Tema nr.

1: GENERALITĂȚI PRIVIND DREPTUL NOTARIAL ȘI

ACTIVITATEA NOTARIALĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA

1.1. Noţiunea și importanța notariatului

1.2. Obiectul de reglementare al dreptului notarial
1.3. Principiile de exercitare ale activităţii de notar
1.4. Funcţiile notariatului
1.5. Izvoarele de reglementare ale activității notariale în Republica Moldova
1.6. Originea și evoluția notariatului

1.1. Noţiunea și importanța dreptului notarial

Notariatul este o instituţie publică abilitată de către stat să desfăşoare, în conformitate cu

dispoziţiile Constituţiei Republicii Moldova şi ale legislaţiei în vigoare a ţării noastre, activitatea
de redactare, legalizare şi de autentificare a documentelor şi ale actelor menite să înlesnească
stabilirea de raporturi juridice între diverse persoane fizice şi juridice, asigurându-le ocrotirea
intereselor şi exercitarea drepturilor lor legitime1.
Notariatul este o instituţie publică de drept abilitată de către stat să îndeplinească acte în
numele statului, prin intermediul persoanelor împuternicite (notari, alte persoane abilitate prin
lege, oficiile consulare și misiunile diplomatice), în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei
Republicii Moldova, tratatele internaționale la care Moldova este parte şi ale legislaţiei în
vigoare, activitatea de legalizare, de autentificare a documentelor, de certificare, de înregistrare a
gajului, de mediere şi ale altor acte menite să asigure stabilirea de raporturi juridice între
persoane fizice şi juridice, garantându-le ocrotirea intereselor şi exercitarea drepturilor lor
legitime, în concordanță cu valorile, cadrul normativ și practicile din Uniunea Europeană2.
Noţiunea de notariat este complexă și înfățișează următoarele sensuri3:
ü un sistem de organe şi persoane cu funcţii de răspundere, care sunt împuternicite de a
legaliza fapte şi drepturi incontestabile, acte şi extrase din ele, alte acţiuni notariale în scopul
asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice.
ü o ramură de drept prin normele căreia este reglementată activitatea notarială;
ü un curs de investigație, obiectul căruia constituie studierea activităţii notariale şi activitatea
participanţilor lui in acest domeniu.

1
Grama D., Cara A., Din istoria constituirii şi evoluţiei instituţiei notariatului în Moldova. În Revista
Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale nr. 1, 2009, p. 47
2
Cara A., Organizarea instituţiei notariatului în sistemul de drept din Republica Moldova şi perspectivele ei de
dezvoltare. Autoreferat al tezei de doctor, Chişinău: Centrul Poligrafic al USM, 2012, p. 12
3
Constantinescu E, Chibac Gh., Bondarciuc O., Notariat. Manual pentru studenții facultăților de drept. Chișinău: ed.
Pontos, 2001, p. 32
 În literatura juridică străină, problema existenţei dreptului notarial ca ramură distinctă de
drept, este controversată. Pe lângă afirmarea existenţei unei „ramuri speciale de drept” (A. Colin,
H. Capitant4), se arată totuşi că problema este doar de un interes practic limitat5.
Doctrina rusă, nu a dezvoltat o abordare unică privind determinarea locului dreptului
notarial în cadrul sistemului de drept. Deci, există mai multe abordări referitoare la această
problemă:
– Se recunoaște existența legislației notariale, dar nu în calitate de ramură de drept (Н.А.
Гущина6, Ю.А. Тихомиров7);
– Se recunoaște existența unui drept notarial ca subramură a dreptului constituțional
(Е.Б. Тарбагаева8, Г.Г. Черемных, И.Г. Черемных9 );
– Dreptul notarial nu este considerat o ramură de drept, iar activitatea notarială este
inclusă în obiectul de reglementare al dreptului procesual civil (Н.Б. Зейдер10);
– Dreptul notarial este considerat o drept o ramură complexă a dreptului (В.В. Ярков11,
Л.В. Щенникова12);
– Dreptul notarial este considerat o drept o ramură autonomă a dreptului (С.С.
Смирнов13 [11, с. 39–41])

Definiție: Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează
modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului şi procedura de întocmire a actelor
notariale.

Enunţarea acestei definiţii sintetice relevă existenţa unor norme juridice cu caracter diferit:
unele sunt norme ce privesc doar organizarea activităţii notariale şi structura organelor care o
exercită sau o coordonează; altele se referă la procedura de întocmire a diferitelor acte notariale.
Activitatea notarială are următoarele caracteristici:
ü În R. Moldova, la activitatea notarială pot participa numai persoanele indicate în lege, în
baza unei licențe sau împuterniciri legale. Astfel, actele notariale, sunt îndeplinite de către notari
şi de alte persoane, abilitate prin lege (consulii din cadrul oficiilor consulare şi a misiunilor
4
A. Colin, H. Capitant – Cours de droit civil français, 1924, apud I. Yaigre, J.F. Pillebout – Droit professionnel
notarial, Litec, 2000, p. 7.
5
A. Colin, H. Capitant – Cours de droit civil français, 1924, apud I. Yaigre, J.F. Pillebout – Droit professionnel
notarial, Litec, 2000, p. 13.
6
Гущина Н.А. Система права и система законодательства: соотношение и некоторые перспективы //
Изв. вузов. Правоведение. – 2003. – №5 . – С. 198–204.
7
Тихомиров Ю.А. Общая концепция развития российского законодательства // Журн.рос. права. – 1999. – №
1. – С. 13–30.
8
Тарбагаева Е.Б. Организация и деятельность нотариата в Российской Федерации. СПб.: Изд-во С.-Петерб.
ун-та, 2006, с. 51–53 .
9
Черемных Г.Г., Черемных И.Г. Нотариальное право России: Учеб. для вузов. М.: Эксмо, 2004, с. 59
10
Зейдер Н.Б. Предмет и система гражданского процессуального права // Правоведение. – 1962. – № 3, с. 62–
82
11
Ярков В.В. Нотариальное право России: Учеб. для вузов. М.: Волтерс Клувер, 2003, с. 18
12
Щенникова Л.В. Законодательство о нотариате в России: проблемы и решения. Журн. рос. права. – 2005. –
№ 5, с. 35
13
Смирнов С. Нотариальное право – самостоятельная отрасль // Законность. – 2005, № 12, с. 39–41
diplomatice, persoanele cu funcţie de răspundere abilitate ale autorităţilor administraţiei publice
locale, registratorii Camerei Înregistrării de Stat).
ü Activitatea notarială nu constituie o activitate de antreprenoriat și nu urmărește un scop de
profit. În acest sens, art. 8 alin. (2) a Legii cu privire la organizarea activităţii notarilor nr. 69 din
14.04.2016 prevede: „... activitatea notarului nu este activitate de întreprinzător şi nici nu poate fi
raportată la o astfel de activitate”. Astfel, antreprenorul în domeniul businessului sau în domeniul
prestării de servicii, stabileşte și reglementează de sine stătător, orientându-se după cerere și
ofertă. Notarul nu poate stabili prețurile pentru serviciile sale. Astfel, tariful notarial este
constituit din taxa de stat (calculată în conformitate cu Legea taxei de stat nr. 1216 din
03.12.1992) și plata pentru serviciul notarial (care se stabileşte de notar şi de altă persoană care
desfăşoară activitate notarială de comun acord cu solicitantul în conformitate cu Legea cu privire
la metodologia calculării plăţii pentru servicii notariale nr. 271 din 27.06.2003). Mai mult ca atît,
raportul dintre notar și client, nu se stabilește pe bază contractuală.
ü Notariatul constituie o instituţie care asigură garanția și apără interesele legale ale
participanților la circuitul civil, prin efectuarea activității notariale în numele statului. Actul
instrumentat de notar sau persoana care desfășoară activitatea notarială, autentificat prin sigiliu și
propria semnătură, are forţa probantă, ce demonstrează încă o dată caracterul public al activității
notariale. Particularitatea acestei activităţi constă în faptul că ea, de regulă, ulterior nu apără
drepturile și interesele legale, ci preîntimpină încălcarea dreptului și din aceste considerente
activitatea notarială are un caracter specific: spre deosebire de activitatea instanțelor
judecătorești, obiectul căreia este litigiul civil de drept, obiectul activității notariale îl constituie
cauzele nelitigioase. În opinia lui V.N. Argunov, „notarul îndeplinește voința părților convenției,
instanța de judecată și alte organe de ocrotire a normelor de drept soluționează litigiile de drept
apărute în rezultatul încheierii convenției14”.
ü Notariatul reprezintă o verigă de legătură între societatea civilă și stat. Pe de o parte,
notariatul, fiind o instituție de drept public, prestează un serviciu public în numele statului, astfel
statul, prin intermediul reprezentanților săi (Direcția notariat și avocatură, Ministerul Justiției,
instanțele de judecată), supraveghează această instituție. Pe de altă parte, notariatul reprezintă o
profesiune liberă și independentă, subordonată numai legii.
Societăţile moderne şi cu o solidă economie de piaţă se caracterizează printr-o multiplicare
accentuată a raporturilor juridice la care participă persoanele fizice şi tot mai multe persoane
juridice. Participarea la viaţa juridică implică, cu necesitate, respectarea unei anumite ordini de
drept şi a valorilor ocrotite de aceasta. Datorită acestui fapt actele juridice nu se pot întocmi fară
respectarea unor condiţii legale, fie ele de formă, fie de fond.
Unul din marile principii ale dreptului civil este fară îndoială acela al consensualismului.
Aceasta înseamnă că, în general, simplul acord de voinţă al părţilor este generator de drepturi şi
obligaţii corelative. Prin urmare, părţile nu sunt ţinute să recurgă la constatarea raporturilor lor
civile sau comerciale printr-un act întocmit în faţa unui notar public. Cu toate acestea, siguranţa
circuitului civil recomandă constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar
14
Аргунов В.И. Каким должен быть нотариат в Росии. Вестник Московского Университета. Серия 11.Право.
1994. №2. C. 27
printr-un înscris întocmit şi autentificat de un specialist al dreptului, adică de un notar public,
întocmirea unui înscris autentic, care să constate raportul juridic civil sau comercial realizat de
părţi, este dorit şi solicitat adeseori de părţi, ceea ce reprezintă o garanţie solidă a conservării
drepturilor lor. Alteori, forma autentică a actului reprezintă chiar o condiţie de valabilitate a
contractului sau operaţiei juridice întocmite de părţi.
Formalismul reprezintă o caracteristică a actelor notariale. Dar formele nu sunt un scop în
sine, ci o necesitate determinată tocmai de necesitatea garantării circuitului juridic civil şi
comercial. În epoca modernă, se poate constata chiar şi o anumită renaştere a formalismului
juridic.
Dreptul notarial se constituie, în ultimul timp, într-unul din domeniile juridice cele mai
dinamice. Activitatea notarială este implicată azi nu numai în domeniile tradiţionale, ca: dreptul
contractelor, succesiuni, drepturi reale, ci şi în dreptul afacerilor şi în dreptul comercial. O
expresie a acestei realităţi o constituie şi numărul mare de notari care-şi desfăşoară azi activitatea
în ţara noastră, precum şi în alte ţări democratice.

1.2. Obiectul de reglementare al dreptului notarial

Din definiţia deja enunţată şi din ansamblul reglementărilor în vigoare se poate desprinde
cu uşurinţă şi obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele juridice privitoare la
organizarea activităţii notariale, statutul notarului public şi la procedura de întocmire a actelor
notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit şi din normele privitoare la procedura
succesorală notarială.
Obiectul dreptului notarial coincide şi cu obiectul disciplinei aferente acestui domeniu.
Aceasta nu înseamnă că obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la instituţiile deja
enunţate şi care au esenţialmente un caracter organizatoric şi procedural.
Obiectul activităţii notariale sunt acţiunile incontestabile, care au predeterminat metoda
specifică de soluţionare a lor.
În procedura notarială acţiunile nu se petrec public. Spre deosebire de instanţele judiciare
unde procesele sunt publice, notarii sunt obligaţi să păstreze în taină acţiunile întocmite.
Protecţia drepturilor persoanelor fizice şi juridice, a intereselor lor legale se petrece prin
intermediul întocmirii de către notari a acţiunilor notariale prevăzute de lege.
În literatura de specialitate acţiunile notariale sunt clasificate reieşind din orientarea lor.
Astfel, Lesniţki le-a clasificat în felul următor:
– acţiuni notariale îndreptate spre legalizarea drepturilor incontestabile (spre exemplu,
eliberarea certificatului de proprietate în averea comună a soţilor);
– acţiuni notariale orientate spre legalizarea faptelor incontestabile (spre exemplu, legalizarea
faptului aflării persoanei în viaţă);
– acţiuni notariale îndreptate spre atribuirea documentelor de datorie şi de plată a puterii
executorii (spre exemplu, eliberarea titlului executoriu);
– petrecerea acţiunilor de protecţie (petrecerea măsurilor pentru conservarea bunurilor
succesorale).
Această clasificare poartă un caracter simbolic, deoarece în sens larg toate acţiunile
notariale sunt, fără excepţie, acţiuni de protecţie legală. Însă ea permite să evidenţiem din
unitatea funcţiei de protecţie legală a diverselor părţi de realizare a ei.
Acţiunile notariale în mod efectiv asigură protecţia drepturilor incontestabile şi a
intereselor numai în cazul în care ele sunt întocmite în conformitate cu regulile stabilite de lege.
Domeniul de interes al dreptului notarial este însă mult mai larg şi cuprinde variate
domenii juridice. Avem în vedere, în primul rând, instituţii importante ale dreptului civil, cum
sunt cele privitoare la: contracte, una din materiile predilecte ale dreptului notarial, succesiuni,
drepturi reale şi publicitate imobiliară. Dreptul familiei, îndeosebi prin instituţiile privitoare la
capacitatea persoanelor fizice şi juridice şi la reprezentarea lor, este şi el implicat în activitatea
notarială. Dreptul comercial este şi el tot mai mult implicat în activitatea notarilor privaţi şi a
celor de stat. Din această sferă de interes, pentru dreptul notarial, nu trebuie ignorate nici
normele dreptului internaţional privat şi ale dreptului comerţului internaţional, căci circuitul
valorilor materiale se înscrie, în epoca în care trăim, în cadrul unor tendinţe de accelerare a
procesului de integrare economică regională şi chiar de globalizare accentuată.
Iată de ce disciplina pe care o studiem - Dreptul notarial - ar trebui să formeze obiect de
studiu la toate facultăţile de profil juridic din Republica Moldova.
Lipsa de interes pentru studiul dreptului notarial se justifică, cel puţin în parte, prin faptul
că normele care-l alcătuiesc nu se constituie într-o ramură de drept tradiţională. Dar, pentru noi,
întrebarea cardinală este tocmai aceea de a cunoaşte dacă dreptul notarial este sau nu o ramură de
drept. În doctrina românească această problemă nu a fost supusă unei analize riguroase şi nici nu
există puncte de vedere divergente în materie.
În dreptul francez autonomia dreptului notarial ca ramură de drept este controversată, în
pofida faptului că civilişti de mare prestigiu consideră că ne aflăm în prezenţa unei „ramuri
speciale de drept”15. În ceea ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori, că problema este
doar de un interes practic limitat, sau mai de grabă de un interes strict doctrinar.
În literatura de specialitate persistă opinia că dreptul notarial este un institut al dreptului
civil, dar sunt şi alte păreri, privind locul dreptului notarial în sistemul dreptului general. Astfel,
savanţii ruşi L. F. Lesniţchi, M.G.Avdiucov şi alţii consideră că dreptul notarial este o ramură de
sine stătătoare de drept. Reieşind din specificul ţării lor, autorii nominalizaţi au perfectă dreptate.
În Republica Moldova locul dreptului notarial nu este oficial determinat prin lege, de
aceea se consideră că dreptul notarial este un institut al dreptului civil, cu toate că analiza
elementelor constructive ale acestuia, orientează spre concluzia că institutul respectiv ar putea
primi statut de ramură de drept, de sine stătătoare.
Ca institut al dreptului civil, el cuprinde norme de drept ce reglementează relaţiile sociale
omogene notariale patrimoniale şi personale nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice şi
juridice ce se află pe poziţii de egalitate.

15
Colin A., Capitant H., Cours de droit civil francais, 1924
 Normele de drept ce reglementează acest institut sunt de două feluri:
a) norme juridice cu putere juridică supremă, care sunt plasate în Codul Civil al Republicii
Moldova, Legea cu privire la notariat de care se ţine seama la reglementarea tuturor relaţiilor
sociale notariale;
b) normele juridice de drept specifice, ce se aplică nemijlocit la reglementarea unor grupuri
omogene de relaţii sociale notariale şi sunt incluse în diferite acte normative.
Institutul dreptului notarial, reieşind din definiţia de mai sus, dispune de o structură bine
determinată a cărui obiect este constituit nu de toate relaţiile sociale ca în dreptul civil, ci doar de
cele notariale, deci obiectul dreptului notarial este mai îngust decât obiectul dreptului civil, iar
subiecţii acestui institut dispun de trăsături specifice.
E de menţionat faptul că nici în literatura de referinţă, nici în legislaţia Republicii Moldova
nu este determinată structura sistemului dreptului notarial.
Considerăm că el constituie o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de
reglementare, formând institutul respectiv, care la rândul său, se divizează în secţiuni.
Secţiunile cuprind norme juridice cu diferită putere juridică. Normele încadrate în prima
secţiune reglementează relaţii notariale de organizare, norme definiţii, norme-principii etc. ce
formează ulterior obiectul dreptului notarial, competenţa participanţilor la relaţiile notariale,
statutul lor.
Normele secţiunii a doua a dreptului notarial reglementează grupuri omogene de relaţii
notariale anumite elemente ale lor.
Este necesar de făcut o diferenţiere între sistemul dreptului notarial şi sistemul legislativ
notarial. Primul se reflectă în al doilea ca formă şi conţinut. Astfel sistemul legislaţiei notariale
include acte normative, preambule, articole etc., care sunt prevăzute atât Codul civil al
Republicii Moldova, cît şi de Legea privire la notariat, Legea cu privire la organizarea activităţii
notarilor etc.
De rând cu sistemul dreptului notarial şi sistemul legislaţiei notariale figurează şi sistemul
ştiinţei dreptului notarial, care cuprinde o totalitate de opinii teoretice, idei, concluzii referitoare
la problemele reglementare juridică a relaţiilor sociale notariale.
Totuşi, este de observat, astfel cum am arătat deja, că normele dreptului notarial au un
caracter organizatoric şi procedural şi sunt supuse unor reglementări speciale. Este adevărat însă
că raporturile dintre persoanele care se înfăţişează în faţa notarului se întemeiază pe egalitatea
părţilor, caracteristică care este prezentă în cazul raporturilor de drept civil şi a altor ramuri ale
dreptului privat. De aceea, aceste raporturi chiar dacă sunt consfinţite printr-un act notarial sunt
şi rămân raporturi de drept civil. Raportul de drept substanţial dintre părţile actului notarial nu se
converteşte, prin operaţiunea autentificării, într-un raport special, de drept notarial.
Obiectul dreptului notarial include regulile care se aplică notarului în exerciţiul funcţiilor
sale şi în raporturilor lui cu părţile (clienţii notarului). Aceste raporturi au un caracter particular
şi generează drepturi şi obligaţii inerente unei profesii liberale, dar şi exerciţiului unui act de
autoritate publică. În această perspectivă, apreciem că dreptul notarial trebuie considerat ca o
disciplină juridică importantă, dar şi ca o ramură de drept autonomă.
1.3. Principiile de exercitare a activităţii de notar

Termenul „principiu” provine din latinescul „principium” ceea ce înseamnă început, bază.
În sens filosofic noţiunea de principiu desemnează sensul de început.
Principiile procedurii notariale pot fi clasificate după diferite criterii.
După raza de acţiune deosebim următoarele principii:
1. Generale - caracteristice pentru toate ramurile de drept: principiul legalităţii, principiul
egalităţii în faţa legii şi a justiţiei, etc.
2. Interramurale - determină bazele reglementării juridice pentru câteva ramuri similare
(principiul dispoziţiei)
3. Ramurale - caracteristice doar activităţii notariale.
După caracterul funcţional deosebim următoarele principii:
Principiul legalității. În întreaga sa activitate, notarul trebuie să respecte legea. Acest
principiu general, existent în orice sistem de drept, respectiv cel al legalităţii actului şi activităţii
notariale, se regăseşte, după cum era şi de aşteptat, în organizarea activităţii notariale.
Principiului legalității îi sunt caracteristice următoarele trăsături:
– Notarul activează în limitele stabilite de lege.
– Activitatea notarului se prezumă legală şi conformă legii până la proba contrarie.
– Orice act notarial prezentat autorităţilor publice, inclusiv instituțiilor de arbitraj, instanţelor
de judecată sau unui alt organ jurisdicţional, în calitate de probă confirmă faptele expuse în
acesta şi constatate de notar până la proba contrarie.
– Faptele autentificate, certificate sau constatate în alt mod de notar în actul sau acțiunea
notarială nu necesită a fi probate ulterior în faţa autorităţilor publice, inclusiv în faţa instituțiilor
de arbitraj, a instanţelor de judecată sau a unui alt organ jurisdicţional, cu excepţia cazului în care
actul notarial a fost anulat printr-o hotărâre a instanţei de judecată.
Principiul independenţei și imparțialității notarului - în art. 4 este expres prevăzut că
„în activitatea sa notarul este independent şi se supune numai legii. Orice imixtiune în
activitatea notarului este interzisă.” Persoanele vinovate de încălcarea prevederilor de mai sus,
poartă răspundere conform legii.
La îndeplinirea actului notarial, notarul este imparţial, respectând drepturile şi interesele
legitime ale persoanelor care solicită îndeplinirea actului notarial.
Principiul îndeplinirii personale a atribuțiilor (art. 5 a Legii 69/2016). Notarul își
exercită personal activitatea notarială și nu poate delega împuternicirile sale unei alte persoane.
Nu se permite aplicarea facsimilului16 pe actele notariale. Notarul poate utiliza semnătura
electronică în condițiile legii.
Principiul de organizare a notariatului - în baza acestui principiu, care este stipulat în
art 23„Concursul se desfăşoară pentru fiecare teritoriu de activitate separat.”
16
facsímil (fr.; lat. fac simile „fă ceva asemănător”) s. n. Reproducere exactă a unei scrieri, a unui desen, a unei
picturi, a unei semnături etc., fie printr-o copiere manuală fidelă, fie prin mijloace mai avansate de reproducere
(fotografiere, galvanoplastie etc.).
 Principiul lingvistic al procedurii notariale - este stipulat în art. 5 al Legii cu privire la
notariat nr. 1453/2002: „Lucrările de secretariat notariale se efectuează în limba
moldovenească. În conformitate cu art. 17 din Legea nr 3465-XI din 1 septembrie 1989 cu
privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, actele notariale se
îndeplinesc în limba moldovenească şi în limba rusă. Actul notarial poate fi tradus în limba
solicitată”.
Principiul păstrării secretului profesional. Notarul este obligat să păstreze secretul
profesional cu privire la actele îndeplinite şi faptele ce i-au devenit cunoscute în cadrul activităţii
sale, indiferent de modul de obținere ori sursa informației, inclusiv după încetarea activității sale.
Informaţii cu privire la actele notariale îndeplinite se pun la dispoziția:
a) persoanei în numele căreia aceste acte au fost îndeplinite sau reprezentantului acesteia.
Informaţia cu privire la testament se eliberează doar la cererea personală a testatorului, iar
terţilor – numai după decesul testatorului, în modul stabilit de legislaţie, dacă testatorul nu
a degrevat notarul de obligația de a păstra secretul profesional;
b) instanţei de judecată, la prezentarea încheierii judecătorului, procuraturii și organelor
de urmărire penală, în baza ordonanței acestor organe și cu autorizarea judecătorului de
instrucție, în legătură cu cauzele penale, civile sau contravenţionale aflate în curs de
examinare;
c) organelor de control asupra activităţii notariale, în limita controlului efectuat;
d) executorului judecătoresc, în legătură cu procedura de executare ce ţine de dosarele
succesorale instrumentate de notari;
e) Inspectoratului Fiscal Principal de Stat, conform normelor stabilite de lege.
Pînă la intentarea cauzei penale sau contravenţionale, notarul va prezenta informația
privind înregistrarea sau neînregistrarea actului ori a acțiunii notariale în registrul actelor
notariale, la cererea procuraturii sau a organului de urmărire penală, cu prezentarea obligatorie
de către acesta a informației privind numărul de înregistrare, data înregistrării, solicitantul actului
notarial şi tipul actului notarial.
Persoanele cărora le-au devenit cunoscute informații deținute de notar în legătură cu
îndeplinirea obligațiilor lor de serviciu sau de muncă sunt obligate să păstreze confidențialitatea
acestor informații. Nerespectarea obligației respective atrage răspundere disciplinară și civilă.
Notarul nu are obligația de a păstra secretul profesional și poate oferi informațiile
deținute în următoarele cazuri:
a) existența consimţământului scris al solicitantului actului notarial, expus în documentul
notarial sau într-un alt document. Acest consimţământ poate fi exprimat de reprezentantul
solicitantului sau, în caz de deces al solicitantului, de succesorii acestuia;
b) în cadrul unui proces intentat de către solicitantul actului notarial împotriva notarului,
în temeiul încheierii instanței de judecată.
Eliberarea de obligaţia de a păstra secretul profesional se aplică în cazul în care
comunicarea informaţiilor respective nu lezează drepturile şi interesele legitime ale altor
persoane.
 Dacă există îndoieli cu privire la obligativitatea oferirii unei informaţii, notarul poate cere
avizul Camerei Notariale în această privinţă.
Principiul nediscriminării. În activitatea sa, notarul asigură respectarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, apartenenţă politică, avere, origine socială sau orice alt criteriu, în condiţiile legii.
Principiul de îndeplinire a unui serviciu de interes public pentru a asigura securitatea
legală a părţilor contractante. El este un profesionist în domeniul dreptului, numit de autoritatea
statului pentru a autentifica şi certifica actele pe care le întocmeşte. Acest principiu se află în
strânsă legătură cu cel al legalităţii actului notarial, precum şi cu cel al egalităţii persoanelor în
fata notarului public. Interesul public se manifestă prin obligaţia notarului ca la cererea părţii,
dacă sunt respectate condiţiile legale şi morale, să încheie actul cerut. Deci, încheierea actului nu
poate fi refuzată în mod arbitrar. În orice caz încheierea de respingere a notarului de a autentifica
actul poate fi atacată în instanță, prin aceasta aducându-se o garanţie suplimentară servirii
interesului public.
În activitatea sa notarul are obligaţia să verifice actele pe care le instrumentează, să nu
cuprindă clauze contrare legii şi bunurilor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra
conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele, în
scopul prevenirii litigiilor.
Principiul investirii notarului cu autoritate publică. Numirea în funcţie a notarului de
către ministrul justiţiei subliniază învestirea acestuia cu autoritate publică. Desfăşurarea
procedurii notariale şi autentificarea actelor reprezintă scopul principal al instituţiei notariale.

1.4. Funcţiile notariatului

Între participanţii acţiunilor notariale apar drepturi şi datorii reciproce, care constituie
conţinutul relaţiilor procesuale notariale. Drepturile şi obligaţiile participanţilor acestor relaţii de
drept, pe de o parte, asigură protejarea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice, iar,
pe de altă parte, asigură realizarea funcţiilor notariale.
Însă, funcţia notarială nu se limitează numai la serviciile notariale. Legalizarea faptelor,
copiilor şi alte acţiuni se petrec în aşa mod, încât să nu fie lezate, drepturile şi interesele
persoanelor terţe, a statului şi societăţii în întregime.
În literatura de referinţă sunt examinate diferite funcţii notariale.
Astfel, vom evidenţia următoarele funcţii ale notariatului: de jurisdicţie, de protecţie
legală şi de anticipare.
Funcţia de jurisdicţie se exprimă prin faptul, că la întocmirea acţiunilor notariale,
notarul este obligat a stabili circumstanţele de facto ale acţiunii, prin intermediul dovezilor şi să
aplice norma legală corespunzătoare.
Toate acţiunile au loc după o ordine şi reguli stabilite anterior, derogarea de la care duce la
nulitatea actului notarial. Din această cauză, un şir de fapte şi circumstanţe, precum şi unele
tranzacţii, în mod obligatoriu se legalizează notarial.
 Funcţia de protecţie legală, stabileşte ordinea de organizare şi structura notariatului,
competenţa lui şi metodele de activitate care constituie baza formei de proces notarial.
Conform legislaţiei procesuale civile, instanţele judiciare precaută şi soluţionează litigiile
în scopul protecţiei drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice. Însă, activitatea de
certificare a organelor notariale avertizează apariţia litigiilor asupra drepturilor, soluţionarea
cărora este în competenţa instanţelor judiciare.
Organele notariale certifică faptele incontestabile, despre existenţa cărora notarii trebuie să
se convingă, neapărat în baza documentelor corespunzătoare, aceste documente lipsesc, faptele
pot fi stabilite instanţa judiciară prin procedură judiciară specială.
Instanţa judiciară precaută plângerile asupra acţiunilor notariale sau a refuzului în
întocmirea lor.
Una din funcţiile principale ale notariatului este cea de anticipare. Spre deosebire de
instanţa judiciară care examinează în procesul civil litigiile privind încălcarea drepturilor,
notariatul exercită funcţia îndreptată spre consolidarea, fixarea drepturilor civile şi
preîntâmpinarea lezării lor în viitor. Contractul autentificat notarial înlesnește demonstrarea
drepturilor părții cointeresat, deoarece conținutul contractului, identitatea semnăturilor
participanților la tranzacții, timpul și locul întocmirii și alte circumstanțe care au fost oficial
fixate de notar sunt evidențiate și autentice.

1.5. Izvoarele de reglementare a activității notariale în Republica Moldova

În literatura juridică, izvoarele de drept sunt tratate sub doua aspecte: izvoare de drept în
sens material şi izvoare de drept in sens formal.
Aspectul material al izvoarelor de drept reprezintă totalitatea condițiilor materiale, care
contribuie la stabilirea normelor juridice referitoare la o ramură de drept şi condiţionează
conţinutul lor. Izvoarele de drept în sens material desemnează faptul social (uneori sunt numite
și izvoare reale) sau factori de configurare a dreptului. În conţinutul acestor izvoare sunt incluse
elemente care aparţin unor sfere diferite ale vieţii sociale.
Aspectul formal (juridic) al izvoarelor de drept reprezintă formele specifice de exprimare a
normelor juridice, adică actele normative.
Legislația notarială, convențional, poate fi divizată în: izvoare ce se referă la organizarea
activității notariale și izvoare ce se referă nemijlocit la procedura notarială. Unele acte normative
se raportează la ambele categorii.
În prezent, legislaţia fundamentală privind funcţionarea profesiei de notar este compusă
din:
Legi:
– Constituţia Republicii Moldova.
– Codul civil al R. Moldova reglementează instituţii juridice de o importanţă deosebită pentru
dreptul notarial (ca drept al procedurilor), cum ar fi, spre exemplu: procedura autentificării
donaţiei, contractului de ipotecă, testamentului autentic, cesiunea de creanţă etc.; forma autentică
a actului juridic (art. 212-213 C. civ.); proceduri succesorale legale şi testamentare etc.
– Codul de procedură civilă care reglementează procedurile necontencioase, competenţa în
materie succesorală, procedura partajului şi licitaţiilor, probele, mijloacele de probă etc.
– Legea cu privire la notariat, nr. 1453-XV din 08.11.200217 reglementează plata pentru
serviciul notarial.
– Legea cu privire la organizarea activităţii notarilor, nr. 69 din 14.04.201618 stabileşte
principiile de exercitare a activităţii notarilor, statutul notarului şi al notarului stagiar,
modalitățile de organizare şi autoadministrare a notarilor, precum şi modalitățile de control al
activităţii acestora.
– Legea privind procedura notarială nr. 246 din  15.11.2018 - stabileşte principiile procedurii
notariale, competenţa notarului, procedura de întocmire a actelor notariale şi de îndeplinire a
acţiunilor notariale, cerinţele înaintate faţă de acestea.
– Legea cu privire la metodologia calculării plăţii pentru servicii notariale, nr. 271- XV din
27.09.2003// MO al RM nr. 141-145 din 11.07.2003, art. 576;
– Legea taxei de stat, nr. 1216-XII din 03.12.1992// Republicat în MO al RM nr. 53-55 din
02.04.2004, art. 302.
– Codul familiei reglementează procedura încheierii, modificării, rezilierii contractului
matrimonial și a contractului privind plata pensiei de întreţinere.
Hotărârile Guvernului.
– Hotărârea Guvernului cu privire la Registrul garanţiilor reale mobiliare, nr. 210 din
26.02.201619 stabileşte modul de ţinere a acestuia, accesul şi plata pentru înregistrarea şi
furnizarea informaţiei din Registrul garanţiilor, securitatea şi integritatea informaţiei din
Registrul garanţiilor, procedura de înregistrare a garanţiei, modificarea şi radierea informaţiei din
Registrul garanţiilor.
Hotărârile Curţii Constituţionale:
– Hotărârea Curţii Constituţionale despre controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea
nr. 1153-XIII din 11 aprilie 1997 „Cu privire la notariat” (cu modificările şi completările
ulterioare) şi din Legea nr. 558-XIV din 29 iulie 1999 „Pentru modificarea şi completarea Legii
cu privire la notariat”, nr. 67 din 02.12.1999// MO al RM nr. 145-148 din 23.12.1999, art. 80.
– Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii Legii nr. 944-XIV din
21 aprilie 2000 „Pentru modificarea şi completarea Legii cu privire la notariat”, nr. 23 din
26.04.2011// MO al RM nr. 52-54 din 17.05.2001, art. 20.
– Hotărîrea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii art.16 alin.(1) lit.g) din
Legea nr.1453-XV din 8 noiembrie 2002 „Cu privire la notariat”, cu modificările şi completările
ulterioare, nr. 30 din 23.12.2010// MO al RM nr. 1-4 din 07.01.2011, art. 2.
Ordinele Ministrului Justiţiei

17
MO al RM nr. 154-157 din 21.11.2002, art. 1209
18
MO al RM nr. 277-287 din 26.08.2016, art. 588
19
MO al RM nr. 49-54 din 04.03.2016, art. 240
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la blanchetele speciale de strictă evidenţă pe care se
întocmesc actele notariale nr. 90 din 09.03.201020.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea modelului încheierii de învestire cu
formulă executorie nr. 126 din 18.05.2019.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de
păstrare, pregătire, evidenţă şi predare a actelor notariale nr. 847 din 16.10.2017.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea modelelor girurilor notariale şi ale
certificatelor notariale nr. 59 din 27-02-2019
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea Regulamentului privind stabilirea
numărului necesar de notari și actualizarea numărului de locuri de notar, precum și a
Metodologiei de planificare și actualizare a numărului de notari stagiari nr. 813 din 11-10-2017.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea Regulamentului Colegiului disciplinar al
notarilor nr. 48 din 18-02-2019.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea Regulamentului privind modalitatea de
constituire a Comisiei de control şi procedura de control profesional administrativ al activității
notarului nr. 756 din 18.09.201721 reglementează modalitatea de constituire şi competenţa
Comisiei de control, tipurile și procedura de control profesional administrativ al activității
notarului, rezultatele controlului şi actul de control, contestarea acestuia.
– Ordinul Ministrului Justiţiei privind aprobarea Regulamentului privind organizarea şi
funcţionarea Comisiei de licenţiere a activităţii notariale şi procedura de selectare a membrilor
Comisiei de licenţiere a activităţii notariale nr. 641 din 11.08.201722 stabileşte modul de
organizare a Comisiei de licenţiere a activităţii notariale, procedura de selectare a membrilor
Comisiei, atribuţiile Comisiei, drepturile şi obligaţiile membrilor acesteia, precum şi modul de
funcționare a Comisiei.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de
desfășurare a examenului de calificare în profesia de notar și de contestare a rezultatelor acestuia
nr. 631 din 07.08.201723 stabilește etapele examenului de calificare în profesia de notar,
procedura de înscriere la examen, condiţiile de organizare și modul de desfăşurare a examenului,
evaluarea, contestarea și aprobarea rezultatelor acestuia.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea Regulamentului privind condițiile și
modul de desfășurare a concursului de admitere la stagiul profesional și Regulamentului cu
privire la stagiul profesional efectuat de către notarul stagiar nr. 622 din 03-08-2017.
– Ordinul Ministrului Justiţiei privind aprobarea Regulamentului cu privire la modul de
îndeplinirea actelor notariale şi completare a registrelor notariale Nr. 95 din 28.02.200824
stabilește modul de îndeplinire a actelor notariale şi completare a registrelor notariale de către
notari sau alte persoane care desfășoară activitatea notarială.
20
MO al RM nr. 36 din 16.03.2010, art. 140
21
MO al RM nr. 352-355 din 29.09.2017, art. 1804
22
MO al RM nr. 316-321din 25.08.2017, art. 1576
23
MO al RM nr. 316-321 din 25.08.2017, art. 1574
24
MO al RM nr. 63-65 din 28.03.2008, art. 167
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la crearea Registrului dosarelor succesorale şi a
testamentelor şi aprobarea Regulamentului acestuia nr. 38 din 03.02.200625 stabileşte modul de
înregistrare a dosarelor succesorale şi a testamentelor în Registrul dosarelor succesorale şi a
testamentelor, precum şi modalitatea de ţinere a acestuia.
– Ordinul Ministrului Justiţiei cu privire la aprobarea Regulamentului privind cerințele de
amenajare a biroului notarului nr. 207 din 04.04.2017 26 stabileşte cerințele de amenajare a
biroului notarului indiferent de forma de organizare a activității notarului (birou individual sau
birou asociat), precum și a modului de verificare a corespunderii biroului notarului cerințelor
respective, în scopul asigurării accesului cetățenilor la serviciile notariale de înaltă calitate,
păstrării secretului profesional și a arhivei activităţii notariale.
Standarde internaţionale cu privire la funcţionarea notarilor.
Actualmente lipsesc careva standarde internaţionale unificate privind funcţionarea
notarilor.
Totodată, putem evidenţia două acte, care influenţează activitatea notarilor:
a) Principiile fundamentale ale sistemului notarial latin, adoptate de Biroul Comisiei de
Cooperare Notarială Internaţională la 18 ianuarie 1986 şi de Consiliul Permanent de la Haga în
13-15 martie 1986.
b) Rezoluţia Parlamentului European din 18 ianuarie 1994 asupra situaţiei şi organizării
notariatului în cele 12 state membre ale comunităţii, potrivit căreia:
– profesia de notar este definită drept serviciu public supus controlului din partea statului sau a
organului ce activează în conformitate cu statutul şi împuternicirile corespunzătoare pe care i le-a
atribuit statul; şi că
– dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene în materie de liberă stabilire şi de liberă prestare
de servicii nu oferă fundament juridic potrivit, pentru ca să poată exista o armonizare, la nivel
comunitar, a regulilor de organizare a profesiei de notar.

1.6. Originea și evoluția notariatului

a) Constituirea şi evoluţia instituţiei notariatului în epoca antică.

Notariatul, ca instituţie de perfectare, de legalizare şi de autentificare a actelor juridice, s-a
constituit şi s-a dezvoltat pentru prima dată în statul Roma Antică. Denumirea instituţiei provine
de la termenul latin notarius – care semnifică funcţia demnitarului Imperiului Roman, care prin
întrebuinţarea unor note27 efectua stenografierea textelor a diverse contracte încheiate între
părţile interesate.
Inițial, sclavii cu educaţie deosebită ţineau „note”, cu timpul ei devenind secretari –
tabelliones, având ca activitate principală redactarea de acte. În limba latină, „nota” înseamnă o
redacţie prescurtată, o notiţă scrisă de sclavi şi aprobată de părţi, ce constituie baza convenţiei şi,

25
MO al RM nr. 43-46 din 17.03.2006, art. 145
26
MO al RM nr. 119-126 din 14.04.2017, art. 756
27
semne convenţionale utilizate pentru completarea mai rapidă a documentelor necesare
totodată, un început de dovadă în cazul unui proces izvorât din neexecutarea convenţiei. Aceşti
sclavi s-au specializat în redactarea notelor şi s-a ajuns la o uniformitate oarecare în formularea
lor, iar sclavii care se îndeletniceau cu această activitate au fost denumiţi „notari”, astfel, fiind
spus, cei ce iau notiţe. Sclavii care ţineau aceste note aparţineau familiilor cetăţenilor romani
bogaţi, ei efectuau înscrierile într-un registru special. Pe măsura dezvoltării comerţului şi
creşterii numărului contractelor (actelor juridice) în forma scrisă în Statul Roman a fost
constituită o instituţie nouă – copiştii – care erau împuterniciţi să perfecteze dispoziţiile scrise ale
magistraţilor, ale formulelor judiciare ale pretorilor, îndeplineau registrele judiciare şi diverse
înscrieri ce aveau un caracter public. Aceşti sclavi făceau parte din categoria copiştilor publici,
având denumirea de scribae sau scriba. În general, într-o accepţie mai generală, se recunoaşte că
scribii sunt strămoşii notarilor, fie că sunt de origine babiloniană, egipteană sau ebraică.
Adeseori, originea notariatului este căutată în instituţia romană a „tabelionilor”, deşi nu se
poate afirma că la sfârşitul epocii republicane au fost create toate condiţiile social-economice
pentru transformarea scribului (în limbajul epocii) într-un adevărat „funcţionar public”. În
dreptul roman, mult timp înscrisul a constituit numai un simplu mijloc probator al unor acte ce se
îndeplineau după un anumit ceremonial. Propagarea treptată a documentelor scrise a determinat
apariţia unei profesii liberale, anume aceea a tabelionului, persoanele ce o exercitau fiind
specializate în redactarea documentelor juridice. Tabelionii au devenit treptat experţi cunoscând
legile şi formulele juridice, ei au devenit experţi nu doar în redactarea documentelor, dar şi a
consultării părţilor în rapoarte juridice private precum redactarea unor petiţii, atestări sau
certificări solicitate de tribunale.
Practici notariale relativ avansate întâlnim în Grecia antică, unde atribuţiile de
„funcţionar public al probei” erau îndeplinite de agoranomos sau de hieromemmos sau epistates
care erau, în acelaşi timp, şi preoţi28. Menţiuni cu referire la funcţionarii agoranomos erau
întâlnite şi în lucrările lui Platon şi Aristotel, care afirmau că aceşti funcţionari se preocupau de
treburile pieţei, adică un tip de inspector-supraveghetor, care controlau dacă sunt corect măsurate
şi cântărite mărfurile şi dacă preţurile erau corect stabilite şi nu erau prea mari, ei având
responsabilitatea protejării consumatorilor în tranzacţiile acestora cu negustorii29.
În Babilon, conform dispoziţiilor Codului de legi al împăratul Hamurabi, actele juridice de
vânzare (art.9), de vânzare a pământului (art.37), de vânzare a sclavilor (art. 278, 279), de
încheiere a căsătoriilor (art.128), de donaţie (art.150), de acordare a dotei (art. 178), de depozit
(art.122), a succesiunii testamentare (art.165, 171) etc. se perfectau în forma scrisă30 şi erau
legalizate potrivit tradiţiilor locale. Cu toate că au fost elaborate (scrise) cu circa două milenii
anterior activităţii instituţiei de notariat clasice romane, actele babiloniene juridice scrise, prin
forma, structura şi conţinutul lor, au dispus de elemente componente care ulterior au fost

28
Reglementări privind organizarea activităţii notarilor publici. Sub coordonarea lui Mănescu V. Preşedintele
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, 2005. Bucureşti: Editura Notarom, 2005, p. 1-145.
29
Turner Robert, Recunoaşterea actelor notariale engleze în Europa – o revoluţie a common law. În: Buletinul
Notarilor publici nr.1/2009, p. 32.
30
Хрестоматия по истории государствa и правa зарубежных стран / Под ред. З.М. Черниловского, Москва:
Юрид. лит., 1984, p. 12-25
specifice şi celor romane. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare era indicat obiectul
vânzării, preţul, obligaţia vânzătorului de a-şi asuma răspunderea în cazurile când faţă de
cumpărător va fi intentată vreo acţiune de restituire din partea unei terţe persoane şi alte
condiţii31. Documentul era semnat de către vânzător, câţiva martori şi de cumpărător, fiind
confirmat ulterior de către comunitatea localităţii sau de către împărat.
Specificul perfectării actelor juridice în Babilon consta în faptul că ele erau înscrise pe
tăbliţe de argilă (lut) prin intermediul scrierii cuneiforme, comparativ cu cele din Imperiul
Roman care erau scrise pe tăbliţe cerate prin intermediul grafiei latine.
Informaţiile despre apariţia şi evoluţia instituţiei notariatului în arealul Carpato-
Danubiano-Nistrean sunt destul de vagi. Totuşi la o analiză mai atentă putem presupune cel
puţin existenţa unor elemente structurale ale instituţiei în perioada existenţei Regatului Dacia şi
însăşi instituţia notariatului în teritoriile provinciilor romane constituite pe teritoriul Daciei:
Moesia Inferior şi Dacia.
Documentele istorice şi săpăturile arheologice demonstrează că pe teritoriul Regatului
Dacia, îndeosebi în Munţii Orăştiei, au existat hambare mari pentru depozitarea cerealelor şi
ateliere de fabricare a uneltelor de muncă, a podoabelor şi a armelor cu o capacitate de producere
şi de înmagazinare cu mult mai mare comparativ cu necesităţile consumului intern. Prin urmare,
o parte considerabilă a mărfurilor menţionate erau comercializate pe piaţa internă a Daciei, iar
altă parte erau vândute în coloniile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin (Mării Negre) sau în
Imperiul Roman. În schimb erau importate diverse produse meşteşugăreşti, arme, bunuri
materiale, podoabe care nu se produceau în Dacia32. Deşi nu dispunem de documente certe, totuşi
putem considera că o parte însemnată a relaţiilor comerciale se efectuau în baza unor contracte
scrise, textele cărora erau perfectate de persoane cu o anumită experienţă şi pregătire
profesională în domeniu. Putem presupune, prin urmare, că în arealul Carpato-Danubiano-
Nistrean deja în anii existenţei Regatului Dacia a activat o categorie de persoane care, la fel ca şi
scribii din Egipt, Babilon, Roma şi din alte state antice, au exercitat şi unele atribuţii notariale.
Cucerirea Daciei de către legiunile împăratului Traian şi constituirea pe teritoriul ei a unei
provincii distincte romane a contribuit nu numai la introducerea în teritoriu a sistemului
organelor de stat, administrative, judecătoreşti, a izvoarelor dreptului roman scris, a limbii latine,
a culturii romane, dar şi la încetăţenirea şi dezvoltarea la nord de Dunăre în anii 106-271/275 a
instituţiei de notariat roman. În perioada menţionată în Dacia Romană, la fel ca şi în Moesia
Inferior (care pe lângă teritoriile de la sud de Dunăre includea, într-o anumită perioadă, şi zonele
de sud-vest şi de sud cu cetatea Tyras de la limanul Nistrului ale spaţiului geografic, care mai
târziu a devenit parte componentă a Ţării Moldovei), în cadrul magistraturilor au activat copişti
scribi, adică copişti publici (scribae), iar în familiile bogate copişti privaţi care exercitau
funcţiile de secretari. Au activat de asemenea funcţionari publici ca tabellionii (tabellionis),
numiţi de către autorii tratatelor de drept roman şi prin termenul notarii (notarius), care se
31
История государствa и правa зарубежных стран (Рабовладельческое и феодальное государство и право):
Учеб. пособие/ Под ред. П.Н. Галанзы и Б.С. Громакова, Москва: Юрид. лит.,1980, p. 59.
32
Istoria dreptului românesc, Vol. I, Bucureşti: Editura Academiei RS România, 1980, p. 79-80; Cernea Emil,
Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă ”ŞANSA” SRL, 1992, p. 16.
ocupau cu înscrierea textelor actelor juridice în tăbliţe cerate şi cu legalizarea (autentificarea)
lor. În calitate de argumente elocvente ale activităţii tabellionilor în Dacia romană, deci şi a
instituţiilor de notariat roman în arealul Carpato-Danubiano-Nistrean, servesc cele 25 de triptice
– documente formate fiecare din câte trei tăbliţe de brad cerate legate împreună –care
conţineau textele unor acte juridice perfectate până în anul 167 d. Hr., descoperite într-o mină de
aur de lângă localitatea Alburnus Maior (în prezent – Roşia Montana) din Transilvania.
b) Specificul activităţii instituţiei notariatului în epoca medievală.
Destrămarea Imperiului Roman în anul 395 în două state distincte – Imperiul Roman de
Vest şi Imperiul Roman de Est - a determinat dezvoltarea ulterioară a instituţiei de notariat în
condiţii istorice diferite. În Imperiul Roman de Est (după anul 565 numit Bizantin), prin
codificarea izvoarelor dreptului roman scris, sub conducerea renumitului jurist Tribonian
(Tribonianus), a fost elaborată Colecţia de legi a lui Iustinian I (482, împ. 527-565), intrată în
istorie sub denumirea de Corpus juris civilis, care a servit la reglementarea relaţiilor locuitorilor
bizantini până în secolul al VIII-lea şi a exercitat o influenţă puternică asupra evoluţiei dreptului
la majoritatea popoarelor europene în epoca medievală şi în cea modernă. Prin normele juridice
din Corpus juris civilis au fost dezvoltate mai departe principiile fundamentale ale dreptului
roman şi a fost posibilă reglementarea minuţioasă a modalităţilor încheierii şi realizării
contractelor de vânzare-cumpărare, de schimb, depozit, locaţie, angajare, arendă, împrumut,
societate etc., îndeosebi a celor perfectate în forma scrisă. Astfel a fost asigurată continuitatea
existenţei şi a evoluţiei ulterioare a instituţiei notariatului în Imperiul Bizantin şi influenţa de mai
târziu a acesteia la încetăţenirea principiilor şi a modalităţilor ei de perfectare şi de legalizare a
diverselor documente şi acte juridice în statele europene, inclusiv în ţările române Valahia şi
Moldova.
Deşi Imperiul Roman de Vest a fost distrus în 476 de către triburile germanice invadatoare
sub conducerea lui Odoacru, totuşi instituţia de notariat şi-a continuat activitatea în dependenţă
de condiţiile social-economice şi politice existente în regatele constituite în peninsula Apenină de
popoarele migratoare.
Dezvoltarea comerţului în secolele XI-XIII a contribuit la transformarea scribului –
scriptor sau notarius – în notar public. Gândirea juridică a epocii a fost remarcată în mod
esenţial de două şcoli importante – a glosatorilor şi a canoniştilor – aceasta a contribuit la
transformarea tabellionilor în veritabili funcţionari publici, în sensul modern al cuvântului.
Contribuţia unei celebre universităţi italiene a fost remarcabilă în evoluţia dreptului notarial. Este
vorba de Universitatea din Bologna, una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ superior
european, şi unde trei juriştii s-au remarcat prin lucrările elaborate în domeniul dreptului notarial.
Astfel, primul autor, care a elaborat un tratat în domeniul dreptului notarial, între anii 1222-1234,
a fost profesorul Rainiero de Perugia. Tratatul său era intitulat „Ars notariae” şi cuprindea trei
părţi: contracte, dispoziţii de ultima voinţă şi înscrisuri procesuale. O altă lucrare remarcabilă,
intitulată tot „Ars notariae”, a apariţinut lui Salatiel, profesor la aceeaşi universitate italiană.
Tratatul era format şi el din trei părţi: contracte şi pacte; dispoziţii testamentare şi regimul
succesoral; formulare procesuale. Principiile din „Ars notariae” au fost răspândite apoi în Italia
şi în întreaga Europă.
 Din Italia notariatul s-a răspândit în Franţa. Notariatul ca instituţie nobiliară a apărut
pentru prima dată în Franţa în anul 1270, când a fost înfiinţată sub conducerea regelui Ludovic
cel Sfânt, o asociaţie de şaizeci de notari, independente faţă de preşedintele Judecătoriei
Supreme. Astfel s-a pus temelia de delimitare a puterii judiciare şi a jurisdicţiei litigioase de cea
nelitigioasă. În perioada anilor 1300 şi 1302 în timpul regelui Filip al IV cel Frumos, dreptul de a
numi notarii aparţinea regelui. Prin Decretul regelui în 1304 se întocmeşte un registru, unde
notarii erau obligaţi să înregistreze testamentele, numele părţilor şi patrimoniul, precum şi taxele.
În anul 1543 a fost definitiv stabilită incompatibilitatea titlurilor de notari cu cea de tabellion şi
respectiv au fost reglementate detaliat funcţiile notarilor. Prin edictul regelui Henric al IV-lea
funcţiile notarilor au devenit ereditare. La creşterea prestigiului şi a autorităţii funcţiei examinate
un rol important l-a avut acordarea de către regele Ludovic al XIV-lea în 1696 a dreptului ca
fiecare notar să poată imprima pe sigiliul său stema regală.
Dezvoltarea notariatului în ţările europene este nemijlocit legată de răspândirea dreptului
roman şi apariţia în sistemul judiciar a unor instituţii publice de drept roman noi, inclusiv
avocatura şi notariatul. În acest sistem organizaţional a activităţii notariale, în care notarii,
rămânând persoane ce practicau activitatea de profesie liberă, îndeplinindu-şi funcţiile ca
reprezentanţi ai statului, au primit denumirea de notariatul de tip latin. Notariatul de tip latin
este prezent până în zilele noastre în ţările sistemului de drept romano-germanic. El a influenţat
de asemenea, într-o anumită măsură, constituirea şi evoluţia instituţiilor notariale în sistemele de
drept anglo-saxon şi musulman.
În sistemul anglo–saxon (common law), în Marea Britanie, începând cu anul 1570, rolul
notarului era de a pregăti documentele la fiecare stadiu. Intervenţia notarilor era mai ales
necesară în apel unde notarii erau obligaţi să scrie un raport detaliat referitor la toate acţiunile
operate în litigiile anterioare. Aceşti notari se aflau pe lângă Curţile bisericeşti şi deoarece în
acea perioadă dreptul canonic şi cel civil au avut o influenţă mai mare decât dreptul anglo-saxon
la perfectarea documentelor, actele întocmite de către notari de asemenea aveau o importanţă mai
mare din considerentele că autorităţile notariale garantau împotriva falsificării de acte.
În Rusia primele acte notariale au început să fie întocmite în secolele XIV-XV. Mâtnicii
(persoanele care întocmeau actele) înregistrau tranzacţii la târguri în prezenţa martorilor, pentru
îndeplinirea cărora se percepeau taxe şi biruri. În 1649, în timpul guvernării ţarului Alexei
Mihailovici, a fost emis Regulamentul Sobornicesc, conform căruia se permitea întocmirea unor
acte de mică valoare doar la domiciliu, iar cele mai importante ca: înţelegerea de nuntă,
testamentele se întocmeau doar în prezenţa unui pisar de piaţă (ploşiadnâi podiaci), funcţiile
îndeplinite de aceştia au asemănări funcţiilor notarului în zilele noastre.
Cu toate că în Ţara Moldovei în epoca medievală n-au existat instituţii speciale (distincte)
de notariat, totuşi sunt atestate documentar activităţi numeroase de întocmire şi de legalizare a
multiple acte juridice realizate prin intermediul instanţelor de stat şi administrative, centrale şi
locale. Se ştie că în Principat, la fel ca şi în alte state europene medievale, locuitorii efectuau
acţiuni de vânzare-cumpărare, arendă, depozit, acordarea dotei, acordarea împrumutului,
încheierea căsătoriilor, succesiuni testamentare, înfierea copiilor etc. Sub influenţa normelor de
drept romano-bizantine, ce stăteau la baza obiceiurilor juridice ale sistemului de drept Legea
ţării şi a celor din Sintagma lui Matei Vlastares (1335), Cărţii româneşti de învăţătură de la
pravilele împărăteşti a lui Vasile Lupu (1646), Sobornicescului Hrisov al lui Alexandru
Mavrocordat (1785), marea majoritate a documentelor şi ale actelor juridice erau perfectate şi
legalizate în formă scrisă în conformitate cu modalităţile practicii instituţiilor notariale ale
Imperiului Roman şi ale Imperiului Bizantin. Iar în cazurile de acţionare în judecată, părţile în
proces îşi apărau interesele nu numai prin depoziţiile martorilor, dar şi prin prezentarea probelor
scrise.
Rolul cel mai important în efectuarea activităţii notariale în Moldova medievală îl
exercitau domnitorii împreună cu Sfatul Domnesc. Actele juridice de însemnătate majoră ale
boierilor, mănăstirilor, negustorilor şi răzeşilor bogaţi privitor la vânzare, cumpărare, danie,
împrumut, arendă, succesiune etc. erau perfectate şi legalizate în cadrul Sfatului Domnesc
(numit mai târziu Divan), fiind autentificate prin semnătura şi sigiliile domnitorilor şi ale
celorlalţi membri prezenţi în şedinţe. În cazurile când se prezentau în şedinţele Sfatului în calitate
de probe unele documente şi acte juridice vechi falsificate, ele erau declarate nule şi distruse. De
asemenea Sfatul dispunea de dreptul de a declara nule documentele de proprietate ale boierilor
acuzaţi de înaltă trădare a intereselor ţării sau a domnitorilor.
În Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi în arhivele din Iaşi, Cernăuţi, Bucureşti se
păstrează sute de acte de vânzare-cumpărare, de danie, succesiune etc., semnate şi autentificate
cu sigiliile respective de către domnitori şi de membrii Sfatului Domnesc din secolele XV-XVIII.
Fiecare membru al Sfatului Domnesc, marele logofăt, marii vornici, marele hatman, marele
vistiernic etc., de asemenea dispuneau de dreptul de a efectua de sine stătător acţiuni notariale de
elaborare şi de legalizare a diverselor acte juridice, semnându-le şi confirmându-le cu sigiliile
lor. În cazuri de necesitate membrii Sfatului, uneori chiar şi foştii membri, se deplasau în
localităţile ţării, unde, împreună cu dregătorii locali şi cu martorii necesari, efectuau acţiuni
notariale de perfectare şi de legalizare a actelor de delimitare a hotarelor unor moşii, de partajare
a unor proprietăţi imobiliare între succesori etc. Partea nesatisfăcută de conţinutul documentului
elaborat avea dreptul de a-i contesta valabilitatea în şedinţa Sfatului Domnesc sau nemijlocit
domnitorului.
Alături de funcţionarii administraţiei centrale a Ţării Moldovei, de anumite atribuţii
notariale dispuneau dregătorii instanţelor ţinutale şi cei din administraţia oraşelor.
Din cele expuse în alineatele precedente privitor la specificul elaborării şi a legalizării
actelor juridice în Ţara Moldovei în epoca medievală, constatăm că, deşi în Principat nu existau
instituţii distincte de notariat, totuşi în statul nostru, la fel ca şi în Rusia şi în alte state europene
din acea perioadă, se efectuau diverse activităţi cu caracter notarial.
c) Perfectarea cadrului juridic al instituţiei notariale în epoca modernă.
Primul stat european, care a demarat procesul de modernizare a activităţii notarilor, a fost
Marea Britanie. În 1666 la Londra se formează Companiile Scribe, care se compuneau din trei
profesii separate: scriberi, avocaţi şi notari. Pentru toate profesiile menţionate poziţia de membru
al Companiei era un beneficiu de a exercita funcţiile sale de perfectare a documentelor. Prin
Actul Notarului Public din 1843 au fost introduse unele modificări care stipulau că notarii ce
doreau să activeze fără restricţii în jurisdicţie trebuiau, în mod obligatoriu, să aibă o practică în
domeniul respectiv.
În Franţa, după victoria Marei Revoluţii din 1789, au fost efectuate nu numai reforme
social-economice, politice şi culturale fundamentale, dar şi s-a modernizat esenţial statutul
juridic al instituţiilor de notariat. După abolirea majorităţii drepturilor şi privilegiilor feudale,
prin Decretul din 11 august 178944, prin Legea din 15-28 martie - 3 mai 179045, prin Decretul
din 19 iunie 179046, Adunarea naţională prin Legea din 27 septembrie – 6 decembrie 1791 a
lichidat completamente sistemul feudal în Franţa şi i-a lipsit pe seniori de dreptul de numire a
notarilor şi de posibilitatea de a moşteni şi a vinde funcţiile notariale. Prin legea menţionată,
notarii francezi au fost uniţi sub denumirea comună „notarius publics”.
Activitatea notarială ulterior a fost reglementată prin Legea din 16 martie 1803, 25
Vantoza IX. Acest act normativ stipula organizarea, funcţionarea şi statutul notarilor. La intrarea
în funcţie, notarul era obligat să depună gaj pentru asigurarea activităţilor sale profesionale.
Imperiul Rus în prima jumătate a secolului al XIX-lea încă nu dispunea de instituţii
distincte de notariat. Necesităţile populaţiei avute în perfectarea şi legalizarea actelor juridice
necesare erau îndeplinite prin intermediul structurilor a două instanţe judiciare:
1. Judecătoriile judeţene care, pe lângă examinarea proceselor civile şi penale, păstrau
registrele şi planurile de hotărnicire a moşiilor, în baza cărora, la cererea solicitanţilor, se
perfectau actele juridice şi documentele de nivel judeţean;
2. Secţiile actelor de proprietate ale Curţilor Judiciare civile guberniale, în cadrul cărora
se perfectau: procurile, testamentele, actele referitoare la vânzarea, cumpărarea, schimbul
moşiilor, ale altor bunuri imobile şi mobile, ţăranilor şerbi (iobagi), alte documente.
Dezvoltarea industriei şi a comerţului a determinat instituirea în 1831 a funcţiilor de notari
şi de agenţi de bursă pe lângă consiliile orăşeneşti şi cele meşteşugăreşti.
Reformele efectuate în Imperiul Rus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îndeosebi
cea judiciară din 1864, au impulsionat evoluţia instituţiilor notariale din ţară.
„Regulamentul din 14 aprilie 1866 despre partea notarială”, adoptat de către împăratul
Alexandru II, conţinea anumite articole, dispoziţiile cărora reglementau nemijlocit organizarea,
structura, competenţa şi cadrul activităţii instituţiilor notariale. În conformitate cu dispoziţiile
menţionate, pe lângă fiecare judecătorie districtuală au fost create câte o arhivă notarială, în care
erau păstrate documentele de proprietate asupra imobilelor, cărţile (registrele) notarilor
districtului judecătoresc respectiv, dosarele şi registrele notarilor precedenţi.
Arhiva notarială era administrată de către Notarul superior (starşii notarius), funcţie care
în literatura română de specialitate a fost tradusă prin sintagma Primul notar. El trebuia să
posede studii similare cu cele ale membrilor Judecătoriei districtuale, era considerat funcţionar
de stat, primea salariu şi avea dreptul la pensionare. Notarul superior (primul notar) dispunea de
următoarele competenţe: „Conducea Arhiva notarială (coordona păstrarea şi ţinerea în regulă a
condicelor, dosarelor şi documentelor aflate în arhivă, precum şi lucrul asistenţilor săi); elibera
extrasele din condicile de acte păstrate în arhivă şi copiile de pe actele notariale; elibera
certificatele pentru bunurile depuse spre garanţie; întărea actele asupra bunurilor imobile ce se
aflau în circumscripţia tribunalului etc.”.
 Fiecare notar superior dispunea de un oficiu special (birou notarial), în care activau şi
câţiva notari inferiori (mladşie notarius), consideraţi în literatură ca notari publici. Funcţia de
notar inferior putea fi exercitată de către persoane, care nu dispunea de studii juridice, dar
reuşeau să susţină examenul special în faţa comisiei alcătuite din preşedintele Judecătoriei
districtuale, procurorul districtului şi notarul superior. În baza propunerilor preşedintelui
Judecătoriei districtuale, preşedintele Curţii judecătoreşti ierarhic superioare numea în funcţii de
notari inferiori persoanele care susţinuseră cu succes examenul menţionat. Notarii inferiori
efectuau următoarele acţiuni: perfectau actele notariale, certificau actele juridice întocmite la
domiciliul clienţilor, întocmeau actele cu privire la protestele maritime, protestau poliţele,
certificau copiile unor documente, autentificau semnăturile persoanelor în documente. Notarii
inferiori nu erau salarizaţi de către stat. Pentru efectuarea actelor notariale ei percepeau de la
clienţi sume băneşti de două tipuri: a) taxe, b) remunerarea particulară a notarilor de către client.
Pentru recompensarea posibilelor prejudicii cauzate clienţilor prin acţiuni incorecte, fiecare
notar inferior era obligat să depună la Judecătoria districtuală o cauţiune, suma căreia depindea
de localitatea în care activa: a) în Petersburg şi în Moscova – câte 10 mii de ruble; b) în centrele
guberniilor – 6 mii de ruble; c) în centrele judeţene – 4 mii de ruble etc.
În Moldova de Est (care din 1813 a fost numită Basarabia) din cauza dezmembrării
forţate a Principatului în 1812 sub presiunea ţarismului şi a anexării teritoriului istorico-etnic de
la răsărit de Prut de către Imperiul Rus, s-a întrerupt evoluţia firească a instituţiilor naţionale de
notariat. Treptat, instituţiile naţionale de stat şi de drept, inclusiv cele din domeniul notariatului,
au fost înlocuite cu instituţiile ruseşti. Ulterior, în conformitate cu §62 din Aşezământul pentru
ocârmuirea oblastei Basarabiei, adoptat de împăratul Nicolai I la 29 februarie 1828, examinarea
tuturor pricinilor „în locurile prisudstfiilor din oblastia Bessarabiei”, inclusiv în cele notariale, a
devenit posibilă doar „pe limba rossienească” şi în baza pravilelor ruseşti (§ 63).
Deşi sistemul notarial rus din prima jumătate a secolului al XIX- lea era mai avansat
comparativ cu cel al Moldovei, rămas în vigoare în Basarabia după 1812, totuşi faptul că actele
juridice erau perfectate de către notari în limba rusă, limbă necunoscută populaţiei autohtone, şi
în baza unor legi străine, le-a permis multor indivizi, avizi de bunuri străine, să producă
prejudicii enorme intereselor materiale şi morale a sute de mii de locuitori băştinaşi ai regiunii.
De exemplu, moşierul Manuc-Bei, folosind situaţia că Vasile Josan, Nica Bucşa şi alţi 75 de
ţărani din localitatea Hânceşti nu posedau limba rusă, prin contractul încheiat cu dânşii în 1842,
în contradicţie flagrantă cu legislaţia în vigoare în Basarabia, i-a calificat pe aceştia în calitate de
robi, obligându-i să lucreze pentru dânsul, la fel ca şi ţăranii şerbi de pe moşiile boiereşti din
guberniile centrale ale Rusiei pentru stăpânii lor.
Regulamentul din 14 aprilie 1866 despre partea notarială, începând cu 1 decembrie 1869,
potrivit constatărilor academicianului I. G. Budac, a devenit suport juridic pentru crearea şi
activitatea instituţiilor notariale noi din Basarabia, care, după structura şi competenţa lor, erau
identice cu cele din guberniile centrale ale Imperiului Rus, examinate de noi în alineatele
precedente. Potrivit dispoziţiilor Regulamentului menţionat, şi a § 420 din Aşezământul
instituţiilor judecătoreşti din 20 noiembrie 1864, în Basarabia, pe lângă cele 9 judecătorii
judeţene, au fost constituite 9 instituţii notariale, administrate de câte un notar superior. În
fiecare instituţie notarială, la fel ca şi în cele din alte gubernii ale Imperiului Rus, activau şi
notarii inferiori, majoritatea cărora nu dispuneau de studii juridice speciale.
Caracterizând sistemul notarial rus, întrebuinţat în Basarabia după 1869, profesorul
universitar Gheorghe Chibac33, la fel ca şi autorii ruşi A.K. Plohotenko, I. Volman, K.
Pobiedonosţev, E. Şerşenevici, constata mai multe lacune şi neajunsuri în modalitatea de
organizare şi de activitate a acestora, inclusiv:
– înlesnea numirea unui personal cu totul nepregătit;
– notarii erau pe jumătate funcţionari, pe jumătate negustori, provocând neîncrederea
publicului;
– birourile aveau un caracter mercantil, un fel de prăvălii de concurenţă, deschizând o
cale largă pentru abuzuri şi şantaje etc.
d) Evoluţia instituţiilor de notariat pe teritoriul Moldovei în epoca contemporană.
Integrarea Basarabiei în componenţa României în 1918 n-a dus imediat la lichidarea
sistemului notarial rus, deoarece guvernul regal înţelegea că populaţia regiunii avea nevoie
de o anumită perioadă de timp pentru a se acomoda la realităţile instituţiilor de drept şi ale
sistemului legislativ românesc. Abia în 1928 instituţiile notariale de tip rusesc au fost
lichidate, iar atribuţiile lor au fost încredinţate spre exercitare autorităţilor judecătoreşti şi
grefierilor.
Deşi instituţiile notariale ruse din Basarabia au fost lichidate, guvernul regal nu i-a lăsat în
voia sorţii pe foştii notari. Potrivit constatărilor profesorului universitar Gheorghe Chibac, celor
9 primi notari (notari superiori) din judeţele Basarabiei li s-a acordat posibilitatea de a activa în
calitate de judecători la tribunale sau judecătorii. De asemenea s-au întreprins acţiuni pentru a-i
aranja în diverse funcţii şi pe cei 94 de notari publici (notari inferiori).
Evenimentele din octombrie 1917 din Imperiul Rus au modificat esenţial soarta sistemului
notarial constituit în baza Regulamentului din 1866. Prin Decretul Sovietului Komisarilor
Norodnici (SKN) al Rusiei Sovietice „Despre judecătorie”, din 24 noiembrie 1917, au fost
lichidate instituţiile de justiţie ţariste, inclusiv cele notariale. Funcţiile şi atribuţiile instituţiilor
notariale împreună cu arhivele respective au fost trecute în competenţa diverselor subdiviziuni
ale organelor administrative şi judecătoreşti sovietice.
Promovarea, începând cu anul 1921, a noii politici economice de către conducerea RSFS
Ruse a contribuit la creşterea bunurilor materiale, la intensificarea relaţiilor comerciale şi la
sporirea necesităţilor de legalizare a diverselor acte juridice.
La 4 octombrie 1922 SKN al RSFS Ruse a adoptat Regulamentul despre notariat, normele
juridice ale căruia au servit în calitate de suport legislativ pentru constituirea şi activitatea noului
sistem notarial sovietic, instituţiile căruia se deosebeau flagrant prin structura şi competenţa lor
de cele existente în Imperiul Rus până în 1917. În oraşele şi în localităţile săteşti mai importante,
în porturile şi la staţiile mari de cale ferată au fost înfiinţate birouri notariale de stat, administrate
de către notari devotaţi puterii sovietice.

33
Constantinescu E., Chibac Gh., Bondarciuc O., Notariat, manual pentru studenţii facultăţilor de drept,
Chişinău: Edit. Pontos, 2001, p. 20-21
 După constituirea URSS, au fost adoptate alte regulamente şi hotărâri, care uneori
contribuiau la fortificarea sistemului notarial sovietic de stat, iar alteori (anii 1929-1936) au
determinat reducerea rolului instituţiei date în societate. Cadrul juridic al instituţiilor notariatului
de stat sovietic, după părerea noastră, s-a stabilizat în anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea. Exista
în URSS un sistem ramificat de birouri notariale de stat, amplasate în oraşe şi în centre raionale,
orăşeneşti, regionale, ţinutale, Judecătoriile Supreme ale republicilor autonome şi ale republicilor
unionale.
Evoluţia instituţiilor notariale din raioanele din stânga Nistrului, în baza cărora în 1924 s-a
constituit RASS Moldovenească, cu unele excepţii determinate de războiul civil, a fost aceeaşi ca
şi în alte teritorii naţionale ale fostului Imperiu Rus. La fel au fost lichidate birourile notariale de
până la instaurarea puterii sovietice, iar atribuţiile lor au fost transmise subdiviziunilor
comitetelor executive ale sovietelor şi instanţelor judecătoreşti. Organizarea instituţiilor notariale
de stat în localităţile din stânga Nistrului s-a realizat în conformitate cu dispoziţiile
regulamentelor şi ale altor acte legislative despre notariat ale RSS Ucrainene. După constituirea
RAAS Moldoveneşti, instituţiile ei notariale de stat, la fel ca şi cele judecătoreşti, în conformitate
cu art. 40 din Constituţia republicii autonome, adoptată în 1925, au funcţionat în baza legislaţiei
respective a Uniunii Sovietice şi a RSS Ucrainene.
Deşi la 2 august 1940 RASS Moldovenească a fost transformată în RSS Moldovenească,
totuşi pe teritoriul republicii unionale nou formate, în calitate de suport juridic activitatea
instituţiilor de stat şi de drept, inclusiv a celor notariale, în conformitate cu Decretul Prezidiului
Sovietului Suprem al URSS din 14 decembrie 1940, au continuat să fie întrebuinţate, câteva
decenii, codurile şi alte acte legislative ale RSS Ucrainene. Abia după adoptarea la 11 februarie
1957 a Legii URSS „Despre trecerea în competenţa republicilor unionale a legislaţiei cu privire
la organizarea judecătorească a republicilor unionale, la adoptarea codurilor civil, penal, de
procedură” în republica noastră a demarat procesul de elaborare şi de adoptare a codurilor
respective proprii. În 1961 au fost adoptate Codul penal şi Codul de procedură penală ale RSS
Moldoveneşti, în 1964 Codul Civil al RSSM etc.
La 5 iulie 1974 Sovietul Suprem al republicii noastre a adoptat primul act normativ
fundamental pentru reglementarea activităţii instituţiilor notariale – Legea RSS Moldoveneşti nr.
1044-VIII „Cu privire la notariatul de stat”. Din punct de vedere al structurii şi conţinutului,
actul normativ examinat are multiple afinităţi cu actele respective ale celorlalte republici
unionale ale URSS. El este alcătuit din 4 secţiuni, 15 capitole şi 90 de articole. Dispoziţiile lui
reglementau procedura constituirii (formării) reţelei de birouri notariale, ordinea completării lor
cu specialişti, cadrul juridic al activităţii lor, regulile îndeplinirii actelor notariale etc.
Obţinerea independenţei de stat de către Republica Moldova în 1991 a condus la o evoluţie
radicală a instituţiilor de notariat din punct de vedere al rolului lor în societate, al structurii,
competenţei şi modalităţii de activitate. S-a încheiat cu monopolul notariatului de stat şi a derulat
revenirea la notariatul privat de tip „latin”, proces finalizat prin adoptarea Legii cu privire la
notariat din 11 aprilie 1997 nr. 1153. Deoarece în societate se resimţea necesitatea existenţei şi a
birourilor notariale de stat, Parlamentul Republicii Moldova prin Legea cu privire la notariat nr.
1453-XV din 8 noiembrie 2002 a reintrodus şi norme juridice speciale pentru reglementarea
activităţii notarilor de stat.
Pe parcursul ultimei perioade au fost întreprinse mai multe măsuri de ordin legislativ în
vederea consolidării acestei instituţii. Totuşi, în pofida îmbunătăţirilor aduse, continuă să persiste
unele divergenţe şi lacune atât de ordin legal cât şi sub aspectul implementării prevederilor legale
şi anume: lipsa unor criterii clare şi bine determinate de stabilire a numărului necesar de notari, a
notarilor stagiari, admiterea la stagiu în biroul notarului, atribuţiile şi răspunderea acestuia în
calitate de notar stagiar, admiterea în profesie, modul de percepere a plăţilor, precum şi lipsa
unui organ profesional al notarilor care ar asigura organizarea şi autoadministrarea activităţii
profesionale a notarilor, promovarea şi apărarea intereselor colective ale notarilor pe plan
naţional.
În vederea remedierii situaţiei existente, Programul de activitate al Guvernului Republicii
Moldova „Integrare europeană: libertate, democraţie, bunăstare” pentru anii 2011-2014 cuprinde
drept obiectiv „Reformarea notariatului” prin redarea independenţei acestei instituţii. Acest
obiectiv este trasat şi în Planul de acţiuni al Guvernului pentru anii 2011-2015, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 289 din 07.05.2012. Relevante sunt obiectivele Strategiei de Reformă a
Sectorului Justiţiei pentru anii 2011 – 2016 şi Planului de acţiuni pentru implementarea
Strategiei (pct. 3.2.1 spct.4 - Elaborarea unei noi legi cu privire la notariat).
În scopul asigurării executării documentelor de politici nominalizate, prin Ordinul
ministrului justiţiei nr. 298 din 15 iulie 2011 a fost creat grupul de lucru pentru elaborarea noilor
reglementări privind reformarea notariatului, care să asigure buna funcţionare şi organizare a
acestuia. În componenţa grupului de lucruau fost incluşi notari, reprezentanţi ai Ministerului
Justiţiei, mediului academic şi societăţii civile.
În urma unei analize complexe a actualelor prevederi legale şi a practicilor existente, a
legislaţiei statelor străine (România, Estonia, Germania) a fost elaborate și aprobată Legea cu
privire la organizarea activităţii notarilor nr. 69 din 14.04.2016. Legea este structurată în 11
capitole care cuprind prevederi privind: statutul notarului; drepturile şi obligaţiile acestuia;
notarul stagiar; admiterea în profesie; organizarea activităţii; organul de autoadministrare a
notarilor; controlul activităţii; răspunderea disciplinară precum şi modul de suspendare şi
încetare a activităţii notarului.
În cadrul grupului de lucru s-a decis ca procedura notarială (actele care urmează să le
întocmească notarul şi modul de întocmire a lor) să fie reglementată într-o lege distinctă, din
motivul că subiecţi cu dreptul de a întocmi acte notariale sunt mai mulţi (consulii, secretarii
consiliilor locale, registratorii) fiindu-le aplicabile aceeaşi procedură.

2. Bibliografie de referință:
1. Cara-Rusnac A. Organizarea instituției notariatului în sistemul de drept din Republica
Moldova și perspectivele ei de dezvoltare. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chișinău,
2012.
2. Constatinescu E., Chibac Gh., Bondarciuc O. Notariat. Manual pentru studenţii
facultăţilor de drept. Chişinău: Pontos, 2001, 223 p.
3. Grama D., Cara A., Din istoria constituirii şi evoluţiei instituţiei notariatului
în Moldova. În Revista Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii
Internaţionale nr. 1, 2009, p. 47-56.
4. Guceac Ion, Toma Anica, Contextul istoric internaţional de apariţie şi dezvoltare a practicilor notariale în spaţiul constituţional din România şi

Teoria şi practica administrării publice: Materiale ale conf. şt.-practice cu participare intern., 20 mai
Republica Moldova. În
2013. Chişinău: AAP, 2013. p. 174-180.
5. Leş I. Manual de drept notarial. Ediţia a 2-a. Bucureşti: C.H. Beck. 2008. 210 p.

3. Sarcini pentru autoevaluare:

1. Demonstrați că dreptul notarial reprezintă o ramură de sine stătătoare a dreptului.

2. Analizați conexiunea dreptului notarial cu alte ramuri ale dreptului (dreptul civil,
dreptul procesual civil, dreptul familiei, dreptul constituțional etc.).
3. Determinați locul și rolul notariatului în cadrul sistemului de drept al R. Moldova.
 Elaborarea referatelor, articolelor științifice cu tema:
– Activitatea notarială în diferite țări ale lumii;
– Funcțiile notariatului;
– Principiile activității notariale.