă
dreptul notarial este sau nu o ramură de drept. În doctrina românească aceasta problemă
nu a fost supusă unei analize riguroase şi nici nu există puncte de vedere divergente în
materie.
În dreptul francez autonomia dreptului notarial, ca ramură de drept, este
controversată, în pofida faptului că civilisti de mare prestigiu consideră că ne aflăm în
prezenţa unei „ramuri speciale de drept" (A. Colin, H. Capitant, Cours de droit civil
francais, 1924). În ceea ce ne priveşte socotim că, pentru viaţa juridică, este necesară
introducerea acestei materii de studiu pentru toţi studenţii facultăţilor de drept.

3. Naşterea şi evoluţia instituţiei notariale.Izvoarele dreptului notarial.

Denumirea de „notar” şi „ act notarial” a apărut odată cu naşterea instituţiei

notariatului, în forma sa cea mai primitivă, în orânduirea sclavagistă. De aceea se spune
că instituţia notariatului este o instituţie milenară.
În Roma antică, patricienii bogaţi se ocupau cu numeroase tranzacţii şi afaceri
comerciale şi foloseau sclavii lor, cu ştiinţă de carte, ca să noteze elementele esenţiale ale
discuţiilor ce se purtau cu ocazia încheierii convenţiilor.
Cu timpul, aceşti sclavi s-au specializat, iar redactarea notelor a devenit oarecum
uniformă, cei care se ocupau cu această activitate fiind numiţi “notari”, adică cei care iau
notiţe. Spre sfârşitul epocii republicane, la Roma, s-a născut instituţia tabelionilor, fiind
socotită străbuna notariatului. Propagarea treptată a documentelor scrise a determinat
apariţia unei profesii liberale, anume aceea a tabelionului, persoanele care o exercitau
fiind specializaţi în redactarea documentelor juridice.Tabelionii au devenit treptat experţi
în cunoaşterea legilor şi a formulelor juridice, funcţia lor depăşind pe aceea de simplă
redactare a unor documente juridice, ei devenind adevăraţi asesori ai părţilor nu numai în
materia convenţiilor private, ci şi în privinţa redactării unor petiţii, atestări sau certificări
solicitate de tribunale.
După destrămarea Imperiului roman şi creşterea puterii bisericii, notariatul s-a
dezvoltat în cadrul acestei instituţii, folosind pentru actele juridice clerici şi chiar laici.
De asemenea contribuţia unor celebre universităţi italiene a fost remarcabilă în
evoluţia dreptului notarial. Este vorba despre Universitatea din Bologna, una dintre cele
mai vechi instituţii de învăţământ europene, unde trei juriştii celebri au elaborat lucrări de
căpătâi în domeniul dreptului notarial. Astfel, primul dintre ei a scris un tratat în
domeniul notarial, şi anume profesorul Rainiero de Perugia, între anii 1222-1234, intitulat
„Ars notariae", care cuprindea trei părţi : contractele ; dispoziţii de ultimă voinţă şi
înscrisuri . A doua lucrare remarcabilă aparţine profesorului Salatiel, intitulată tot „Ars
notariae"şi cuprinde tot trei părţi : contracte şi pacte ; dispoziţii testamentare şi regimul
succesoral ; formulare procesuale. Al treilea profesor, Rolandino, a răspândit în Italia şi
întreaga Europă principiile lui „Ars notariae", prin propriile lucrări.
La sfârşitul perioadei feudale, odată cu creşterea puterii monarhice, notariatul devine
un organ de stat, cu dreptul exclusiv de a redacta şi autentifica actele juridice pe teritoriul
unde funcţionează, în schimbul unor taxe care erau vărsate la vistieria statului.
În secolul al XVII-lea, s-au pus bazele întocmirii actelor notariale, acestea primind
prin sigiliul şi semnătura notarului o forţă probantă deosebită, putând fi puse în executare
fără proces şi numai în baza unui ordin de plată emis de instanţă în temeiul actului
notarial.
În ţara noastră, originea notariatului este plasată în secolul al XII-lea (în
Transilvania) şi secolul al XIV-lea (în Ţara Românească şi Moldova).
În Transilvania, Cancelaria regală maghiară era foarte bine organizată, fiind condusă
de un arhiepiscop. În cadrul cancelariei funcţiona notarul special care îndeplinea şi
funcţia de secretar al regelui. În această din urmă calitate autentifica actele cu inelul
regelui, iar cancelaria cuprindea mai mulţi notari, care scriau după un formular tip.
În Principatele Române, justiţia şi administraţia constituiau un atribut personal al
domnitorului, astfel că legalizarea oricăror înscrisuri se putea face numai la cancelaria
domnească, condusă de un logofăt, neexistând o activitate notarială mai temeinic
organizată.
La 1 septembrie 1886 a fost promulgată Legea pentru autentificarea actelor, prin
care această sarcină a fost dată în competenţa instanţelor judecătoreşti. Instanţele
judecătoreşti (tribunalele de judeţ, judecătoriile de ocol, judecătoriile comunale) se
ocupau numai de autentificarea actelor, iar redactarea acestora se efectua de avocaţi.
Conform legii, atribuţiile notariale erau date şi în competenţa comisarilor de poliţie şi
primăriilor.
Acest sistem nu se aplica în Ardeal, unde activitatea notarială se realiza de către
notarii publici.
Atribuţiile notarilor publici în Transilvania şi Bucovina au fost menţinute şi după
Marea Unire din 1918.
Prin Decretul 79/1950 a fost înfiinţat Notariatul de Stat, prin care au fost stabilite
atribuţiile notariatelor: autentificarea înscrisurilor, legalizările de acte şi trimiterile în
posesie ale moştenitorilor. Ulterior, prin Decretul nr.377/1960, atribuţiile notariatelor de
stat au fost lărgite în mod considerabil. Procedura succesorală a fost reglementată prin
Decretul nr.40/1953. Notariatele de stat din România erau organizate după modelul
sovietic şi funcţionau ca organe administrative, cu atribuţii specifice activităţii
necontencioase. Notarii de stat erau consideraţi ca funcţionari publici, activitatea acestora
fiind coordonată de Ministerul Justiţiei.
Descentralizarea economică şi tranziţia spre o economie de piaţă au impus o
organizare modernă a profesiilor liberale, inclusiv a profesiei de notar public. Activitatea
acesteia este reglementată de Legea nr.36/1995.
Izvoarele dreptului notarial sunt:
Codul civil, care reglementează instituţii juridice de o importanţă deosebită pentru
dreptul notarial;
Codul de procedură civilă, care reglementează regimul general al probelor,
reprezentarea judiciară, renunţarea la judecată ori la dreptul pretins, renunţarea la căile de
atac, procedurile necontencioase;
Codul fiscal şi normele metodologice de aplicare a acestuia;
Codul de procedură fiscală.

4. Principiile activităţii notariale.

Principiile de bază ale activităţii notariale pot fi desprinse atât din prevederile
Legii nr.36/1995, legea notarilor publici şi a activităţii notariale, cât şi din textele
constituţionale care sunt aplicabile activităţii notariale.
 4.1. Principiul legalităţii

Aplicarea acestui principiu presupune respectarea de către notarul public a tuturor

legilor, în sens larg, dar şi organizarea activităţii propriu-zise, în sensul constituirii
birourilor notariale în conformitate strictă cu legea.
Pentru a-şi îndeplini prerogativele, notarul public trebuie să aibă un birou notarial
organizat în conformitate cu prevederile Legii nr.36/1995, să fie în funcţie, iar actul
întocmit de notarul public să fie în strictă conformitate cu legea. În Legea 36/1995, la art.
9 se specifică, cităm: „ (1)Notarii publici şi instituţiile prevăzute la art. 8 care desfăşoară
activitate notarială au obligaţia să verifice, în scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care
le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să
dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles
sensul şi le-au acceptat efectele.
(2)În cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va
refuza întocmirea lui”, iar art. 79, alin.(1) dispune: „Notarul public are obligaţia să
desluşească raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să
verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea
îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.”
Ca atare, textele citate consacră obligaţia notarului public de a verifica legalitatea
actelor pe care le instrumentează, conferindu-i notarului un important rol activ.
Respectarea legalităţii şi rolul activ al notarului sunt de natură să înfăptuiască
funcţia preventivă a activităţii notariale.

4.2. Principiul egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor în faţa notarului public

Acest principiu are la bază dispoziţiile art.10 al Legii 36/1995, care dispun
următoarele: „Activitatea notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”
Acest principiu derivă din dispoziţiile constituţionale ale art.16 din Constituţia
României , privitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
Notarul public nu va putea refuza încheierea unui act notarial pe unul din motivele
enunţate la art.10 (rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, etc.)
Notarul public are obligaţia de asigura echilibrul dezbaterilor în faţa sa, de a face
ca poziţia de egalitate a părţilor să fie una reală, autentică.

4.3 Principiul păstrării secretului profesional

În activitatea lor, notarii iau cunoştinţă de anumite fapte sau împrejurări cu caracter
confidenţial, pe care părţile nu doresc, din diferite motive, să le facă publice.
De aceea notarul public este obligat să respecte confidenţialitatea lucrărilor
întocmite şi să nu divulge datele şi informaţiile ce i-au fost încredinţate, acestea
netrebuind să fie cunoscute de terţi şi chiar de persoane foarte apropiate părţilor actului.
Art. 69 din lege precizează: „Notarul public şi personalul biroului notarial au
obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat
cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, respectiv după
încetarea raporturilor de muncă, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate
şi eliberează de această obligaţie.”
Aşa cum precizează chiar textul de lege, această obligaţie subzistă şi după încetarea
funcţie de notar public, bineînţeles cu excepţia cazurilor în care legea sau partea
interesată eliberează pe notar de această îndatorire. Obligaţia notarilor de a păstra secretul
profesional le impune interdicţia de a da informaţii despre actele instrumentate şi, de
asemenea, accesul la arhiva notarială trebuie să fie, de principiu, restricţionat.
Există excepţii de la aceste principii. Astfel, notarul public trebuie să pună la
dispoziţia părţilor, succesorilor acestora sau reprezentanţilor legali sau convenţionali,
documentele care le privesc, aflate într-un dosar întocmit cu privire la acestea sau copii,
certificate sau extrase de pe acestea.
Dar, în anumite situaţii actele originale şi documentele care au stat la baza acestora,
pot fi scoase din arhiva biroului. Astfel, înscrisurile care constituie probe întro cauză
penală aflată în curs, pot fi scoase temporar din arhivele notariale numai la cererea
procurorului sau a instanţei de judecată, în condiţiile Codului de procedură penală, pe
baza unui proces verbal încheiat cu persoana delegată în acest sens. Dacă actele notariale
sunt cercetate pentru fals acestea rămân la dosarul cauzei, dacă sunt declarate false, în caz
contrar acestea se vor restitui.
Obligaţia de confidenţialitate revine, aşa cum am văzut, şi angajaţilor biroului, atât
pe perioada contractului de muncă, cât şi după încetarea raporturilor de serviciu.
Confidenţialitatea este, în primul rând, o normă morală care stă la baza conduitei
notarului public.
De asemenea, confidenţialitatea este o normă juridică, o obligaţie profesională pe
care o au toţi profesioniştii care sunt depozitarii unor informaţii cu caracter privat.
Totuşi, această obligaţie nu este opozabilă şi organelor care, în temeiul unor norme
speciale, solicită notarilor raportarea unor date confidenţiale (Oficiul Naţional de
Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor , A.N.A.F-ul , instanţele de judecată, organele
de cercetare penală).
Secretul profesional şi confidenţialitatea unor informaţii are, totuşi, un caracter
relativ, în sensul că asemenea informaţii pot ajunge la cunoştinţa terţilor prin intermediul
altor instituţii la care ajung actele notariale: Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,
prin birourile de carte funciară unde se înregistrează actele notariale prin care se transmit,
se modifică ,se constituie sau se sting drepturi reale imobiliare, primăriile, prin serviciile
de taxe şi impozite unde, de asemenea, se înregistrează actele notariale prin care se
transferă drepturi de proprietate, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare care, de
asemenea, este o instituţie de publicitate.
Dezvăluirea secretului operaţiunilor de către notarul public, fără consimţământul
părţilor, ar putea duce la cercetarea necesară constatării daunelor morale şi materiale.

4.4. Principiul realizării unui serviciu de interes public

Activitatea notarilor publici este materializată prin încheierea de acte şi prin

consultaţii notariale. Scopul acestei este, aşa cum precizează art. 1 din lege, constatarea
raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase ale persoanelor fizice şi juridice,
precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea. Ordinea
de drept nu poate fi neglijată faţă de modul de efectuare a operaţiunilor juridice notariale ,
aşa că legea conferă actului notarial forţa probantă şi caracterul unui act de autoritate
publică.
Legiuitorul consacră în mod expres că: „Notarul public este învestit să
îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome.”

4.5. Principiul disponibilităţii

Acest principiu este situat în Capitolul V din Lege, la art.77, alin.(1), potrivit
căruia toate actele se îndeplinesc la cerere.
Acest principiu are incidenţă asupra întregii activităţi notariale, sesizarea
reprezentând premisa activităţii notariale.
Chiar şi în situaţia dezbaterii procedurii succesorale, putem vorbi despre sesizarea
notarului public, această sesizare chiar dacă nu provine de la partea direct interesată, se
face de către secretarul consiliului local al unităţii administrativ-teritoriale pe teritoriul
căreia se găsesc bunurile mobile sau imobile ale autorului succesiunii.
Conform acestui principiu, al disponibilităţii, părţile se pot adresa oricărui notar
public(chiar şi în situaţia dezbaterii moştenirii, când, chiar dacă au fost citaţi la un anume
notar public, părţile pot solicita transferul dosarului succesoral la un alt notar public ,ales
de către părţi), îşi pot retrage cererea de încheiere a actului şi de a renunţa la
instrumentarea actului solicitat.
Cererea adresată notarului public pentru îndeplinirea oricărei proceduri poate fi
atât verbală cât şi scrisă. Bineînţeles, în practică se apelează mai ales la cererea scrisă
pentru a se dovedi la nevoie că părţile chiar au solicitat încheierea actului, în caz contrar,
unele persoane, care dau dovadă de mai puţină bună-credinţă, putând nega solicitarea
încheierii actului.

4.6. Principiul responsabilităţii notarului pentru întreaga activitate

Răspunderea notarului public pentru actele şi faptele sale este mult mai strictă în
raport cu alte profesii juridice.
Răspunderea notarului public poate fi angajată în condiţiile legii civile pentru
încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu.
Astfel, răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată în condiţiile legii
civile pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat cu
vinovăţie sub forma relei-credinţe un prejudiciu, stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă (art.72 din Lege).
Şi în Codul civil este reglementată în mod expres răspunderea notarului public prin
repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică.
Pentru garantarea recuperării prejudiciului de către persoanele vătămate în
drepturile lor, notarii publici sunt obligaţi să se asigure pentru răspunderea profesională
la Casa de asigurări a notarilor publici încă de la începutul activităţii lor, astfel încât, dacă
sunt îndeplinite condiţiile, Casa de asigurări va achita în numele notarului prejudiciul
cauzat de acesta urmând a se întoarce în regres împotriva notarului.
 Pentru săvârşirea de abateri disciplinare, notarul public răspunde, în condiţiile art.
73 din Lege, şi disciplinar, dar pentru abateri grave, de natură penală, intervine şi
răspunderea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Şi, în fine, actele şi activitatea notarului public sunt supuse controlului
judecătoresc ori administrativ al organelor de conducere ale Uniunii .

4.7. Principiul îndeplinirii actelor notariale în limba română

Principiul rezidă din prevederile art.81, alin.(1) din Lege: „Actele solicitate de părţi
şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română.”, având în vedere că în
România limba oficială este limba română. Dar legea conţine prevederi semnificative şi
cu privire la dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau a celor care nu
cunosc limba română de a lua cunoştinţă de conţinutul actelor prin intermediul unui
traducător sau interpret. Această funcţie poate fi îndeplinită şi de notarul public, dacă
limba străină este limba sa maternă sau este autorizat interpret sau traducător, sau de o
altă persoană autorizată ca interpret sau traducător de Ministerul justiţiei, în condiţiile
legii.

BIBLIOGRAFIE

Lector univ. dr. Ion Marin – Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii în

domeniul notarial, de cadastru şi de publicitate imobiliară- Teză de doctorat - Bucureşti –
2008 ;
Ioan Popa, Alin-Adrian Moise - Drept notarial- Editura Universul Juridic- 2013;
Viorel Mihai .Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu- Drept
procesual civil, Drept execuţional civil, Arbitraj, Drept notarial, Editura “Naţional ”,
Bucureşti- 2013;
Ioan Leş – Elemente de drept notarial, ediţia 3 – Editura C.H. Beck Bucureşti–
2014;
Codul de procedură civilă;
Codul civil;
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale- republicată (2013);
Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii
notariale nr. 36/1995;
Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.