CAPITOLUL 1

NOŢIUNEA, OBIECTUL, SARCINILE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

EXECUŢIONAL-PENAL

Tema 1.
Politica statului în domeniul executării pedepselor penale

§ 1. În decursul ultimelor două decenii, Republica Moldova se află în vîltoarea reformelor

democratice menite a o ralia la standardele internaţionale, instituite în ţările cu o democraţie
avansată. Elaborînd principiile generale de existenţă, statul nu poate să propage doar o politică
declarativă. Unul din instrumentele prioritare de apărare a intereselor şi relaţiilor sociale stabilite
în cadrul statului este politica de sancţionare şi reeducare.
Prin urmare, politica sancţionării şi reeducării nu este o noţiune abstractă, influenţînd cel
mai sensibil element al societăţii – personalitatea. Una dintre părţile componente ale acesteia o
constituie pedeapsa. Elementul-cheie în mecanismul de realizare a politicii de reprimare şi
aplicare a sancţiunilor, de desfăşurare a măsurilor de prevenire şi contracarare a criminalităţii
este considerat sistemul penitenciar1.
În general, politica statului exercită o influenţă esenţială în formarea şi dezvoltarea
sistemului de drept, precum şi a diferitor ramuri şi instituţii ale acestuia. Ea formează principiile,
strategia, orientările fundamentale şi scopurile sociale pe care şi le-a propus societatea. Politica
actuală a statului nostru este orientată spre consolidarea unui stat de drept şi are ca sarcini
crearea condiţiilor ce ar asigura un trai decent şi o dezvoltare liberă a omului.
Deoarece politica statului se manifestă în diferite sfere sociale, ea este constituită dintr-o
serie de elemente, cum ar fi obiectul, formele şi metodele specifice de influenţă. Anume în acest
sens se vorbeşte despre politica externă şi internă, despre politica economică, socială, militară,
culturală etc.
Un loc de bază în politica socială îl ocupă politica în domeniul luptei cu criminalitatea. Ea
presupune determinarea scopurilor, principiilor, strategiei, direcţiilor prioritare, formelor şi
metodelor de contracarare a acestui fenomen. Conţinutul politicii naţionale în acest domeniu
vizează activitatea statului, prin intermediul organelor sale de drept, în scopul prevenirii şi
combaterii infracţiunilor, realizării răspunderii juridice a persoanelor ce le-au comis, executării
pedepsei de către condamnaţi şi atingerii scopurilor pedepsei2.
Metodele şi formele de bază implementate în realizarea politicii din diverse domenii de
luptă cu criminalitatea diferă între ele şi nu au întotdeauna un caracter juridic. Cu toate acestea,
orientările politicii au un caracter unic din punctul de vedere al scopurilor, principiilor şi
strategiilor.
Politica execuţional-penală a statului determină scopurile, principiile, strategia, formele şi
metodele de bază privind executarea pedepsei.
Sintagma „politică de muncă corecţională”, utilizată în literatura de specialitate din
perioada sovietică, substituită ulterior cu cea de „politică execuţional-penală”, reflecta adecvat
esenţa politicii statului sovietic în domeniul executării pedepsei. Politica de muncă corecţională
şi, respectiv, legislaţia execuţional-penală din acea perioadă proclamau drept scop de bază al
executării pedepsei corectarea şi reeducarea condamnaţilor. În calitate de mijloc principal de
atingere a acestui scop a fost recunoscută munca social-utilă, iar pentru realizarea scopurilor
pedepsei au fost create instituţii de corectare prin muncă. Astfel, instituţia executării pedepsei a
fost asociată cu măsurile de corectare prin muncă. De asemenea, această instituţie se afla în
raport cu astfel de pedepse precum condamnarea condiţionată cu atragerea obligatorie la muncă
şi munca corecţională.
Ulterior, sintagmele „politică de muncă corecţională” şi „dreptul de muncă corecţională”
au încetat să mai corespundă conţinutului lor, deoarece în sistemul pedepselor penale au fost
incluse pedepse care nu sînt legate de antrenarea condamnatului în muncă. La aceste pedepse se
referă privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate,
retragerea gradului militar sau special, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi
a distincţiilor de stat etc.
Prin urmare, începînd cu anii ΄70 ai sec. XX, a apărut necesitatea de a substitui denumirea
de „politică de muncă corecţională” cu cea de „politică execuţional-penală”.
Politica execuţional-penală a Republicii Moldova se bazează pe dispoziţiile actelor
normative naţionale şi internaţionale privind tratamentul deţinuţilor. În Republica Moldova s-au
produs modificări esenţiale în viaţa social-economică şi politică a ţării, fapt ce a provocat
schimbări în strategia principalelor direcţii ale politicii execuţional-penale. Odată cu formarea
unui stat de drept, se presupune
şi crearea unui sistem penitenciar corespunzător. Strategia politicii execuţional-penale în
realizarea acestui scop rezidă în umanizarea executării pedepsei, în democratizarea activităţii
instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepsei, în determinarea noilor modalităţi de
pedepse penale alternative închisorii, în reorganizarea activităţii de producere din cadrul
instituţiilor penitenciare, precum şi în implicarea societăţii în procesul de corectare a
condamnaţilor.
Politica execuţional-penală este determinată de un şir de factori sociali, cum ar fi: situaţia
social-politică şi economică a societăţii; principiile morale şi ideologice; nivelul conştiinţei
juridice; nivelul criminalităţii; recunoaşterea actelor internaţionale privind apărarea drepturilor
omului şi tratamentul deţinuţilor; activitatea organizaţiilor internaţionale; starea societăţii civile;
dezvoltarea ştiinţelor sociale fundamentale; experienţa în activitatea practică etc.
Situaţia social-politică din societate presupune prezenţa unor scopuri şi principii bine
formulate ale societăţii şi statului. Bunăstarea social-politică a societăţii este posibilă doar în
condiţiile statului de drept şi democratic, care presupune stabilitate în dezvoltare, precum şi lipsa
unor conflicte sociale.
Situaţia economică din societate exercită o influenţă nemijlocită asupra politicii
execuţional-penale. Statul cu o economie bine dezvoltată are capacitatea de a crea o bază
materială pentru realizarea scopurilor propuse. Formele şi metodele de bază în realizarea politicii
execuţional-penale într-un stat dezvoltat din punct de vedere economic nu depind de factorii
economici şi de conjunctura politică. În condiţiile crizei economice se creează o ruptură între
principiile politicii execuţional-penale prevăzute de legislaţie şi implementarea reală a lor în
viaţă.
Principiile morale şi nivelul conştiinţei juridice, de asemenea, au influenţă asupra politicii
execuţional-penale. Diferite grupuri sociale pot devia esenţial de la normele morale şi juridice
consacrate şi propagate. Într-o societate dezvoltată, asemenea deosebiri nu sînt atît de evidente şi
contrastante, iar atitudinea faţă de condamnaţi devine mai tolerantă şi mai umană, fapt ce se
răsfrînge asupra formării politicii execuţional-penale. Dezorganizarea socială a societăţii,
aprofundarea contradicţiilor sociale influenţează negativ formarea politicii execuţional-penale în
direcţia înăspririi ei.
Nivelul criminalităţii influenţează esenţial politica execuţional-penală. În cazul nivelului
scăzut al criminalităţii, politica execuţional-penală, de regulă, este mai umană. Dimpotrivă,
nivelul înalt al fenomenului criminal şi caracterul grav al manifestărilor infracţionale
influenţează negativ asupra aspectului moral şi de drept în societate, ceea ce poate determina
înăsprirea deciziilor cu caracter politic şi juridic.
Actele normative internaţionale privind drepturile omului în executarea pedepselor şi
tratamentul deţinuţilor determină nemijlocit politica execuţional-penală. Articolul 8 din
Constituţie prevede că Republica Moldova se obligă să res
pecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile
cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Realizările ştiinţei reprezintă factorul principal care influenţează formarea şi dezvoltarea
dreptului execuţional-penal. Ştiinţa, elaborînd strategii şi metode de luptă cu criminalitatea,
cercetează, de asemenea, problemele corectării condamnaţilor. În prevederile preliminare din
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor se stipulează necesitatea utilizării
realizărilor ştiinţei în expunerea regulilor de tratament al deţinuţilor3.
Problemele legate de executarea pedepsei şi corectarea condamnaţilor sînt cercetate de
dreptul penal şi execuţional-penal, de pedagogia şi psihologia penitenciară etc. Ştiinţa a formulat
scopurile, principiile, precum şi principalele forme şi metode de tratament al deţinuţilor.
O sarcină actuală a statului nostru este de a stabili rolul sistemului penitenciar în statul de
drept, a determina strategia, principiile, formele şi metodele de executare a pedepselor penale, a
măsurilor de siguranţă şi a celor preventive. Un criteriu important în corectitudinea realizărilor
ştiinţei îl constituie activitatea practică a instituţiilor şi organelor care asigură executarea
pedepsei.
Principala formă de realizare a politicii execuţional-penale este legislaţia execuţional-
penală. La etapa actuală, politica execuţional-penală este reflectată în Codul de executare, în alte
legi şi acte normative care reglementează executarea pedepsei.
În prezent, politica penală a statului nostru trebuie să se adapteze şi să ţină seama de
legislaţia comunitară, avînd în vedere demersurile pe care statul nostru urmează să le realizeze
pentru integrarea europeană. Ideea principală care răzbate din politica statului în ceea ce priveşte
executarea sancţiunilor penale este cea a accentuării laturii de reeducare a infractorilor şi,
implicit, de realizare a unei prevenţii generale şi speciale mai eficiente în detrimentul laturii
sancţionatoare.
Prin activitatea desfăşurată pe parcursul ultimilor ani a fost asigurată continuitatea
procesului de modernizare instituţională şi funcţională, menită să contribuie la aplicarea
conformă a măsurilor şi pedepselor privative de libertate cu asigurarea intervenţiei recuperative,
să faciliteze responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi
aflate în custodia birourilor de probaţiune, să contribuie la creşterea gradului de siguranţă a
comunităţii, menţinerea ordinii de drept şi securităţii naţionale şi să prevină, în acelaşi timp,
încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, abuzurile şi corupţia.
Prin prisma realizării politicilor de stat au fost întreprinse acţiuni consecvente, orientate
spre combaterea criminalităţii şi menţinerea securităţii în penitenciare, îmbunătăţirea condiţiilor
de detenţie, care de altfel sînt prevăzute în Concepţia reformării sistemului penitenciar şi în
Planul de măsuri pe anii 2004- 2020 pentru realizarea acesteia4.
În pofida eforturilor depuse, realizările înregistrate nu au reuşit să înlăture integral
dificultăţile existente, îndeosebi cazurile cu rezonanţă înregistrate şi incidentele mediatizate pe
larg în societate.
Mai mult, sistemul s-a confruntat, practic, cu aceleaşi probleme legate de imperfecţiunea
cadrului legislativ-normativ, rata majoră a recidivei, supraaglomerarea penitenciarelor, condiţii
insuficiente de detenţie, creşterea cazurilor de introducere în penitenciar a drogurilor şi
obiectelor interzise, insuficienţa personalului şi, mai ales, insuficienţa mijloacelor financiare.
Spre deosebire de sistemele de ramură din alte state, care se prezintă a fi eficiente şi
performante şi care au trecut la o abordare modernă a executării privaţiunii de libertate, sistemul
penitenciar naţional este nevoit să se adapteze din mers la exigenţele internaţionale, mai ales în
asigurarea conformităţii în activitatea de reinserţie socială a persoanelor condamnate la pedepse
privative de libertate, de respectare a drepturilor şi libertăţilor acestora şi de transformare a
penitenciarului într-un serviciu social convingător aflat în serviciul comunităţii.
Aşadar, politica execuţional-penală, fiind o parte componentă a politicii unice a statului şi
rezultînd nemijlocit din politica penală, stabileşte orientarea activităţii instituţiilor şi organelor
de stat care asigură executarea pedepsei prin determinarea principiilor, formelor, sarcinilor şi
conţinutului acestei activităţi.
 Tema 2.
Conceptul şi principiile dreptului execuţional-penal

§ 2. Executarea pedepselor penale constituie o problemă social-juridică fundamentală, iar

abordarea teoretică a acesteia este de o actualitate incontestabilă.
Activitatea de executare a pedepselor reprezintă etapa finală a aplicării dreptului, care, la
rîndul său, face bilanţul funcţionării justiţiei penale. De eficacitatea acesteia depinde în mare
măsură activitatea celor trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească. Sistemul
execuţional-penal are menirea să îndeplinească multiple funcţii sociale, inclusiv cea „sanitară”.
Legislaţia execuţional-penală şi practica aplicării acesteia reprezintă unul din mijloacele
recunoscute care se aplică real în condiţiile actuale de influenţă şi control asupra criminalităţii şi
a stării ei.
4 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1624 din 31.12.2003 Cu privire la
aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi planului de măsuri pe anii 2004-2020
pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 13-15 din 16.01.2004; modificată prin HG RM nr. 738 din 29.06.2007. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 98-102 din 13.04.2007.
Principala formă de exprimare şi consolidare a politicii execuţional-penale este dreptul
execuţional-penal, a cărui definire presupune determinarea scopurilor lui, sarcinilor, obiectului şi
metodei de reglementare, ceea ce, la rîndul său, necesită relevarea raportului juridic execuţional-
penal, a normelor şi sistemului legislaţiei execuţional-penale.
Înainte de a examina fiecare din aceste probleme, considerăm că este necesar să
determinăm locul dreptului execuţional-penal în sistemul de drept, deoarece acest fapt determină
şi cercul subiectelor care urmează a fi cercetate. Astfel, dacă nu vom considera dreptul
execuţional-penal ca o ramură autonomă de drept, atunci în mod automat se exclude problema
privind norma de drept execuţional-penal, precum şi de raport de drept execuţional-penal6.
Iniţial se considera că dreptul de muncă corecţională (denumirea anterioară a dreptului
execuţional-penal) reprezintă o subramură a dreptului penal. Odată cu dezvoltarea legislaţiei
execuţional-penale şi cu includerea în ea a unor norme de drept penal, procesual-penal, dreptul
muncii, drept administrativ, a fost expusă şi opinia precum că dreptul de muncă corecţională
(dreptul execuţional-penal) este o ramură de drept complexă7. Pe parcursul unei perioade mai
îndelungate, dreptul execuţional-penal s-a evidenţiat ca o ramură de drept autonomă. Primii
savanţi care au susţinut acest punct de vedere au fost A. Galesnik8 şi B. Utevski9. La etapa
actuală, această idee este unanim recunoscută de majoritatea cercetătorilor în domeniu.
O contribuţie esenţială la dezvoltarea ştiinţei dreptului execuţional-penal au avut-o I.
Oancea, P. Zidaru, N. Nicolae-Anghel, N. Beleaev, I. Karpeţ, I. Tkacevski, N. Strucikov ş.a.
Astfel, potrivit uneia din opiniile lui I. Tkacevski, „dreptul penal este fundamental în raport
cu legislaţia execuţional-penală”10. El consideră că „dreptul penal este o ramură de bază a
dreptului, iar dreptul execuţional-penal este o ramură specială”11.
Un semn primar al autonomiei unei ramuri de drept îl constituie existenţa obiectului de
studiu şi a metodei specifice de reglementare, precum şi existenţa unui sistem unic de legi şi acte
subnormative.
Prin urmare, obiectul de studiu al dreptului execuţional-penal este constituit dintr-un grup
de relaţii sociale speciale, care apar în cadrul activităţii de executare a pedepselor principale, a
pedepselor complementare, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor preventive.
Reieşind din cele expuse, putem defini dreptul execuţional-penal ca fiind o ramură de
drept independentă, constituită din totalitatea normelor juridice prin care se reglementează
relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal, executarea măsurilor de
siguranţă şi a celor preventive, în scopul asigurării unei influenţe educative eficiente asupra
celor care execută pedeapsa, al prevenirii săvîrşirii unor noi infracţiuni şi al apărării ordinii de
drept.
 Dreptul execuţional-penal este călăuzit de o seamă de principii de drept prin care se
orientează şi direcţionează întreaga activitate de executare a sancţiunilor penale, principii care
vizează participanţii la activitate, conţinutul activităţii, adică drepturile şi obligaţiile acestor
participanţi, astfel încît dreptul execuţional-penal capătă o structură şi o aşezare pe principii
sigure de drept12.
În condiţiile dezvoltării legislaţiei execuţional penale actuale, rolul principiilor este unul
semnificativ. Purtând un caracter fundamental, acestea influenţează nu doar normele care
reglementează executarea pedepselor penale, ci şi activitatea responsabililor cu aplicarea legilor
urmând ca aceştia să-şi exercite atribuţiile în strictă conformitate cu respectivele idei
fundamentale.
Principiile sînt idei călăuzitoare atît pentru un sistem de drept, cît şi pentru anumite ramuri
de drept. Principiile de drept se exprimă în reguli de drept, oglindite în toate normele şi
instituţiile care alcătuiesc ramura de drept în care ele acţionează15. Principiile dreptului
execuţional-penal sînt de mai multe feluri, în funcţie de obiectul şi de sfera lor de aplicare:
generale, principii care se referă la întregul domeniu al dreptului execuţional-penal; speciale,
care vizează executarea unui grup de pedepse, bunăoară, executarea pedepselor privative de
libertate – închisoare, detenţia pe viaţă – sau numai pedeapsa închisorii ori grupa pedepselor
complementare16.
A) Principii generale
1) Principiul legalităţii executării sentinţelor penale, potrivit căruia executarea pedepselor
se face în conformitate cu dispoziţiile Codului de executare, ale Codului penal şi ale altor acte
normative. Este un principiu general şi important, deoarece, în primul rînd, acţionează încă din
faza stabilirii şi aplicării pedepsei de către instanţa de judecată şi continuă să mai acţioneze în
faza de executare a pedepsei. În al doilea rînd, este un principiu general, deoarece se aplică
tuturor pedepselor: principale şi complementare, privative de libertate şi neprivative de libertate.
Principiul legalităţii executării hotărîrilor penale este prevăzut în Codul de executare al
Republicii Moldova (art. 167 alin. (1)).
2) Principiul democratismului executării sancţiunilor penale:
2.1. actele normative ce reglementează executarea pedepselor şi aplicarea măsurilor de
corectare faţă de condamnaţi exprimă voinţa poporului. Spre exemplu, proiectul actualului Cod
de executare şi al Statutului executării pedepsei de către condamnaţi în vigoare au fost supuse
discuţiilor şi criticilor în mass-media;
2.2. conducerea activităţii instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepsei se
bazează pe centralismul democratic, adică conducerea centralizată a instituţiilor şi organelor care
asigură executarea pedepsei;
2.3. esenţa acestui principiu constă în faptul că legislaţia execuţional-penală asigură
egalitatea tuturor condamnaţilor în faţa legii, indiferent de naţionalitate, limbă, origine, statut
social, religie şi alte împrejurări;
2.4. principiul democratismului se evidenţiază prin caracterul democratic al procesului de
corectare a condamnatului, constituind nu numai obiectul, ci şi subiectul educării;
2.5. conţinutul acestui principiu constă şi în participarea amplă a societăţii civile la
corectarea condamnaţilor şi la înfăptuirea controlului asupra activităţii instituţiilor şi organelor
care asigură executarea pedepsei17.
3) Principiul umanismului executării sancţiunilor penale este caracteristic executării
pedepselor privative de libertate. Potrivit acestui principiu, executarea pedepsei nu trebuie să
provoace suferinţe condamnatului. Executarea oricărei pedepse implică o constrîngere, o
anumită suferinţă. Însă executarea pedepsei nu trebuie să aducă suferinţe în plus18. Astfel,
conform art. 4 alin. (2) Cod penal, precum şi art. 167¹ Cod de executare, nimeni nu poate fi
supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, iar art. 61 alin. (2)
Cod penal prevede că executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească demnitatea persoanei condamnate.
 Principiul umanismului se reflectă îndeosebi în sistemul progresiv, adică modificarea
condiţiilor de detenţie în funcţie de comportamentul condamnaţilor.
În literatura de specialitate se mai menţionează existenţa altor principii care au tangenţă cu
executarea sancţiunilor de drept penal. Este vorba de principiile care vizează executarea
hotărîrilor penale pronunţate de instanţele de jude
cată, care se răsfrîng asupra executării sancţiunilor penale cuprinse în hotărîrile respective.
Acestea sînt: principiul executabilităţii, principiul obligativităţii, principiul jurisdicţionalităţii şi
principiul continuităţii21.
B) Principii speciale
1) Principiul respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane în procesul executării
sancţiunilor penale. Condamnatul are aceleaşi drepturi, libertăţi şi obligaţii ca şi toţi cetăţenii
Republicii Moldova, cu excepţiile şi restricţiile stabilite de Codul de executare şi de actele
normative adoptate în conformitate cu acesta. Restricţia drepturilor proclamate în articolele 20-
24 din Constituţia Republicii Moldova nu se admite.
2) Principiul egalităţii condamnaţilor în faţa legii constă într-un statut juridic unic al
condamnaţilor ce execută un anumit tip de pedeapsă sau se află în aceleaşi condiţii de deţinere.
Principiul egalităţii tuturor în faţa legii se bazează pe egalitatea drepturilor şi libertăţilor omului
şi cetăţeanului indiferent de sex, rasă, naţionalitate, limbă, origine, statut social şi condiţiile
materiale. Cu toate acestea, egalitatea condamnaţilor în faţa legii nu înseamnă egalitatea
condiţiilor de deţinere. Acestea se diferenţiază în funcţie de vîrstă, starea sănătăţii, sex, caracterul
prejudiciabil al faptei săvîrşite etc..
3) Principiul diferenţierii, individualizării şi planificării executării pedepselor penale.
Potrivit acestui principiu, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor săvîrşite,
de activitatea infracţională anterioară, forma vinovăţiei, comportamentul în timpul executării
pedepsei, se aplică un volum diferit de influenţare şi de limitări în drepturi ale condamnatului23.
Astfel, diferenţierea condiţionează determinarea de către lege pentru fiecare categorie de
condamnaţi a unui anumit complex de restricţii. Conform prevederilor art. 8 din Ansamblul de
reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor al ONU din 30 august 1955, diferite categorii de
deţinuţi trebuie să fie introduse în aşezăminte sau secţii de aşezăminte în mod separat, ţinîndu-se
cont de sex, de vîrstă, de antecedente penale, de motivele detenţiei şi de necesităţile
tratamentului lor.
Individualizarea executării pedepsei este bazată pe caracteristicile individuale ale
personalităţii condamnatului, adică mijloacele de corectare trebuie să se aplice în funcţie de
caracterul prejudiciabil al infracţiunii comise, de personalitatea condamnatului, precum şi de
comportamentul lui. Ignorarea acestor sau altor factori sau studierea lor insuficientă în fiecare
caz concret diminuează eficienţa aplicării influenţei educative, fapt care nu va contribui la
atingerea deplină a scopurilor pedepsei. Acest principiu se realizează pe calea modificării
statutului condamnatului în funcţie de comportamentul lui, cum ar fi aplicarea măsurilor de
sancţionare şi de stimulare, transferul condamnatului dintr-un regim în altul etc.

2. Scopul şi funcţiile instituţiilor care asigură executarea pedepselor penale

Conform art. 61 alin. (2) CP, „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale,
corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea
condamnaţilor, cît şi a altor persoane”.
Unul din principalele scopuri ale legislaţiei execuţional-penale este corijarea
condamnaţilor57. Cu toată diversitatea instituţiilor şi organelor care asigură executarea
pedepselor, pot fi determinate sarcinile lor comune orientate spre combaterea criminalităţii. Din
acestea putem distinge sarcinile şi scopurile proprii sistemului execuţional-penal în general şi
instituţiilor penitenciare în special, reieşind din prevederile normative care reglementează
procesul, temeiurile, ordinea şi condiţiile executării pedepselor penale.
Corectarea condamnaţilor se realizează prin intermediul principalelor mijloace de corijare
prevăzute la art. 171 alin. (1) CE: modul şi condiţiile de executare a pedepsei, munca social-utilă,
munca educativă, instruirea profesională, învăţămîntul general, influenţa exercitată de societate.
Conform art. 219 CE al RM, în cazul transferării condamnatului dintr-un penitenciar în alt
penitenciar de acelaşi tip sau al schimbării regimului de deţinere, o importanţă deosebită o
prezintă referinţa condamnatului, care este un mijloc esenţial de evaluare.
Scopul prevenirii infracţiunilor se realizează pe două căi. Prima cale constă în neadmiterea
comiterii infracţiunilor de către condamnaţi în timpul ispăşirii pedepsei. Acest scop se consideră
realizat doar în cazul în care condamnatul este lipsit de posibilitatea de a comite o nouă
infracţiune. În această situaţie, condamnaţii la închisoare sînt izolaţi de societate, unele categorii
se deţin separat de altele, se organizează paza şi supravegherea condamnaţilor, se modifică
statutul lor juridic, introducîndu-se, spre exemplu, cenzura corespondenţei, diferite controale,
percheziţii etc. Pe lîngă aceste restricţii ale statutului juridic al condamnaţilor, instituţiile şi
organele care asigură executarea pedepselor penale organizează şi întreprind măsuri speciale de
investigaţii, profilactice şi alte măsuri de descoperire, prevenire şi combatere a manifestărilor
criminale în mediul condamnaţilor.
A doua direcţie rezidă în prevenirea comiterii infracţiunilor de către foştii condamnaţi şi
alte persoane. În privinţa foştilor condamnaţi se aplică sistemul de măsuri de reabilitare şi
adaptare socială, control şi supraveghere orientate spre prevenirea săvîrşirii de către aceştia a
unor noi infracţiuni.
Potrivit art. 2 al Legii cu privire la sistemul penitenciar, acesta din urmă are următoarele
sarcini:
punerea în executare a pedepselor privative de libertate;
punerea în executare a măsurii preventive sub formă de arest preventiv;
punerea în executare a sancţiunii arestului contravenţional;
asigurarea ordinii de drept şi legalităţii în instituţiile penitenciare, a securităţii persoanelor
deţinute în acestea, precum şi a acestor persoane în timpul escortării lor, a personalului, a
persoanelor cu funcţii de răspundere şi cetăţenilor aflaţi pe teritoriile acestor instituţii;
desfăşurarea activităţii speciale de investigaţii şi participarea, în comun cu organele de stat
competente, la descoperirea şi la prevenirea infracţiunilor;
antrenarea în muncă a deţinuţilor, asigurarea pentru aceştia a posibilităţii de a se instrui în
învăţămîntul mediu de cultură generală şi profesional, educarea lor spirituală şi cultural-estetică,
precum şi realizarea măsurilor pentru adaptarea socială a persoanelor liberate din locurile de
detenţie;
asigurarea ocrotirii sănătăţii deţinuţilor;
dezvoltarea bazei tehnico-materiale şi a sferei sociale ale instituţiilor şi organelor sistemului
penitenciar;
asigurarea sistemului penitenciar cu cadre şi crearea condiţiilor normale pentru desfăşurarea
activităţii de serviciu;
asigurarea escortării deţinuţilor, inclusiv a celor transferaţi în/din străinătate.
La nivel naţional, în prezent, activează 42 de Birouri de probaţiune subordonate
Inspectoratului Național de Probaţiune.
Probaţiunea dispune de strategii de intervenţie în toate etapele procesului de înfăptuire a
justiţiei penale care sunt realizate prin atribuţiile birourilor de probaţiune:
– prezentarea referatelor presentenţiale de evaluare psihosocială a personalităţii;
– implementarea programelor de corecţie a comportamentului social şi asigurarea
exercitării măsurilor preventive;
– coordonarea executării pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii;
– executarea controlului persoanelor cărora le-a fost stabilit termen de probă (condamnaţi
condiţional cu suspendarea sau amînarea executării pedepsei, care au fost liberaţi de pedeapsa
penală înainte de termen din închisoare);
– executarea măsurilor educative stabilite de către instanţa de judecată faţă de minori;
– executarea pedepselor neprivative de libertate;
– acordarea asistenţei şi consilierii persoanelor liberate de pedeapsa penală.
Prin urmare, putem afirma cu toată siguranţa că probaţiunea este un complex de activităţi
de evaluare, asistenţă, consiliere psihosocială şi supraveghere în comunitate a persoanei în
conflict cu legea penală (învinuit, inculpat, condamnat) cu scopul de a o reintegra în societate şi
de a proteja comunitatea de riscul recidivei.
 Tema 3.
Tipurile, destinaţia şi structura instituţiilor penitenciare

§ 3. În scopul realizării sarcinilor pe care Republica Moldova şi le-a asumat odată cu

aderarea la Consiliul Europei, în ţară are loc procesul de reformare a sistemului penitenciar, al
cărui obiectiv principal este ajustarea legislaţiei naţionale la standardele internaţionale. În aceste
condiţii au fost elaborate şi adoptate un şir de acte normative.
Astfel, în baza Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr. 865 din 28 decembrie 1995,
Direcţia Instituţiilor Penitenciare a fost trecută din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în
subordinea Ministerului Justiţiei, fapt care a avut un efect pozitiv în organizarea activităţii
sistemului penitenciar. Însă, fără a pune la îndoială argumentele aduse în literatura de
specialitate, este necesar de remarcat că simplul transfer al acestora în subordinea altui minister
nu este în stare să rezolve toate problemele cu care se confruntă instituţiile penitenciare. Pentru
aceasta este necesar de a duce la bun sfîrşit reforma penitenciară, de a restructura conducerea
locală şi serviciile penitenciare etc.
Dirijarea comună a instituţiilor penitenciare îi revine Departamentului Instituţiilor
Penitenciare al Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova, care este condus de către directorul
acestuia. Potrivit art. 6 al Legii cu privire la sistemul penitenciar, Departamentul Instituţiilor
Penitenciare este o subdiviziune structurală independentă a aparatului central al Ministerului
Justiţiei, care asigură organizarea executării pedepselor privative de libertate.
Limitările drepturilor şi libertăţilor prevăzute de lege constituie esenţa şi conţinutul
pedepsei penale ca formă specială de constrîngere aplicată de stat. Astfel, prin executarea
pedepsei urmează să subînţelegem ordinea aplicării acestor limitări în drepturi, reglementate de
normele dreptului execuţional-penal. Executarea pedepsei este nu numai o categorie juridică, ci
şi una psihologică, fiindcă ea îşi pune scopul corectării condamnaţilor. Partea educativă a
acesteia determină conţinutul psihologic al normelor dreptului execuţional-penal.
Executarea pedepselor privative de libertate în Republica Moldova este asigurată de:
penitenciarele de tip deschis, semiînchis, închis, penitenciarele pentru minori şi penitenciarele
pentru femei. De asemenea, la categoria penitenciarelor se atribuie izolatoarele de urmărire
penale, spitalele penitenciare şi casele de arest.
Sistemul penitenciar al Republicii Moldova include 17 instituţii penitenciare, care
realizează executarea pedepsei închisorii, cuprinzînd: 3 penitenciare de tip semiînchis, 5
penitenciare de tip închis, 5 izolatoare de urmărire penală, un penitenciar pentru minori, un
penitenciar pentru femei şi un spital penitenciar. Conform datelor statistice ale DIP, la
01.04.2016 în cadrul sistemului penitenciar se deţineau 7881 persoane, din care 2372 erau
deţinute în izolatoare de urmărire penală.
Esenţa pedepsei închisorii, din punctul de vedere al realizării, constă în aceea că
condamnatul este deţinut în instituţia penitenciară pentru un termen stabilit, şi anume prin
aceasta se izolează de societate.
Pentru realizarea scopului educativ al pedepsei, instituţiile penitenciare dispun de condiţiile
necesare: personal uman, bază tehnico-materială, ajutor din partea organelor puterii şi obşteşti.
Conform Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, în izolatoarele de urmărire
penală se deţin:
persoanele în privinţa cărora, în baza hotărîrii judecătorului de instrucţie sau instanţei
judecătoreşti, a fost aplicată măsura preventivă sub formă de arest;
persoanele lăsate în izolatorul de urmărire penală sau transferate în acest loc din locurile de
executare a pedepsei pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală ori în legătură cu judecarea
cauzelor în instanţele de judecată;
persoanele condamnate la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă în privinţa cărora hotărîrea
nu este definitivă;
persoanele condamnate la pedeapsa închisorii şi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pînă la
trimiterea lor sub escortă în locurile de executare a pedepsei;
persoanele condamnate lăsate, în modul stabilit de legislaţie, în izolatorul de urmărire penală
pentru a îndeplini lucrări de deservire gospodărească;
deţinuţii escortaţi aflaţi în tranzit.

În penitenciarele de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare

pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă (art. 72 alin. (2) CP al RM).
În penitenciarele de tip semiînchis îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii la închisoare pentru
infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvîrşite cu intenţie (art. 72 alin. (3) CP al RM).
În penitenciarele de tip închis îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii pentru săvîrşirea infracţiunilor
deosebit de grave, excepţional de grave, recidivă de infracţiuni (art. 72 alin. (4) CP al RM).
Persoanele condamnate care nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în penitenciare
pentru minori sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea pentru ei
a condiţiilor penitenciarului pentru minori (art. 197 alin. (2) CE al RM).
Femeile condamnate execută pedeapsa în penitenciare pentru femei sau în sectoare
separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea pentru ele a condiţiilor penitenciarului
pentru femei. Persoanele de sex feminin condamnate care nu au ajuns la majorat execută
pedeapsa în penitenciare pentru femei, cu asigurarea pentru ele a condiţiilor penitenciarului
pentru minori (art. 197 alin. (3) CE al RM).
În conformitate cu prevederile Legii cu privire la sistemul penitenciar, casele de arest sînt
instituţii penitenciare teritoriale ce deservesc organele de urmărire penală şi instanţele de
judecată care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale atribuite în competenţa caselor de
arest. În casele de arest, cu respectarea particularităţilor detenţiei, se pot deţine: preveniţii;
persoanele faţă de care a fost aplicată sancţiunea arestului contravenţional; condamnaţii la
pedeapsa închisorii care au fost transferaţi în casele de arest în vederea asigurării unor măsuri de
profilaxie, de securitate sau în vederea asigurării protecţiei acestora, precum şi persoanele cărora
pedeapsa aplicată iniţial sub formă de amendă sau muncă neremunerată în folosul comunităţii le-
a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Spitalele penitenciare asigură detenţia temporară a tuturor categoriilor de deţinuţi care
necesită asistenţă medicală de staţionar, cu respectarea cerinţelor de deţinere separată în funcţie
de maladia, statutul procesual al persoanei, sexul şi vîrsta acesteia.
 Tema 4.
Controlul activităţii instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepselor
penale

§ 4. Constituţia Republicii Moldova proclamă în capitolul doi drepturile şi libertăţile

fundamentale, garantează apărarea lor de către întregul sistem al dreptului intern, de principiile
unanim acceptate şi normele dreptului internaţional, tratatelor internaţionale ale RM care sînt
parte a sistemului de drept. Cu toate acestea, în art. 54 al Constituţiei este prevăzut că „În
Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus
altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale
dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale,
bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi
infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării
divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei”.
Potrivit art. 61 alin. (1) CP al RM, pedeapsa penală este o măsură de constrîngere aplicată
de stat şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de
judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi
restricţii drepturilor lor.
Pedeapsa este o formă de restricţionare a drepturilor omului şi cetăţeanului care a atentat la
interesele apărate de lege. De aceea este necesară o supraveghere riguroasă a implementării
acestor restricţii şi aplicării lor, adică a executării pedepselor penale. Problema controlului
asupra respectării drepturilor omului şi cetăţeanului, precum şi a legalității îngrădirii lor are un
caracter internaţional.
Aceasta este confirmat de conţinutul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948),
Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice (1966), Convenţiei ONU
împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (1984) etc.
În baza prevederilor Constituţiei, Codul de executare al RM stabileşte controlul asupra
respectării drepturilor condamnaţilor. Controlul asupra respectării pedepselor penale poate fi
clasificat, după subiectul care îl înfăptuieşte, în internaţional şi intern. Astfel, controlul
instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepselor penale este de mai multe tipuri:
controlul judiciar (art.176 CE al RM), controlul procurorului (art. 177 CE al RM), controlul
departamental (art. 178 CE al RM), controlul exercitat de organizaţii naţionale şi internaţionale
(art. 179 CE al RM), controlul civil (art. 180 CE al RM).
 Tema 5.

STATUTUL JURIDIC AL CONDAMNAȚILOR

§ 1. Noţiunea de „statut juridic” al condamnaților

Problema statutului juridic al condamnatului ocupă un loc important pe lîngă alte

probleme ce ţin de executarea pedepsei penale. Această problemă este extrem de actuală,
deoarece în Republica Moldova continuă procesul de consolidare a statului de drept, a intrat în
vigoare o nouă legislaţie penală şi execuţionalpenală şi continuă procesul de perfecţionare a
acestora, iar drepturile omului şi factorul uman capătă o importanţă primordială. În art. 29 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se menţionează că „în realizarea drepturilor şi
libertăţilor sale, fiecare om trebuie să fie supus doar acelor limitări care sînt determinate strict
prin lege şi exclusiv în scopul asigurării recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor altor
persoane, satisfacerii cerinţelor morale, a normelor de comportare şi a bunăstării generale într-o
societate democratică”. Astfel, indiferent de împrejurări, orice fiinţă umană are drepturi
fundamentale. Ele nu pot fi retrase fără o justificare legală. Oamenii ţinuţi în arest legal sau în
închisoare îşi pierd pentru un timp dreptul la libertate. Dacă sînt arestaţi sau închişi ilegal, ei îşi
păstrează toate drepturile, inclusiv dreptul la libertate Prin statut juridic al cetăţeanului se
înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale reglementate de normele de drept în mediul său
de existenţă. În statutul juridic al cetăţeanului sînt cuprinse garanţiile statului în acordarea
posibilităţii de a beneficia de drepturile prevăzute de legislaţie şi garanţiile respectării de către
cetăţean a obligaţiilor ce îi revin. Una din aceste garanţii este sancţionarcetăţenilor care nu
respectă întocmai prevederile legii. Statutul juridic al condamnatului presupune ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din statutul juridic general al cetăţenilor statului şi care sînt
prevăzute în actele normative ale diferitor ramuri de drept şi depind de tipul pedepsei stabilite de
instanţa de judecată, precum şi de comportamentul lor pe parcursul executării acestei pedepse. În
ştiinţa dreptului execuţional-penal statutul juridic al persoanelor condamnate este de două tipuri:
statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate şi statutul juridic
al condamnaţilor care ispăşesc pedepse neprivative de libertate. Condamnatul, în perioada
executării pedepsei, joacă în societate rolul de ispăşitor al vinovăţiei sale care se corectează prin
intermediul acţiunii represive a statului, al cărei scop este de a-i forma calităţi social-utile ce ar
asigura respectarea normelor de drept, a intereselor altor cetăţeni, a societăţii şi statului. Din
aceste considerente, a fost necesară determinarea clară în legislaţie a statutului juridic special al
condamnatului prevăzut în capitolul XVI CE al RM. În capitolul respectiv sînt stabilite drepturile
şi obligaţiile condamnatului care execută orice tip de pedeapsă penală. Statutul juridic al
persoanei care ispăşeşte o pedeapsă concretă este determinat în capitolele respective ale Părţii
speciale a CE al RM în care se prevede regimul executării şi ispăşirii unor anumite tipuri de
pedeapsă. Ţinem să menţionăm că statutul juridic al condamnatului este o categorie socială al
cărei conţinut se modifică odată cu nivelul de dezvoltare a societăţii, tipul de stat, nivelul
criminalităţii, fiind influenţat, totodată, şi de prezenţa în societate a unor mijloace de luptă cu ea.
Deoarece criminalitatea este un fenomen global, internaţional, organismele internaţionale şi
comunitatea internaţională tind să elaboreze un etalon al statutului juridic al persoanelor
condamnate care îşi ispăşesc pedeapsa penală. Drept exemplu sînt unele acte normative
internaţionale precum: Ansamblul de reguli minime ale ONU privind tratamentul deţinuţilor
(1955), Regulile europene pentru penitenciare (Recomandarea REC (2006) 2) etc. Proiectarea
problematicii drepturilor omului pe planul vieţii internaţionale nu a constituit decît consecinţa
firească a internaţionalizării problemelor umanitare, reuşind să confere stimei pentru om o
dimensiune universală, să atragă atenţia tuturor oamenilor politici asupra faptului că numai
respectînd drepturile omului ei pot conduce naţiunile ale căror destine le reprezintă. În Republica
Moldova sînt recunoscute şi garantate drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului care
corespund principiilor şi normelor dreptului internaţional şi Constituţiei. Drepturile şi libertăţile
fundamentale sînt indispensabilele are fiecare de la naştere. Indispensabilitatea drepturilor şi
libertăţilor persoanei presupune protecţia lor de către sistemul normelor interne (naţionale),
precum şi externe (internaţionale). Condamnatul în timpul executării pedepsei stabilite prin
sentinţa instanţei de judecată nu este lipsit de cetăţenia Republicii Moldova, iar persoanele fără
cetăţenie (apatrizii) şi cetăţenii străini care au comis infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova
sînt trataţi conform prevederilor actelor care reglementează aflarea (şederea) lor pe teritoriul
Republicii Moldova. Constituţia Republicii Moldova este în deplină concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
precum şi cu alte acte internaţionale cu privire la drepturile omului. De asemenea, prevederile
legislaţiei execuţional-penale actuale (Codul de executare, Statutul executării pedepsei de către
condamnaţi) reprezintă, fără îndoială, un progres important faţă de actele normative precedente.
Astfel, au fost incluse reglementări noi care extind drepturile şi garanţiile persoanelor
condamnate, precum şi o reglementare unitară a tuturor aspectelor ce ţin de executarea hotărîrilor
judecătoreşti. Un fapt remarcabil îl reprezintă confirmarea standardelor din documentele şi
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi includerea acestora în
reglementările interne. Prin aceasta, prevederile legislaţiei actuale se apropie mai mult de
filozofia exprimată în actele internaţionale, în care închisoarea nu are ca finalitate izolarea, ci
reeducarea şi reintegrarea socială a individului. Pedeapsa penală aplicată persoanei recunoscute
de către instanţa de judecată drept vinovată de săvîrşirea unei infracţiuni este o măsură represivă
a statului. Măsurile represive nu pot fi exprimate (aplicate) altfel decît prin lipsirea şi limitarea
drepturilor personale şi patrimoniale ale condamnatului, anume a acelor drepturi şi libertăţi care
sînt garantate de Constituţie pentru cetăţenii care respectă legea. Drept bază legală pentru o
lipsire parţială sau totală a anumitor drepturi şi libertăţi ale persoanei şi cetăţeanului serveşte art.
54 al Constituţiei RM. În conformitate cu prevederile acestei norme, exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, restrîngeri care
corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele
securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul
prevenirii tulburărilor în masă şi a infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii
altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi
imparţialităţii justiţiei. La rîndul său, statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc o pedeapsă
privativă de libertate este determinat de următoarele elemente: obligaţiile şi drepturile de bază
ale condamnatului, garanţiile de respectare a acestor drepturi, răspunderea condamnaţilor pentru
neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin. Gradul de reglementare a statutului condamnatului,
volumul de drepturi sau limitări în drepturi se deosebesc în funcţie de categoria pedepsei
aplicate. Cea mai severă dintre pedepsele penale este închisoarea. Conţinutul pedepsei închisorii
îl constituie limitarea dreptului cetăţeanului la libertate personală, la deplasare, la alegerea
locului de trai, fiind garantate de art. 25 şi 27 ale Constituţiei Republicii Moldova. Legislaţia
prevede norme care limitează drepturile civile ale condamnatului. Unele limitări sînt prevăzute
de normele dreptului constituţional, locativ, dreptul familiei şi alte ramuri de drept. De exemplu,
libertatea politică a condamnatului nu se realizează într-un volum deplin, deoarece art. 13 alin.
(2) lit. c) al Codului electoral al Republicii Moldova prevede restricţia privind dreptul de a fi ales
al persoanelor care sînt condamnate la închisoare prin hotărîre judecătorească definitivă şi îşi
ispăşesc pedeapsa în instituţii penitenciare. Potrivit art. 168 alin. (1) CE al RM, condamnatul are
drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor Republicii Moldova, cu excepţiile şi restricţiile
prevăzute de CE al RM şi actele normative adoptate în conformitate cu acesta. Restricţia
drepturilor proclamate în art. 20-24 din Constituţia Republicii Moldova nu se admite.
Condamnatul care este cetăţean străin sau apatrid are drepturile şi obligaţiile stabilite în
acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte, în legislaţia Republicii Moldova
privind statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor, cu excepţiile şi restricţiile prevăzute de
CE al RM şi de actele normative adoptate în conformitate cu acesta (art.168 alin. (2) CE al RM).
În penitenciare se asigură un anumit grad de izolare a condamnatului de lumea exterioară, pentru
asigurarea căruia condamnatului i se impun anumite obligaţii. Dar izolarea în locurile de detenţie
nu poate fi absolută. De aceea legea stabileşte unele limite ale izolării, reflectate în anumite
drepturi subiective sau interese legitime ale condamnatului.

§ 2. Conţinutul statutului juridic al condamnaților

Conform art. 61 alin. (1) Cod penal al Republicii Moldova, pedeapsa penală este o măsură de
constrîngere aplicată de stat şi un mijloc de corijare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de
instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd anumite
lipsuri şi restricţii ale drepturilor lor.

Conţinutul statutului juridic al condamnaţilor include drepturile, interesele legitime şi obligaţiile

condamnaţilor. Ele apar şi se realizează, de regulă, în limitele relaţiilor juridice execuţional-
penale. Dreptul subiectiv al condamnatului poate fi calificat ca posibilitate a unei anumite
comportări sau ca posibilitate de a se folosi de anumite valori, fixate în lege şi garantate de stat,
valori asigurate de obligaţiile juridice ale persoanelor oficiale din organele care execută
pedeapsa, ale altor subiecţi ai relaţiilor juridice. Fiind vorba de persoane condamnate, aflate în
executarea pedepsei închisorii, drepturile condamnaţilor nu trebuie confundate cu drepturile
cetăţeanului. Drepturile pe care le au condamnaţii în perioada deţinerii în penitenciare vizează
unele aspecte ale relaţiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrană,
îmbrăcăminte, odihnă, îngrijirii medicale etc.) sau ale relaţiilor cu familia (dreptul la întrevederi,
corespondenţă), ori au în vedere respectul pentru demnitatea condamnatului. Aceste drepturi se
nasc din momentul internării condamnatului în penitenciar, se menţin pe durata executării
pedepsei privative de libertate şi se sting în momentul liberării definitive. Importanţa social-
juridică a drepturilor condamnaţilor rezidă în faptul că ele contribuie la consolidarea legalităţii în
timpul executării pedepselor penale, deoarece, odată stabilite şi consfinţite în legislaţie, obligă
statul în persoana organelor şi instituţiilor sale să asigure executarea obligatorie a acestor
drepturi. Drepturile condamnaţilor, garantate din punct de vedere material, politic, ideologic şi
organizatoric, contribuie la dezvoltarea personalităţii condamnatului şi, ca rezultat, la corijarea
lui. Dacă drepturile condamnaţilor sînt proclamate doar formal, atunci ele aprofundează ura şi
ostilitatea existentă între membrii comunităţii interioare (condamnaţii) şi a comunităţii exterioare
(societatea), făcînd să devină irealizabile scopurile pedepsei. Esenţa drepturilor condamnaţilor
constă în a oferi persoanei condamnate posibilitatea de a opta pentru un anumit comportament.
Gradul de realizare a acestei posibilităţi este determinat de conţinutul dreptului subiectiv, care
include: – posibilitatea reală de a dispune de anumite valori materiale (mobilier, îmbrăcăminte,
hrană, spaţiu etc.) în limitele stabilite de legislaţie; – posibilitatea de a cere executarea
obligaţiilor pe care le are administraţia penitenciarului faţă de condamnaţi; – posibilitatea de a-şi
apăra, în caz de necesitate, dreptul subiectiv. Potrivit art. 1 alin. (3) al Constituţiei, Republica
Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui,
libera dezvoltare a personalităţii umane, echitatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme
care sînt garantate. În conformitate cu aceste prevederi, ocrotirea drepturilor condamnaţilor se
asigură cu ajutorul supravegherii exercitate de procuror, controlul judiciar, departamental şi
public. O altă componentă a statutului juridic al condamnatului o constituie interesele lui
legitime care pot fi apreciate ca tendinţa condamnaţilor de a dispune de anumite valori fixate în
normele de drept ce se realizează, de regulă, după acordul dat de administraţia penitenciarului, de
persoanele oficiale ale organelor care execută pedeapsa, ale procuraturii şi instanţei de judecată.
Importanţa lor social-juridică constă în faptul că permit să se asigure tratarea diferenţiată a
condamnaţilor, să se stimuleze corectarea lor în procesul executării pedepsei. Interesele legitime
ale condamnaţilor au multe trăsături comune cu drepturile lor subiective, dar nu sînt identice cu
acestea din urmă. Dacă dreptul subiectiv al condamnatului creează o astfel de posibilitate a
comportamentului, caracterizat printr-un grad sporit de realizare, conform propriilor considerente
ale condamnatului, esenţa interesului legitim al condamnatului constă în posibilitatea care are
tendinţa spre un comportament individual, independent. Altul este şi conţinutul intereselor
legitime care cuprinde trei elemente.

Primul element constă în aspiraţia de a dobîndi o anumită valoare socială, prevăzută de

lege, cu caracter material (suplimentarea dreptului de a primi colete, pachete cu provizii şi
banderole) şi moral (acordarea unor întrevederi suplimentare de scurtă şi de lungă durată, a
conversaţiei telefonice). Unele valori, care sînt obiecte ale intereselor legitime ale condamnaţilor,
pot avea atît un caracter material, cît şi unul spiritual (deplasarea în afara locurilor de detenţie,
întrevederile în afara instituţiilor penitenciare). Drept obiect al intereselor legitime pot fi valorile
sociale ce schimbă esenţial statutul juridic al condamnaţilor (transferarea din regim iniţial în
regim comun) şi care nu le schimbă statutul juridic (acordarea ajutorului material la liberarea din
locurile de detenţie).

Valorile materiale sau spirituale, care constituie obiectul interesului legitim al

condamnatului, sînt expuse în normele de drept sub formă de scop, pentru a cărui realizare sînt
necesare anumite eforturi juridice. Pentru majoritatea intereselor legitime este caracteristic faptul
că la baza realizării lor stă evaluarea comportamentului condamnatului (atitudinea faţă de
respectarea cerinţelor regimului, faţă de muncă, munca educativă şi instruire). Această evaluare
se efectuează de personalul instituţiilor şi de organele care execută pedepsele, procuratură,
instanţă de judecată, de alţi subiecţi şi participanţi la relaţiile juridice execuţionalpenale.

Al doilea element al conţinutului intereselor legitime ale condamnaţilor îl constituie

posibilitatea de a solicita subiecţilor şi participanţilor împuterniciţi să manifeste acţiuni menite
de a realiza interesele legitime ale condamnaţilor.

Al treilea element presupune posibilitatea de a apela la organele competente pentru

ocrotirea intereselor legitime. Deşi un atare apel nu înseamnă satisfacerea lui în mod automat, el
demonstrează că interesele legitime ale condamnaţilor, ca şi drepturile lor subiective, sînt
garantate de stat. Tipurile intereselor legitime sînt destul de variate şi pot fi divizate convenţional
în trei grupuri. Primul grup îl reprezintă interesele legitime orientate spre acordarea unei
recompense prevăzute de normele dreptului penal (liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen (art. 91 CP al RM), dreptului execuţional-penal (modificarea condiţiilor de deţinere),
precum şi ale altor ramuri de drept. Al doilea grup se referă la interesele legitime ale
condamnaţilor orientate spre obţinerea anumitor înlesniri. Spre deosebire de recompense, care
sînt măsuri de aprobare, încurajare statală a comportamentului oamenilor, majoritatea înlesnirilor
se stabilesc nu în funcţie de meritele individului, ci de circumstanţele cărora legea le acordă o
importanţă juridică. Astfel de înlesniri sînt prevăzute pentru condamnaţi şi de legea execuţional-
penală (de exemplu, posibilitatea condamnaţilor de a se deplasa fără escortă şi însoţire în locurile
de detenţie).

Al treilea grup reflectă interesele legitime care, după esenţa lor social-juridică, nu sînt
pentru condamnat nici recompense, nici înlesniri. În unele cazuri ele sînt fixate sub formă de
interes legitim al condamnaţilor. Pentru aceasta, în lege se utilizează formulări cum ar fi: „de
regulă”, „cu excepţia”, „în măsura posibilităţilor”. Spre exemplu, art. 234 alin. (2) CE al RM
prevede că condamnatul poate fi antrenat în munca social-utilă remunerată în producţie, ţinîndu-
se cont de aptitudinile lui şi, în măsura posibilităţilor, de specialitate. Obligaţia juridică, fiind cea
de-a treia componentă a statutului juridic al condamnatului, poate fi definită ca o măsură de
comportament al acestuia în timpul ispăşirii pedepsei, stabilită în normele de drept, care obligă,
interzice şi asigură atingerea scopurilor pedepsei penale, menţinerea ordinii de drept în timpul
ispăşirii ei, respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale condamnaţilor şi ale altor persoane.
Esenţa obligaţiilor juridice ce revin condamnaţilor se exprimă prin conţinutul sau structura lor,
compusă din două elemente. Este vorba, în primul rînd, de necesitatea realizării anumitor acţiuni
(obligaţia de a respecta regimul, de a achita la timp amenda etc.) şi, în al doilea rînd, de
necesitatea de a se abţine de la comiterea unor acţiuni interzise de lege (de exemplu, interzicerea
condamnaţilor la închisoare de a avea bani în numerar). Obligaţiile juridice ale condamnaţilor
sînt descrise în lege prin diferite forme. Astfel, prin intermediul normelor delegatorii se stabileşte
necesitatea de a întreprinde unele acţiuni permise (obligă pozitiv), dar şi abţinerea de la
comiterea unor acţiuni interzise (obligă negativ).

§ 3. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale condamnaților

În legislaţia execuţional-penală, drepturile şi obligaţiile persoanelor condamnate se

divizează în două grupuri: cele reglementate în partea generală a CE al RM (drepturile şi
obligaţiile fundamentale ale condamnatului) şi cele reglementate de partea specială a CE al RM
(drepturile şi obligaţiile persoanelor care îşi ispăşesc anumite pedepse concrete şi care vor fi
examinate în cadrul temelor corespunzătoare din Partea specială). Partea generală şi specială sînt
strîns legate între ele şi necesită a fi interpretate în teorie şi aplicate în practică într-o unitate
dialectică. Se cuvine subliniat faptul că drepturile condamnaţilor, în conţinutul lor juridic,
cuprind cereri de a se respecta anumite condiţii, corespunzînd, din punct de vedere juridic, unor
obligaţii ce revin altei părţi, respectiv administraţiei penitenciarului, care trebuie să asigure
respectarea drepturilor condamnaţilor. Personalul locurilor de deţinere, precum şi celelalte
persoane însărcinate cu îndeplinirea executării pedepsei, sînt obligate să respecte şi să asigure
condamnaţilor exercitarea drepturilor acordate de lege, încălcarea sau împiedicarea exercitării lor
fiind sancţionată disciplinar sau, după caz, penal.

Fixarea în legislaţie a drepturilor şi obligaţiilor condamnaţilor este condiţionată, pe de o

parte, de dorinţa legislatorului de a garanta respectarea celor mai importante drepturi ale
condamnatului, inclusiv cele constituţionale, precum şi respectarea obligaţiilor fundamentale. Pe
de altă parte, deoarece normele respective sînt cuprinse în partea generală a CE al RM, în această
categorie legislatorul a inclus doar acele drepturi şi obligaţii care sînt comune statutului juridic al
condamnaţilor care ispăşesc diferite tipuri de pedepse penale. Astfel, conţinutul drepturilor şi
obligaţiilor fundamentale a fost determinat reieşind din însemnătatea şi universalitatea lor,
precum şi din faptul că sînt comune pentru diferite categorii de pedepse penale. În perioada
modernă statul a început să acorde o atenţie sporită problemelor ce ţin de asigurarea ocrotirii
drepturilor şi intereselor condamnaţilor. Ocrotirea statutului juridic al condamnaţilor în ştiinţa
dreptului execuţional-penal poate fi examinată sub aspect pozitiv (prospectiv) şi negativ
(retrospectiv).

Aspectul prospectiv al ocrotirii drepturilor condamnaţilor se exprimă prin crearea

condiţiilor pentru realizarea drepturilor lor subiective (dreptul la muncă, odihnă, întrevederi,
condiţii materiale şi de trai decente, libertatea creaţiei, drepturi de moştenire etc.) şi, totodată,
prin prevenirea unor posibile încălcări ale acestor drepturi.

Aspectul retrospectiv al ocrotirii drepturilor condamnaţilor se manifestă prin realizarea

măsurilor de restabilire a drepturilor lezate şi lichidării obstacolelor întîlnite în practică pentru
asigurarea statutului juridic al condamnaţilor. Drepturile fundamentale ale condamnatului sînt
expuse în art. 169 CE al RM, potrivit căruia condamnatului i se garantează:

1. Dreptul de a fi informat de instituţia sau organul care asigură executarea pedepsei, în

limba pe care o înţelege, despre drepturile şi obligaţiile sale, modul şi condiţiile de executare a
pedepsei, precum şi despre modificarea modului şi condiţiilor de executare a pedepsei. Această
informaţie urmează a fi pusă la dispoziţia condamnatului din momentul punerii sentinţei în
executare. Prin urmare, reglementările art. 209 CE al RM, dispoziţiile Codului penal referitoare
la asigurarea pedepsei, Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, Legea privind accesul la
informaţie, ordinele emise în temeiul Codului de executare şi al Regulamentului de ordine
interioară al penitenciarului, precum şi modificările acestora, sînt aduse la cunoştinţa persoanelor
condamnate sau sînt puse la dispoziţia lor, în limba română sau în limba pe care o înţeleg,
imediat după plasarea în penitenciar. Faptul informării condamnaţilor se consemnează într-un
proces-verbal, contra semnătură, avînd drept urmare un efect educativ nu numai pentru ei, ci şi
pentru reprezentanţii administraţiei instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepselor
penale. Procedura accesului iniţial la dispoziţiile legale şi la documentele privind executarea
pedepselor privative de libertate sau a detenţiei preventive este reglementată de pct. 32, precum
şi de secţiunea a 6-a din Statut privind accesul la informaţie al deţinuţilor.

2. Dreptul la apărarea şi respectarea de către instituţia sau organul care asigură

executarea pedepsei a demnităţii, drepturilor şi libertăţilor pe care le are, inclusiv dreptul de a nu
fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante, precum
şi, indiferent de consimţămîntul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice care îi pune în
pericol viaţa sau sănătatea, beneficiind, după caz, de măsuri de protecţie din partea statului. Prin
respectarea cerinţei date, condamnatul nu-şi pierde simţul demnităţii şi tinde să-l menţină în
relaţiile cu personalul şi cu alte persoane care vizitează instituţia.

În secţiunea a 8-a a Statutului este prevăzut că relaţiile dintre deţinuţi şi personalul

penitenciar sînt determinate de scopurile detenţiei şi se întemeiază pe principiile respectului
reciproc, nediscriminării, interzicerii supunerii persoanei la tortură, tratamente inumane sau
degradante ori la alte rele tratamente, umanismului, democraţiei şi respectării stricte a legislaţiei.
Personalul penitenciar este obligat să dea dovadă de politeţe şi de cultură în relaţiile cu deţinuţii.
Colaboratorii instituţiilor se adresează deţinuţilor utilizînd formula de politeţe „dumneavoastră”,
„domnule/doamnă, „deţinut(ă)”, numindu-i „condamnat(ă)”, „prevenit(ă)” sau pe numele de
familie. În comunicarea cu minorii, personalul instituţiei poate să-i tutuiască, sau să le spună pe
nume, fără a leza demnitatea lor.

3. Dreptul de a adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri, sesizări) administraţiei

instituţiei ori organului care asigură executarea pedepsei sau organelor ierarhic superioare,
instanţei de judecată, procuraturii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
asociaţiilor obşteşti, altor instituţii şi organizaţii, inclusiv internaţionale. Deţinuţii îşi formulează
petiţiile în scris, care pot fi înaintate atît administraţiei penitenciarului, cît şi altor organe
prevăzute de lege, care se examinează în termenele stabilite de către Legea nr.190-XIII din 19
iulie 1994 cu privire la petiţionare. Examinarea petiţiilor condamnaţilor minori se efectuează în
mod preferenţial. Petiţiile ce conţin expresii obscene, inclusiv cu caracter calomniator, ce jignesc
onoarea şi demnitatea personalului penitenciar sau a altor persoane, formulate în scris se
anexează la dosarul personal, iar expeditorilor li se aplică pedepse disciplinare. Petiţiile
formulate în adresa instituţiilor prevăzute de alin. (2) art. 229 al Codului de executare nu pot fi
supuse cenzurii şi se expediază destinatarului în timp de 24 de ore. Cheltuielile deţinuţilor minori
care nu dispun de mijloacele băneşti necesare pentru exercitarea dreptului de petiţionare în
instituţiile menţionate se suportă de către administraţia penitenciarului. Formularea propunerilor,
cererilor şi plîngerilor în formă verbală are loc în cadrul audienţei personale, care se efectuează
zilnic de către administraţia penitenciarului, conform graficului.

4. Dreptul la asistenţă juridică pe bază de contract din partea avocaţilor, precum şi a altor
persoane autorizate să acorde astfel de asistenţă. Conform art. 213 alin. (5) CE al RM, nu este
limitată frecvenţa întîlnirilor cu avocatul, cu mediatorul în procesul de mediere în cauzele penale
sau cu alte persoane prevăzute de lege. Modalitatea de acordare a asistenţei juridice deţinuţilor
este reglementată de pct. 308-312 din Statut. Astfel, întîlnirea avocatului cu deţinutul se
desfăşoară în mod confidenţial, cu excepţia cazului în care supravegherea întrevederii a fost
solicitată în scris de către avocat. După cum s-a menţionat, persoanele condamnate care au
cetăţenie străină, pe lîngă cetăţenii RM, beneficiază de drepturile şi libertăţile prevăzute în CE al
RM, precum şi de mijloacele lor de apărare. Mai mult decît atît, conform art. 214 CE al RM, ei
au dreptul de a se adresa instituţiilor diplomatice sau consulare în RM ale statului ai cărui
cetăţeni sînt şi de a fi vizitate de funcţionarii acestor instituţii diplomatice sau consulare. La
rîndul ei, administraţia penitenciarului are obligaţia de a coopera cu instituţiile date pentru
acordarea asistenţei diplomatice persoanelor condamnate. Condamnaţii cu statut de refugiat sau
apatrid, precum şi de persoanele condamnate care au altă cetăţenie decît cea a RM, al căror stat
nu este reprezentat diplomatic sau consular în RM, pot solicita administraţiei penitenciarului să
contracteze autoritatea internă sau internaţională competentă şi pot fi vizitate de reprezentanţii
acesteia.
 5. Dreptul la ocrotirea sănătăţi şi la asistenţă medicală în conformitate cu legislaţia în
vigoare. Potrivit prevederilor art. 230 CE al RM, condamnaţii beneficiază în mod gratuit de
asistenţă medicală şi de medicamente în volumul stabilit de Programul unic al asigurării
obligatorii de asistenţă medicală, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Acordarea asistenţei
medicale gratuite se efectuează în unitatea medicală a instituţiei penitenciare după înscrierea
prealabilă şi conform unui grafic aprobat de şeful penitenciarului, cu excepţia cazurilor de
urgenţă. În mod desfăşurat, asistenţa medicală a deţinuţilor va fi examinată în Partea specială a
cursului dat.

6. Dreptul la ocrotirea socială, inclusiv la pensie. Conform art. 239 CE al RM,

condamnaţii care au împlinit vîrsta de pensionare şi au vechimea în muncă cuvenită, precum şi
condamnaţii invalizi au dreptul la pensie în mărimea stabilită de legislaţie. Administraţia
penitenciarului, la cererea deţinutului, întreprinde măsuri de perfectare a documentelor pentru
calcularea pensiei şi de virare regulată a acesteia la contul de peculiu al condamnatului, pînă la
liberarea lui din penitenciar sau transferarea într-un alt penitenciar.

7. Conform art. 169 alin. (2) CE al RM, condamnatul are şi alte drepturi prevăzute de
legislaţie. La categoria drepturilor fundamentale putem numi şi dreptul la securitatea personală a
condamnaţilor, care este prevăzut de art. 206 din Partea specială CE al RM, unde se precizează
că în cazul apariţiei pericolului pentru securitatea personală a deţinutului, el este în drept să
adreseze oricăreia dintre persoanele cu funcţie de răspundere a penitenciarului o cerere privind
asigurarea securităţii personale a condamnatului, iar, după caz, şi măsuri de protecţie din partea
statului. În acelaşi timp, administraţia penitenciarului întreprinde măsurile de rigoare în vederea
înlăturării pericolului pentru securitatea personală a condamnatului. Măsurile respective vor fi
menţinute atîta timp cît o cere scopul acestora.

8. De asemenea, la categoria drepturilor fundamentale poate fi atribuit şi dreptul la

libertatea conştiinţei şi libertăţii confesionale a condamnaţilor, reglementat de art. 207 CE al RM
şi secţiunea a 35-a din Statut. În conformitate cu prevederile normelor sus-menţionate,
condamnatului îi este garantată libertatea conştiinţei şi libertatea confesională. El este în drept să
profeseze orice religie, să nu profeseze nici o religie, să-şi exprime liber convingerile religioase
şi să acţioneze în conformitate cu ele, inclusiv să se alimenteze, din cont propriu, în conformitate
cu religia profesată, în condiţiile prevăzute de CE şi Statut. Realizarea dreptului la libertatea
conştiinţei şi libertatea confesională nu trebuie să contravină ordinii interioare a penitenciarului,
nici să lezeze drepturile şi libertăţile altor persoane. În penitenciare, condamnaţilor li se permite
să participe la oficierea serviciilor divine şi a ritualurilor religioase, să se folosească de obiecte
sau literatură de cult.

În acest scop, administraţia penitenciarului pune la dispoziţie încăperi speciale. Acestea,

cu excepţia mărturisirii, se desfăşoară în prezenţa personalului penitenciar. Pe lîngă aceste
drepturi fundamentale, legislaţia execuţional-penală prevede şi alte drepturi care sînt
reglementate de diverse articole ale CE al RM, precum şi de secţiunea a 9-a pct. 87-88 din Statut.
Acordînd o importanţă deosebită drepturilor fundamentale sus-numite, legislatorul stabileşte,
totodată, o anumită ordine şi anumite limite privind realizarea lor. Alături de CE al RM, ordinea
realizării drepturilor poate fi reglementată şi de alte acte normative, cum ar fi Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi, Regulamentele de ordine interioară ale penitenciarelor respective
etc. Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decît în limitele şi în
condiţiile prevăzute de Codul de executare, de Codul de procedură penală şi de alte legi, fiind
determinate de modul şi de condiţiile de executare a pedepsei penale concrete. În acelaşi timp,
realizarea drepturilor condamnatului nu trebuie să lezeze drepturile şi interesele legitime ale altor
persoane, inclusiv condamnaţi, precum şi să încalce modul şi condiţiile de executare a pedepsei.
La determinarea statutului juridic al condamnaţilor o importanţă deosebită prezintă fixarea în
legislaţie a obligaţiilor ce le revin. Această cerinţă reiese din obligaţia punerii în executare a
sentinţei judecătoreşti cu privire la aplicarea pedepsei, care trebuie să fie ispăşită de condamnat,
presupunînd suportarea anumitor greutăţi, restricţii, pierderea unor beneficii şi posibilităţi,
precum şi multe alte consecinţe negative. Obligaţiile fundamentale ale condamnatului sînt
stipulate în art. 170 CE al RM care prevede că condamnatul este obligat: 1. Să respecte
prevederile legislaţiei execuţional-penale după ce a luat cunoştinţă de ele în modul prevăzut de
CE al RM. Administraţia sau organul care execută pedeapsa trebuie să explice condamnatului
obligaţiile ce urmează a fi respectate în procesul executării pedepsei. Astfel, conform pct. 32 din
Statut, pe perioada aflării în carantină deţinuţilor li se aduc la cunoştinţă, în limba de stat sau
într-o limbă pe care aceştia o înţeleg, după caz, prin intermediul traducătorului dispoziţiile
Codului penal referitoare la executarea pedepsei, Codului de executare, Legii privind accesul la
informaţie, Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, ordinelor emise în temeiul
Codului de executare şi Regulamentului de ordine interioară în penitenciarul respectiv, precum şi
modificările acestora. Deţinuţii sînt informaţi, contra semnătură, privind drepturile, obligaţiile şi
interdicţiile lor, folosirea mijloacelor tehnice de pază, care pot pune în pericol viaţa sau sănătatea
lor, cazurile şi condiţiile aplicării forţei fizice, mijloacelor speciale şi armei de foc. În cazul
deţinuţilor care au deficienţe de comunicare, dispoziţiile respective li se aduc la cunoştinţă prin
modalităţi care să permită înţelegerea acestora. De asemenea, deţinuţii sînt avertizaţi că
încălcarea modului stabilit de executare a pedepsei, regimului de detenţie, măsurilor prevăzute în
programul zilnic, pătrunderea în zonele cu acces limitat sau interzis, nerespectarea liniei de pază
ş.a. implică răspunderea disciplinară, civilă sau penală, după caz. În plus, deţinuţii sînt instruiţi,
sub semnătură în registrele de evidenţă a instructajelor, în conformitate cu specificul
penitenciarului, privind regulile antiincendiare şi securitatea tehnică 2. Să respecte demnitatea
celorlalţi condamnaţi, a personalului instituţiei sau a organului care asigură executarea pedepsei,
precum şi a altor persoane. Astfel, conform prevederilor pct. 83 şi 84 din Statut, deţinuţii sînt
obligaţi să fie amabili şi respectuoşi între ei şi cu personalul penitenciar, să îndeplinească fără
obiecţii cerinţele legitime ale personalului penitenciar. Deţinuţii se adresează reprezentanţilor
administraţiei instituţiei utilizînd formula de politeţe „dumneavoastră”, apelativele „domnule”,
„doamnă”, urmate de denumirea gradului, a funcţiei deţinute sau de numele de familie. 3. Să
execute cerinţele legale ale administraţiei instituţiei sau organului care asigură executarea
pedepsei, inclusiv să se prezinte la solicitarea administraţiei şi să dea explicaţii în chestiunile
referitoare la executarea pedepsei.

În cazul refuzului de a se prezenta pentru darea explicaţiilor, condamnatul poate fi adus

forţat. Forma explicaţiilor poate avea un caracter verbal sau scris, în funcţie de importanţa
acestora pentru aprecierea atitudinii lor faţă de executarea pedepsei. Conform art. 170 alin. (2)
CE al RM, neexecutarea de către condamnat a obligaţiilor ce îi revin, precum şi neîndeplinirea
cerinţelor legale ale administraţiei instituţiei sau organului care asigură executarea pedepsei atrag
răspunderea prevăzută de legislaţie. În mod detaliat, obligaţiile şi interdicţiile care reies din
obligaţiile fundamentale ale condamnaţilor, expuse mai sus, sînt prevăzute la pct. 89 şi 90 din
Statut. Astfel, în contextul celor menţionate, reiterăm că înţelegerea conştientă a relaţiei de
simetrie şi reciprocitate între drepturi şi îndatoriri (obligaţii) reprezintă garanţia primară de
realizare şi existenţă a statului de drept în totalitatea elementelor sale caracteristice, deoarece în
condiţiile organizării sociale actuale individul nu-şi poate exercita drepturile decît în situaţia în
care alţi membri ai societăţii şi statul îşi îndeplinesc îndatoririle reciproce ce le revin. În
consecinţă, îndeplinirea îndatoririlor constituie o premisă a asigurării şi exercitării
corespunzătoare a drepturilor.

§ 4. Aspecte privind drepturile şi obligațiile civile ale deținuților

Unul din principiile fundamentale ale dreptului civil este tocmai cel al ocrotirii ori
apărării drepturilor subiective civile prevăzute ca atare în acte normative interne, dar şi în acte
internaţionale la care Republica Moldova este parte. În opinia societăţii persoana condamnată la
închisoare, fiind izolată de societate, de fapt este „condamnată” la lipsirea de toate drepturile
civile pe care omul obişnuit le poate realiza zi de zi fiind în libertate. Această opinie, însă este
una eronată, deoarece persoana care îşi ispăşeşte pedeapsa, fiind de fapt condamnată la
închisoare, în acelaşi timp nu este privată de alte drepturi. Condamnatul se deosebeşte de alte
persoane fizice numai prin restricţionarea de către legea penală a unor drepturi şi libertăţi
specifice infracţiunii pe care a săvârşit-o. În general, condamnatul deţine şi el titluri de
proprietate privată, are familie, se află în câmpul muncii etc. Bineînţeles, aceste atribute urmează
a fi protejate ori de câte ori va fi necesar, deoarece încălcarea lor poate să intervină pe întreg
parcursul vieţii chiar şi în perioada când persoana fizică se află deţinută în instituţiile
penitenciare. Astfel, pe lângă problemele legate de apărarea în instanţa de judecată în legătură cu
fapta prevăzută de legea penală, deţinutul mai are o serie de drepturi şi libertăţi prevăzute de
către Codul civil, Codul familiei etc. şi garantate de Constituţia Republicii Moldova. Este firesc
că exercitarea de către persoana condamnată a drepturilor sale civile în condiții de închisoare
implică anumite particularități, care sunt condiționate de faptul că persoana este limitată în
dreptul de a circula liber. Anume acestor particularități le oferim în continuare o descriere
elementară. Astfel, ne vom referi la drepturile civile materiale ale condamnaților şi la drepturile
civile procesuale ale condamnaților. Drepturile civile ale persoanelor condamnate la închisoare.
După cum s-a menționat mai sus, condamnarea persoanei la închisoare nu implică lipsirea de
oricare alte drepturi civile. În acelaşi timp, trebuie să înțelegem că realizarea tuturor drepturilor
civile de către condamnat este posibilă în limita în care acestea asigură executarea eficientă a
pedepsei închisorii. Lista drepturilor civile a căror realizare implică un specific în raport cu
condamnatul la închisoare nu are un caracter exhaustiv. Din acest motiv, ne vom referi doar la
principalele drepturi civile din dreptul material civil. Dreptul la onoare şi demnitate. În
conformitate cu prevederile articolului 167 alin. (1) CE al RM, executarea hotărîrilor cu caracter
penal se efectuează în baza principiilor legalităţii, democratismului, umanismului, respectării
drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, egalităţii condamnaţilor în faţa legii, diferenţierii,
individualizării şi planificării executării pedepselor penale, aplicării raţionale a mijloacelor de
corijare a condamnaţilor şi stimulării comportamentului respectuos faţă de lege.

Astfel, norma legală la care facem referință consacră dreptul condamnatului la închisoare
de a beneficia de un regim de executare a pedepsei închisorii care să se bazeze pe principiul
demnității umane. Articolul 169 alin. (1) lit. b) CE al RM prevede, deasemenea, că
condamnatului i se garantează dreptul la apărarea şi respectarea de către instituţia sau organul
care asigură executarea pedepsei a demnităţii sale. Art. 170 alin. (1) lit. b) CE al RM prevede
obligația condamnatului de a respecta demnitatea celorlalţi condamnaţi, a personalului instituţiei
sau organului care asigură executarea pedepsei, a altor persoane. Art. 205 alin. (3) CE al RM
stabileşte că deţinerea separată a condamnaţilor în penitenciar nu trebuie să aibă un caracter
discriminatoriu sau să lezeze demnitatea umană. Articolul 2211 alin. (4) CE al RM stabileşte că
percheziţia corporală a condamnatului la închisoare se efectuează de către persoane de acelaşi
sex cu condamnatul percheziţionat şi în condiţii care să nu lezeze demnitatea persoanelor
condamnate. Articolul 2422 CE al RM stabileşte că condamnatului îi este interzis exprimarea, în
public, prin gesturi sau acte obscene ori care atrag oprobriul public, folosirea cuvintelor argotice,
obscenităţilor, înjurăturilor, atribuirea şi însuşirea poreclelor, insultarea sau săvîrşirea altor
acţiuni care jignesc demnitatea personalului penitenciar, condamnaţilor şi altor persoane.

În acelaşi timp, trebuie să înțelegem că legea care reglementează dreptul condamnatului

la demnitate, odată ce nu „pomeneşte” despre dreptul la onoare şi reputație profesională, totuşi
nu limitează dreptul la onoare şi reputație profesională. În acest sens, art. 16 CC al RM
stabileşte că orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale
profesionale. Apărarea dreptului la onoare, demnitate şi reputație profesională se efectuează pe
calea acțiunii civile. Astfel, acelaşi art. 16 CC al RM stabileşte că orice persoană este în drept să
ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă
cel care a răspîndit-o nu demonstrează că ea corespunde realităţii. Totodată, orice persoană în a
cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral
cauzat astfel. Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral trebuie să fie rezonabil şi să se
determine ţinîndu-se cont de caracterul informaţiilor răspîndite, sfera de răspîndire a
informaţiilor, impactul social asupra persoanei, gravitatea şi întinderea suferinţelor psihice sau
fizice cauzate persoanei vătămate, proporţionalitatea între acordarea despăgubirilor şi gradul în
care reputaţia a fost lezată, gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului, măsura în care această
compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate, publicarea rectificării, replicii sau
dezminţirii pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti, alte circumstanţe relevante pentru cazul
dat. Este necesar să reținem că dreptul la onoare, demnitate şi reputație profesională poate fi
apărat prin prisma prevederilor Legii cu privire la libertatea de exprimare. În conformitate cu
prevederile art. 3 al Legii cu privire la libertatea de exprimare, orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica fapte şi idei.

Restrîngerea libertăţii de exprimare se admite doar pentru protejarea unui interes legitim
prevăzut de lege şi doar în cazul în care restrîngerea este proporţională cu situaţia care a
determinat-o, respectîndu-se echilibrul just dintre interesul protejat şi libertatea de exprimare,
precum şi libertatea publicului de a fi informat. Articolul 7 al Legii cu privire la libertatea de
exprimare stabileşte că, orice persoană are dreptul la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
sale profesionale lezate prin răspîndirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de
valoare fără substrat factologic suficient sau prin injurie. În acest sens, persoana lezată prin
răspîndirea unor relatări cu privire la fapte poate fi restabilită în drepturi dacă informaţia
cumulează următoarele condiţii: a) este falsă; b) este defăimătoare; c) permite identificarea
persoanei vizate de informaţie. Judecăţile de valoare pot servi temei de solicitare a reparării
daunei morale dacă cumulează următoarele condiţii: a) nu se bazează pe un substrat factologic
suficient; b) au un caracter defăimător; c) permit identificarea persoanei vizate de informaţie.

Trebuie să reținem că potrivit prevederilor aceluiaşi art. 7 al Legii cu privire la libertatea

de exprimare, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru stilul umoristic şi satiric dacă prin
folosirea acestuia nu se induce în eroare publicul în privinţa faptelor. Litigiile cu privire la
defăimare se soluționează în următoarea procedură. Persoana care se consideră defăimată poate
solicita, prin cerere prealabilă, autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspîndit-o
rectificarea sau dezminţirea informaţiei defăimătoare sau exprimarea scuzelor, iar după caz, şi
compensarea prejudiciului cauzat în echivalent pecuniar. Cererea prealabilă se depune în termen
de 20 de zile de la data la care persoana a aflat sau trebuia să afle despre informaţia
defăimătoare. Persoana va indica în cerere informaţia pe care o consideră defăimătoare şi, în
cazul răspîndirii unor relatări cu privire la fapte, circumstanţele care demonstrează că informaţia
este în esenţă falsă sau, în cazul răspîndirii judecăţilor de valoare, circumstanţele care
demonstrează că acestea nu se bazează pe un substrat factologic suficient. Cererea prealabilă se
examinează în termen de 5 zile de către autorul informaţiei. Rectificarea sau dezminţirea
informaţiei, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se efectuează în termen de 15
zile de la data examinării cererii prealabile, iar dacă informaţia a fost răspîndită de mass-media şi
publicaţia sau emisiunea care a răspîndit această informaţie apare mai rar decît o dată la 15 zile,
în următorul număr sau emisiune. Plata compensaţiilor în temeiul cererii prealabile se efectuează
în termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile sau într-un alt termen convenit de
părţi. În cazul refuzului de satisfacere a cererii prealabile persoana lezată în drepturi poate
depune cererea de chemare în judecată cu privire la defăimare. Totodată, acest drept urmează să-l
realizeze în termen de 30 de zile de la data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau de la
data expirării termenului pentru examinarea cererii prealabile. Pentru cererea de chemare în
judecată în care se solicită dezminţirea, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se
achită o taxă de stat în mărime de 5 unităţi convenţionale. Pentru pretenţiile cu privire la
repararea prejudiciului moral şi material cauzat prin defăimare se achită o taxă de stat în
mărimea prevăzută la art.3 pct.1 lit.a) din Legea taxei de stat.

În procesul de judecare a cauzei reclamantul trebuie să demonstreze faptul că pîrîtul a

răspîndit informaţia, că informaţia îl vizează şi este defăimătoare, că informaţia constituie o
relatare cu privire la fapte şi este în esenţă falsă; sau judecata de valoare nu se bazează pe un
substrat factologic suficient, precum şi existenţa şi cuantumul prejudiciului cauzat. La rîndul său,
pîrîtul trebuie să demonstreze faptul că informaţia nu este defăimătoare şi/sau nu îl vizează pe
reclamant, că informaţia constituie o judecată de valoare care se bazează pe un substrat
factologic suficient, că la momentul răspîndirii informaţiei, deşi a luat toate măsurile de
diligenţă, nu putea şti că prin acţiunile sale contribuie la răspîndirea relatărilor false cu privire la
fapte sau a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient, precum şi că informaţia
răspîndită este de interes public. Toate aceste drepturi condamnatul le poate soluționa prin
depunerea cererilor personal sau prin intermediul avocatului, în ordinea şi condițiile prevăzute de
CPC al RM. Dreptul de a se asocia, constituind persoane juridice şi participînd la conducerea
acesteia. CE al RM nu prevede în mod expres dreptul condamnatului la închisoare de a se asocia
pentru a constitui persoane juridice.

În mod implicit, putem concluziona că un asemenea drept persoanele condamnate la

închisoare îl pot exercita prin intermediul reprezentantului acestora, care poate acționa în temeiul
unei procure, unui mandat sau printr-un alt act de reprezentare. Astfel, odată ce persoana
condamnată la închisoare, fiind izolată în instituția penitenciară, iar astfel nefiiind în posibilitatea
de a se prezenta personal să depună actele de constituire pentru înregistrarea formării persoanei
juridice, de fapt poate încredința unui reprezentant – altula decît persoana condamnată, dreptul
de a se prezenta din numele său în fața autorității care exercită atribuții de înregistrare a
persoanelor juridice, şi să solicite înregistrarea persoanei juridice. În acelaşi timp, odată ce
persoana condamnată la închisoare nu este în posibilitate personal să gestioneze afacerile
întreprinderii, aceasta poate să încheie un contract de manageriat cu o persoană-manager, prin
care aceasta va realiza conducerea operativă a întreprinderii. Astfel, calitatea de fondator al
condamnatului îi permite acestuia să beneficieze de toate drepturile sale în limitele prevăzute de
CE al RM. Astfel, condamnatul la închisoare poate să-şi exercite următoarele drepturi în calitatea
sa de membru al societății comerciale (fondator): a) să participe la conducerea şi la activitatea
societăţii în condiţiile stabilite de lege şi de actul de constituire.

Aceasta o poate face prin prisma actelor de reprezentare, acordînd împuterniciri

reprezentantului său, care poate să participle la adunările de fondare şi de lucru ale societății; b)
să cunoască informaţia despre activitatea societăţii şi să ia cunoştinţă de cărţile contabile şi de
altă documentaţie în modul prevăzut de lege şi de actul de constituire.

Acest drept îl poate exercita prin prisma dărilor de samă pe care le poate recepționa de la
managerul întreprinderii; c) să participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional
participaţiunii la capitalul social; d) să primească, în caz de lichidare a societăţii, o parte din
valoarea activelor ei rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participaţiunii
la capitalul social. Primirea acestor drepturi nu presupune intrarea în posesie, ci doar dobîndirea
proprietății asupra acestor bunuri şi drepturi. Drepturile patrimoniale ale condamnatului la
închisoare. Condamnatul la închisoare, odată cu pierderea dreptului de a se deplasa în mod liber,
nu-şi pierde şi oportunitățile de a dobîndi drepturi patrimoniale. Este necesar să menționăm că
condamnatul la închisoare poate dobîndi cel mai uşor dreptul de proprietate, dat fiind faptul că
dobîndirea celorlalte drepturi reale este condiționată de regimul de ispăşire a pedepsei privative
de libertate. Astfel, urmează să diferențiem între drepturile patrimoniale ale condamnatului
asupra bunurilor pe care le poate avea în posesie şi depturile patrimoniale ale condamnatului la
închisoare asupra bunurilor pe care nu le are în posesie. Astfel, art. 211 alin. (1) CE al RM
stabileşte că condamnatului i se permite să primească săptămînal un colet, un pachet cu provizii
sau o banderolă. Medicamentele şi produsele parafarmaceutice, primite în conformitate cu
prescripţiile medicale, se trimit în secţia medicală a penitenciarului pentru tratamentul
condamnatului. Banii transferaţi pe numele condamnatului se depun la contul lui de peculiu.
Portrivit prevederilor art. 212 CE al RM, condamnatul poate procura (cumpăra), suplimentar la
raţia alimentară gratuită, produse alimentare şi obiecte de primă necesitate din mijloacele băneşti
obţinute din munca prestată în timpul executării pedepsei, din pensia sau indemnizaţiile primite,
precum şi din alte mijloace băneşti aflate la contul său de peculiu. Condamnaţii invalizi de
gradul I şi II, pensionarii, femeile condamnate gravide sau femeile condamnate care au cu ele
copii, suplimentar la raţia alimentară gratuită, pot folosi, fără restricţii, banii aflaţi pe contul lor
de peculiu pentru procurarea produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate. Punctul 56
al Statutului stabileşte că deţinutul este în drept să procure, prin virament, din reţeaua de comerţ
literatură, să aboneze şi să primească ziare şi reviste, fără a se limita numărul lor, din contul
mijloacelor proprii sau depuse de alte persoane, aflate la contul personal de peculiu. Potrivit pct.
110 al Statutului, la transferare, persoanele condamnate sînt însoţite de dosarele personale şi de
un bagaj de mînă cu strictul necesar de igienă personală, documente şi alte bunuri, a căror
greutate să nu depăşească 20 kg, împrejurări în care sînt asigurate condiţii adecvate de aerisire şi
iluminare în timpul transportării.

Alte bunuri ce se aflau în posesia condamnatului vor rămîne în custodia locului de

detenţie şi se vor ridica de o rudă sau altă persoană indicată de către condamnat ori de către
condamnat după eliberarea sa din detenţie. Astfel, concluzionăm că bunurile pe care
condamnatul le poate avea în posesia sa sunt foarte limitate. Limitarea se referă atît la greutate,
cît şi la volum, la categoria bunului etc. În acelaşi timp, condamnatul la închisoare nu-şi pierde
dreptul asupra bunurilor care nu se găsesc în posesia sa nemijlocită. Acesta poate atît să dispună
de acestea prin acte de înstrăinare sau să le transmită în folosință altor persoane, cît şi să
dobîndească în proprietate alte bunuri, pe care nu le avea în proprietate pînă la momentul lipsirii
de libertatea deplasării. În acest caz, toate actele le poate realiza fie prin intermediul
reprezentantului său, fie prin actele dobînditoare de drepturi ale soților săi. Încheierea şi
executarea contractelor. Condamnatul la închisoare este în drept să încheie, să modifice, să
rezilieze şi să revoce contracte. Posibilitatea încheierii contractelor civile şi comerciale nu este
limitată condamnatului la închisoare, decît pentru acele cazuri pentru care prin lege sau din
împrejurările cazului se dispune încheierea contractului doar personal. În acest sens,
condamnatul poate să figureze în calitate de garant (fidejusor, debitor gajist etc.), poate să-şi
asume obligații prin încheierea contractelor, de asemenea, să ceară executarea obligațiilor
generate prin contract. Particularitatea exercitării acestor posibilități constă în faptul că aceasta
este asigurat condamnatului prin prisma instituției de reprezentare. Astfel, condamnatul poate să
încheie un contract de reprezentare (procură, mandate administrare fiduciară etc.) cu o altă
persoană, care nu este condamnată şi nu-şi ispăşeşte pedeapsa cu închisoare. Prin prisma
contractului de reprezentare persoana condamnată la închisoare, în calitate de reprezentat,
împuterniceşte reprezentantul cu drepturi de a exercita acte (de a transmite bunuri sau drepturi,
de a primi bunuri sau drepturi, de a încheia contracte şi alte acte juridice) în numele său şi pe
cont propriu. Unele categorii de contracte condamnatul le poate negocia şi încheia personal, prin
intermediul corespondenței poştale de care poate beneficia în condițiile prevăzute de CE al RM.

Astfel, condamnatul poate încheia contracte de vînzare-cumpărare, de schimb, de

antrepriză, de deposit etc. În aceleaşi condiții condamnații pot încheia şi acorduri prin care
modifică, reziliază sau încetează prin alte mijloace contractele. Moştenirea. Condamnații, ca şi
alte persoane, pot să moştenească şi pot să lase moştenire. În ce priveşte dreptul de a dispune de
averea sa pe cauză de moarte, condamnatul poate întocmi testament în cele trei forme ale sale –
authentic, mistic şi olograf. În ce priveşte testamentul olograf, constatăm că impedimente legate
de întocmirea acestuia nu pot exista, deoarece condamnatului i se oferă posibilitatea de a întocmi
personal testamentul olograf, prin întocmirea textului şi aplicarea datei şi a semnăturii. În ce
priveşte testamentele mistic şi authentic, aici legiuitorul în articolul 1459 al CC al RM stabileşte
că sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de şeful instituţiei de
privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de libertate. Acest testament,
care este autentificat conform prevederilor CC al RM, se expediază cel tîrziu a doua zi după
autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date. Astfel, condamnatul se adresează cu
cerere către şeful instituţiei penitenciare pentru a fi realizat actul de autentificare a contractului
authentic sau de autentificare a semnăturii de pe plic în cazul testamentului mistic. Drepturile
civile procesuale ale condamnaților. Comisia de la Veneţia, în raportul adoptat în cea de-a 86-a
sesiune plenară -2011, a menţionat faptul că unul dintre elementele esenţiale ale unui stat de
drept îl constituie accesul liber la justiţie. Astfel, nu se poate concepe un stat de drept acolo unde
nu există posibilitatea de a avea acces la instanţele judecătoreşti. Accesul liber la justiţie este
tratat atât în cadrul legal naţional, cît şi în instrumentele internaţionale. Norme relevante din
legislaţia naţională: • art. 20 din Constituţia RM care reglementează accesul liber la justiţie –
care prevede că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale
legitime; nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. • art. 10 din CC al RM care
reglementează expres apărarea judiciară a drepturilor civile. • CPC al RM art. 5 şi art. 9 care
prevăd accesul liber la justiţie şi rolul diriguitor al instanţelor judecătoreşti în proces.

Instrumentele internaţionale: • art. 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului. • art. 2 alin. (3) şi art. 14 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice. • art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deţinuţii, ca de fapt orice
persoană fizică, în primul rând sunt acele persoane care solicită protecţia instanţei pentru
apărarea unui drept sau libertăţi legitime şi în această situaţie ei vor fi înzestraţi cu calităţi
procesuale. În literatura de specialitate de fiecare dată este specificat dreptul oricărei persoane la
o asistenţă în instanţa de judecată de către un reprezentant care a fost ales sau, în cazurile
prevăzute de lege, numit de către instanţa de judecată. Bineînţeles că şi persoanele care se află în
libertate nu au întotdeauna o asistenţă în instanţa de judecată destul de calificată, dar deţinuţii
mai au o îngrădire indirectă, ei sunt într-o oarecare măsură restricţionaţi, prin prisma îngrădirii
dreptului la libera circulaţie, în ceea ce priveşte găsirea unei asistenţe juridice calificate.
Legiuitorul naţional a prezentat conceptul de parte în art. 59 din CPC al RM: „Parte la proces
(reclamant sau pârât) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării
procesului, ca subiect al raportului material litigios”. Cert este că această norma legală nu
evidenţiază anumite categorii de persoane care beneficiază de dreptul de a fi parte la procesul
civil, dar concretizează expres prin prevederea sus-menţionată că „parte la procesul civil poate fi
orice persoană...”, şi această specificare ne face să încadrăm în acest punct de vedere şi
condamnaţii.

De fapt, una dintre sarcinile dreptului execuţional-penal este acordarea de ajutor

condamnaţilor în adaptarea lor socială, iar acordarea de ajutor presupune nu izolarea lor
completă de viaţa socială, ci o mai bună îmbinare a vieţii sociale cu viaţa condamnatului din
interiorul penitenciarului. Astfel, suntem de părere ca condamnatului nu trebuie să-i fie interzisă
practicarea acelor activităţi pe care le poate desfăşura şi oricare altă persoană, bineînţeles cu
excepţiile prevăzute de lege sau cele specifice infracţiunii comise, şi totodată oferirea posibilităţii
de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile fundamentale, inclusiv dreptul la apărare prin intermediul
instanţelor de judecată. Vorbim despre dreptul la apărare, deoarece fiecare din noi, odată
cxonfruntat cu noţiunea de condamnat, deja îşi imaginează o persoană care necesită ajutorul
numai în ceea ce priveşte dreptul la apărare. Dar nu este adevărat, condamnatul se deosebeşte de
alte persoane numai prin restricţionarea de către legea penală a unor drepturi şi libertăţi specifice
infracţiunii pe care a săvârşit-o, dar în general, condamnatul deţine, de asemenea, titluri de
proprietate privată, are familie, se află în câmpul muncii etc. şi, bineînţeles, aceste atribute
trebuie şi ele protejate ori de câte ori va fi necesar. Art. 75 alin. (1) din CPC al RM care
stipulează: „În procesul civil, persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal sau prin
reprezentanţi”.

Aşadar, deţinutul poate să-şi exercite drepturile procesuale atît personal, cît şi prin
reprezentant. Reprezentantul deţinutului este obligat să întreprindă nu oricare acţiuni posibile, ci
doar acelea care vor duce în mod optim la apărarea intereselor legale ale deţinutului. Art. 166
alin. (1) din CPC al RM prevede: „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are
un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa
competentă o cerere de chemare în judecată”. Respectiv, cererea de chemare în judecată se
perfectează în formă scrisă. Modul de depunere a cererii de chemare în judecată – nemijlocit la
sediul instanţei de judecată de către reclamant; de către alţi subiecţi în interesul reclamantului
sau prin intermediul unui reprezentant legal sau contractual; prin poştă. Pentru evitarea unor
disensiuni, la depunerea cererii de chemare în judecată este necesar a se respecta unele reguli: 1.
cererea de chemare în judecată împreună cu anexele se vor depune la instanţa de judecată
competentă a soluţiona în atâtea exemplare câte părţi sunt la proces şi un exemplar pentru
instanţa de judecată; 2. pe cel puţin un exemplar se va regăsi semnătura în original a
reclamantului; 3. această exigenţă este valabilă şi pentru reprezentant în cazul în care cererea de
chemare în judecată nu este depusă personal; 4. toate actele de procedură trebuie să fie certificate
notarial sau de către un avocat – în cazul în care deţinutul se va apăra personal în proces; 5.
dovada achitări taxei de stat în originar. Înaintea acceptării cererii de chemare în judecată de
către instanţa de judecată se va emite o încheiere judecătorească privind admiterea sau
respingerea pretenţiilor. Odată admisă cererea, se va declanşa procesul civil care se va derula
după regulile generale prevăzute de către CPC al RM.

Aşadar, pentru pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare judecătorul va întreprinde

următoarele acţiuni: 1. emite o încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri procesuale; 2.
expediază pârâtului copia de pe cererea de chemare în judecată cu anexele şi stabileşte un termen
până la care pârâtul va avea dreptul de a depune referinţa; 3. expediază reclamantului copia de pe
referinţă cu anexele; 4. va cita părţile pentru ora, data şi locul şedinţei de judecată (citarea
deţinutului se va face la locul de detenţie). Dezbaterile judiciare presupun desfăşurarea de către
instanţa de judecată şi părţile la proces a unor serii de acţiuni procesuale care au menirea să
garanteze examinarea şi soluţionarea efectivă şi justă a litigiilor de drept în termene rezonabile.
Participanţii la proces se bucură de drepturi şi obligaţii procesuale egale în faţa legii şi a justiţiei.
Prin urmare, şi deţinutul care participă la activitatea judiciară, în calitate de parte în procesul
civil, dobândeşte o multitudine de drepturi procesuale şi capătă deopotrivă şi unele obligaţii.
Astfel, art. 56 din CPC al RM arată care sunt drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces,
care de fapt sunt susceptibile şi pentru deţinuţii care au demarat o acţiune în judecată şi au
căpătat calitatea de parte la proces: „Participanţii la proces sunt în drept să ia cunoştinţă de
materialele dosarului, să facă extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi
să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi
specialiştilor, să formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să
expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să
înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi,
să atace actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia
procedurală civilă”. În afară de drepturile arătate la art. 56, CPC al RM dispune în art. 60 şi
unele drepturi specifice: „Reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să
mărească sau reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune, ori să renunţe la acţiune. Pârâtul este în
drept să recunoască acţiunea. Părţile pot înceta procesul prin tranzacţie”. Bineînţeles, formularea
drepturilor părţilor la procesul civil prin art. 56 CPC al RM nu este limitativă, ci legislaţia în
vigoare oferă o multitudine de drepturi participanţilor la proces pentru o mai bună apărare a
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime şi consolidarea ordinii de drept. După finalizarea
dezbaterilor judiciare şi a susţinerilor orale, judecătorul se va retrage spre deliberare. După
deliberare se va pronunţa numai dispozitivul hotărârii care în aceeaşi zi va fi plasat pe site-ul
instanţei de judecată. Dacă deţinutul nu a fost prezent la proces, dispozitivul hotărârii va fi
expediat cel mult a doua zi cu aviz de recepţionare. După pronunţarea hotărârii judecătoreşti, nici
un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale. Anularea sau modificarea hotărârii este
prerogativa instanţelor ierarhic superioare care vor fi sesizate prin căile de atac.

§ 5. Statutul juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate

Normele dreptului execuţional-penal, care reglementează bazele statutului juridic al

condamnaţilor, drepturile şi obligaţiile lor fundamentale, se referă pe deplin şi la persoanele
condamnate la pedepse neprivative de libertate. În ultimii ani se acordă o atenţie sporită acestui
tip de pedepse, iar numărul condamnaţilorla pedepse neprivative creşte în fiecare an. De fapt,
problemele legate de statutul juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate au fost
abordate foarte puţin în legislaţia şi în teoria dreptului execuţional-penal.

În mare parte, această situaţie era condiţionată de faptul că executarea categoriilor

respective de pedepse nu constituia obiectul cercetărilor penitenciare. Mai mult decît atît, în
literatura juridică s-a consolidat poziţia conform căreia executarea pedepselor neprivative de
libertate nu se răsfrînge asupra statutului juridic al cetăţenilor. Aceasta se argumenta prin faptul
că aplicarea pedepselor neprivative este, de regulă, un act de scurtă durată, care nu influenţează
substanţial asupra statutului juridic şi astfel nu putem vorbi despre un statut juridic special al
condamnaţilor.

Considerăm că această poziţie este discutabilă. În primul rînd, este necesar de menţionat
că, indiferent de categoria pedepsei, procesul său de executare este destul de lung în timp. Să
luăm drept exemplu astfel de pedeapsă cum este privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate care, conform art. 65 alin. (2) CP al RM, poate fi stabilită
de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani. De asemenea, nu putem fi de acord cu
afirmaţia precum că la executarea pedepselor neprivative de libertate drepturile civile sînt lezate
neesenţial. Prin exemplul pedepsei cu amendă se poate spune că executarea pedepsei date
limitează dreptul constituţional al cetăţenilor la proprietate privată (art. 46 Constituţia RM),
deoarece necesitatea plătirii amenzii este legată de înstrăinarea unei părţi a proprietăţii private a
cetăţeanului. Mai mult decît atît, în cazul executării silite a pedepsei amenzii, legea prevede
posibilitatea sechestrării bunurilor condamnatului.

Dreptul constituţional la muncă şi la libera alegere a muncii (art. 43 Constituţia RM) este
limitat la executarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate. Exemple similare de limitare sau lipsire a drepturilor constituţionale pot fi
aduse în cazul oricărei pedepse neprivative de libertate. În continuare, ţinem să menţionăm că
structura statutului juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate este similară cu
structura statutului juridic al condamnaţilor la pedepse privative de libertate. Această
reglementare rezultă din conţinutul art. 168 CE al RM, în care structura statutului juridic al
condamnaţilor este aceeaşi, indiferent de tipul pedepsei penale. Să examinăm elementele
statutului juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate. Astfel, condamnaţii la
acest tip de pedepse au drepturile general civile, cu excepţiile prevăzute de legislaţie. Spre
exemplu, toţi condamnaţii au dreptul la asigurare socială, de a se adresa în organele de stat
centrale, organele publice locale etc. Unele drepturi ale condamnaţilor sînt limitate de lege,
reieşind din categoria pedepsei, din condiţiile ispăşirii şi executării ei. Spre exemplu,
condamnaţii la pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii sînt limitaţi în dreptul la
remunerarea muncii.

Condamnaţii la pedepse neprivative de libertate au nu numai drepturi, ci şi libertăţi

stabilite de legislaţie, cum ar fi: libertatea conştiinţei, libertatea confesiunii, libertatea opiniei şi a
exprimării. Interesele legitime ale condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate fac parte, de
asemenea, din conţinutul statutului lor juridic. Spre exemplu, pentru condamnaţii la muncă
neremunerată în folosul comunităţii, interesul legitim ar putea fi exprimat prin liberarea de
pedeapsă înainte de termen la propunerea prezentată de către organul de probaţiune în instanţa de
judecată. Condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate le revin şi obligaţiile cetăţenilor RM.

Ei sînt obligaţi să respecte normele morale de comportament în societate, cerinţele

legislaţiei în vigoare etc. În funcţie de categoria pedepsei stabilite, condamnaţii au şi obligaţii
specifice. Condamnaţii la munca neremunerată în folosul comunităţii sînt obligaţi să respecte
regulamentul de ordine interioară al organizaţiei în care este antrenat în muncă, să lucreze
conştiincios la locul de muncă unde au fost repartizaţi, să nu părăsească locul de trai fără acordul
organului de probațiune etc.

Astfel, statutul juridic al condamnatului la pedepse neprivative de libertate şi la pedepse

privative de libertate urmează a fi tratat ca o singură instituţie a dreptului execuţional-penal.
Acest fapt este determinat de structura unică a statutului juridic al condamnaţilor, de principiile
comune de formare a statutului juridic, de aceleaşi garanţii ale respectării şi ocrotirii drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale tuturor condamnaţilor.
 TEMA 6 .

Clasificarea condamnaților și repartizre lor în instituțiile penitenciare

§ 1. Noţiunea, sarcinile, scopurile şi importanţa clasificării condamnaţilor

Executarea pedepsei privative de libertate depinde, în mare parte, de existenţa unor
premise şi posibilităţi eficiente de corijare a condamnaţilor. Astfel, tratamentul diferenţiat şi cel
individual al condamnaţilor se află la baza executării pedepsei. Aceasta presupune că fiecărei
categorii de condamnaţi, ţinînd cont de particularităţile individuale ale personalităţii lor, e
necesar să-i fie aplicate anumite mijloace şi metode de corijare care ar avea o bază ştiinţifică şi
legală.
Din aceste considerente, a apărut necesitatea teoretică şi practică de elaborare a unui sistem
flexibil de clasificare a condamnaţilor şi a unui sistem corespunzător de măsuri orientat spre
corijarea diferitor categorii de condamnaţi.
O atare abordare este reflectată şi în practica internaţională referitoare la lucrul cu
condamnaţii. Spre exemplu, în art. 63 pct. 1 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul
deţinuţilor se menţionează necesitatea individualizării tratamentului şi, prin urmare, necesitatea
existenţei unui sistem eficient de clasificare a deţinuţilor în grupe. În afară de aceasta, este
necesar ca aceste grupe să fie amplasate în aşezăminte distincte, unde fiecare grupă să poată
beneficia de tratamentul adecvat.
Codul penal şi Codul de executare, adoptate în anii desfăşurării reformelor, prevăd o
legătură mai strînsă între comportamentul condamnatului şi statutul său juridic. Noile direcţii şi
principii de lucru cu condamnaţii sînt prevăzute şi în Concepţia reformării sistemului penitenciar
pe parcursul anilor 2004-2020.
Înaceste acte sînt incluse o serie de cerinţe cu privire la deţinerea separată a condamnaţilor
divizaţi în categorii în funcţie de caracterul infracţiunii săvîrşite şi de comportament, inclusiv
cele referitoare la diferenţierea regimului executării pedepsei şi modificarea pe etape a
condiţiilor de deţinere a condamnaţilor în funcţie de nivelul lor de corijare etc.
Realizarea direcţiilor de reorientare a activităţii sistemului penitenciar nu este posibilă fără
elaborarea unei clasificări a condamnaţilor, fără divizarea lor în categorii în funcţie de semnele
determinante de bază, precum şi fără atribuirea unui statut juridic corespunzător fiecărui grup de
condamnaţi.
În general, clasificarea presupune acţiunea de distribuire, repartizare pe clase sau înr-o
anumită ordine de a ocupa sau de a stabili cuiva un anumit loc în baza calificativelor, rezultatelor
obţinute.
Prin clasificarea condamnaţilor se are în vedere divizarea lor în conformitate cu
prevederile legale, cerinţele psihologiei şi pedagogiei penitenciare, în grupuri relativ omogene
în baza unor semnalmente, cum ar fi: nivelul degradării social-morale a personalităţii,
caracterul, gradul prejudiciabil şi motivele infracţiunii săvîrşite, în scopul deţinerii lor separate,
atît în diferite categorii de penitenciare, cît şi în cadrul fiecărui penitenciar separat.
Savantul rus Iu. Behterev menţionează în legătură cu acest fapt că tratamentul penitenciar
al condamnatului trebuie să fie precedat de studierea personalităţii infractorului şi aplicat tuturor
nivelurilor sistemului penitenciar, asigurînd astfel îndeplinirea următoarelor sarcini:
clasificarea corectă a condamnaţilor în cadrul unui penitenciar separat;
stabilirea unui regim corespunzător pentru fiecare categorie de condamnaţi;
organizarea raţională a procesului de muncă;
organizarea corectă a procesului de instruire generală şi profesională;
aprecierea obiectivă a rezultatelor muncii educative desfăşurate cu condamnaţii;
îmbunătăţirea nivelului de calificare a colaboratorilor instituţiilor penitenciare.
 Conform art. 67 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, scopul
clasificării trebuie să fie împiedicarea deţinuţilor care, în baza trecutului lor criminal sau a
relelor deprinderi, ar exercita o influenţă nefastă asupra celorlalţi deţinuţi, iar divizarea lor în
grupuri se face în scopul facilitării tratamentului pentru readaptarea lor socială. Art. 68 al acestor
Reguli recomandă înfiinţarea, în măsura posibilităţilor, a aşezămintelor separate sau a secţiilor
speciale într-un aşezămînt pentru tratamentul diferitor grupuri de deţinuţi.

Scopuri speciale ale clasificării condamnaţilor constă în:

prevenirea unei influenţări negative reciproce a diferitor grupuri de condamnaţi;
crearea unui sistem raţional şi eficient de instituţii penitenciare;
organizarea pazei şi supravegherii condamnaţilor;
determinarea metodelor şi mijloacelor de tratament aplicate în procesul de corijare;
organizarea procesului de producere şi instruire în instituţiile penitenciare.
Clasificarea condamnaţilor poate fi efectuată în baza diferitor criterii, cum ar fi: sexul,
vîrsta, gravitatea infracţiunii comise, forma vinovăţiei, termenul pedepsei aplicate, executarea
anterioară a pedepsei închisorii, precum şi în baza a două sau mai multor criterii. Aceste semne,
fără îndoială, joacă un rol important la etapa stabilirii pedepsei. Dar la etapa executării pedepsei
ele devin secundare, deoarece diferenţierea şi individualizarea condiţiilor de ispăşire a pedepsei
vor depinde, în primul rînd, de personalitatea şi conduita condamnatului, de atitudinea sa faţă de
muncă, învăţătură, pedeapsă etc., adică de nivelul său de corijare.
Folosind procedeul clasificării, putem evidenţia cele mai caracteristice semne ale diferitor
grupuri de condamnaţi: determinarea comportamentului lor verosimil în perioada ispăşirii
pedepsei şi metodele adecvate de reacţionare la acest comportament.
Clasificarea are importanţă atît la etapa numirii, cît şi la cea a executării pedepsei, la
fiecare etapă avînd sarcini diferite, ceea ce presupune o diversitate de criterii şi forme de
clasificare a condamnaţilor.
Clasificarea condamnaţilor este o bază teoretică şi practică pentru aplicarea pedepsei,
îndeosebi a diferenţierii acesteia. Numai prin divizarea condamnaţilor în grupuri omogene, spre
exemplu, în funcţie de tipul infracţiunii comise, recidivă, nivelul de corijare etc., putem asigura
realizarea principiului diferenţierii, individualizării şi planificării executării pedepselor penale.
În procesul de executare a pedepsei închisorii apare, prin urmare, o problemă importantă, anume
aceea a cunoaşterii condamnaţilor, a acestor oameni puşi să execute pedeapsa închisorii în
penitenciar. Se ştie că din tot conflictul penal, din tot procesul de judecată, după condamnare nu
a mai rămas decît cel condamnat omul.
Despre faptă, despre infracţiune în cursul executării pedepsei nu se mai vorbeşte decît ca
punct de pornire, ca punct de referinţă. Pentru a fi posibilă individualizarea sancţiunii în procesul
de executare a pedepsei privative de libertate, este necesară o cunoaştere temeinică şi sub toate
aspectele a celor condamnaţi. Nu e suficientă cunoaşterea condamnaţilor după dosar, deşi aceata
este necesar. După dosar se poate cunoaşte infracţiunea săvîrşită, pedeapsaaplicată, vîrsta,
profesia, domiciliul şi alte aspecte. Dar nu se poate cunoaşte suficient omul, condamnatul
(capacitatea de judecată, caracterul, temperamentul, educaţia etc.).
Bineînţeles, este necesar ca fiecare condamnat să fie bine cunoscut din punctul de vedere al
datelor şi aspectelor personalităţii sale. Din considerentul că o astfel de cunoaştere individuală e
dificil de realizat, este necesar, cel puţin, cunoaşterea pe grupuri, pe categorii, iar adaptarea şi
individualizarea executării pedepsei închisorii să se facă, înainte de toate, în funcţie de asemenea
grupuri sau categorii90. Ulterior, în procesul executării pedepsei, individualizarea se va putea
realiza şi în funcţie de personalitatea condamnatului.

§ 2. Etapele şi criteriile de clasificare a condamnaţilor

Efectuarea unei clasificări formale, superficiale a condamnaţilor, deţinerea în comun a unor
persoane incompatibile din punct de vedere psihologic duce la aprofundarea devianţelor
emoţionale şi sociale, agravează aflarea lor în instituţiile penitenciare, contrapunîndu-se atît altor
condamnaţi, cît şi administraţiei instituţiei, fapt care, în cele din urmă, determină scăderea
eficacităţii sistemului penitenciar şi creşterea recidivei.
Comunitatea de persoane private de libertate care locuiesc împreună necesită un tratament
egal. De aceea este necesar să se aplice criteriile legale, sociale şi psiho-fiziologice de clasificare
a condamnaţilor, care s-ar baza pe realizările moderne ale medicinii, psihologiei, pedagogiei,
sociologiei, ale altor ştiinţe, ţinîndu-se cont de practica altor ţări în deţinerea separată a
condamnaţilor.
Pe parcursul mai multor secole, practica clasificării condamnaţilor în diferite ţări a
determinat criteriile generale de clasificare. Astfel, încă în anul 1519, în Spania au început a fi
deţinute separat femeile de bărbaţi. Mai apoi, în penitenciarele din SUA (de exemplu, New York,
1825) au început a fi deţinuţi separat minorii de maturi. În 1904, în Franţa pentru prima oară a
fost efectuată divizarea condamnaţilor în grupuri în funcţie de nivelul de dezvoltare intelectuală.
Ulterior, deţinerea separată a condamnaţilor se diferenţia în funcţie de caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, forma vinovăţiei şi datele privind personalitatea
infractorului.
În concepţiile teoretice existente se evidenţiază, de regulă, două etape ale clasificării
condamnaţilor. Prima etapă este clasificarea de gen, înfăptuită de instanţa de judecată ţinînd
cont de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, de calităţile pozitive şi negative ale
personalităţii. În baza acestei clasificări, condamnatului i se stabileşte măsura de pedeapsă, se
determină caracterul şi gradul izolării de societate.
Etapa a doua a clasificării este clasificarea de grup şi este înfăptuită de către administraţia
instituţiilor penitenciare. La această etapă vor avea importanţă calităţile sociale şi psiho-
pedagogice ale personalităţii condamnaţilor.
Sistemul clasificării condamnaţilor este strîns legat de clasificarea infracţiunilor în dreptul
penal. Soluţionînd problema legată de numirea pedepsei, instanţa de judecată se conduce de
criteriile de clasificare stabilite de legea penală. Aceste semne au un caracter general şi permit
evidenţierea anumitor grupe de condamnaţi pentru care sînt condiţii specifice de stabilire a
pedepsei.
Unii autori divizează criteriile de clasificare prevăzute de legislaţia penală în trei grupe:
1. Criterii ce ţin de caracterul infracţiunii săvîrşite (categoria infracţiunii, recidivă,
pluralitate de infracţiuni).
2. Criterii ce se referă la personalitatea condamnatului (sexul, vîrsta, starea fizică
(invaliditate, graviditate), starea sănătăţii, familie, antecedente penale, nivelul de corijare.
3. Criterii legate de caracterul pedepsei (tipul pedepsei, termenul pedepsei, termenul
executat din pedeapsă).
Astfel, legislaţia penală permite evidenţierea unor categorii de condamnaţi în funcţie de
caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei comise (art. 16 CP al RM), recidivă (art. 34 CP al RM),
vîrstă (art. 21 CP al RM), forma vinovăţiei (art. 17-19 CP al RM) etc.
Totodată, legislaţia penală (art. 72 CP al RM) determină categoriile penitenciarelor în care
urmează să-şi ispăşească pedeapsa diferite categorii de condamnaţi. Spre exemplu, persoanele
condamnate la închisoare pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă execută pedeapsa în
penitenciare de tip deschis.
Criteriile de clasificare a condamnaţilor prevăzute în legislaţia actuală a RM pot fi divizate
în 2 grupe:
criterii ce se referă la semnele demografice şi biologice ale infractorului;
criterii ce ţin de caracteristica socială a faptei comise.

Conform criteriilor demografice şi biologice de clasificare a condamnaţilor, aceştia pot fi

clasificați:
a) după sex – femeile se deţin separat de bărbaţi. Femeile condamnate execută pedeapsa în
penitenciare pentru femei sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu
asigurarea a condiţiilor penitenciarului pentru femei. Persoanele de sex feminin condamnate care
nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în penitenciare pentru femei, cu asigurarea condiţiilor
penitenciarului pentru femei (art. 72 alin. (6) CP al RM; art. 197 alin. (3) CE al RM; art. 205
alin. (1) lit. a) CE al RM);
b) după vîrstă – toţi condamnaţii se împart în adulţi şi minori. Persoanele care nu au atins
vîrsta de 18 ani sînt deţinute separat de condamnaţii adulţi şi îşi execută pedeapsa în penitenciare
pentru minori sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea a
condiţiilor penitenciarului pentru minori (art. 72 alin. (5) CP al RM; art. 197 alin. (2) CE al RM;
art. 205 alin. (1) lit. b) CE al RM);
c) după starea sănătăţii – separat de condamnaţii sănătoşi sînt deţinuţi bolnavii de
alcoolism, narcomanie, toxicomanie, precum şi bolnavii care suferă de dereglări psihice ce nu
exclud responsabilitatea. De asemenea, separat de alţi condamnaţi sînt deţinute persoanele HIV-
infectate, bolnavii de tuberculoză şi alte boli infecţioase (art. 205 alin. (2) CE al RM; pct. 519 din
Statut).
Conform criteriilor sociale de clasificare a condamnaţilor, aceştia se divizează:
a) după forma vinovăţiei – persoanele condamnate pentru infracţiuni comise din
imprudenţă se deţin separat de persoanele care au comis infracţiuni cu intenţie. Astfel,
persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă îşi execută
pedeapsa în penitenciare de tip deschis (art. 72 alin. (2) CP al RM);
b) după numărul de condamnări anterioare – persoanele condamnate pentru prima dată se
deţin separat de persoanele condamnate care anterior au executat pedeapsa închisorii şi care au
antecedente penale nestinse (art. 205 alin. (1) lit. d) CE al RM);
c) după gravitatea infracţiunii săvîrşite – separat sînt deţinute persoanele condamnate
pentru săvîrşirea infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi grave, precum şi pentru cele comise cu
intenţie. Ele execută pedeapsa în penitenciare de tip semiînchis. Iar persoanele condamnate la
închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi pentru
infracţiuni ce constituie recidivă execută pedeapsa în penitenciare de tip închis (art. 72 alin. (3),
(4) CP al RM);
d) după tipul pedepsei – separat sînt deţinuţi condamnaţii la pedeapsa închisorii de
condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă (art. 205 alin. (1) lit. e) CE al RM);
e) în funcţie de cooperarea cu intenţie la săvîrşirea unei infraciuni intenţionate –
condamnaţii pentru săvîrşirea infracţiunii cu participaţie se deţin separat de ceilalţi participanţi la
aceeaşi infracţiune;
f) după statutul juridic al deţinutului – persoanele aflate în arest preventiv sînt deţinute
separat de condamnaţi (art. 205 alin. (1) lit. c) CE al RM); condamnaţii transferaţi în regim iniţial
de deţinere în calitate de sancţiune disciplinară sînt deţinuţi separat de condamnaţii aflaţi în
regim iniţial pentru prima dată (art. 205 alin. (1) lit. g) CE al RM); condamnaţii care beneficiază
de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire sînt deţinuţi separat de ceilalţi condamnaţi
(art. 205 alin. (1) lit. i) CE al RM);
g) după caracterul funcţiei deţinute pînă la condamnare – sînt deţinuţi separat condamnaţii
care, în virtutea funcţiilor ocupate anterior, pot fi ameninţaţi cu răzbunarea (art. 205 alin. (1) lit.
h) CE al RM);
h) după alte criterii – în scopul sporirii siguranţei condamnaţilor sau creării condiţiilor
pentru tratamentul lor, administraţia penitenciarului poate aplica şi alte criterii de deţinere
separată a condamnaţilor (art. 205 alin. (2) CE al RM).
Toate criteriile de clasificare enumerate sînt prevăzute în legislaţie, iar fiecărei grupe de
condamnaţi evidenţiată în baza acestor criterii îi corespunde anumite condiţii de executare a
pedepsei.
Totuşi în prevederile legislaţiei în care sînt prevăzute unele criterii de clasificare nu este
acordată o atenţie cuvenită datelor care caracterizează personalitatea condamnatului. Atenţia de
bază se acordă gravităţii infracţiunii săvîrşite, vîrstei, sexului şi formei vinovăţiei. Iar astfel de
criterii, cum ar fi caracterul (violent, nonviolent, acaparator, neacaparator, sexual, ideologic etc.)
şi motivul (gelozie, ură, invidie, răzbunare, intenţii huliganice etc.) infracţiunii săvîrşite; grupele
de vîrstă în penitenciarele pentru minori (de la 14 pînă la 16 ani, de la 16 pînă la 18 ani şi de la
18 pînă la 21 de ani) şi în penitenciarele pentru adulţi (persoane tinere, de vîrstă medie, persoane
în vîrstă); compatibilitatea psihologică etc. nu şi-au găsit reflectare în actualul CE al RM.
Spre exemplu, în penitenciarele din Marea Britanie condamnaţii pentru infracţiuni violente
cu caracter sexual sînt deţinuţi separat de alţi condamnaţi care îi dispreţuiesc pe primii. Deţinerea
separată a condamnaţilor care au săvîrşit infracţiuni cu caracter sexual permite aplicarea faţă de
ei a metodelor speciale de tratament şi are funcţia de asigurare a securităţii lor.
Deţinerea separată a persoanelor care au comis infracţiuni violente şi nonviolente ar fi
contribuit la îndeplinirea funcţiei de ocrotire şi apărare a condamnaţilor faţă de diferite atentări la
securitatea lor. Infractorii violenţi se caracterizează prin calităţi deosebite ale personalităţii, prin
aplicarea violenţei fizice ca mijloc de atingere a scopurilor propuse, sau ca reacţie la unele
situaţii de conflict.
Considerăm că în legislaţia execuţional-penală a RM ar fi binevenită introducerea unor
astfel de criterii de clasificare şi deţinere separată a condamnaţilor, deoarece practica
demonstrează că deţinerea condamnaţilor care au săvîrşit infracţiuni cu caracter sexual, precum
şi a condamnaţilor pentru infracţiuni cu caracter violent în comun cu alte categorii de
condamnaţi este însoţită de multiple probleme ce ţin de asigurarea securităţii condamnaţilor
respectivi.
În teoria dreptului execuţional-penal se accentuează deseori faptul că la repartizarea şi
primirea condamnaţilor în instituţiile penitenciare este necesar să se ţină cont şi de motivul
infracţiunii. Spre exemplu, autorul rus K.E. Igoşev propune deţinerea separată a condamnaţilor
care au săvîrşit infracţiuni din interes material, infracţiuni violente, precum şi infracţiuni din
interes material însoţitede aplicarea violenţei94.
Făcînd o analiză a dosarelor condamnaţilor la privaţiune de libertate pe un termen pe 20
ani, autorul S.I. Dementiev a ajuns la concluzia că una din cauzele comiterii unei noi infracţiuni
de către o persoană care anterior a executat o pedeapsă privativă de libertate o constituie faptul
deţinerii în comun a persoanelor vinovate de săvîrşirea diferitor infracţiuni, care diferă atît după
caracter, cît şi după motivele comiterii. Astfel, huliganul va deprinde a fura şi, invers, hoţul va
comite acte de huliganism, desfrînatul va jefui, iar jefuitorul va deveni desfrînat dacă vor fi
deţinuţi împreună într-un penitenciar, vor lucra şi vor petrece împreună timpul liber95.
În baza datelor obţinute în urma studierii dosarelor penale, S.F. Miliukov a ajuns la
concluzia că doar 37,7% din infractorii recidivişti au fost anterior condamnaţi pentru infracţiuni
similare96.
Autorul rus V.B. Spiţnadel97 propune următoarele criterii ale tipologiei condamnaţilor:
activitatea licită şi predispunerea la săvîrşirea unei noi infracţiuni. După primul criteriu el
deosebeşte cinci tipuri de personalitate:
1) cel mai dificil tip este acela a cărui concepţie despre lume determină tendinţa de
săvîrşire a unor noi infracţiuni;
2) tipul capabil să comită infracţiuni doar sub influenţa circumstanţelor create sau a
persoanelor din anturaj;
3) tipul care comite infracţiuni doar întîmplător (înre altele, în stare de ebrietate alcoolică
sau narcotică);
4) tipul cu un înalt nivel al conştiinţei juridice (în cazul săvîrşirii anterioare a unei
infracţiuni, se căieşte sincer), dar cu un comportament pasiv faţă de cei ce încalcă normele de
drept;
5) tipul care posedă nu numai un nivel înalt de conştiinţă juridică, dar se opune activ
încălcării normelor de drept de către alte persoane.
Conform celui de al doilea criteriu – predispunerea la săvîrşirea unei noi infracţiuni –
autorul menţionat deosebeşte patru tipuri socio-psihologice care pot fi numite convenţional
astfel:
-întîmplător neglijent;
-deviat;
-contravenient stabil;
-personalităţi criminale.

În unele state dezvoltate (SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie etc.) de completarea
unor grupuri relativ omogene de condamnaţi se ocupă centrele de clasificare a condamnaţilor,
care au fost create după cel de Al Doilea Război Mondial. După stabilirea de către instanţa de
judecată a pedepsei privative de libertate, condamnatul este dus la Centrul de clasificare, unde
este cercetat de către medici, psihologi, psihiatri şi alţi specialişti, în vederea determinării tipului
instituţiei penitenciare şi a metodelor de lucru cu el, ţinînd cont, în special, de nivelul degradării
social-morale a personalităţii sale.
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor recomandă ca îndată ce este
posibil, după primire şi după un studiu al personalităţii fiecărui deţinut condamnat la o pedeapsă
sau măsură de o anumită asprime, trebuie să se pregătească un program de tratament pentru el, în
lumina datelor disponibile privind nevoile, capacităţile şi starea sa de spirit.
După metoda de lucru cu condamnaţii (metodica tratamentului, programul de lucru cu ei),
centrele de clasificare a condamnaţilor (spre exemplu, cele din Japonia) divizează toţi
condamnaţii la privaţiune de libertate în cei care au necesitate de: a) pregătire profesională; b)
instruire generală; c) îndrumare în viaţă; d) îngrijire medicală; e) un program educativ special; f)
apţi pentru lucrări gospodăreşti etc.98.
În Germania, condamnaţii sînt divizaţi în persoane care nu necesită resocializare, care au
nevoie de resocializare (de cele mai dese ori aceştia sînt recidiviştii care au săvîrşit infracţiuni
contra patrimoniului) şi persoane care, după toate probabilităţile, nu pot fi resocializate.
Diferitele metodici de tratament trebuie să fie aplicate faţă de condamnaţi în funcţie de
deprinderile lor de a munci. În funcţie de atitudinea faţă de muncă, toţi condamnaţii pot fi
divizaţi în trei grupe:
persoane care au muncit activ pînă la condamnare percep munca drept unicul mijloc de ispăşire a
vinovăţiei lor şi doresc să muncească în penitenciar;
persoane care au deprinderi slabe de a munci, din diferite motive nu au necesitatea de a munci,
fiind în libertate nu munceau deloc sau munceau periodic;
persoane care urăsc munca şi parazitează pe contul altora. Acestea nu numai că nu doresc să
muncească, dar se şi împotrivesc înverşunat încercărilor de a fi atraşi în cîmpul muncii.

În unele ţări, persoanele de la 18 pînă la 25-30 de ani, de la 30 pînă la 55-60 de ani şi cu o vîrstă
mai înaintată sînt repartizate în diferite instituţii penitenciare. Pentru fiecare categorie de vîrstă a
condamnaţilor sînt elaborate metodici speciale de tratament. Este prevăzută deţinerea separată şi
aplicarea unor regulispeciale de lucru cu condamnaţii care suferă de diferite deficienţe fizice
(invalizi, orbi, surzi, muţi etc.).
Vîrsta condamnatului este un factor determinant pentru alegerea procedeelor şi metodelor
de lucru cu ei. De regulă, cu cît este mai în vîrstă persoana, cu atît mai semnificativ este rolul
său în lumea criminală şi cu atît mai dificil este de a-i schimba viziunile, deprinderile, modul de
viaţă, tendinţele de a săvîrşi infracţiuni. În acelaşi timp, în practică sînt cunoscute exemple cînd
persoane de vîrstă înaintată manifestau dorinţa de a se despărţi de trecutul lor criminal, fapt ce
era dovedit nu numai prin dorinţa lor de a respecta ele însele toate cerinţele prezentate de
sistemul corecţional, dar aveau şi influenţă pozitivă asupra altor condamnaţi, acordînd astfel un
ajutor serviciilor respective ale instituţiilor penitenciare. Totodată, în mediul condamnaţilor
minori şi al celor de vîrstă tînără bîntuie deseori perceperea falsă a „romantismului vieţii
criminale”, dorinţa de a fi influent în mediul criminal. Se observă, de asemenea, vulnerabilitatea
acestei categorii de condamnaţi în faţa presiunilor unor condamnaţi cu un comportament negativ,
fapt care îi face nereceptivi la măsurile de corijare. De aceea în instituţiile penitenciare este
important a evidenţia semnele compatibilităţii psihologice a diferitor categorii de condamnaţi
care nu întotdeauna depind de vîrstă.
 Criteriile de clasificare a condamnaţilor evidenţiate mai sus, care sînt întîlnite în teoria
dreptului şi aplicate în practica unor ţări, pun pe ordinea de zi necesitatea implementării unora
din ele şi în practica sistemului penitenciar din Republica Moldova. De aceea la construcţia
noilor sau la replanificarea vechilor instituţii penitenciare urmează să se ţină cont de cerinţele cu
privire la clasificarea condamnaţilor.
Este necesar ca la soluţionarea problemelor privind plasarea condamnaţilor într-o instituţie
penitenciară sau alta, repartizarea lor pe sectoare, brigăzi, zone locative, camere să fie implicaţi
psihologi, pedagogi şi alţi lucrători sociali. Pentru aceasta, ar fi necesară înfiinţarea unor centre
zonale de clasificare a condamnaţilor, amplasate geografic în nordul, centrul şi sudul Republicii
Moldova.
O clasificare corectă şi argumentată ştiinţific a condamnaţilor ar contribui la transformarea
instituţiilor penitenciare în clinici social-terapeutice, care ar fi instituţii cu o diferenţă minimă
între închisoare şi spital.
În anii ’20 ai sec. XX, renumitul jurist rus S.V. Poznîşev scria: „În viitor, probabil, fiecare
categorie de condamnaţi îşi va găsi locul într-o «clinică» socială unde îi vor fi aplicate metode
«de tratament social» care ar corespunde particularităţilor personalităţii sale”.
Problemele cu privire la clasificarea condamnaţilor în baza diferitor criterii care caracterizează
personalitatea lor şi determină metodica de lucru cu ei nu pot fi neglijate, deoarece condamnaţii,
după ispăşirea pedepsei, se reîntorc în societate, iar în cazul degradării personalităţii lor în
penitenciare, problemele apărutevor fi mult mai dificile.
Scopul sistemului penitenciar nu constă în „a-i găsi şi a-i pedepsi”, ci în „a-i pedepsi şi a-i
elibera”.
După cum s-a menţionat anterior, etapa a doua a clasificării condamnaţilor, numită
„clasificarea de grup”, este înfăptuită de administraţia instituţiilor penitenciare şi începe
nemijlocit din momentul sosirii lor în instituţia penitenciară concretă şi practic are loc pe
întreaga perioadă de ispăşire a pedepsei. La rîndul ei, această etapă de clasificare poate fi
divizată în două faze: prima fază (psiho-pedagogică) şi faza a doua, care are două varietăţi:
criminologică şi cea care are loc în mediul condamnaţilor101.
Prima etapă a clasificării de grup (psiho-pedagogică) începe din momentul sosirii
nemijlocite a condamnaţilor în instituţia penitenciară. Drept bază a acestei clasificări servesc
actele care constituie temeiul detenţiei şi repartizării lor în instituţia respectivă; criterii de
clasificare – prezenţa locurilor libere în încăperile instituţiei date, capacitatea de muncă şi
specializarea muncii lor, de asemenea, pot fi luate în considerare datele despre personalitatea
deţinutului (vîrsta sa – tînăr, matur, în etate; datele fiziologice; motivele infracţiunii săvîrşite
etc.). Aceste clasificări au ca rezultat divizarea unor grupuri relativ omogene de condamnaţi şi
amplasarea lor nemijlocită în încăperile instituţiei.
Etapa a doua a clasificării de grup (varietatea criminologică) se efectuează nemijlocit în
procesul ispăşirii pedepsei. Această etapă a clasificării începe, de regulă, după ispăşirea de către
condamnat a unui anumit termen din durata pedepsei; drept criterii servesc comportamentul
deţinutului în perioada dată, atitudinea sa faţă de procesul ispăşirii pedepsei, muncă, instruire,
activităţile desfăşurate în instituţie, respectarea disciplinei etc.
O altă varietate a etapei a doua a clasificării este cea care are loc în mediul condamnaţilor.
Probabil, în nici un colectiv nu există o structură ierarhică mai pronunţată cum este în lumea
criminală. Deosebit de evidenţiată, structurarea respectivă poate fi observată în penitenciare.
Aceasta este aşa-numita interacţiune neformală a diferitor grupuri de deţinuţi, care este orientată
spre neutralizarea, iar în unele cazuri, spre sfidarea deschisă a iniţiativelor administraţiei.
Clasificarea dată începe după o anumită perioadă de timp din momentul sosirii condamnaţilor în
instituţia penitenciară şi repartizării lor în sectoare, brigăzi, iar uneori chiar din momentul sosirii
lor în instituţie (în lumea criminală există căile proprii de comunicare şi obţinere a informaţiei).
În literatura de specialitate pot fi întîlnite diferite clasificări ale condamnaţilor în funcţie de locul
ocupat în sistemul ierarhic în care predomină două, treisau chiar şase categorii. Însă cel mai des
întîlnită este stratificarea condamnaţilor în patru grupe (caste) de bază, în interiorul cărora există
anumite subgrupe. Drept bază a acestei stratificări servesc regulile nescrise ale lumii criminale.
Drept criterii servesc influenţa din partea lumii interlope, datele fiziologice ale condamnatului,
vîrsta, relaţiile cu administraţia instituţiei etc. şi se efectuează de înşişi condamnaţii,
evidenţiindu-se următoarele categorii: „blatnîe” („ciornîe”); „mujiki” („serîe”); „kozlî”
(„krasnîe”); „opuşcenîe” („golubîe”).
1) „Blatnîe” („ciornîe”) – este casta superioară în scara ierarhică a lumii criminale. Ei au
misiunea de a supraveghea comportamentul tuturor membrilor comunităţii criminale, ocupîndu-
se de completarea aşa-numitului „obşceak”, soluţionarea conflictelor, atragerea noilor membri.
Astfel, putem spune că această categorie are rolul unei „administraţii” neformale, care exercită o
influenţă deosebită în rîndul deţinuţilor;
2) „Mujiki” („serîe”) – repezintă cea mai numeroasă castă, din care fac parte condamnaţii
care nu refuză să fie antrenaţi în muncă, dar, în acelaşi timp, evită să coopereze cu administraţia,
respectînd anumite tradiţii ale lumii criminale. După liberare, de obicei, îşi fac planuri să se
întoarcă la o viaţă normală;
3) „Kozlî” („krasnîe”) – sînt cei care cooperează deschis cu administraţia penitenciară. În
această castă ajung din diferite motive. Unii cooperează benevol, alţii sînt impuşi etc. Deoarece,
conform „codului etic” al lumii criminale, între administraţia penitenciară şi deţinuţi relaţiile
trebuie să se menţină ostile, respectiv şi tratamentul celor care cooperează cu administraţia este
ca al unor „trădători”;
4) „Opuşcenîe” („golubîe”) – este cea mai inferioară treaptă pe scara ierarhică. De regulă,
în această categorie ajung condamnaţii care încălcă grav regulile şi normele lumii criminale:
furtul de la „ai săi”, datorii neplătite pentru jocurile de cărţi, acţiuni violente (nejustificate) faţă
de alţi condamnaţi, colaborarea cu administraţia (îndeosebi cea ascunsă), homosexualism,
săvîrşirea unor infracţiuni, cum ar fi violul, omorul copiilor etc. De obicei, acestei categorii de
condamnaţi îi revine îndeplinirea celei mai „murdare” munci din penitenciar.
Studiind ierarhia socială a comunităţilor penitenciare, G.F. Hohreakov a clasificat
condamnaţii în funcţie de locul lor în această societate:
1) Liderii neformali – persoane a căror autoritate este recunoscută de majoritatea
deţinuţilor şi cărora în mediul penitenciar le aparţine puterea de decizie;
2) Grup format în jurul liderului;
3) Activul – persoanele ce colaborează cu administraţia, dar în schimb se află în opoziţie faţă de
restul deţinuţilor. Anume lor administraţia le atribuie cuvintele „au pornit pe calea corijării”;
4) Grupul „neutru” – cea mai numeroasă categorie de condamnaţi care nu s-a apropiat
prea tare de liderii neformali, dar se ţine la distanţă şi de activ.
5) Grupul celor „respinşi”. În această categorie ajung deţinuţii care au încălcat normele
nescrise ale comunităţii penitenciare, homosexualii activi. Ei ocupă poziţia cea mai inferioară în
societatea penitenciară.
Se cuvine a menţiona faptul că subcultura criminală în instituţiile penitenciare este un
factor distrugător al valorilor sociale normale unanim acceptate de populaţia noninfractorică. În
condiţiile actuale ea „este o organizare specifică a modului de viaţă al delincvenţilor, bazată pe
un sistem valoric denaturat, norme interpretate ale culturii tradiţionale, vorbire argotică, semne-
simboluri sau, cu alte cuvinte, ea este ideologia lumii criminale. Totodată, în multe cazuri,
normele subculturii criminale joacă un rol decisiv în procesul săvîrşirii infracţiunilor în
instituţiile penitenciare”.
În ceea ce priveşte influenţa liderilor neformali în rîndul deţinuţilor, este important ca
aceştia să se convingă de faptul că administraţia instituţiei este în stare să facă faţă mediului
criminal şi să-i apere de liderii acestuia. Orice compromis al administraţiei cu liderii deosebit de
periculoşi diminuează autoritatea ei în faţa majorităţii condamnaţilor şi favorizează formarea
unei atmosfere de neîncredere faţă de ea, crearea impresiei că nu este „stăpînă pe situaţie” în
penitenciar.
 § 3. Repartizarea condamnaţilor şi ordinea de primire a lor în instituţiile penitenciare
Conform art. 72 CP al RM şi art. 197 CE al RM, tipul de penitenciar în care condamnatul
urmează să-şi ispăşească pedeapsa este stabilit de către instanţa de judecată prin adoptarea
sentinţei de condamnare. Astfel, spre deosebire de prevederile legislaţiei penale anterioare,
Codul penal actual pune instanţa de judecată în faţa unor limite stricte la determinarea tipului de
penitenciar. Această ordine de repartizare a condamnaţilor în diferite tipuri de penitenciare
sporeşte temeinicia sentinţei adoptate şi creează premise pentru efectuarea controlului judiciar al
executării lor. Faptul dat este important şi din considerentul că condiţiile de ispăşire a pedepsei
în diferite tipuri de penitenciare diferă între ele şi se exprimă printr-un conţinut diferit de drepturi
pe care le au condamnaţii. De aceea stabilirea tipului de penitenciar se răsfrînge asupra statutului
juridic al condamnaţilor.
La organizarea muncii educative o mare importanţă o are factorul de repartizare a
condamnaţilor în fiecare tip de penitenciar, pe categorii în funcţie de vîrstă, infracţiunea comisă,
studii, comportamentul în timpul executării pedepsei etc.
Avînd în vedere importanţa aspectului dat al stabilirii pedepsei, legea prevede posibilitatea
de a ataca sentinţa instanţei de judecată în modul stabilit de legislaţie.
Un rol important în ceea ce priveşte condiţiile de executare a pedepsei îl are nu numai tipul
instituţiei penitenciare, ci şi locul amplasării ei. Astfel, conform Concepţiei reformării sistemului
penitenciar, în scopul sporirii influenţei educative şi psihologice asupra condamnaţilor,
menţinerii relaţiilor familiale favorabile, ei urmează a fi repartizaţi pentru ispăşirea pedepsei în
instituţiile penitenciare dislocate în apropierea domiciliului şi deţinuţi separat în grupuri mici.
În conformitate cu art. 196 CE al RM, instanţa care a judecat cauza în fond trimite
hotărîrea de condamnare la închisoare şi dispoziţia de executare administraţiei locului de
deţinere a condamnatului.
Administraţia locului de deţinere, în termen de 15 zile de la primirea dispoziţiei de
executare, trimite condamnatul în penitenciar. La stabilirea penitenciarului se va da prioritate
penitenciarului situat mai aproape de localitatea de domiciliu sau reşedinţă a condamnatului ori
de altă localitate solicitată în scris de acesta. Solicitarea respectivă se anexează la dosarul
personal al condamnatului. Dacă condamnatul, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii, nu s-a
aflat în stare de arest preventiv sau i-a fost înlocuită pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii în
condiţiile art. 64 alin. (5) CP al RM, hotărîrea de condamnare la închisoare şi dispoziţia de
executare se trimit organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
condamnatul pentru a fi escortat la cel mai apropiat loc de deţinere.
Trimiterea condamnaţilor la locul executării pedepsei şi transferarea lor într-un alt
penitenciar au loc sub escortă, cu respectarea regulilor de deţinere separată a femeilor de bărbaţi,
a minorilor de adulţi, a condamnaţilor la pedeapsa detenţiunii pe viaţă de alte categorii de
deţinuţi. Condamnaţii bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă sau care nu au urmat
tratamentul complet al bolilor venerice ori cei care suferă de dereglări psihice ce nu exclud
răspunderea penală vor fi escortaţi separat de condamnaţii sănătoşi, iar dacă este necesar
conform raportului medicului, vor fi însoţiţi de personal medical (art. 199 alin. (5) CE al RM).
În unele cazuri excepţionale, conform art. 198 alin. (1) CE al RM, pentruexecutarea
lucrărilor de deservire gospodărească în izolatoarele de urmărire penală sînt lăsate, cu acordul lor
scris şi la decizia şefului izolatorului de urmărire penală, persoanele condamnate cărora li s-a
stabilit executarea pedepsei într-un penitenciar de tip semiînchis şi, în cazurile prevăzute de
Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, persoanele condamnate pentru prima dată la
pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 7 ani cărora li s-a stabilit executarea pedepsei într-un
penitenciar de tip închis.
Condamnaţii lăsaţi în izolatorul de urmărire penală execută pedeapsa în condiţiile
prevăzute pentru regimul comun al penitenciarului de tip semiînchis sau, după caz, închis.
Etapa finală în stabilirea pentru condamnat a tipului de penitenciar o constituie preluarea
lui la locul de executare a pedepsei de către administraţie. Ordinea şi condiţiile de primire a
condamnaţilor în penitenciar sînt prevăzute de art. 200 CE al RM, de Secţiunea a 4-a din Statut şi
de Regulamentul de ordine interioară al penitenciarului respectiv.
Primirea condamnaţilor în instituţiile penitenciare joacă un rol deosebit în organizarea cu
succes a executării pedepsei privative de libertate şi în adaptarea acestora la condiţiile de
executare a pedepsei.
Conform pct. 19 din Statut, primirea deţinuţilor în penitenciare se efectuează de către
ofiţerul de serviciu, colaboratorul serviciului evidenţă specială, colaboratorul unităţii medicale şi
şeful gărzii. Deţinuţii care se deplasează independent şi cei care sosesc după încheierea
programului de lucru sau în zilele de odihnă şi sărbători sînt primiţi de către ofiţerul de serviciu,
schimbul de serviciu şi colaboratorul serviciului medical.
Temeiurile pentru primirea deţinuţilor în penitenciare constituie întrunirea cumulativă a
următoarelor acte: actul care constituie temeiul detenţiei şi actul care confirmă identitatea
deţinutului. În cazul primirii unui deţinut care se află în tranzit sau a unui deţinut transferat dintr-
o altă instituţie penitenciară sau de la organul care a efectuat reţinerea, este necesar de a fi
prezentate, suplimentar la actele menţionate mai sus, lista de însoţire şi dosarul personal al
deţinutului respectiv, precum şi dispoziţia directorului Departamentului Instituţiilor Penitenciare
privind transferul acestuia.
Primirea condamnaţilor se face în spaţii special amenajate, femeile fiind separate de
bărbaţi, iar minorii – de adulţi. De asemenea, la primirea condamnaţilor pot fi aplicate şi alte
modalităţi de separare prevăzute la art. 205 CE al RM.
La primirea deţinuţilor, completul de primire verifică prezenţa şi integritatea dosarelor
personale (dosarele trebuie să fie cusute, iar paginile numerotate), a documentaţiei
corespunzătoare şi identifică persoana prin confruntarea datelor declarate de deţinut cu datele
înscrise în actul care constituie temeiul detenţiei şi actul ce confirmă identitatea acestuia.
Primirea condamnaţilor în penitenciar se înregistrează în registrul de evidenţă a primirii
deţinuţilor, în care se consemnează anul, ziua, luna şi ora la carepersoana a fost primită în
instituţia penitenciară. Materialele dosarului personal, actele de identitate şi documentaţia de
evidenţă se păstrează în secţia evidenţă specială a instituţiei penitenciare.
Condamnaţii sosiţi în penitenciar sînt supuşi, în mod obligatoriu, percheziţiei complete, iar
lucrurile lor se verifică. Obiectele, articolele şi lucrurile în asortimentul şi cantitatea stabilită de
Statut sînt lăsate la dispoziţia deţinuţilor. Banii pe care îi au condamnaţii asupra lor, obiectele de
valoare, decoraţiile, medaliile şi documentele se transmit în contabilitatea penitenciarului.
Obiectele şi substanţele interzise, depistate la condamnaţi, sînt ridicate şi transmise spre păstrare
sau, după caz, nimicite în modul şi condiţiile stabilite de Statut.
Obiectele şi substanţele extrase din circuitul civil sînt ridicate şi nu se restituie
condamnatului. În cazul depistării unor astfel de obiecte şi substanţe, administraţia
penitenciarului anunţă procurorul în termen de 48 de ore.
Concomitent cu percheziţia, colaboratorul serviciului medical verifică condamnaţii în
vederea constatării existenţei leziunilor corporale sau a altor urme de violenţă, a existenţei stării
de ebrietate etc. De asemenea, condamnaţii sînt supuşi unei tratări sanitare, în modul stabilit de
normele sanitar-epidemiologice.
După terminarea procedurilor de primire, condamnaţii sînt plasaţi în carantină pe o
perioadă de pînă la 15 zile, în decursul căreia aceştia sînt supuşi examenului medical general în
vederea determinării stării sănătăţii şi capacităţii de muncă, precum şi prescrierii, după
necesitate, a tratamentului individual. Repartizarea şi plasarea condamnaţilor în penitenciar în
celulele secţiei de carantină sînt efectuate de ofiţerul de serviciu, în coordonare cu primul adjunct
şi colaboratorii serviciului securitate, minorii în coordonare cu serviciul educaţie, bolnavii în
coordonare cu serviciul medical.
În scopul studierii personalităţii condamnatului nou-sosit în penitenciar, asigurării
asistenţei psihosociale şi acordării ajutorului pentru adaptarea la condiţiile privaţiunii de
libertate, în penitenciarele din RM este implementat Programul cu privire la organizarea
activităţii cu deţinuţii nou-sosiţi în penitenciar. Programul respectiv este prevăzut pentru o
perioadă de 15 zile, începînd cu sosirea condamnatului în penitenciar.
Pe perioada aflării în carantină, condamnaţilor li se aduc la cunoştinţă prevederile
legislaţiei execuţional-penale. Ei sînt informaţi, contra semnătură, despre drepturile, obligaţiile şi
interdicţiile lor, despre folosirea mijloacelor tehnice de pază care pot pune în pericol viaţa sau
sănătatea lor, cazurile şi condiţiile aplicării forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc.
În perioada aflării în carantină, reprezentanţii serviciului educaţie, psihologul şi asistentul social
realizează evaluarea psihosocială a personalităţii deţinutului şi întocmesc planul de executare a
pedepsei privative de libertate, care include intervenţiile coordonate ale administraţiei
penitenciare în vederea reeducării şi corijării condamnatului. Planul se întocmeşte individual
pentru fiecare deţinut, se anexează la dosarul personal al acestuia şi fiecare colaborator al
instituţiei penitenciare lucrează cu deţinutul în baza acestui plan. La stabilirea planului de exe-
cutare a pedepsei se iau în considerare şi datele cuprinse în referatul presentenţial de evaluare
psihosocială a personalităţii deţinutului, în cazul în care acesta a fost întocmit pînă la
condamnarea persoanei.
De asemenea, deţinuţii sînt avertizaţi că încălcarea modului stabilit de executare a
pedepsei, regimului de detenţie, măsurilor prevăzute în programul zilnic, pătrunderea în zonele
cu acces limitat sau interzis, nerespectarea liniei de pază ş.a. implică răspunderea disciplinară,
civilă sau penală, după caz. În plus, deţinuţii sînt instruiţi, sub semnătură în registrele de evidenţă
a instructajelor, în conformitate cu specificul penitenciarului, privind regulile antiincendiare şi
securitate tehnică.
Caracterul şi conţinutul lucrului în carantină cu condamnaţii nou-sosiţi trebuie să
presupună o orientare strict educativă. De aceea, la desfăşurarea măsurilor e necesar să participe
conducerea instituţiei, şefii unităţilor şi serviciilor, fapt ce ar contribui la stabilirea şi menţinerea
colaborării dintre funcţionarii instituţiei penitenciare cu cei care îşi ispăşesc pedeapsa, la
promovarea unor cerinţe pedagogice şi de regim comune, axate pe respectarea strictă a legalităţii,
la utilizarea cu succes a metodelor de psihologie şi pedagogie şi la implementarea activă a
formelor de lucru propuse.
În această perioadă, consilierii de probaţiune realizează evaluarea psihosocială a
personalităţii deţinutului şi întocmesc planul de executare a pedepsei privative de libertate, care
include intervenţiile coordonate ale administraţiei penitenciare în vederea reeducării şi corijării
condamnatului. Planul se întocmeşte individual pentru fiecare deţinut, se anexează la dosarul
personal al acestuia şi fiecare colaborator al instituţiei penitenciare lucrează cu deţinutul în baza
acestui plan. La stabilirea planului de executare a pedepsei se iau în considerare şi datele
cuprinse în referatul presentenţial de evaluare psihosocială a personalităţii deţinutului, în cazul în
care acesta a fost întocmit pînă la condamnarea persoanei.
Prevederile sus-menţionate ale Statutului sînt în perfectă concordanţă cu art. 69 al
Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, care recomandă ca în cel mai scurt
termen după primire şi după un studiu al personalităţii fiecărui deţinut condamnat la o pedeapsă
sau măsură de o anumită asprime, trebuie să se pregătească un program de tratament pentru el, în
lumina datelor de care se dispune asupra nevoilor, capacităţilor şi stării sale de spirit.
După primire, condamnatului i se permite să comunice familiei, avocatuluisau altei
persoane locul unde este deţinut şi schimbarea acestuia. Comunicarea se face în scris sau
telefonic, în mod gratuit, şi se consemnează într-un proces-verbal.
La rîndul ei, administraţia penitenciarului este obligată ca, în termen de 15 zile de la
primirea condamnatului în penitenciar, să înştiinţeze instanţa de judecată despre acest fapt, să
comunice soţului, uneia din rudele deţinutului sau unei alte persoane indicate de el locul de
detenţie, cu specificarea adresei poştale şi a cerinţelor privind întrevederile, lista obiectelor şi
produselor alimentare de primă necesitate, pe care aceştia le pot avea asupra lor, le pot primi în
pachete sau le pot procura în magazinele penitenciarului, conform anexei nr. 6 a Statutului.
Decizia privind plasarea, după eliberarea din carantină, a deţinutului în celulă, este dispusă
de şeful penitenciarului, la propunerea serviciilor securitate, regim şi supraveghere şi medical.
 La propunerea comisiei penitenciarului, şeful instituţiei va dispune decizia privind
repartizarea ulterioară în celule, secţii, sectoare, precum şi privind antrenarea lor în muncă şi
instruirea în producere. Repartizarea se va face ţinînd cont de astfel de particularităţi ale
persoanei precum sexul, vîrsta, caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite,
antecedentele penale, personalitatea condamnatului etc.
Aşadar, repartizarea condamnaţilor în penitenciar nu este o simplă activitate
administrativă, ci o operaţiune complexă, care se face după criterii ştiinţifice, are un caracter
juridic şi reeducativ. Complexitatea operaţiunii de repartizare rezidă în faptul că, pe de o parte,
condamnaţii sînt deosebiţi unii de alţii sub multiple aspecte, iar pe de altă parte, şi penitenciarele
sînt diferenţiate şi au profiluri diferite.
 Tema 7-8 .

REGIMUL DE DETENŢIE ÎN INSTITUŢIILE PENITENCIARE

§ 1. Noţiunea şi funcţiile regimului de detenţie

Termenul „regim” provine din limba franceză – „régime”, ceea ce înseamnă mod de viaţă
al unei persoane concrete sau al unui grup de persoane. Astfel, regimul de executare a pedepsei,
specific pentru condamnaţii la un anumit tip de pedeapsă, semnifică modul lor de viaţă şi reflectă
conţinutul acestei pedepse.
În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor termenului „regim” îi
corespunde termenul „tratament”, care trebuie „să aibă ca scop, atît cît permite durata
condamnării, de a crea în ei voinţa şi aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor
să trăiască respectînd legea şi satisfăcîndu-şi nevoile. Acest tratament trebuie să fie de natură a le
menaja respectul faţă de ei înşişi şi a le dezvolta simţul lor de răspundere”.
Tratamentul penitenciar reprezintă un complex de măsuri şi activităţi educative,
productive, sociologice, psihologice şi medicale desfăşurate cu deţinuţii în scopul recuperării şi
reintegrării sociale a acestora.
Regimul de detenţie reprezintă particularităţile etapei concrete de executare a pedepsei în
cadrul unei categorii de penitenciar, desemnînd gradul izolării deţinutului şi extinderea
drepturilor, obligaţiilor şi interdicţiilor acestuia. Articolul 219 alin. (1) CE al RM defineşte
expres regimul de detenţie, stabilind că „Regimul de deţinere în penitenciare asigură paza,
supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea de către aceştia a obligaţiilor lor, realizarea
drepturilor şi intereselor lor legitime, securitatea personală şi resocializarea condamnaţilor,
inclusiv prin deţinerea separată a diferitor categorii de condamnaţi, prin diversificarea condiţiilor
de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de instanţa de judecată şi prin schimbarea
condiţiilor de executare a pedepsei”.
În literatura de specialitate se menţionează că regimul în locurile de detenţie exprimă esenţa
şi conţinutul pedepsei, în interiorul căruia poate fi realizată limitarea drepturilor condamnaţilor.
Considerăm că o expunere reuşită a noţiunii de regim este dată de autorul român I. Oancea,
potrivit căruia „prin regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul cum este organizată
executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viaţa şi
activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării lui şi
al prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni”.
Conform altui autor român, P. Zidaru, „regimul de executare a închisorii, în condiţiile
privării de libertate, cuprinde ca elemente principale regimul de detenţie, regimul de muncă,
regimul de educaţie şi instruire profesională, regimul de ordine şi disciplină, precum şi regimul
de stimulare şi recompense pe baza unei purtări bune şi a muncii, toate acestea presupunînd
îndeplinirea şi executarea de către subiecţii raportului juridic de executare a unor obligaţii şi
drepturi.
Conform opiniei autorului moldovean N.A. Belîi, regimul în locurile de detenţie este un
mijloc juridic şi educativ de organizare a activităţii zilnice avînd drept scop realizarea procesului
de executare a pedepsei penale şi a sarcinilor instituţiilor penitenciare prin reglementarea
concretă şi detaliată a relaţiilor juridice existente între administraţie, condamnaţi şi alte persoane.
Astfel, în sfera de acţiune a regimului sînt incluşi: condamnaţii care îşi ispăşesc o pedeapsă
privativă de libertate, administraţia instituţiilor penitenciare, administraţia organizaţiilor unde
lucrează condamnaţii, reprezentanţii organizaţiilor obşteşti care participă la procesul de
executare a pedepsei şi exercită controlul penitenciarelor, persoanele oficiale ale organelor de
stat care vizitează penitenciarele şi participă la realizarea executării pedepselor, cetăţenii care se
găsesc pe teritoriul penitenciarului sau al obiectivelor lui de producere.
O semnificaţie aparte o au normele regimului care reglementează prevenirea infracţiunilor
şi a altor încălcări ale normelor de drept, atît din partea condamnaţilor, în timpul executării
pedepsei, cît şi din partea altor persoane. Ele includ regulile de pază şi supraveghere a
condamnaţilor, de aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice.
Regimul de detenţie nu se reduce doar la menţinerea securităţii în penitenciar, el cuprinde
mai multe cerinţe, cum ar fi: aplicarea unui tratament diferenţiat de deţinere, asigurarea traiului
în penitenciar conform unui program ordonat, siguranţa vieţii în colectiv, asigurarea
posibilităţilor de a presta o muncă utilă, desfăşurarea unor activităţi socioeducative care vizează
atît viaţa în detenţie, cît şi pregătirea pentru liberare etc. Regimul concret de detenţie constituie o
parte componentă a regimului penitenciar, care poate fi caracterizat ca fiind un ansamblu de
reguli şi măsuri stabilite prin lege şi alte acte normative, care reglementează, în raport cu scopul
pedepsei închisorii, întregul mod de viaţă al deţinuţilor, obligaţiile şi drepturile, măsurile
disciplinare şi recompensele, comportamentul şi relaţiile acestora cu personalul penitenciarului
sau cu alte persoane, în baza unor reguli de ordine interioară strict determinate. Aplicarea unui
regim legal şi uman în acelaşi timp constituie o preocupare principală a întregii activităţi
desfăşurate de personalul administraţiei penitenciare, activitate ce are la bază asigurarea
respectării drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sînt prevăzute de actele normative
naţionale şi internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Aşa fiind, regimul penitenciar este o problemă importantă a executării pedepsei privative
de libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea
scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi al
abţinerii lui de la comiterea de noi infracţiuni.
Funcţiile regimului exprimă esenţa sa şi reprezintă un ansamblu de activităţi menite pentru
atingerea anumitor scopuri.
Funcţiile de bază ale regimului sînt: de asigurare, educativă, de pedeapsă, de control social
(de profilaxie), de resocializare. Funcţiile regimului se realizează în mod complex, completîndu-
se reciproc. Realizîndu-se fiecare de sine stătător, ele creează concomitent condiţii pentru
îndeplinirea cu succes a întregului ansamblu de funcţii.
Funcţia de asigurare a regimului are menirea de a îndeplini sarcina de bază a activităţii
instituţiilor penitenciare – executarea pedepsei privative de libertate care a fost stabilită unor
persoane concrete, adică crearea condiţiilor pentru organizarea muncii, odihnei, instruirii,
petrecerii timpului liber, asistenţei medico-sanitare etc. Funcţia dată se realizează prin
intermediul stipulării stricte în actele normative, care reglementează statutul juridic al
condamnatului, a unor limite ale comportamentului permis (itinerarele de deplasare, regimul
zilei, numărul de întrevederi, regulile de adresare a personalului instituţiei şi a altor persoane cu
condamnaţii etc.) şi a mijloacelor de influenţare a condamnaţilor în caz de încălcare a lor
(aplicarea măsurilor de stimulare şi sancţiunilor disciplinare, a măsurilor de securitate art. 243,
246, 221 CE al RM).
Funcţia de asigurare se referă nu numai la condamnaţi, ci şi la alţi subiecţi, care se află din
diferite motive pe teritoriul instituţiilor penitenciare sau pe teritoriul şi obiectele aferente. Ea se
realizează şi prin intermediul pazei şi supravegherii permanente a condamnaţilor în
penitenciarele de tip închis şi semiînchis. În penitenciarele de tip deschis condamnaţii se află
doar sub supraveghere.
În perioada îndeplinirii funcţiei de asigurare se admite aplicarea forţei fizice, a mijloacelor
speciale şi a armei de foc (art. 223 CE al RM).
În literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că funcţia de asigurare
reprezintă un pilon, o bază juridică esenţială pentru realizarea tuturor măsurilor de influenţă
educativă şi de profilaxie asupra condamnaţilor. Normele regimului stabilesc ordinea antrenării
condamnaţilor în muncă şi a organizării ei, specificul efectuării instruirii generale şi pregătirii
profesionale, al lucrului cultural, de pregătire fizică şi sport.
Funcţia educativă a regimului se referă numai la condamnaţi. Ea se exprimă prin faptul că,
stabilind limitele unui comportament permis pentru condamnaţi, regimul are menirea de a-i
influenţa, de a-i deprinde cu disciplina şi ordinea, de a crea premise pentru modificarea statutului
juridic al condamnaţilor în sensul extinderii drepturilor lor.
 Regimul cuprinde regulile de comportament al condamnaţilor care se referă la relaţiile
între ei şi personalul penitenciarului, cu persoanele venite la întrevederi, atragerea condamnaţilor
la muncă, organizarea timpului liber, instruirea, asigurarea materială şi a condiţiilor de trai. Spre
exemplu, pct. 89 din Statut prevede regulile de comportament al condamnaţilor în timpul lucrului
şi al odihnei, şi anume: la întîlnirea cu personalul penitenciar şi cu alte persoane sosite în vizită
trebuie să se ridice şi să-i salute; sînt obligaţi de a respecta regulile sanitaro-igienice şi de igienă
personală, să menţină permanent curăţenia în încăperile de detenţie şi de serviciu, la locurile de
muncă, celule, după deşteptare să-şi aranjeze paturile conform modelului stabilit şi să facă
curăţenie în celule etc.
Normele regimului se bazează pe cerinţele pedagogiei şi psihologiei. Ele sînt orientate spre
cultivarea la condamnaţi a anumitor concepţii şi deprinderi pozitive, precum şi a unor calităţi
morale corespunzătoare.
Aplicarea în practică a cerinţelor regimului depinde de competenţa personalului instituţiei,
de contingentul condamnaţilor şi, nu în ultimul rînd, de situaţia social-economică din ţară.
Funcţia de pedeapsă se realizează prin limitarea diferitor drepturi ale condamnaţilor în
procesul executării pedepsei. Aceste limitări cuprind, în primul rînd, drepturile subiective,
libertăţile şi interesele lor legitime. Condamnaţii sînt izolaţi de societate fiind permanent sub
supraveghere şi control. Nu este permisă comunicarea liberă a condamnaţilor cu exteriorul, de
asemenea, nu-şi pot organiza petrecerea timpului conform propriilor necesităţi. Sînt limitaţi în
dreptul de a cheltui banii avuţi la contul lor de peculiu, le este interzis de a se afla în afara liniilor
de pază ale zonelor locative sau de producere ale instituţiei etc. Astfel, prin cerinţele înaintate de
regim, condamnatul duce un mod de viaţă cu totul diferit de cel din libertate. Dar, în acelaşi
timp, conform art. 60 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, regimul
locurilor de detenţie trebuie să tindă să reducă diferenţele care pot exista între viaţa din
închisoare şi viaţa liberă, în măsura în care aceste diferenţe tind să slăbească simţul
responsabilităţii deţinutului sau al respectului cuvenit demnităţii lor ca fiinţe umane.
Tot aici ţinem să menţionăm că represiunea nu este scopul final al executării pedepsei, ci
are rolul de mijloc stimulator care îl ajută pe condamnat să conştientizeze faptul că această
pedeapsă, care este suportată de el foarte greu, atît moral, cît şi fizic, este consecinţa
prejudiciului adus altor cetăţeni, societăţii şi statului prin săvîrşirea infracţiunii pentru care el
este pedepsit şi că unica soluţie de a nu fi pedepsit din nou este abţinerea de la comiterea unor
noi infracţiuni.
Funcţia de control social (de profilaxie) are menirea de a preveni săvîrşirea infracţiunilor
şi a altor încălcări din partea condamnaţilor şi a altor persoane care se află pe teritoriul
penitenciarului sau al obiectivelor de producere ale acestuia.
Formele principale ale unui astfel de control le constituie supravegherea de stat a
condamnaţilor, stabilirea regulilor de comportament în timpul ispăşirii pedepsei. Controlul social
include aprecierea comportamentului condamnaţilor prin aplicarea măsurilor de stimulare şi a
sancţiunilor disciplinare.
Funcţia controlului social se referă şi la cetăţenii care se află pe teritoriul penitenciarului
ori al obiectivelor acestuia şi este îndreptată spre asigurarea respectării de către ei a ordinii
interioare şi a regulilor stabilite pentru relaţiile cu condamnaţii. Conform pct. 271 al Statutului,
administraţia instituţiilor are dreptul să efectueze percheziţia şi controlul lucrurilor personale ale
persoanelor care intră sau ies din penitenciar şi obiectele de producere, cu excepţia persoanelor
menţionate la alin. (1) art. 181 din Codul de executare, cărora li se propune să depună spre
păstrare bunurile interzise în penitenciar aflate la ei.
Funcţia de resocializare se manifestă prin dezvoltarea la condamnat a unor calităţi social
utile, deprinderi şi convingeri necesare pentru adaptarea după ispăşirea pedepsei. În scopul
integrării sociale ulterioare a condamnatului, acesta este supus, prin constrîngere, unui proces de
reclasare socială întemeiat pe obligaţia de a presta o activitate productivă corelată cu anumite
activităţi educative. Astfel, înţelegem că scopul pedepsei trebuie realizat integral, în timpul
executării acesteia, prin totalitatea activităţilor specifice prevăzute de legislaţie. Munca
productivă, acţiunile socioeducative, măsurile luate în vederea stimulării şi recompensării ori
pentru sancţionare sînt acţiuni subordonate realizării politicii penale a statului în perioada
executării pedepsei.
Resocializarea, prin formele de intervenţie penală, asigură conştientizarea de către
condamnaţi a sensului şi importanţei reglementărilor normative, pentru a deveni conştienţi de
importanţa social-politică a respectării legii. Numai în acest mod unii condamnaţi percep
semnificaţia reală a libertăţii.

§ 2. Conţinutul regimului de detenţie

Regimul în instituţiile penitenciare are conotaţii cu caracter obştesc, social şi juridic.
Obiectul unei dispute continue a politicienilor, sociologilor, psihologilor este conţinutul
regimului, în care se exprimă poziţia statului faţă de condamnaţii la pedepse privative de
libertate.
Conţinutul regimului penitenciar se determină prin semnele şi funcţiile lui şi include un
ansamblu de reguli care asigură şi reglementează ordinea şi condiţiile executării unui tip de
pedeapsă concretă. Convenţional, aceste reguli pot fi divizate în trei grupuri principale:
reguli ce se referă la personalul instituţiilor penitenciare;
reguli ce se referă la condamnaţi;
reguli ce se referă la alţi cetăţeni care se află pe teritoriul penitenciarului sau pe teritoriile
adiacente.

Regulile care se referă la personalul penitenciarului reglementează obligaţiile şi drepturile

lui în domeniul regimului. Din ele fac parte:
regulile care asigură izolarea condamnaţilor;
regulile care asigură securitatea personalului penitenciarului şi a condamnaţilor;
regulile care asigură respectarea ordinii interioare;
regulile care asigură realizarea drepturilor condamnaţilor şi îndeplinirea de către ei a obligaţiilor;
regulile care asigură prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări.
Întrucît ordinea interioară constituie realizarea practică a regimului, iar regimul reprezintă
ordinea concretă stabilită de lege la executarea pedepsei penale, putem considera că în funcţiile
tuturor secţiilor şi serviciilor se reflectă într-o anumită măsură obligaţiile de asigurare a ordinii
interioare în penitenciar.
Elementul de bază al conţinutului regimului este izolarea condamnatului de societate,
înfăptuită prin deţinerea sa într-un penitenciar de un anumit tip.
Făcînd o analiză a legislaţiei execuţional-penale a RM, putem evidenţia trei grade de
izolare a condamnaţilor:
Izolare minimă – în penitenciarele de tip deschis (inclusiv penitenciarele pentru femei) în
regim comun şi de resocializare, în penitenciarele de tip semiînchis (inclusiv penitenciarele
pentru femei şi penitenciarele pentru minori) în regim de resocializare.
Izolare medie – în penitenciarele de tip deschis (inclusiv în penitenciarele pentru femei) în
regim iniţial, în penitenciarele de tip semiînchis (inclusiv penitenciarele pentru femei şi
penitenciarele pentru minori) în regim comun, în penitenciarele de tip închis (inclusiv
penitenciarele pentru femei) în regim de resocializare.
Izolare maximă – în penitenciarele de tip semiînchis (inclusiv penitenciarele pentru femei
şi penitenciarele pentru minori) în regim iniţial, în penitenciarele de tip închis în regim iniţial şi
regim comun. În toate penitenciarele în cazul introducerii regimului special.
Gradele de izolare a condamnaţilor se deosebesc între ele în special prin dreptul la
deplasare liberă a lor pe teritoriul penitenciarului şi în afara lui.
Izolarea condamnaţilor se efectuează prin paza şi supravegherea acestora. Supravegherea
este executată de controlori timp de 24 ore din 24 în zona locativă şi de producere, de instruire,
în bibliotecă, ospătărie etc. Controlorii şi alţi colaboratori ai penitenciarului efectuează
percheziţia condamnaţilor, a teritoriului obiectivelor locative şi de producere în scopul ridicării
obiectelor interzise, depistării săpăturilor, căutării condamnaţilor care se ascund etc.
CE al RM (art. 200) şi Statutul (secţiunea a 4-a) reglementează modul de primire a
condamnaţilor în penitenciar. Statutul stabileşte programul zilei pentru condamnaţi (anexa nr.
10), lista obiectelor şi produselor de primă necesitate pe care condamnaţii le pot avea asupra lor,
le pot primi în colete, pachete cu provizii şi banderole sau procura în magazinele penitenciarului
(anexa nr. 6), lista lucrărilor şi funcţiilor a căror exercitare este interzisă condamnaţilor (anexa
nr. 37) etc.
Un grup aparte de reguli care asigură regimul executării pedepsei îl constituie normele
îndreptate spre prevenirea şi curmarea infracţiunilor şi a altor încălcări din partea condamnaţilor.
Ele pot fi divizate în două categorii: de profilaxie şi de reprimare.
La categoria normelor de profilaxie, care sînt şi cele mai numeroase, se referă, spre
exemplu, cele care reglementează ordinea de procurare a produselor alimentare şi a obiectelor de
primă necesitate prin virament (art. 212 CE al RM), cele care stabilesc regulile de comportament
al condamnaţilor (secţiunea 9 din Statut) etc.
Regulile organizării controlului asupra condamnaţilor sînt şi ele îndreptate spre profilaxia
infracţiunilor şi a altor încălcări din partea lor. Din categoria lor fac parte normele care asigură
supravegherea condamnaţilor, efectuarea percheziţiilor, controlului şi cenzurii corespondenţei
lor.
Statutul stabileşte norme de procedură cu caracter de profilaxie. Spre exemplu, modul de
ridicare de la condamnaţi a obiectelor şi substanţelor a căror utilizare este interzisă în instituţie şi
a celor procurate pe cale nelegitimă (secţiunea 29 din Statut), controlul prezenţei condamnaţilor
(secţiunea 14 din Statut) etc.
Din categoria normelor care asigură reprimarea infracţiunilor şi a altor încălcări din
partea condamnaţilor fac parte cele care stabilesc temeiurile şi ordinea instituirii regimului
special în instituţiile penitenciare, activitatea specială de investigaţii din penitenciare, precum şi
aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc (art. 220, 221, 222 şi 223 CE al
RM).
Regulile care se referă la condamnaţi sînt:
regulile care reglementează comportamentul condamnaţilor;
regulile care stabilesc programul zilei;
regulile care asigură realizarea drepturilor lor şi îndeplinirea de către ei a obligaţiilor;
regulile care determină aplicarea mijloacelor de corijare;
regulile care asigură protecţia socială a condamnaţilor.

În anexa nr. 10 la Statut este stabilit programul zilei pentru condamnaţi în care sînt descrise
detaliat toate elementele ordinii interioare, începînd cu deşteptarea, timpul de muncă, de odihnă,
de alimentare, precum şi alte activităţi. Programul zilnic se întocmeşte pentru fiecare penitenciar,
reieşind din tipul penitenciarului, condiţiile locale, durata zilei de lumină.
O importanţă mare pentru realizarea prevederilor regimului o are asigurarea normativă de
folosire de către condamnaţi a drepturilor lor şi îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, deoarece
numai declararea drepturilor subiective nu creează condiţii pentru realizarea lor.
De aceea multe articole ale CE şi toate normeleStatutului fixează ordinea de realizare a
drepturilor condamnaţilor. Spre exemplu, art. 210 CE al RM prevede dreptul la corespondenţă şi
convorbiri telefonice al condamnaţilor, art. 211 CE al RM reglementează dreptul de a primi şi
expedia colete, pachete cu provizii şi banderole de către condamnaţi, art. 216 CE al RM
stabileşte posibilitatea acordării condamnaţilor a dreptului de a se deplasa fără escortă sau
însoţire în afara penitenciarului, art. 217 CE al RM prevede posibilitatea deplasării de scurtă
durată în afara penitenciarului, iar secţiunile 22, 23, 25, 27 din Statut reglementează modul şi
procedura de realizare a acestor drepturi.
Pentru respectarea de către condamnaţi a obligaţiilor lor se aplică aceleaşi reguli. Referitor
la încălcarea cerinţelor regimului, faţă de ei pot fi aplicate sancţiunile disciplinare prevăzute la
art. 246 CE al RM, iar în cazurile prevăzute la art. 223 CE al RM poate fi aplicată forţa fizică,
mijloacele speciale şi arma de foc.
Conform art. 212 CE al RM, condamnatul poate procura suplimentar la raţia alimentară
gratuită produse alimentare şi obiecte de primă necesitate din mijloacele băneşti obţinute din
munca prestată în timpul executării pedepsei, din pensia sau din indemnizaţiile primite, precum
şi din alte mijloace băneşti aflate la contul său de peculiu.
De asemenea, condamnaţii invalizi de gradul I şi II, pensionarii, femeile gravide
condamnate sau femeile condamnate care au cu sine copii, suplimentar la raţia alimentară
gratuită, pot folosi fără restricţii banii aflaţi la contul lor de peculiu pentru procurarea produselor
alimentare şi obiectelor de primă necesitate.
Codul de executare reglementează şi dreptul condamnaţilor la corespondenţă şi convorbiri
telefonice, precum şi dreptul la întrevederi (art. 210, 213 CE al RM; secţiunile 25, 27, 28 din
Statut). Contactele cu exteriorul constituie o parte esenţială a reintegrării lor în societate. Astfel,
art. 61 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor prevede că tratamentul
deţinuţilor nu trebuie să pună accentul pe excluderea lor din societate, ci pe continua lor
participare la aceasta.
Izolarea condamnatului de societate, având ca scop final corijarea sa, are şi efecte negative
cum ar fi: pierderea relaţiilor sociale şi a deprinderilor de comunicare şi interacţiune
profesională, prezenţa complexului „persoanei cu trecut criminal”, pierderea ritmului de viaţă,
deformări ale personalităţii.129
Ţinînd cont de importanţa păstrării legăturii condamnaţilor cu familia, rudele, precum şi cu
alte persoane din afara penitenciarului, legislaţia execuţional-penală oferă condamnaţilor dreptul
la întrevederi.
Art. 213 CE al RM şi secţiunea 25 din Statut prevăd dreptul condamnaţilor la întrevederi.

Astfel, întrevederile de scurtă durată cu soţul, rudele pînă la gradul al IV-lea inclusiv, iar în
cazurile prevăzute de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, cu aprobarea scrisă a
şefului instituţiei penitenciare, cu o altă persoană indicată de condamnat se acordă pe o durată de
1-4 ore.
Preveniţii au dreptul la întrevederi de scurtă durată, care se acordă în baza hotărîrii
organului de urmărire penală, a judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată, cu
autorizaţia obligatorie a administraţiei penitenciarului.
Întrevederile de lungă durată cu soţul, părinţii, copiii, fraţii, surorile, bunicii şi nepoţii
condamnatului, iar în cazurile prevăzute de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi,
avînd aprobarea scrisă a şefului instituţiei penitenciare, cu o altă persoană indicată de condamnat
se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile.
După dorinţa persoanelor aflate la întrevedere, durata lor poate fi scurtată. De asemenea,
condamnaţilor li se oferă dreptul înlocuirii întrevederii de lungă durată cu una de scurtă durată.
Atît întrevederile de lungă durată, cît şi cele de scurtă durată, la solicitarea scrisă a
condamnatului, pot fi înlocuite cu conversaţii telefonice. Comasarea mai multor întrevederi sau
divizarea unei singure întrevederi în cîteva este interzisă.
Condamnatul are dreptul la o întrevedere de scurtă durată pe lună şi la o întrevedere de
lungă durată pe trimestru. Întrevederi de lungă durată nu se acordă condamnatului:
a) căruia i-a fost suspendat dreptul la întrevederi de lungă durată;
b) care a fost transferat în regim iniţial în calitate de sancţiune disciplinară;
c) la detenţiune pe viaţă aflat în regim iniţial.
Acordarea întrevederilor peste numărul minim se admite doar în calitate de măsură de
stimulare, în baza prevederilor lit. e) alin. (l) art. 243 din CE, conform procedurii generale de
aplicare a măsurilor de stimulare. Astfel, se acordă suplimentar cel mult 4 întrevederi de scurtă
durată şi 2 întrevederi de lungă durată pe an doar cu soţul şi rudele şi nu pot fi acordate cu alte
persoane. Deţinuţilor care au sancţiuni disciplinare nestinse nu le pot fi acordate întrevederi în
calitate de măsură de stimulare.
 Întrevederile între deţinuţii plasaţi în diferite instituţii penitenciare sînt interzise. Şeful
penitenciarului aprobă întrevederi între persoanele deţinute, în condiţiile stabilite de Statut, dacă
deţinuţii se află în aceeaşi instituţie penitenciară şi dacă între ei există o relaţie de căsătorie,
dovedită prin documentele prevăzute de pct. 294 al Statutului.
În caz de înregistrare a căsătoriei, întrevederea de lungă durată, precum şi cea de scurtă
durată, acordată cu această ocazie, nu se include în numărul stabilit de întrevederi.
Întrevederi de lungă durată nu se acordă preveniţilor, deţinuţilor în privinţa cărora a fost
suspendat dreptul la întrevederi de lungă durată, celor transferaţi la regim iniţial în calitate de
sancţiune disciplinară şi celor condamnaţi la detenţiune pe viaţă aflaţi la regim iniţial, precum şi
celor bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă sau cu boli somatice internaţi în spitalul
penitenciarului. Întrevederile de lungă durată ce i se cuvin condamnatului bolnav de tuberculoză
în formă contagioasă sau cu boli somatice internat în spitalul penitenciarului se înlocuiesc cu
întrevederi de scurtă durată, respectiv o întrevedere de lungă durată cu o întrevedere de scurtă
durată.
Întrevederile cu alte persoane se acordă doar în următoarele cazuri excepţionale:
lipsa soţului şi a altor rude sau condamnatul nu este vizitat de către aceştia de o perioadă mai
mare de un an – doar întrevederi de scurtă durată. Întrevederi de lungă durată, în acest caz, se
acordă doar cu persoanele cu care sînt în relaţii de concubinaj şi au copii;
pentru comunicarea despre decesul soţului şi rudelor apropiate - doar întrevederi de scurtă
durată;
existenţa unui pericol real şi iminent ce ar putea leza drepturile şi interesele legitime ale
deţinutului - doar întrevederi de scurtă durată;
pentru desfăşurarea nemijlocită a procedurii de încheiere a căsătoriei - doar întrevederi de scurtă
durată;
cu notarii, în vederea autentificării unor acte civile care nu poate fi efectuată de către
administraţia penitenciarului - doar întrevederi de scurtă durată.

În toate cazurile de acordare a întrevederilor cu alte persoane, acestea pot fi autorizate de

către administraţia instituţiei doar dacă ele nu vor influenţa negativ deţinutul, precum şi dacă
există certitudinea că întrevederea nu va fi utilizată în scopul pregătirii sau comiterii unor
infracţiuni, distrugerii de probe, ameninţării şi influenţării martorilor, victimelor sau altor
persoane, precum şi în alte scopuri ilegale.
Permisul de întrevedere se acordă de către şeful instituţiei sau persoana care îl înlocuieşte
în baza cererii deţinutului sau persoanei sosite la întîlnire, precum şi a documentelor care
confirmă identitatea şi legăturile lor de rudenie. Persoanele sosite la întrevedere sînt informate
despre comportamentul deţinutului şi regulile de conduită în timpul întrevederii, despre
interdicţia coletelor ilegale şi sînt avertizate de întreruperea imediată a întrevederii dacă vor fi
observate încălcări ale regulilor stabilite.
În cazul refuzului de a acorda întrevederea, în cererea deţinutului sau a persoanei care
doreşte să se întîlnească cu acesta se indică motivul refuzului
Întrevederile condamnaţilor se deosebesc nu numai după durată, dar şi după organizarea
desfăşurării lor.
Astfel, întrevederile de scurtă durată cu soţul, rudele pînă la gradul al IV-lea inclusiv, iar
în cazurile prevăzute de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, cu aprobarea scrisă a
şefului instituţiei penitenciare, cu o altă persoană indicată de condamnat se desfăşoară în spaţii
special amenajate, sub supravegherea vizuală sau prin intermediul sistemelor video de către
reprezentanţii administraţiei instituţiei penitenciare.
Discuţia are loc în limba aleasă de persoanele sosite în vizită. Dacă reprezentanţii
administraţiei penitenciare nu cunosc limba vorbită, pentru supravegherea discuţiei poate fi
invitat un interpret sau o altă persoană. La întrevedere se permite prezenţa a cel mult două
persoane mature, împreună cu care pot veni copiii lui minori, precum şi rudele apropiate ale
condamnatului care nu au atins vîrsta majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).
 Introducerea în încăperile de întrevederi de scurtă durată de către persoanele sosite la
întrevedere cu deţinuţii a unor produse sau obiecte este interzisă. După întrevedere este permisă
transmiterea coletelor.
Întrevederile de lungă durată se acordă cu dreptul de conlocuire cu soţul, părinţii, copiii,
fraţii, surorile, bunicii şi nepoţii condamnatului, iar în cazurile prevăzute de Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi, avînd aprobarea scrisă a şefului instituţiei penitenciare, cu o altă
persoană indicată de condamnat.
Prin dispoziţia şefului penitenciarului, întrevederile de lungă durată a condamnaţilor ce se
bucură de dreptul de a se deplasa fără escortă şi celor aflaţi în regim comun şi de resocializare în
penitenciare de tip deschis pot avea loc în afara teritoriului instituţiei sub supravegherea
administraţiei.
Administraţia instituţiei, de regulă, eliberează condamnaţii de la muncă în perioada
întrevederilor de lungă durată cu recuperarea anticipată sau ulterioară a timpului de muncă.
Banii şi obiectele a căror utilizare este interzisă în instituţiile penitenciare se predau spre
păstrare contra recipisă supraveghetorului responsabil de desfăşurarea întrevederii.
Dacă există temeiuri suficiente pentru a considera că persoana sosită la întrevedere
intenţionează să transmită deţinutului obiecte, articole sau substanţe a căror păstrare în instituţie
este interzisă, ori să primească în mod ilegal de la deţinut anumite materiale, şeful instituţiei
declară acestei persoane că întrevederea îi va fi permisă numai în cazul în care acceptă controlul
obiectelor şi îmbrăcămintei lui înainte şi după întrevedere. În cazul depistării unor obiecte
interzise, acestea se ridică, se efectuează controlul corespunzător, materialele căruia sînt
expediate autorităţilor competente.
Dacă persoana sosită la întrevedere refuză controlul obiectelor şi îmbrăcămintei,
întrevederea de lungă sau scurtă durată este interzisă.
La acest tip de întrevederi, în conformitate cu prevederile Statutului, deţinutului i se permite
întrevederea cu cel mult două persoane mature, împreună cu care pot veni copiii lui minori,
precum şi rudele apropiate care nu au atins vîrsta majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).

În încăperile de întrevederi de lungă durată pot fi introduse produse alimentare (cu excepţia
băuturilor alcoolice, produselor pe bază de alcool şi berii), îmbrăcăminte civilă pentru schimb,
inclusiv obiecte, articole şi lucruri a căror păstrare nu este interzisă. După încheierea întrevederii,
condamnaţilor li se permite trecerea produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate în
modul stabilit pentru colete şi pachete cu provizii (anexa nr. 6 la Statut).
Persoanele private de libertate străine întâmpină adeseori dificultăţi deosebite din cauza
unor factori, cum sunt: diferenţele de limbă, de cultură, de obiceiuri şi de religie. Dacă nu înţeleg
limba ţării în care sunt privaţi de libertate, ei riscă să nu poată comunica nici cu personalul, nici
cu ceilalţi deţinuţi, să nu poată avea acces la materialul de informare şi la publicaţii, să nu poată
participa la activităţi organizate în închisoare şi să nu poată să se folosească de oportunităţile
oferite persoanelor private de libertate. Închiderea într-un mediu străin pune probleme
suplimentare, de exemplu, în cazul în care obiceiurile şi alimentaţia nu le sunt familiare sau sunt
incompatibile cu preceptele lor religioase. Tot acest ansamblu se traduce printr-o alienare şi o
izolare care sunt exacerbate şi prin faptul că persoanele private de libertate străine au greutăţi în
menţinerea contactelor cu familia, prietenii şi alţi originari din ţara lor; vizitele sunt rare sau
inexistente. În plus, lipsa unui limbaj comun aduce prejudicii comunicării cu persoanele şi orga-
nismele însărcinate cu facilitarea resocializării persoanelor private de libertate.
În acest sens recomandarea R(84)12 referitor la persoanele private de libertate străine 131
caută, în acelaşi timp, să amelioreze situaţia persoanelor private de libertate străine şi să
faciliteze sarcina administraţiilor penitenciare şi a altor organisme în cauză, dându-le orientările
din care să se inspire. Ele nu definesc obligaţii amănunţite pentru cei care se ocupă de persoanele
private de libertate străine dar descriu măsuri pentru atenuarea dificultăţilor pe care le ridică
aceştia.
 Conform art. 214 CE al RM, persoanele condamnate care au altă cetăţenie decît cea a
Republicii Moldova au dreptul de a se adresa instituţiilor diplomatice sau consulare în Republica
Moldova ale statului ai cărui cetăţeni sînt şi de a fi vizitate de funcţionarii acestor instituţii
diplomatice sau consulare.
Persoanele condamnate cu statut de refugiaţi sau apatrizi, precum şi persoanele
condamnate care au altă cetăţenie decît cea a Republicii Moldova, al căror stat nu este
reprezentat diplomatic sau consular în Republica Moldova, pot solicita administraţiei
penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau internaţională competentă şi pot fi vizitate de
reprezentanţii acesteia.
Un loc aparte îl ocupă întrevederile condamnatului cu avocatul/ mediatorul în procesul de
mediere în cauzele penale sau cu alte persoane prevăzute de lege a căror frecvenţă nu este
limitată. În toate ţările europene şi din alte continente legislaţia execuţional-penală prevede acest
drept al condamnatului nu numai în timpul procesului, ci şi după încheierea acestuia. Aceasta
face parte din dreptul de apărare al inculpatului şi condamnatului. Este apoi o instituţie cuprinsă
în legislaţia internaţională contemporană.
Întîlnirile se acordă la prezentarea de către avocaţi a licenţei, mandatului şi actelor de
identitate. Ele se desfăşoară în mod confidenţial şi nu se includ în numărul întrevederilor stabilite
de legislaţie. Numărul şi durata lor nu sînt limitate, însă ele au loc în timpul liber al deţinuţilor şi
numai în intervalul deşteptare-stingere al zilelor lucrătoare.
Condamnatul are dreptul la convorbiri telefonice de la telefonul public din cont propriu.
Dreptul condamnaţilor la convorbiri telefonice este prevăzut de art. 210 alin. (3), (4), (5) CE al
RM, iar modul de organizare şi desfăşurare a lor este reglementat de secţiunea 28 din Statut.
Astfel, deţinuţii au dreptul la o convorbire telefonică săptămînal, cu o durată de 20 de
minute, cu soţul, o rudă sau cu o altă persoană, la alegere, dacă persoana în cauză nu cere o
durată de timp mai mică. Plata pentru convorbirile telefonice se efectuează în baza cartelei
preplătite, iar în cazul unui telefon conectat la reţeaua publică de telefonie fixă, conform tarifelor
stabilite, de pe contul de peculiu al deţinutului. Acordarea convorbirilor telefonice peste numărul
minim de minute se admite doar în calitate de măsură de stimulare, în baza prevederilor art. 243
alin. (l) lit. c) CE al RM, conform procedurii generale de aplicare a măsurilor de stimulare.
Permisul pentru convorbiri telefonice se acordă de către şeful penitenciarului sau de către
persoana care îl înlocuieşte conform cererii condamnatului.
Convorbirile telefonice, cu excepţia convorbirilor cu persoanele şi reprezentanţii
instituţiilor şi organelor menţionate în art. 210 alin. (2) CE al RM (avocatul, organele de
urmărire penală, procuratura, instanţa de judecată, autorităţile administraţiei publice centrale,
organizaţiile internaţionale interguvernamentale care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului), pot fi interceptate. Convorbirile au loc sub controlul administraţiei.
Corespondenţa condamnaţilor. În condiţiile în care o bună parte din condamnaţi, îndeosebi
cei cu termene mari de pedeapsă, au pierdut legăturile cu exteriorul şi nu primesc colete, pachete
şi banderole, la ei nu vine nimeni la întrevederi, nu le scriu scrisori şi nu primesc nici mandate
poştale, lucrul cu aceste persoane trebuie să fie organizat după un program special. Aceşti
condamnaţi au necesitatea de a-şi face noi cunoştinţe prin intermediul corespondenţei, ceea ce,
de altfel, se practică, îndeosebi în penitenciarele unde sînt deţinuţi bărbaţii. Condamnaţii de sex
masculin adeseori întemeiază familii prin intermediul corespondenţei, ca după ieşirea din
penitenciar să aibă unde se întoarce. Ţinînd cont de aceste împrejurări, legislaţia execuţional-
penală (art. 210 alin. (1), (2), (2¹) CE al RM, secţiunea 27 din Statut) prevede dreptul şi condiţiile
în care condamnaţii pot coresponda cu exteriorul.
Deţinutul are dreptul să primească şi să expedieze din cont propriu scrisori, telegrame şi
petiţii, fără a se limita numărul lor, în modul şi în condiţiile stabilite de Codul de executare şi de
regulile de prestare a serviciilor poştale aprobate de Guvern. Condamnaţii pot să expedieze
rudelor mandate poştale, iar cu permisiunea administraţiei, şi altor persoane. Corespondenţa între
deţinuţii diferitor penitenciare, care nu au legături de rudenie, este, de asemenea, permisă numai
cu autorizaţia administraţiei penitenciarului. Serviciile poştale pentru expedierea corespondenţei
sînt suportate integral de către condamnaţi, reţinerile fiind efectuate de pe conturile lor de
peculiu.
Corespondenţa condamnaţilor poate fi supusă controlului sau cenzurii (cu excepţia
penitenciarelor de tip deschis) în condiţiile stipulate în art. 6 alin. (2) pct. 2 al Legii privind
activitatea specială de investigaţii din 12.04.1994. Aceasta va avea loc dacă administraţia
instituţiei penitenciare crede că prin conţinutul scrisorii poate fi ameninţată securitatea statului,
securitatea instituţiei, a colaboratorilor acesteia sau a altor persoane, a bunurilor acestora, ori
conţine informaţii despre unele fapte ce ar putea avea un caracter infracţional, precum şi dacă
apar presupuneri că acolo există un element ilicit.
Nu poate fi supusă controlului corespondenţa deţinutului cu avocatul, cu Avocatul
Poporului sau, după caz, cu Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, cu membrii comisiei
de monitorizare, organele de urmărire penală, procuratura, instanţa de judecată, autorităţile
administraţiei publice centrale, organizaţiile internaţionale interguvernamentale care asigură
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu poate fi supusă cenzurii.
În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei, a
drogurilor, a substanţelor toxice, a explozibililor sau a altor obiecte a căror deţinere, conform
Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, este interzisă, corespondenţa se deschide de
către condamnat în prezenţa reprezentantului instituţiei penitenciare, fără a fi citită.
Administraţia locului de detenţie asigură expedierea sau transmiterea corespondenţei
destinatarului în decurs de 24 de ore de la depunerea sau primirea ei.
Primirea şi expedierea de către condamnaţi a coletelor, pachetelor cu provizii şi
banderolelor. Conform art. 211 CE al RM şi secţiunii 26 din Statut, condamnatului i se permite
să primească săptămînal un colet, un pachet cu provizii sau o banderolă.
Deschiderea şi controlul conţinutului coletelor, pachetelor cu provizii şi banderolelor se
efectuează de către reprezentantul administraţiei penitenciarului în prezenţa persoanei care le-a
adus, iar cele parvenite prin poştă se supun controlului specific în prezenţa deţinutului şi se
transmit ultimului contra semnătură. În unele cazuri la efectuarea controlului specific al
pachetelor, poate fi implicat şi alt personal al instituţiei penitenciare, reieşind din competenţa
serviciului. În penitenciarele de tip deschis primirea coletelor, banderolelor şi pachetelor cu
provizii nu se supun controlului. Deţinuţilor aflaţi în izolatoarele disciplinare sau celor cărora le-
a fost suspendat dreptul la colete şi pachete cu provizii, acestea li se înmînează după executarea
sancţiunii disciplinare sau se restituie persoanei care le-a adus sau, după caz, expeditorului în
condiţiile pct. 318 al Statutului din contul deţinutului sau expeditorului. Obiectele şi produsele
alimentare din pachetele cu provizii şi colete, care nu sînt prevăzute în anexa nr. 6 la Statut pot fi
primite de către condamnat după consultarea reprezentantului administraţiei instituţiei
penitenciare responsabil de segmentul respectiv şi doar în cazul dacă ele nu se regăsesc în lista
de obiecte interzise prevăzute în anexa nr. 7 la prezentul Statut, iar în cazul refuzului
reprezentantului administraţiei instituţiei penitenciare responsabil de segmentul respectiv sînt
restituite persoanei care le-a transmis, indicîndu-se motivele înapoierii. Banii găsiţi în pachetele
şi trimiterile poştale, ascunşi prin diferite metode, sînt ridicaţi şi confiscaţi în conformitate cu
prevederile art. 466 alin. (2) lit. c) al Codului contravenţional.
Dacă la efectuarea controlului specific al coletelor, pachetelor cu provizii şi al banderolelor
se depistează nereguli privind încălcarea normelor sanitaro-igienice, se va solicita examinarea
conţinutului coletelor, pachetelor cu provizii şi al banderolelor şi de către personalul medical. În
cazul în care se confirmă încălcarea normelor sanitaro-igienice, bunurile respective vor fi ridicate
şi distruse în prezenţa reprezentantului instituţiei penitenciare, personalului medical şi a
condamnatului.
Administraţia penitenciarului, conform raportului medical, este în drept să primească
pentru deţinuţi colete cu medicamente şi produse parafarmaceutice (cu excepţia preparatelor
narcotice şi psihotrope) în cazul în care lipseşte posibilitatea de a asigura deţinuţii cu
medicamentele respective.
 Primirea coletelor, pachetelor cu provizii şi banderolelor se efectuează în conformitate cu
exigenţele sanitaro-igienice în vigoare. Recepţionarea coletelor, pachetelor cu provizii şi
banderolelor poate fi interzisă temporar dacă acest lucru este necesar pentru asigurarea securităţii
sau ordinii instituţiei.
Cu permisiunea administraţiei penitenciare, deţinuţii, din cont propriu, la cerere, pot
expedia rudelor, iar condamnaţii şi altor persoane, colete şi banderole. În aceste cazuri serviciul
regim verifică conţinutul trimiterilor recepţionate pentru a fi expediate destinatarului din contul
deţinutului.
Deplasarea condamnaţilor fără escortă sau însoţire. Experienţa arată că această instituţie a
dreptului execuţional-penal este utilă şi stimulatoare pentru buna conduită şi corijare a
condamnaţilor. Reglementarea cuprinsă de art. 216 CE al RM şi secţiunea 22 din Statut arată
care condamnaţi pot beneficia de ea, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească la momentul
acordării, precum şi obligaţiile pe care şi le asumă condamnatul.
Acest drept se acordă condamnatului care execută pedeapsa închisorii în regim comun ori
în regim de resocializare sau care este lăsat să execute lucrări de deservire gospodărească în
penitenciar. Acestuia i se poate acorda dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire în afara
penitenciarului dacă a executat cel puţin 1/3 din termenul pedepsei, este caracterizat pozitiv şi
conform recomandărilor psihologului poate beneficia de acest drept şi dacă aceasta o cere
specificul muncilor în care este antrenat.
Condamnaţii indicaţi mai sus care au executat cel puţin 2/3 din termenul pedepsei pot
beneficia de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire în instituţiile de învăţămînt superior
sau mediu de specialitate pentru participare la sesiune.
Dreptul la deplasare fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului se acordă
condamnatului prin dispoziţia motivată în formă scrisă a şefului penitenciarului aprobată de către
Directorul DIP. Înainte de eliberarea permisului, condamnatului i se notifică contra semnătură
regulile şi normele de comportament. Deplasarea fără escortă i se permite condamnatului numai
în orele şi pe itinerarul indicate în permis.
Categoria respectivă de condamnaţi este plasată în încăperi de locuit separate ale
penitenciarului sau în cămine aflate în afara teritoriului păzit, dar în raza determinată de
administraţia penitenciarului.
În cazul în care condamnatul încalcă regimul din penitenciar, orarul sau itinerarul
deplasărilor, precum şi în cazul schimbării specificului muncii sau lucrărilor executate şi
dispariţiei necesităţii deplasării în afara penitenciarului, şeful penitenciarului este în drept să-şi
anuleze dispoziţia privind acordarea dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoţire în afara
penitenciarului.
Este interzisă deplasarea fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului următoarelor
categorii de condamnaţi:
care au săvîrşit infracţiuni ce constituie recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă;
care au săvîrşit infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave;
care au sancţiuni disciplinare nestinse;
care au săvârşit intenţionat infracţiuni în perioada executării pedepsei;
care sunt bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă;
care nu au urmat tratamentul complet al bolii venerice, alcoolismului, toxicomaniei,
narcomaniei;
care suferă de tulburări psihice ce nu exclud responsabilitatea.
Potrivit unor autori, sînt necesare schimbări radicale în ordinea de acordare a dreptului de
deplasare fără escortă sau de însoţire a unor categorii de condamnaţi. Realizarea faptică a acestui
drept trebuie să fie precedată de analiza minuţioasă a personalităţii condamnatului, constatându-
se, totodată, lipsa încălcărilor regimului în perioada ispăşirii pedepsei, aspectele comiterii
infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată, termenul de pedeapsă neexecutat etc.
Acordarea dreptului de deplasare fără escortă sau însoţire, fără luarea în consideraţie a
elementelor menţionate, poate condiţiona, în mare măsură, săvârşirea infracţiunilor de evadare.
 Deplasarea de scurtă durată în afara penitenciarului. Implementarea acestei instituţii a
dreptului execuţional-penal contribuie la atenuarea izolării condamnaţilor de societate şi la
consolidarea relaţiilor lor social-utile. Articolul 217 CE al RM şi secţiunea 23 din Statut
determină temeiurile şi modul de acordare a dreptului la deplasare de scurtă durată în afara
penitenciarului, regulile de comportament pe perioada deplasării şi categoriile de condamnaţi
care sînt lipsite de acest drept.
Conform prevederilor art. 217 alin. (1) CE al RM, condamnatul care execută pedeapsa
închisorii în regim comun sau de resocializare sau care este lăsat să efectueze lucrări de deservire
gospodărească în izolatorul de urmărire penală, dacă este caracterizat pozitiv şi conform
recomandărilor psihologului poate beneficia de acest drept, cu aprobarea scrisă a şefului
instituţiei penitenciare poate beneficia de următoarele categorii de deplasări:
pentru vizitarea familiei, rudelor, tutorelui sau curatorului poate beneficia în decursul anului de
cel puţin o deplasare de scurtă durată de pînă la 5 zile;
în caz de deces, de boală gravă a soţului sau a unei rude apropiate, de calamitate naturală, care
a cauzat pagube materiale considerabile condamnatului sau familiei lui, poate beneficia de o
deplasare de scurtă durată de pînă la 7 zile;
pentru a-şi aranja copiii la rude sau într-o casă de copii (care au copii în casele de copii ale
penitenciarelor) poate beneficia în decursul anului de cel puţin o deplasare de scurtă durată, de
pînă la 7 zile; condamnatul care are copii invalizi poate beneficia, cel puţin de două ori pe an, de
o deplasare de scurtă durată, de pînă la 7 zile, pentru a-i vizita;

Solicitînd o deplasare de scurtă durată, condamnatul va depune o cerere în scris, la care va

anexa actul care confirmă existenţa circumstanţelor personale extraordinare sau alte temeiuri ale
deplasării. Cererea condamnatului se va examina în decurs de 3 zile, iar în legătură cu
circumstanţele excepţionale – în decurs de o zi.
Deplasarea de scurtă durată în afara penitenciarului se acordă prin dispoziţia scrisă a şefului
penitenciarului, ţinîndu-se cont de timpul necesar pentru călătoria tur-retur. Timpul aflării
condamnatului în afara penitenciarului se include în termenul de executare a pedepsei. La
plecarea din instituţie, condamnatului i se eliberează bani de pe contul lui de peculiu sau aceştia
se expediază pe adresa rudelor lui. Costul călătoriei şi procurarea biletului de călătorie este
suportat de către condamnat sau rudele lui.
În cazul circumstanţelor excepţionale care împiedică revenirea condamnatului în termenul
stabilit, şeful organului afacerilor interne de la locul aflării condamnatului este în drept, la
cererea motivată a condamnatului, să prelungească pînă la 3 zile termenul de revenire în
penitenciar, fapt despre care se comunică neîntîrziat administraţiei penitenciarului.
În situaţia în care condamnatul nu a revenit în penitenciar în termenul stabilit, organul
afacerilor interne de la locul de destinaţie a deplasării, în baza demersului şefului penitenciarului,
reţine condamnatul pentru escortarea lui la locul de deţinere cel mai apropiat, fapt despre care
informează administraţia penitenciarului. În cazul în care condamnatul nu a fost reţinut în decurs
de 48 de ore din momentul parvenirii demersului, organul afacerilor interne, în termen de 24 de
ore, informează administraţia penitenciarului despre acest fapt, anexînd un raport asupra
rezultatelor acţiunilor de căutare a condamnatului. În atare situaţie, administraţia penitenciarului
va adresa instanţei de judecată un demers, cu anexarea materialelor necesare, pentru darea în
căutare a condamnatului.
Deplasările enumerate mai sus nu se acordă următoarelor categorii de condamnaţi:
care au săvîrşit infracţiuni ce constituie recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă;
care au săvîrşit infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave;
care au sancţiuni disciplinare nestinse;
condamnaţilor pentru infracţiuni intenţionate, săvîrşite în perioada executării pedepsei;
care sînt bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă;
care nu au urmat tratamentul complet al bolii venerice, alcoolismului, toxicomaniei,
narcomaniei;
care suferă de tulburări psihice ce nu exclud responsabilitatea.

În calitate de măsură excepţională, doar în caz de deces sau boală gravă a soţului ori a unei
rude apropiate, în prezenţa actelor constatatoare întocmite în forma stabilită, pe un termen de o
zi, pot fi deplasaţi, cu asigurarea pazei şi supravegherii necesare, şi alţi condamnaţi (cu excepţia
condamnaţilor la detenţiune pe viaţă) cu condiţia suportării de către aceştia a tuturor cheltuielilor
de deplasare atît a deţinutului, cît şi a escortei.
Normele care asigură ocrotirea socială a condamnaţilor. Cu toate că aceste norme nu sînt
cuprinse neapărat în capitolele CE al RM care reglementează regimul în instituţiile penitenciare,
ele, prin conţinutul lor, au menirea de asigurare normativă a ocrotirii sociale a condamnaţilor în
condiţiile executării pedepsei. La acestea se referă: dreptul condamnatului de a nu fi supus la
tortură şi nici la pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (art. 169 alin. (1)
lit. b) CE al RM); dreptul de a adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri) (art. 169 alin. (1) lit. c)
CE al RM); dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la asistenţă medicală în conformitate cu legislaţia în
vigoare; (art. 169 alin. (1) lit. e) CE al RM); dreptul la asigurare socială, inclusiv la pensie (art.
169 alin. (1) lit. f) CE al RM, art. 239 CE al RM); dreptul la securitatea personală (art. 206 CE al
RM).
Unul din elementele ocrotirii sociale a condamnaţilor în timpul executării pedepsei este
restricţia aplicării faţă de ei a unor anumite sancţiuni disciplinare. Astfel, nu se aplică
suspendarea dreptului la colete, pachete cu provizii şi banderole precum şi izolarea disciplinară a
femeilor gravide şi mamelor care îngrijesc copii în vîrstă de pînă la 3 ani (art. 246 alin. (5) CE al
RM).
Prin lege este prevăzută crearea unor condiţii mai uşoare de ispăşire a pedepsei pentru
femei şi pentru anumite categorii de condamnaţi. Conform art. 255 alin. (4) CE al RM, femeile
gravide şi mamele care au cu ele copii nu pot fi deţinute în condiţiile penitenciarului de tip
închis. De asemenea, femeilor gravide condamnate, mamelor care alăptează, condamnaţilor
minori, condamnaţilor care lucrează în condiţii grele şi nocive, condamnaţilor bolnavi, conform
prescripţiilor medicului, precum şi invalizilor de gradul I şi II li se stabileşte o raţie alimentară
suplimentară.
Regulile regimului care se referă la alţi cetăţeni ce se găsesc în instituţiile penitenciare. În
timpul exercitării funcţiilor de serviciu sau în virtutea altor circumstanţe, pe teritoriul
penitenciarului se pot afla diferite categorii de cetăţeni. Legea enumeră o bună parte din ei şi
reglementează modul de acces şi comportament al acestora în timpul aflării în penitenciar.
Conform art. 181 alin. (1) CE al RM, în timpul executării funcţiilor de serviciu au dreptul
de a vizita instituţiile care asigură deţinerea persoanelor, fără permisiune specială:
Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova;
Preşedintele Republicii Moldova;
Prim-ministrul Republicii Moldova;
deputaţi în Parlamentul Republicii Moldova;
Avocatul Poporului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, funcționarii Oficiului
Avocatului Poporului, membrii Consiliului pentru prevenirea torturii și alte persoane care îi
însoțesc în exercitarea atribuției de prevenire a torturii;
Procurorul General al Republicii Moldova, procurorul care exercită controlul asupra executării
hotărîrilor cu caracter penal în teritoriul respectiv;
persoana cu funcţie de răspundere competentă a organului ierarhic superior instituţiei sau
organului care asigură executarea pedepsei penale;

judecătorul care a examinat sau examinează cauza penală, conform competenţei teritoriale;
reprezentantul organizaţiei internaţionale care, conform actelor naţionale şi/sau internaţionale la
care RM este parte, are acest drept;
membrul comisiei de monitorizare.
 Instituţiile penitenciare pot fi vizitate de alte persoane cu permisiunea specială a
administraţiei acestor instituţii ori a persoanelor cu funcţie de răspundere ale organelor ierarhic
superioare sau în baza hotărîrii instanţei de judecată, iar în cazul preveniţilor –şi în baza hotărîrii
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată în procedura cărora se afla cauza penală
(art. 181 alin. (2) CE al RM). Acestea pot fi:
persoanele venite la întrevedere cu condamnaţii (art. 213 CE al RM; secţiunea 25 din Statut);
avocatul, persoanele care au dreptul de a acorda asistenţă juridică, mediatorul (art. 213 alin. (5)
CE al RM);
reprezentanţii asociaţiilor obşteşti, care pot acorda asistenţă medicală, juridică sau psihologică
condamnaţilor, precum şi care pot contribui la adaptarea şi reintegrarea lor socială. (art. 218 CE
al RM);
persoanele civile din întreprinderile unde lucrează condamnaţii;
slujitorii cultelor, medici, profesori, studenţi ai instituţiilor de învăţămînt juridic.

Toate categoriile de persoane menţionate sînt obligate să respecte regulile şi cerinţele

regimului, ordinea interioară, regulile de comunicare cu condamnaţii. Aceste reguli sînt stabilite
de secţiunea 24 din Statut şi prevăd că persoanele care intră pe teritoriul penitenciarului şi
zonelor de producere nu au dreptul să introducă arme, muniţii, alte bunuri, pachete, genţi şi alte
obiecte interzise. Aceste bunuri şi obiecte se depun la păstrare în încăperi special amenajate,
amplasate la punctul de control.
Profesorilor şcolilor de instruire generală şi instituţiilor de instruire şi educare care
activează în penitenciar li se permite să introducă în penitenciar manuale şi rechizite necesare
pentru studii.
Administraţia instituţiilor are dreptul să efectueze percheziţia şi controlul lucrurilor
personale ale persoanelor care intră sau ies din penitenciar şi obiectele de producere, cu excepţia
persoanelor menţionate la art. 181 alin. (1) CE al RM, cărora li se propune să depună spre
păstrare bunurile interzise în penitenciar aflate la ei.
Înregistrările video şi fotografierea în instituţiile penitenciare, cu excepţia cazurilor
menţionate în art. 181 alin. (1) CE al RM, se fac cu permisiunea scrisă a administraţiei instituţiei
respective. Înregistrarea audio, video sau fotografierea condamnaţilor se efectuează cu
consimţămîntul scris al acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

§ 3. Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei

Modificarea condiţiilor de deţinere a condamnaţilor în procesul executării pedepsei este
una din direcţiile de organizare a unui sistem de corecţie eficient.
Societatea este interesată ca persoanele care au săvîrşit infracţiuni şi au fost supuse unor
pedepse echitabile să se corecteze în locurile de detenţie în termene cît mai scurte.
Se constată că unii condamnaţi, pe parcursul executării pedepsei, dau dovadă de
comportament normal şi disciplină, de străduinţă în muncă etc. Alţii, dimpotrivă, nu muncesc şi
nici nu intenţionează să-şi corijeze comportamentul.
Actualmente, s-a pus problema ca regimul de deţinere în penitenciar să se diferenţieze şi să
se desfăşoare pe faze, şi anume, de la faze mai severe la faze mai puţin severe, în funcţie de
comportament şi de atitudinea faţă de muncă a condamnaţilor. Astfel, cei care au un
comportment bun urmează să aibă posibilitatea de a trece de la o fază mai severă la o fază mai
uşoară şi, în final, să ajungă la liberarea condiţionată. Drept urmare, în istoria executării pedepsei
închisorii s-a înscris un nou regim de deţinere – regimul de deţinere progresiv – care constă în
deţinerea, la început, în regim celular şi, în măsura corijării şi a unui comportament normal al
condamnatului, trecerea la deţinerea în comun, apoi la o fază intermediară, un fel de
semilibertate, iar în cele din urmă trecerea la liberarea condiţionată.
Bazîndu-se pe principiile regimului de deţinere progresiv, legislaţia execuţional-penală a
RM prevede că executarea pedepsei de către condamnaţi se bazează pe două cerinţe importante
ale regimului: diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de
instanţa de judecată şi schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei.
Totodată, principiul individualizării executării pedepsei şi al măsurilor corecţionale cere
schimbarea condiţiilor de deţinere a condamnaţilor în funcţie de comportament, atitudinea
manifestată faţă de muncă şi gradul de corijare al acestora.
Legislaţia execuţional-penală actuală a RM prevede condiţii diferite de deţinere a
condamnaţilor în unul şi acelaşi penitenciar, transferarea în care poate schimba esenţial statutul
juridic al condamnatului. Totodată, modificarea condiţiilor de deţinere prin transferarea
condamnatului într-o instituţie penitenciară de alt tip, care era prevăzută de legislaţia execuţonal-
penală anterioară (art. 69 alin. (3) Cod de executare a sancţiunilor de drept penal al Republicii
Moldova din 22.06.1993), nu mai este prevăzută de legislaţia actuală.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de executare al Republicii Moldova, în cadrul
fiecărei categorii de penitenciare enumerate în art. 72 CP al RM sînt prevăzute crearea unor
sectoare izolate cu diferite regimuri de deţinere. Conform art. 219 alin. (2) CE al RM, indiferent
de categoria penitenciarului, condamnaţii execută pedeapsa în mod succesiv în trei regimuri de
deţinere: iniţial, comun şi de resocializare, iar condamnaţii la detenţiune pe viaţă: iniţial, comun
şi înlesnit. Totodată, aplicarea faţă de condamnat a condiţiilor unui regim de deţinere mai sever,
particular sau select nu se admite. Fiecare regim de deţinere este diferit nu doar unul faţă de altul,
dar este diferit şi în funcţie de categoria penitenciarului. Particularităţile regimurilor de detenţie
menţionate pentru fiecare categorie de penitenciar vor fi examinate în capitolul IX al prezentului
manual.
În funcţie de comportamentul condamnaţilor, de predispunerea lor de a se supune
cerinţelor regimului, sînt prevăzute de lege diferite modalităţi de atenuare a regimului: dreptul la
deplasare fără escortă sau însoţire (art. 216 CE al RM), deplasările de scurtă durată în afara
penitenciarului (art. 217 CE al RM). Legislaţia penală prevede posibilitatea liberării
condamnatului de pedeapsă înainte de termen (art. 91 CP al RM), înlocuirea părţii neexecutate
din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art. 92 CP al RM) etc.
Conform art. 219 alin. (4) CE al RM, transferarea condamnatului dintr-un regim de
deţinere într-un alt regim de deţinere în cadrul aceluiaşi penitenciar se efectuează în temeiul
hotărîrii Comisiei înfiinţate în penitenciar. Comisia penitenciarului este un organ colegial
prezidat de şeful penitenciarului. Din componenţa comisiei fac parte reprezentanţi ai serviciilor
de securitate, regim şi supraveghere, juridic, evidenţă specială, educaţie, psihologic, asistenţă
socială, medical şi de producere ale penitenciarului, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor admi-
nistraţiei publice locale, autorităţii de tutelă şi curatelă din localitatea amplasării penitenciarului
şi ai asociaţiilor obşteşti.
Comisia penitenciarului este creată în scopul eficientizării procesului de educare, reeducare
şi resocializare a condamnaţilor, ajustarea practicii punerii în executare a pedepselor penale
privative de libertate la cadrul legislativ, precum şi măririi flexibilităţii de schimbare a regimului
de detenţie a condamnaţilor.
Comisia penitenciarului este competentă:
să soluţioneze probleme cu privire la transferul condamnatului dintr-un regim în alt regim al
aceluiaşi penitenciar;
să repartizeze condamnaţii în limitele penitenciarului, la plasarea acestora în instituţie;
să propună prezentarea condamnaţilor pentru liberarea condiţionată înainte de termen în instanţa
de judecată;
să aprecieze necesitatea prezentării de către administraţia penitenciarului, în nume propriu, a
solicitărilor pentru aplicarea actului de graţiere faţă de deţinuţi;
la solicitarea organelor competente, să aprobe concluzia privind caracterizarea deţinuţilor;
să aprobe programul penitenciar de bază al instituţiei;
să prezinte propuneri cu privire la anularea deciziei privind schimbarea regimului de detenţie,
dacă s-a constatat că sînt suficiente motive pentru a o anula;
să decidă asupra oportunităţii executării în continuare a pedepsei de către condamnatul care a
împlinit vîrsta de 18 ani în penitenciarul pentru minori;
– să aprobe caracteristicile deţinuţilor, în funcţie de comportamentul acestora stabilit în baza
prezentărilor serviciilor respective ale penitenciarului;
– să examineze propunerile privind ridicarea înainte de termen a sancţiunii disciplinare;
– să efectueze alte acţiuni stabilite în sarcina sa prin alte acte normative.
La transferarea condamnatului se iau în considerare caracterizările personalităţii lui
cuprinse în dosarul personal, inclusiv privind participarea lui la programe de studii şi
socioeducative. Comisia nu este în drept să-i stabilească condamnatului un regim de detenţie mai
favorizat dacă acesta are sancţiuni disciplinare nestinse. Hotărîrile comisiei penitenciarului sînt
aplicate prin ordinul şefului penitenciarului.
Transferarea condamnatului de la un regim de deţinere la altul în calitate de sancţiune
disciplinară se efectuează în baza ordinului şefului penitenciarului de aplicare a sancţiunii
respective
Decizia privind transferarea de la un regim de deţinere la alt regim de deţinere, precum şi
dintr-un penitenciar într-un alt penitenciar de acelaşi tip poate fi contestată de către condamnat în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.
Extrădarea şi transferul deţinuţilor. Potrivit prevederilor Codului de procedură penală
(art. 541- 550 CPP RM), Republica Moldova se poate adresa unui stat străin cu cerere de
extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală în legătură cu
infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de
închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de
condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru
executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd altfel.
Cererea de extrădare se face în temeiul tratatului internaţional la care sînt parte Republica
Moldova şi statul solicitat sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.
Dacă persoana a cărei extrădare se cere este urmărită penal, autoritatea competentă să
examineze toate materialele necesare şi să înainteze cererea de extrădare este Procuratura
Generală. Dacă persoana a cărei extrădare se cere este condamnată, autoritatea competentă este
Ministerul Justiţiei. Cererea de extrădare se transmite direct organului competent al statului
solicitat sau pe cale diplomatică, dacă aceasta o prevede tratatul internaţional.
Extrădarea poate avea loc numai dacă, urmare a comiterii infracţiunii, se prezintă mandatul de
arest ori un document cu forţă juridică similară sau decizia autorităţii competente a statului
solicitant, care este executorie şi prin care se ordonă plasarea în detenţie a persoanei solicitate,
precum şi descrierea legilor aplicabile.
De asemenea, potrivit Codului de procedură penală al Republicii Moldova (art. 551- 553),
orice condamnat trebuie să fie informat de către autoritatea competentă a statului de condamnare
despre dreptul de a obţine transferul său în vederea executării pedepsei în statul al cărui cetăţean
este.
Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internaţional la care
Republica Moldova şi statul respectiv sînt părţi sau în condiţii de reciprocitate stabilite printr-un
acord scris între Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi instituţia respectivă a statului
străin.
Temei pentru transferul persoanelor condamnate poate fi:
– cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească din
Republica Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat;
– cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească străină de a
fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova;
– cererea de transferare înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul de
executare.
Transferul poate avea loc în următoarele condiţii:
 – condamnatul trebuie să fie cetăţean al statului de executare sau domiciliatul său
permanent;
– hotărârea de condamnare trebuie să fie definitivă;
– durata pedepsei privative de libertate, pe care condamnatul o mai are de executat, trebuie
să fie de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;
– transferul este consimţit de persoana condamnată, iar dacă, în raport cu vîrsta, starea
fizică ori mintală a persoanei condamnate, unul dintre cele două state consideră necesar – de
către reprezentantul legal al condamnatului;
– fapta pentru care a fost condamnată persoana constituie infracţiune potrivit codului penal
al ţării al cărei cetăţean este cel condamnat;
– ambele state părţi au convenit asupra transferului;
– instanţa care decide transferul este convinsă că persoana transferată nu va fi supusă unui
eventual risc de tratament inuman şi degradant în statul în care urmează a fi transferată.
Consimţământul persoanei în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa nu se cere pentru
transferul executării sentinţei dacă persoana în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa:
– a evadat din statul în care a fost pronunţată sentinţa;
– este subiectul unui ordin de expulzare sau deportare.
În cazuri excepţionale, părţile pot conveni asupra transferului chiar dacă durata pedepsei
pe care cel condamnat o are de executat este mai mică de 6 luni.

§ 4. Mijloacele şi metodele de asigurare a regimului de detenţie

În rîndul condamnaţilor există persoane care, deseori, nu doresc să se supună ordinii de
drept stabilite în penitenciar. De aceea pentru acestea sînt prevăzute măsuri de constrîngere
pentru a le determina să respecte cerinţele regimului. Totodată, pentru alţi condamnaţi o
importanţă mai mare o au măsurile de stimulare pentru respectarea regimului.
Toate aceste măsuri, indiferent de natura lor, sînt unite într-o singură noţiune mijloacele
asigurării regimului în instituţiile penitenciare. Aceste mijloace pot fi divizate în două grupuri:
cu caracter general şi special.
Mijloacele generale de asigurare a regimului. Respectarea cerinţelor regimului de către
condamnaţi se asigură, în primul rînd, prin respectarea de către toţi funcţionarii instituţiilor
penitenciare şi de alte persoane care intră în contact cu condamnaţii a legislaţiei execuţional-
penale. Îndeplinirea strictă a prevederilor legale şi comportamentul corect creează premisele
necesare pentru asigurarea şi respectarea regimului cerinţelor de către condamnaţi.
Studierea gradului de interacţiune şi conlucrare a subdiviziunilor DIP a demonstrat că la
categoria celor mai importanţi factori sociopsihologici ce influenţează activitatea acestora se
atribuie, în primul rînd, coeziunea membrilor colectivului, relaţiile lor de serviciu, microclimatul
în colectiv. Aceşti factori capătă încărcătură negativă în colectivele unde pregătirea profesională
a colaboratorilor este redusă.
În scopul asigurării respectării regimului la întreprinderile penitenciarelor şi la obiectivele
de producere ale altor ministere şi departamente, unde au loc contacte ale condamnaţilor cu alţi
cetăţeni, se limitează numărul angajaţilor civili, al inginerilor, tehnicienilor, muncitorilor
calificaţi, care, conform pct. 581 din Statut, nu trebuie să depăşească 15 la sută din numărul
condamnaţilor care lucrează. Administraţia penitenciarelor ia măsuri pentru ca efectivul angajat
să fie completat, de regulă, cu persoane de acelaşi sex cu condamnaţii.
Potrivit pct. 583 din Statut, persoanele care lucrează împreună cu condamnaţii trebuie să
respecte regulile de comunicare cu ei, stabilite de administraţia instituţiei şi notificate contra
semnătură. Acestora li se interzice să transmită condamnaţilor sau să primească de la aceştia
produse alimentare, bani, corespondenţă, băuturi alcoolice, alte obiecte, articole şi substanţe. În
caz de încălcare a acestor reguli, administraţia instituţiei interzice accesul persoanelor vinovate la
obiectivele unde lucrează condamnaţii şi întreprinde măsuri de tragere a lor la răspundere.
La grupul mijloacelor speciale de asigurare a regimului se referă: paza condamnaţilor şi
supravegherea lor, măsurile de securitate aplicate faţă de condamnaţi şi măsurile de asigurare a
securităţii personale a condamnaţilor, măsurile de stimulare şi sancţionare, activitatea specială de
investigaţii şi introducerea în instituţiile penitenciare a regimului special.
În art. 219 alin. (1) CE al RM, în care sînt enumerate cerinţele de bază ale regimului de
deţinere, se menţionează şi necesitatea pazei şi supravegherii lor permanente pentru a se exclude
posibilitatea comiterii unor infracţiuni sau a altor încălcări de lege.
Paza condamnaţilor şi supravegherea lor se efectuează de către personalul instituţiilor
penitenciare în scopul asigurării securităţii obiectivelor instituţiilor penitenciare, preîntîmpinării
şi curmării infracţiunilor şi a altor încălcări din partea condamnaţilor, precum şi din partea altor
persoane care se află pe teritoriul penitenciarului. Modul de organizare a pazei şi supravegherii
condamnaţilor este reglementat de actele normative aprobate de Guvernul RM şi Ministerul
Justiţiei.
Art. 221 CE al RM prevede că administraţia penitenciarului este în drept să folosească
mijloacele tehnice de pază, supraveghere şi control în scopul obţinerii informaţiei necesare
despre comportamentul condamnaţilor, prevenirii evadării lor sau comiterii altor infracţiuni. De
asemenea, în scopul asigurării ordinii şi siguranţei interioare, prevenirii şi curmării încălcărilor
de regim sau a infracţiunilor, în instituţiile penitenciare pot fi instalate şi utilizate, în
conformitate cu prevederile unui regulament aprobat de Guvern, sisteme pentru stoparea comu-
nicării în reţelele de comunicaţii electronice şi mijloace de detectare a obiectelor şi substanţelor
interzise în penitenciare.
Se permite folosirea curentului electric în partea de sus a îngrădirii exterioare a
penitenciarului de tip semiînchis sau închis, cu respectarea condiţiilor de prevenire a
accidentelor.
Administraţia penitenciarului este obligată să informeze condamnatul, contra semnătură,
despre folosirea mijloacelor tehnice de pază care pot pune în pericol viaţa sau sănătatea
persoanei. Lista mijloacelor tehnice de pază, supraveghere şi control, precum şi modul de
utilizare a lor se reglementează în actele normative aprobate de Guvern.
Personalul penitenciar este obligat să întreprindă imediat, la sesizare sau din oficiu, măsuri
pentru asigurarea securităţii personale a condamnaţilor. Astfel, conform art. 206 CE al RM şi
secţiunii a 12-a din Statut, în cazul apariţiei pericolului pentru securitatea personală a
condamnatului, acesta este în drept să adreseze oricărei dintre persoanele cu funcţie de
răspundere ale penitenciarului o cerere privind asigurarea securităţii personale. În acest caz,
administraţia instituţiei este obligată să-l izoleze de alţi deţinuţi, utilizînd în acest scop diverse
încăperi care corespund cerinţelor pentru detenţia persoanei.
În conformitate cu prevederile art. 222 CE al RM, ale Legii privind activitatea specială de
investigaţii şi ale altor acte normative, în penitenciar se desfăşoară activitatea specială de
investigaţii.
În literatura naţională şi străină există diferite descrieri fragmentare ale activității specifice
a serviciilor speciale din penitenciare şi nu este posibil de găsit în literatura ştiinţifică şi didactică
materiale obiective generalizate şi sistematizate despre reglementarea de drept a activităţii
speciale de investigaţii în instituţiile penitenciare. Concomitent cu acumularea cunoştinţelor
despre izvoarele reglementării juridice a acestei activităţi în trecut şi în prezent, a apărut o
necesitate stringentă pentru descrierea acestei teme interesante. În ultimul timp s-a observat o
dezvoltare vizibilă a procesului de reglementare a activităţii speciale de investigaţii, de multe ori
aceasta este făcută spontan, neluîndu-se în considerare „lecţiile de istorie” şi concluziile privind
greşelile şi confundările, pe de o parte, şi performanţele, succesele din trecut, pe de altă parte.
Luând în considerare cele menţionate, am dori să prezentăm segmente istorice şi juridice
privind aplicarea activităţii speciale de investigaţii de către serviciile specializate din sistemul
Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei.
Potrivit prevederilor Legislaţiei Republicii Moldova, activitatea specială de investigaţii
este una dintre activităţile statului, legalitatea desfăşurării cărora este garantată prin lege. Dacă
pornim de la clasica structurare a funcţiilor statului în legislativă, executivă şi judecătorească,
atunci activitatea specială de investigaţii îşi găseşte locul în cadrul aceleiaşi funcţii a statului ce
ţine de asigurarea ordinii de drept, referindu-se la activitatea executivă. Aşadar, în art.1 al Legii
cu privire la activitatea specială de investigaţii, această activitate reprezintă „o procedură cu
caracter secret şi/sau public, efectuată de autorităţile competente, cu sau fără utilizarea
echipamentelor tehnice speciale, în scopul culegerii de informaţii necesare pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii, asigurarea securităţii statului, ordinii publice, apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor”.
Ca ştiinţă şi ca activitate practică, activitatea specială de investigaţii, prin utilizarea
metodelor, mijloacelor şi procedeelor sale, contribuie nemijlocit la prevenirea, curmarea şi
cercetarea infracţiunilor, focalizând eforturile pentru valorificarea acestor realizări, adaptându-le
la necesităţile obiectivării actului de justiţie şi înfăptuirii dreptăţii, ea însăşi devenind mai
tehnicizată şi mai complexă.
Un loc important în lupta cu criminalitatea din penitenciare, alături de alte mijloace de
ocrotire a normelor de drept, îl ocupă activitatea specială de investigaţii, înfăptuită de
către organele abilitate. Adoptarea Legii nr. 45-XIII din 12.04.1994 privind activitatea
operativă de investigaţii, expunerea noţiunilor esenţiale ale acestei activităţi, scopurilor şi
sarcinilor, enumerarea măsurilor operative de investigaţii, pentru prima dată în Republica
Moldova nu numai a fost recunoscută la nivel legislativ legalitatea formelor şi metodelor
secrete de luptă cu criminalitatea, dar şi parţial a permis de înfruntat atitudinea negativă a
societăţii referitoare la această activitate, caracterizată iniţial ca fiind în contradicţie cu
normele morale şi etice. Odată cu adoptarea acestei legi, activitatea operativă de
investigaţii a fost confirmată ca gen al activităţii specifice statale de ocrotire a normelor
de drept a cărei constituţionalitate fost confirmată prin decizii ale Curţii Supreme de
Justiţie.
Experienţa de aplicare a prevederilor Legii privind activitatea operativă de investigaţii în
practică ne semnalează deseori nedefinitivarea unor norme aparte din lege,
necoordonarea acestora cu legislaţia penală, procesual-penală, fapt ce influenţează
negativ asupra rezultatelor luptei cu criminalitatea, eficienţei activităţii subdiviziunilor
operative ale organelor competente şi celor de urmărire penală în direcţia depistării,
contracarării, anchetării, descoperirii şi prevenirii infracţiunilor, precum şi căutării
criminalilor.
În anul 2012, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o nouă Lege privind activitatea
speciala de investigaţii, necesitatea modificării căreia a fost determinată de necesitatea
prevenirii, curmării şi combaterii criminalităţii, precum și protejării statului prin
implementarea unor tehnici novatoare de investigaţii, astfel încît să fie asigurată
securitatea statului, obiectivul general al proiectului fiind asigurarea securităţii publice.
Convenţional, istoria reglementării activităţii speciale de investigaţii în Moldova poate fi
structurată în trei etape de bază:
1) reglementarea de drept a lucrului de cercetare în Imperiul Rus (sec.XVIII – începutul
sec.XX);
2) reglementarea juridică a activităţii operative de investigaţii în perioada sovietică
(mijlocul anului 1918-august 1991);
3) reglementarea de drept a activităţii operative de investigaţii din momentul declarării
independenţei Republicii Moldova (27 august 1991) pînă în prezent.

Activitatea specială de investigaţii din penitenciare constituie o varietate a activităţii de ocrotire a

normelor de drept, care are un caracter exclusiv de stat. Aceasta se explică prin faptul că,
legislativ, ea este determinată şi sancţionată de către stat, limitată la un cerc de subiecţi care
reprezintă statul, este înfăptuită în ordinea şi limitele descrise de către stat, pasibilă de control din
partea organelor abilitate a statului, îndreptată spre apărarea şi asigurarea dreptului prin mijloace
şi metode specifice.
Trăsătura caracteristică a activităţii speciale de investigaţii din penitenciare este caracterul
de căutare-recunoaştere. Aceasta este condiţionat, în primul rînd, de natura secretă şi mascată a
faptelor ilegale, comiterea delictelor în condiţii latente, pregătirea preliminară migăloasă a
acţiunilor sale, de îndrăzneala şi cruzimea comportamentului criminal, de distrugerea urmelor şi
probelor existente, de necesitatea obţinerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc, comit
sau au săvârşit infracţiuni, de descoperirea faptelor necunoscute ce au importanţă juridică, de
clarificarea împrejurărilor de comitere a faptelor pasibile de pedeapsă penală.
În esenţă, activitatea specială de investigaţii, realizată în limitele instituţiilor penitenciare,
este orientată spre dobândirea informaţiilor, descoperirea infracţiunilor ascunse, semnelor şi
faptelor activităţii criminale. În practică, majoritatea crimelor comise în instituţiile penitenciare
sînt depistate exclusiv pe calea investigaţiilor speciale. De asemenea, prin intermediul activităţii
speciale de investigaţii devine posibilă constatarea deplină a circumstanţelor infracţiunii,
motivelor care au favorizat săvârşirea ei, precum şi obţinerea de date şi probe care ar asigura
demonstrarea vinovăţiei făptuitorilor. Fără aplicarea activităţii speciale de investigaţii, nu putem
curma săvârşirea infracţiunilor la etapele de pregătire sau tentativă, preîntâmpina sau descoperi
infracţiuni ce atentează la relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sînt
condiţionate de asigurarea securităţii condamnaţilor, inviolabilităţii acestora şi securităţii externe
şi interne a instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepsei.
Caracterul de căutare-recunoaştere este condiţionat de principiile „îmbinării metodelor
publice şi secrete, oportunităţii şi inofensivităţii”; indicarea legislatorului la posibilitatea
organelor care exercită activitatea specială de investigaţii, respectînd regulile de conspiraţie, de a
„face uz de sisteme informaţionale, de apărare de înregistrare video, audio, de fotografiat şi de
alte mijloace tehnice” moderne; dreptul înfăptuirii măsurilor speciale de investigaţii în baza
informaţiilor existente referitor la: semnele pregătirii, comiterii sau săvîrşirii faptelor ilegale, de
asemenea, despre persoanele care le pregătesc, comit sau au săvîrşit în cazul lipsei datelor
suficiente pentru pornirea urmăririi penale.
Caracterul de căutare-recunoaştere a activităţii analizate confirmă şi regimul de lucru al
organelor cu atribuţii de activitate specială de investigaţii din penitenciare, apărarea informaţiilor
despre aceste organe, înzestrarea acestora cu dreptul atragerii condamnaţilor la colaborare.
Partea exterioară a activităţii speciale de investigaţii este compusă din măsurile activităţii
speciale de investigaţii, a căror listă este exhaustivă. Însă activitatea specială de investigaţii nu se
limitează numai la procedura înfăptuirii lor. Ea cuprinde şi îndeplinirea măsurilor de organizare,
aplicarea procedeelor tactice, acţiunilor, realizarea măsurilor asigurătorii, atragerea la participare
în activitatea specială de investigaţii a condamnaţilor, aplicarea mijloacelor tehnice care în final
contribuie la realizarea măsurilor speciale de investigaţii concrete. Este de menţionat că măsurile
de organizare, tactice, asigurătorii au un caracter de subordonare faţă de măsurile speciale de
investigaţii, deseori le precedează sau sînt rezultatul acestora, care logic, tehnic, metodic rezultă
din ele.
Activitatea specială de investigaţii din penitenciare este realizată public şi secret. Secret
semnifică înfăptuirea măsurilor speciale de investigaţii în mod ascuns faţă de persoanele
neimplicate, inclusiv de funcţionarii subdiviziunilor de investigaţii, chiar dacă aceștia au acces la
lucrul operativ, dar în primul rând faţă de „figuranţii” verificării informative – persoane, grupuri
criminale faţă de care ele sînt întreprinse. Acest fapt permite a neutraliza posibila împotrivire din
partea figuranţilor activităţii speciale de investigaţii, a asigura securitatea participanţilor la
măsurile speciale de investigaţii, a garanta survenirea rezultatelor aşteptate, a păstra în taină
faptul realizării măsurii speciale de investigaţii, metodele şi mijloacele utilizate.
Caracterul ascuns este condiţionat de oportunitatea practică şi de imposibilitatea înfăptuirii
unor măsuri speciale de investigaţii în mod public. Este nepermisă divulgarea datelor persoanelor
care acordă ajutor în mod confidenţial serviciilor speciale de investigaţii, colaboratorilor
confidenţiali ai acestor organe. Acestea pot fi date publicităţii „numai cu acordul scris al
colaboratorilor confidenţiali”143 şi numai în cazurile prevăzute de legislaţie.
Scopul activităţii speciale de investigaţii din penitenciare este expus legislativ şi constă în
„asigurarea securităţii personale a condamnaţilor, a personalului penitenciarului şi a altor
persoane aflate pe teritoriul acestuia, în depistarea, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor ce se
pregătesc sau se săvîrşesc în penitenciar şi a încălcărilor ordinii stabilite de executare a pedepsei,
în asigurare urmăririi condamnaţilor care au evadat din penitenciar şi acordarea de ajutor
organelor competente la descoperirea infracţiunilor”. Aceste scopuri sînt formulate la general şi
în art.2 al Legii privind activitatea specială de investigaţii. Legiuitorul a indicat numai obiectele
de apărare prioritare – asigurarea securităţii statului, ordinii publice, apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor. În opinia noastră,
odată cu perfecţionarea bazei legislative a Republicii Moldova prin prisma integrării europene,
cu toate atributele democratice, inclusiv ierarhia valorilor apărate de către stat, apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor constituie o sarcină primordială a organelor de stat de
ocrotire a normelor de drept.
În penitenciare activitatea specială de investigaţii se desfășoară de către serviciul
competent al penitenciarului şi cel al Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Esenţa activităţii
speciale de investigaţii din penitenciare constă în aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, cu ajutorul
activităţii speciale de investigaţii, nu prin mijloace procesual-penale, dar prin procedee de drept
juridice, neîncălcîndu-se drepturile omului, prin metode secrete (ascunse) şi publice se stabilesc
vinovaţii comiterii faptei ilicite, se reconstituie tabloul evenimentelor criminale, sînt elucidate
căile posibile de obţinere a probelor acestei infracţiuni.
Cu ajutorul activităţii speciale de investigaţii, prin înfăptuirea măsurilor respective,
descrise de lege, cu aplicarea diferitor mijloace tehnice speciale, diferitor şiretlicuri, combinaţii,
jocurilor psihologice, bănuiţii sînt determinaţi să se pocăiscă, să săvârşească acţiuni care conduc
la demascarea lor. Din aceste considerentee toate reglementările juridice ale activităţii speciale
de investigaţii se întrepătrund cu normele CP al RM şi CPP al RM, servesc scopurilor penale şi
procesual-penale.
În cazul preîntîmpinării şi curmării infracţiunilor, activităţii speciale de investigaţii îi
revine rolul de pătrundere în intenţiile condamnaţilor, care planifică, pregătesc comiterea
crimelor. Activitatea specială de investigaţii este îndreptată spre anticiparea lor, aprecierea
posibilelor variante de evoluare a faptelor.
După cum am menţionat, în esenţă activitatea specială de investigaţii are un caracter de
căutare-cercetare, adică este legat direct de faptul pătrunderii în gândurile condamnaţilor, în
mediul lor cu scopul dobândirii informaţiilor necesare despre crimele în curs de pregătire sau
comise.
Activitatea specială de investigaţii conţine în același timp elemente ale activităţii
informative şi contrainformative, adică cu ajutorul măsurilor speciale de investigaţii, metodelor
şi mijloacelor specifice lor sînt prevenite şi contracarate tentativele şi acţiunile informative şi
subversive întreprinse de grupările criminale, este asigurat un sistem de măsuri de apărare a
secretelor de stat.
Din aceste motive, munca specială de investigaţii din penitenciare este pe cît de
spectaculoasă, pe atît de dificilă. Ea solicită la maximum talentul, inteligenţa, curajul ofiţerilor şi
presupune o temeinică pregătire, cunoştinţe din cele mai diverse domenii, dar mai cu seamă din
minunatul şi controversatul univers al comportamentului uman. Munca de culegere de informaţii,
mai ales pe calea specială de investigaţii, este o datorie a fiecărui ofiţer de investigaţii în
beneficul binelui social, urmărindu-se prin ea, de fapt, o mai eficientă protecţie a condamnaţilor
în faţa infracţionalităţii, care mai ales pe fondul crizelor economice şi morale tinde să ia
amploare.
Deosebit de importante în condiţiile actuale rămîn a fi preocupările ce ţin de pregătirea
profesională a personalului serviciilor operative din instituţiile penitenciare. O creştere calitativă
a nivelului de pregătire a specialiştilor va fi posibilă doar în condiţiile unei abordări complexe a
problemei, în urma realizării unor măsuri organizatorice şi financiar-economice, perfecţionării
bazei normative, inclusiv standardizării şi integrării programelor de studii.
Art. 220 CE al RM prevede că în caz de calamităţi naturale (incendiu, inundaţii, furtuni
violente etc.), epidemii, epizootii, avarii, conjunctură externă, război ori alte cazuri de forţă
majoră care pun în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor (cauze externe), precum şi în cazul unor
tulburări în masă, nesupuneri în grup sau luării de ostatici (cauze interne), în penitenciar poate fi
instituit un regim special.
În perioada de acţiune a regimului special, în penitenciar poate fi suspendată realizarea
unor drepturi ale condamnaţilor, introdusă paza şi supravegherea întărită, instituit un mod special
de acces la obiective, modificat programul zilei, limitată activitatea serviciilor de producere,
comunale şi de trai, cultural-educative, medico-sanitare şi a altor servicii. Pentru curmarea
tulburărilor în masă, cazurilor de nesupunere în grup, precum şi pentru eliberarea ostaticilor, pot
fi implicate subunităţi cu destinaţie specială.
Regimul special se instituie pe un termen de pînă la 30 de zile, prin ordinul ministrului
Justiţiei, coordonat cu Procurorul General, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă 30 de
zile.
În cazul apariţiei unui pericol real pentru viaţa şi sănătatea condamnaţilor, a personalului
penitenciarului sau a altor persoane aflate pe teritoriul acestuia, şeful penitenciarului poate
aplica, de sine stătător, măsurile regimului special, cu înştiinţarea neîntîrziată a ministrului
Justiţiei. Ministrul Justiţiei aduce acest fapt la cunoştinţa Procurorului General şi, în decurs de 24
de ore de la primirea înştiinţării, hotărăşte instituirea regimului special sau anularea măsurilor
aplicate. Decizia privind instituirea regimului special poate fi contestată în instanţa de judecată în
modul prevăzut de legislaţia procesual-penală.
Măsurile de stimulare şi sancţiunile disciplinare aplicate condamnaţilor. În scopul
menţinerii ordinii şi disciplinei în instituţiile penitenciare şi stimulării condamnaţilor către un
comportament care ar corespunde cerinţelor regimului, se aplică un sistem complex de măsuri de
stimulare şi sancţionare.
În art. 243 CE al RM sînt prevăzute următoarele măsuri de stimulare aplicate
condamnaţilor:
ridicarea înainte de termen a unei sancţiuni disciplinare;
menţiune;
permisiunea de a avea convorbiri telefonice suplimentare cu o durată de pînă la 20 de minute

suplimentarea dreptului de a primi colete, pachete cu provizii şi banderole;

– suplimentarea dreptului la întrevederi de scurtă şi de lungă durată;
– condamnaţii care execută pedeapsa în penitenciare de tip deschis pot primi permisiunea de a se
deplasa în afara penitenciarului în zilele de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare.
Ţinînd cont de specificul executării pedepsei în penitenciarele pentru minori, art. 253 alin.
(3) CE al RM prevede suplimentar următoarele măsuri de stimulare:
acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în afara penitenciarului,
fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, pe o durată de cel mult 8 ore.
acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali, pe o durată
de cel mult 8 ore.

Măsurile de stimulare enumerate mai sus pot fi aplicate condamnatului care are o conduită
regulamentară, participă şi dă dovadă de stăruinţă în muncă sau este implicat în activităţi
educative, culturale, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, de instruire şcolară şi formare
profesională.
Totodată, art. 244 CE al RM şi secţiunea 52 din Statut prevăd procedura aplicării
măsurilor de stimulare. Astfel, măsurile de stimulare se exprimă în scris şi se aplică de către
şeful penitenciarului. Întrevederile de scurtă şi de lungă durată se acordă suplimentar celor
stabilite în art. 213 CE al RM, în funcţie de tipul penitenciarului şi de regimul de deţinere.
Condamnatului i se poate stinge înainte de termen o singură sancţiune disciplinară aplicată
anterior. Stingerea sancţiunilor disciplinare înainte de termen are loc în ordinea cronologică
aplicării lor.
Ridicarea unei sancţiuni disciplinare, în calitate de măsură de stimulare, se aplică
condamnaţilor care întrunesc cerinţele art. 243 alin. (1) din CE al RM. Condamnatul sancţionat
disciplinar nu poate beneficia de o altă măsură de stimulare înaintea celei de ridicare a sancţiunii
disciplinare.
Directorul Departamentului Instituţiilor Penitenciare poate dispune, în situaţii temeinic
justificate, anularea stimulării acordate de către şeful instituţiei penitenciare.
În orice instituţie se pune accent pe disciplină. Într-un penitenciar regimul disciplinar este
un fapt dinamic, care presupune o anumită posibilitate de mişcare. Acest regim disciplinar este
impus tuturor celor aflaţi în detenţie, fără nici o excepţie. Cu toate acestea, el este acceptat cu
greu de condamnaţi, dar scopul lui este de a controla permanent buna desfăşurare a relaţiilor
individuale146.
Sancţiunile disciplinare sînt aplicate condamnaţilor pentru comiterea unor abateri disciplinare
concrete. Conform art. 245 alin. (1) CE al RM, constituie abateri disciplinare foarte grave
încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 2421 pct 1)–4) şi art. 2422 pct. 1)–20) din CE,
determinarea cu intenţie a altei persoane condamnate să săvîrşească una dintre faptele prevăzute
la art. 2422 pct. 1)–20) din CE, precum şi încălcarea altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca
abateri foarte grave în alte acte normative.
Conform art. 245 alin. (2) CE al RM, constituie abateri disciplinare grave încălcarea
dispoziţiilor prevăzute la art. 2421 pct. 5)–9) şi art. 2422 pct. 21)–27) din CE, determinarea cu
intenţie a altei persoane condamnate să săvîrşească una dintre faptele prevăzute la art. 2422 pct.
21)–27) din CE, precum şi încălcarea altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca abateri grave în
alte acte normative.
Potrivit art. 245 alin. (3) CE al RM, constituie abateri disciplinare uşoare încălcarea
dispoziţiilor prevăzute la art. 2421 pct. 10)–14) şi art. 2422 pct. 28)–33) din CE, determinarea cu
intenţie a altei persoane condamnate să săvîrşească una dintre faptele prevăzute la art. 242 2 pct.
28)–34) din CE, precum şi a celor prevăzute ca abateri uşoare în alte acte normative.
Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală sau civilă a condamnaţilor. Astfel,
pentru faptele care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni, administraţia penitenciarului are
obligaţia de a sesiza procurorul. În acest caz, poate fi aplicată, în mod provizoriu, una din
sancţiunile prevăzute la art. 246 din CE al RM.
Prin urmare, conform prevederilor art. 246 alin. (1) CE al RM, condamnatului îi pot fi
aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:
avertismentul;
suspendarea dreptului de a primi colete, pachete cu provizii şi banderole, cu excepţia bunurilor
necesare pentru igiena individuală şi asistenţa medicală, pe un termen de cel mult 2 luni (în cazul
minorilor termenul maxim este de cel mult o lună);
suspendarea dreptului de a avea întrevederi de scurtă şi de lungă durată, pe un termen de cel mult
3 luni (în cazul minorilor termenul maxim este de cel mult două luni);
interdicţia de a locui în afara penitenciarului, în cazul condamnatului care beneficiază de dreptul
de a se deplasa fără escortă sau însoţire;
izolarea disciplinară a condamnatului deţinut în penitenciarul de tip deschis sau semiînchis – pe
un termen de pînă la 15 zile; în penitenciar de tip închis – pe un termen de pînă la 20 de zile, iar
a femeii condamnate (izolarea disciplinară a femeilor gravide şi femeilor cu copii sugari se
interzice) sau a minorului condamnat – pe un termen de pînă la 7 zile şi respectiv 3 zile;
transferarea condamnatului din regimul de resocializare sau, în cazul condamnatului la
detenţiune pe viaţă, din regimul înlesnit în regimul comun de deţinere;
transferarea condamnatului în regim iniţial.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare nu poate îngrădi dreptul la apărare dreptul de

petiţionare, dreptul la vot, dreptul la corespondenţă, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la
hrană, îmbrăcăminte şi condiţii minime de cazare, dreptul la plimbarea zilnică şi dreptul la
odihnă.
 Sancţiunile cu caracter colectiv şi sancţiunile corporale sînt interzise. Mijloacele de
imobilizare din dotare, precum şi orice mijloc degradant sau umilitor nu pot fi folosite ca
sancţiuni disciplinare.
În cazul în care condamnatul a comis pentru prima dată o abatere disciplinară uşoară, şeful
penitenciarului, în scopuri de profilaxie, va efectua o convorbire educativă.
Art. 2461 CE al RM prevede modul de individualizare a răspunderii disciplinare. Astfel, la
stabilirea sancţiunii disciplinare se ţine cont de caracterul, gravitatea şi motivul abaterii
disciplinare, de persoana condamnatului, comportamentul lui înainte şi după săvîrşirea abaterii
disciplinare şi atitudinea în timpul procedurii disciplinare, de influenţa sancţiunii disciplinare
aplicate asupra corectării şi reeducării condamnatului, în scopul respectării regulilor stabilite
privind executarea pedepsei şi în vederea asigurării securităţii colective şi individuale.
O sancţiune disciplinară mai aspră, din cele prevăzute pentru săvîrşirea abaterii
disciplinare, se stabileşte în cazul în care sancţiunea mai blîndă, din numărul celor menţionate,
nu va asigura atingerea scopului sancţiunii disciplinare.
Condamnatul căruia i-a fost aplicată sancţiunea cu transferarea din regimul de resocializare
în regimul comun de deţinere sau, în cazul condamnatului la detenţiune pe viaţă, din regimul
înlesnit în regimul comun de deţinere, precum şi sancţiunea cu transferarea în regim iniţial,
execută pedeapsa în regimul stabilit şi nu poate fi transferat în regim comun sau în regim de
resocializare pînă la ridicarea sau stingerea sancţiunii disciplinare.
O importanţă majoră pentru realizarea normelor care prevăd sancţiunile disciplinare o are
stabilirea mecanismului de aplicare a lor.
Art. 247 CE al RM şi secţiunea 52 din Statut prevăd modul de aplicare şi de executare a
sancţiunilor disciplinare. În toate cazurile condamnaţii sînt informaţi, contra semnătură, despre
încălcarea care li se impută, avînd dreptul de a da explicaţii în apărarea lor. Pentru comiterea
unei abateri disciplinare poate fi aplicată doar o singură sancţiune disciplinară.
La aplicarea sancţiunii disciplinare se iau în considerare circumstanţele de fapt, persoana
condamnatului şi comportamentul lui. Sancţiunile disciplinare se exprimă în scris şi se aplică de
către şeful penitenciarului. Această regulă a fost stabilită în scopul asigurării unei uniformizări a
practicii disciplinare, reieşind din prevederile teoriei managementului, conform căreia în colectiv
acest drept trebuie să-l deţină numai conducătorul.
Sancţiunea disciplinară se aplică în cel mult 10 zile, iar în cazul unei verificări
suplimentare - în cel mult 30 de zile de la data depistării încălcării. Sancţiunea cu transferarea
condamnatului în regim iniţial ca urmare a recunoaşterii condamnatului vinovat de săvîrşirea
unei infracţiuni se aplică în cel mult 10 zile de la data parvenirii în penitenciar a hotărîrii
definitive a instanţei de judecată.
Directorul DIP este în drept, în cazuri excepţionale, pînă la expirarea termenului-limită de
aplicare a sancţiunii disciplinare, să prelungească termenul verificării suplimentare cu 20 de zile.
Decizia privind aplicarea sancţiunii disciplinare se aduce la cunoştinţă condamnatului,
contra semnătură. Dacă sancţiunea disciplinară nu a fost aplicată în termenul stabilit sau în cel
suplimentar, condamnatul se consideră absolvit de executarea ei.
Sancţiunea sub formă de izolare disciplinară se execută în conformitate cu Statutul
executării pedepsei de către condamnaţi. Condamnatului izolat disciplinar îi sînt interzise
întrevederile, cu excepţia vizitelor apărătorului, persoanelor cu calităţi oficiale prevăzute la art.
181 alin. (1) CE sau ale reprezentanţilor diplomatici, convorbirile telefonice, procurarea
produselor alimentare, primirea coletelor, pachetelor cu provizii şi banderolelor. Totodată, el
beneficiază de plimbări zilnice cu durata de o oră (condamnatul minor – de cel puţin 2 ore).
Punerea în aplicare a sancţiunii sub formă de izolare disciplinară se efectuează doar după
examenul medical al condamnatului şi stabilirea faptului că executarea acestei sancţiuni nu va
afecta sănătatea fizică sau psihică a condamnatului. Condamnaţii izolaţi disciplinar sînt
examinaţi zilnic de medicul de la locul de detenţie. La propunerea medicului, executarea acestei
sancţiuni poate fi întreruptă din motive de sănătate a condamnatului pînă la însănătoşirea
acestuia. Nu este necesar avizul medicului în cazurile în care izolarea disciplinară a deţinutului
are loc din motive de securitate personală sau pentru menţinerea ordinii şi securităţii în
penitenciar.
În conformitate cu art. 248 CE al RM şi pct. 601 din Statut, sancţiunile disciplinare pot fi
stinse sau anulate:
a) stinse:
dacă în decursul unui an de la data executării ultimei sancţiuni disciplinare nu a fost aplicată o
nouă sancţiune, aceasta se consideră stinsă, iar condamnatul este considerat ca nefiind
sancţionat;
înainte de termen, dar nu mai devreme de 6 luni din data sancţionării, doar în calitate de măsură
de stimulare. Stingerea sancţiunii disciplinare în calitate de măsură de stimulare, pentru cazurile
în care deţinutul are mai multe sancţiuni nestinse, se efectuează în ordinea aplicării lor.

Sancţiunea disciplinară stinsă nu produce efecte juridice pentru condamnat.

b) anulate:
prin hotărîrea definitivă a instanţei de judecată;
prin decizia directorului Departamentului Instituţiilor Penitenciare;
prin încheierea judecătorului de instrucţie

în cazul efectuării controlului departamental realizat în conformitate cu prevederile art. 178 CE

al RM.
Sancţiunea disciplinară sub formă de transferare în regim iniţial se stinge la expirarea
unui an de la data transferării lui în regim iniţial, iar în cazul comiterii unei alte încălcări
sancţionate de către şeful penitenciarului - la expirarea unui an de la data aplicării ultimei
sancţiuni.
Sancţiunea transferării în regim iniţial nu poate fi stinsă înainte de termen.
Sancţiunile izolării disciplinare şi transferării din regim de resocializare în regim comun
pot fi stinse înainte de termen numai la expirarea termenului de 6 luni din ziua punerii în
executare a sancţiunii disciplinare.
Potrivit art. 2481 CE al RM, împotriva deciziei şefului penitenciarului prin care a fost
aplicată o sancţiune disciplinară, persoana condamnată, prin intermediul administraţiei instituţiei
penitenciare, poate face plîngere la judecătorul de instrucţie în termen de 3 zile lucrătoare de la
comunicarea deciziei.
Plîngerea împotriva deciziei privind aplicarea sancţiunii disciplinare se examinează în
conformitate cu prevederile art. 471 alin. (3) şi art.473 din Codul de procedură penală. Plîngerea
depusă nu suspendă executarea sancţiunii disciplinare, cu excepţia izolării disciplinare.
Astfel, potrivit pct. 608 din Statut, plîngerea asupra sancţiunii disciplinare sub formă de
izolare disciplinară suspendă executarea sancţiunii, cu excepţia cazurilor cînd izolarea
disciplinară are loc din motive de securitate personală a deţinutului sau pentru menţinerea ordinii
şi securităţii în penitenciar, care, din motive de urgenţă, poate fi dispusă şi de ofiţerul de serviciu,
pe un termen de pînă la 24 de ore, cu informarea şefului penitenciarului sau persoanei care
asigură interimatul funcţiei.
Măsurile de securitate aplicate faţă de condamnaţi. În timp ce sancţiunile disciplinare se
aplică pentru abateri disciplinare, măsurile de securitate se aplică faţă de condamnaţi pentru
respingerea atacului asupra personalului penitenciarului, asupra altor condamnaţi, pentru
curmarea infracţiunilor, eliberarea ostaticilor etc. Sancţiunile disciplinare se aplică ca măsură de
pedeapsă pentru acţiunile condamnaţilor care au avut loc sau au fost deja curmate. De aceea nu
se exclude aplicarea mai întîi a măsurilor de securitate faţă de condamnaţi, apoi şi a sancţiunilor
disciplinare sau chiar tragerea lor la răspundere penală ori de altă natură.
Importanţa aplicării măsurilor de securitate în sistemul mijloacelor de asigurare a regimului
se datorează pericolului cauzării unui prejudiciu moral şi fizic persoanelor faţă de care acestea se
aplică. În acelaşi timp, condamnaţii trebuie să fie informaţi despre posibilitatea aplicării
mijloacelor speciale şi a armei de foc în cazul unor încălcări grave ale cerinţelor regimului,
tentativei de evadare, atentării la viaţa şi sănătatea personalului penitenciarului, a altor persoane
(inclusiv a altor condamnaţi). Aplicarea măsurilor de securitate faţă de condamnaţi este o
consecinţă a realizării dreptului colaboratorilor la legitima apărare în timpul îndeplinirii
obligaţiunilor de serviciu şi la starea de extremă necesitate în cazul apariţiei situaţiilor
excepţionale.
Personalul penitenciar este în drept să recurgă la aplicarea în cazurile şi modul prevăzut de
art. 223 CE al RM, art. 35-37 al Legii cu privire la sistemul penitenciar, Legea nr. 218 din 19
octombrie 2012 privind modul de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armelor de
foc, precum şi în cazurile prevăzute de art. 35-40 ale Codului penal al Republicii Moldova.
Mijloacele de securitate pot fi aplicate de colaboratorii sistemului penitenciar pe teritoriul
penitenciarului, teritoriile aferente acestuia asupra cărora se extind sau sînt stabilite cerinţe de
regim, precum şi a obiectivelore păzite.
Art. 223 alin. (1) CE al RM prevede că în cazul opunerii de către condamnaţi a rezistenţei,
nesupunerii cerinţelor legale şi întemeiate ale personalului sistemului penitenciar, participării la
tulburări de masă, luării de ostatici, atacării altor persoane sau săvîrşirii altor acţiuni social-
periculoase, în cazul evadării sau reţinerii evadaţilor din penitenciar, precum şi în scopul
prevenirii pricinuirii de către condamnaţi celor din jur sau lor înşile a unor daune, pot fi aplicate
forţa fizică, mijloace speciale şi arma de foc.
După cum rezultă din conţinutul art. 223 CE al RM, faţă de condamnaţi pot fi aplicate trei
tipuri de mijloace: forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc.
Personalul penitenciar aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru
curmarea acţiunilor nelegitime ale deţinuţilor, pentru înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor
legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin. În cazurile în
care aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii sistemului penitenciar sînt obligaţi să
aprecieze intensitatea aplicării acesteia, astfel încît să aducă o daună cît mai mică sănătăţii
condamnaţilor, precum şi să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor.
Procedeele de luptă se aplică după avertizare. În caz de necesitate a respingerii atacului
armat prin surprindere, precum şi de reţinere a condamnaţilor evadaţi, de eliberare a ostaticilor,
procedeele sînt aplicate fără avertizare.
Mijloacele speciale utilizate de personalul penitenciar pot fi clasificate în:
a) mijloace de apărare pasivă (căşti, vestă antiglonţ, scuturi blindate şi scuturi antişoc,
măşti antigaz etc.);
b) mijloace de apărare activă (bastoane speciale de cauciuc şi plastic, cătuşe, grenade de
mînă cu gaze, cartuşe şi grenade cu gaze, arme cu gaze, cartuşe cu glonţ de cauciuc sau plastic,
plase speciale, armă electroşoc, cîini de serviciu etc.);
c) mijloace auxiliare de asigurare a operaţiilor speciale (aparate cu raniţă, grenade şi
dispozitive audiovizuale, dispozitive pentru stoparea forţată a transportului auto, coloranţi
speciali, cisterne auto de pompieri cu afet cu ţevi, elicoptere etc.).
Drept arme de foc aplicate faţă de condamnaţi sînt recunoscute armele militare
confecţionate pentru dotarea forţelor armate, a colaboratorilor organelor securităţii de stat şi
afacerilor interne, a altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă,
utilizate în acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice
alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge,
dacă posedă caracteristicile unei arme militare.
În cazul aplicării forţei fizice, mijloacelor speciale sau armei de foc, colaboratorii
sistemului penitenciar sînt obligaţi:
a. să avertizeze cu privire la intenţia recurgerii la acestea cu acordarea unui timp suficient pentru
reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor de atac prin surprindere, de eliberare a ostaticilor, de
atac cu aplicarea armei de foc, tehnicii de luptă, autovehiculelor, navelor aeriene şi fluviale, de
evadare de sub escortă şi de sub pază cu arma de foc, fie cu ajutorul mijloacelor de transport, fie
în alte cazuri, care creează un pericol real pentru viaţa şi sănătatea lucrătorilor penitenciarului
sau a altor persoane;
b. să asigure cauzarea unei pagube cît mai reduse deţinuţilor sau altor persoane, precum şi
acordarea imediată victimelor a primului ajutor medical:
c. să raporteze, în termen de 24 de ore, şefului nemijlocit despre fiecare caz de aplicare a forţei
fizice, mijloacelor speciale şi armei de foc.

În lipsa mijloacelor speciale sau a armei de foc, colaboratorii sistemului penitenciar, în

stare de legitimă apărare sau în stare de extremă necesitate, sînt în drept să aplice orice alte
mijloace aflate la dispoziţie.
Colaboratorii sistemului penitenciar pot aplica mijloacele speciale enumerate mai sus în
următoarele cazuri:
pentru respingerea atacurilor condamnaţilor asupra altor condamnaţi, asupra personalului
penitenciar, precum şi asupra altor persoane;
pentru a elibera ostaticii, clădirile, încăperile, instalaţiile, mijloacele de transport acaparate de
condamnaţi;
pentru a reprima nesupunerile în grup şi tulburările cu caracter de masă a condamnaţilor, care
dezorganizează activitatea normală a penitenciarelor;
în timpul curmării neîndeplinirii intenţionate a cerinţelor legitime ale personalului penitenciar şi
ale altor persoane aflate în exerciţiul funcţiunii;
pentru a curma evadările de sub pază sau de sub escortă ale condamnaţilor din locurile de
detenţie sau pe parcursul transferării;
în timpul căutării şi reţinerii condamnaţilor care au evadat de sub pază;
în scopul stopării mijloacelor de transport;
în condiţiile regimului juridic al stării excepţionale.

Tipul mijlocului special şi intensitatea aplicării lui, alegerea procedeelor de luptă în cazul
aplicării forţei fizice sînt stabilite de către colaboratorul sistemului penitenciar în funcţie de
circumstanţe, de gravitatea şi de caracterul infracţiunii. Mijloacele speciale şi forţa fizică se
aplică pînă în momentul în care condamnatul încetează să opună rezistenţă.
Colaboratorii sistemului penitenciar au dreptul să deţină, să aibă asupra lor în permanenţă, să
aplice şi să folosească arme de foc.
Personalul penitenciar are dreptul să aplice arma de foc doar ca măsură excepţională în
următoarele cazuri:
împotriva deţinuţilor care participă la dezordinile în masă;
pentru respingerea atacului condamnatului care pune în pericol viaţa şi sănătatea altor
condamnaţi, personalului penitenciar, altor persoane, precum şi pentru respingerea atacului în
scopul acaparării violente a armelor;
pentru respingerea atacului în grup (inclusiv armat) sau individual, a altor persoane decît
deţinuţii, ce prezintă un pericol real pentru viaţa şi sănătatea personalului penitenciar sau altor
persoane;
pentru respingerea atacului în grup (inclusiv armat) la obiectele păzite, încăperile şi edificiile de
executare a pedepsei, precum şi asupra mijloacelor de transport;
pentru reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată sau a fost surprinsă în flagrant delict, a
deţinutului evadat de sub pază, precum şi a persoanei înarmate care refuză să se supună somaţiei
privind predarea armei;
pentru a contracara evadarea condamnatului din penitenciar sau de sub escortă;
pentru contracararea tentativelor de eliberare forţată a condamnaţilor;
pentru eliberarea ostaticilor, clădirilor, edificiilor, încăperilor şi mijloacelor de transport.

Drept atentat la securitatea personală a personalului penitenciar, pe lîngă aceste acţiuni,

este clasificată şi apropierea condamnatului sau a unei alte persoane la o distanţă de mai puţin de
3 metri, după ce a fost somat să se oprească.
 Aplicarea armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii
la ea.
Arma de foc poate fi aplicată fără avertizare în caz de:
atac prin surprindere;
opunere a rezistenţei armate;
atac cu aplicarea armei de foc, a tehnicii de luptă, a autovehicolelor, a navelor fluviale şi aeriene;
evadare de sub pază şi de sub escortă cu arma de foc sau cu ajutorul mijloacelor de transport;
atac pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă;
pentru eliberarea ostaticilor;
atac în scopul eliberării condamnaţilor de sub pază şi escortare;
în alte cazuri care creează un pericol real pentru viaţa şi sănătatea condamnaţilor, personalului
penitenciar sau altor persoane.

De asemenea, arma de foc poate fi utilizată:

pentru oprirea mijloacelor de transport cu folosirea cărora se realizează evadarea condamnaţilor;
pentru somarea condamnaţilor şi a altor persoane despre intenţia aplicării armei de foc, darea
semnalului de alarmă şi solicitarea ajutorului.
Personalul penitenciar este în drept de a prezenta arma de foc şi a o pregăti pentru luptă,
dacă consideră că în situaţia creată pot apărea temeiurile stabilite de lege pentru aplicarea ei,
precum şi la tentativa condamnatului sau a altei persoane de a se apropia de colaboratorul
sistemului penitenciar cu arma de foc pregătită pentru a fi aplicată, armă rece sau obiecte cu
ajutorul cărora pot fi aplicate leziuni corporale, micşorînd astfel distanţa indicată prin somare,
precum şi în cazul tentativei de a scoate arma de foc.
Efectuarea unei împuşcături în ţintă este considerată drept aplicare a armei de foc.
Se interzice aplicarea armei de foc asupra femeilor, persoanelor cu semne evidente de
invaliditate şi minorilor, cînd vîrsta lor este evidentă, sau este cunoscută, cu excepţia cazurilor
opunerii de către ei a rezistenţei armate, realizării atacului armat sau în grup, punînd în pericol
viaţa şi sănătatea celor din jur.
În toate cazurile de aplicare a armei de foc colaboratorul este obligat să comunice
neîntîrziat şefului nemijlocit şi să întreprindă măsurile necesare în vederea asigurării securităţii
celor din jur şi acordării ajutorului medical victimelor.
Administraţia penitenciară anunţă imediat procurorul despre fiecare caz de aplicare a
armei de foc.
Pe lîngă mijloace, sînt aplicate şi unele metode de asigurare a regimului. În general, prin
„metodă” se înţelege un procedeu sau ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop.
După cum se ştie, activitatea subiecţilor responsabili de organizarea regimului este reglementată,
în mare parte, de actele normative departamentale în care sînt prevăzute direcţiile generale de
activitate. Dar pentru soluţionarea sarcinilor concrete ale asigurării regimului, care reies din
particularităţile de funcţionare, nu va fi posibil de activat fără o abordare în spirit creator a
mijloacelor avute la dispoziţie147. De aceea, în activitatea practică a instituţiilor penitenciare se
utilizează pe larg diverse combinări ale mijloacelor de asigurare a regimului, prevăzute de lege şi
actele subnormative, în scopul soluţionării unor sarcini concrete. Totodată, sînt utilizate şi alte
mijloace de corijare şi reeducare a condamnaţilor, prevăzute la art. 171 CE al RM, cum ar fi:
munca social-utilă, munca educativă, instruirea generală şi profesională.
Prin urmare, metodele asigurării regimului în instituţiile penitenciare constau în abordarea în
spirit creator a mijloacelor prevăzute de lege şi în respectarea actelor normative departamentale,
în scopul soluţionării sarcinilor concrete ale regimului de ispăşire a pedepsei de către
condamnaţi. Analiza experienţei de asigurare a regimului în instituţiile penitenciare arată că
rezultate bune se înregistrează doar în cazul în care pe lîngă îndeplinirea cerinţelor regimului este
realizat şi un complex de măsuri direcţionate spre perfecţionarea utilizării tuturor mijloacelor de
corijare şi reeducare a condamnaţilor.
 Tema 9 .

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A MUNCII CONDAMNAŢILOR

§ 1. Principiile şi formele de bază ale muncii condamnaţilor

 Antrenarea condamnaţilor în muncă este o componentă de bază a regimului penitenciar.
Aceasta îşi are temeiul, înainte de toate, în necesitatea menţinerii unei stări fizice şi psihice
corespunzătoare a condamnaţilor, mai ales cînd este vorba de o pedeapsă privativă de libertate de
lungă durată. În al doilea rînd, necesitatea de a munci se întemeiază pe ideea că mulţi
condamnaţi nu doresc să muncească şi sînt obişnuiţi să trăiască parazitar din contul altora, prin
săvîrşirea infracţiunilor (furturi, înşelăciuni, tîlhării etc). Pedeapsa privaţiunii de libertate trebuie
folosită pentru reeducarea şi obişnuirea condamnaţilor cu munca, pentru ca, la libertate,
condamnatul să se poată integra în cîmpul muncii.

Dacă la început munca penitenciară avea rolul de a-l ţine pe deţinut permanent ocupat şi
de a-i epuiza energia, în decursul timpului munca a căpătat un rol educativ-formativ, discuţia
orientîndu-se spre întrebarea: care deţinuţi şi în ce măsură sînt obligaţi la prestarea muncii
penitenciare şi în ce măsură deţinuţii au un drept la muncă? De asemenea, s-a pus întrebarea: în
ce măsură deţinuţii au dreptul la prestarea muncii în comun sau în celulă?

Desigur, în societatea noastră, această muncă este reglementată într-un spirit umanist.
Munca condamnatului nu trebuie să ducă la epuizarea acestuia, nu trebuie să fie degradantă şi
nici arbitrară, dimpotrivă, ea trebuie să se desfăşoare în condiţii suportabile şi raţionale151. În
art. 62 alin. (2) CP al RM se prevede că „executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe
fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”. În mod deosebit, trebuie accentuat
şi faptul că, în conformitate cu prevederile art. 234 alin. (1) CE al RM, la muncă sînt obligaţi
numai condamnaţii apţi de muncă şi că supunerea la muncă este precedată de un examen medical
şi de alte asemenea măsuri.

Toate actele normative internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului

cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Ansamblul de reguli minime
pentru tratamentul deţinuţilor (1955), Regulile Europene pentru penitenciare (Recomandarea Rec
) conţin prevederi referitoare la munca deţinuţilor în penitenciar. Redăm mai jos cîteva din
principiile care trebuie să guverneze acţiunile administraţiei penitenciare în ceea ce priveşte
antrenarea în muncă a condamnaţilor conform actelor menţionate: – munca în penitenciar nu
trebuie să aibă un caracter degradant; – tuturor deţinuţilor trebuie să li se ceară să muncească
ţinînd seama de aptitudinile lor fizice şi mentale stabilite de către medic; – trebuie să li se asigure
deţinuţilor o pregătire profesională folositoare, de pe urma căreia să poată cîştiga bani; –
asigurarea unei zile normale de lucru reprezintă o condiţie semnificativă pentru formarea
profesională a deţinutului în vederea adaptării şi reinserţiei sociale; – definirea unei vieţi ocupate
în mod normal poate fi foarte diferită de la o ţară la alta, prin urmare, important este ca munca
deţinuţilor să fie organizată şi dirijată după regulile existente în viaţa locală; – este important să
se asigure prioritatea formării în raport cu exploatarea forţei de muncă; – participarea deţinuţilor
şi pregătirea lor profesională nu trebuie să fie subordonată dorinţei de a realiza un beneficiu din
munca penală. În mod firesc, legislaţia unui stat care se doreşte a fi „de drept” nu poate fi izolată
de ansamblul sistemului internaţional al drepturilor omului.

Astfel, conform Concepţiei reformării sistemului penitenciar pe anii 2004-2020,

organizarea activităţii de producere în sistemul penitenciar al RM se va întemeia pe respectarea
cerinţelor legislaţiei naţionale şi a regulilor minime standard internaţionale de tratament al
deţinuţilor. Munca în detenţie va fi considerată drept un element pozitiv în tratamentul
deţinuţilor şi pregătirea lor pentru reintegrare socială, ţinîndu-se cont de calificarea şi aptitudinile
fiecăruia. Potrivit art. 234 alin. (1) CE al RM, condamnatul poate fi antrenat în munca social-
utilă remunerată în producţie, ţinîndu-se cont de aptitudinile lui şi, în măsura posibilităţilor, de
specialitate. Constituţia Republicii Moldova prevede în art. 44 alin. (2) lit. b) că munca unei
persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată, nu constituie muncă forţată.

De altfel, Convenţia Oganizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau

obligatoriu prevede în mod expres că termenul „muncă forţată” sau „obligatorie” va desemna
toată munca sau serviciile prestate de un individ sub ameninţarea unei pedepse din partea cuiva
şi pentru care respectivul individ nu s-a oferit de bună voie. Iar art. 2 lit. c) al Convenţiei prevede
în mod expres că termenul „muncă forţată” sau „obligatorie” nu va cuprinde în înţelesul
convenţiei date munca sau serviciile prestate de un individ ca urmare a unei condamnări
pronunţate printr-o hotărîre judiciară, cu condiţia ca această muncă sau servicii să fie efectuate
sub controlul şi supravegherea autorităţilor publice şi ca respectivul individ să nu fie cedat sau
pus la dispoziţia particularilor, companiilor sau persoanelor juridice.

Legea cu privire la sistemul penitenciar (art. 12 alin. (1)) prevede că deţinuţii, în funcţie
de calitatea lor procesuală, de tipul penitenciarului şi de regimul de detenţie, sînt antrenaţi în
muncă în penitenciare sau în afara acestora, în atelierele şi sectoarele auxiliare, la lucrările de
deservire a instituţiilor penitenciare, la întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, precum
şi la persoane fizice sau persoane juridice cu orice tip de proprietate. Se consideră activitate în
penitenciar munca prestată de către deţinuţi în celule, nemijlocit pe teritoriul penitenciarului, la
sectoarele izolate ale penitenciarului aflate în afara acestuia, la obiectele unde este asigurată paza
şi supravegherea permanentă a deţinuţilor. Întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar sînt,
după forma lor organizatorico-juridică, întreprinderi de stat, care, avînd personalitate juridică, îşi
pot desfăşura activitatea atît pe lîngă instituţiile penitenciare, cît şi de sine stătător. Experienţa
pozitivă a penitenciarelor cu privire la angajarea în cîmpul muncii a condamnaţilor a permis să
fie elaborate două forme principale de soluţionare a acestei probleme: lărgirea bazei de producţie
proprii şi angajarea condamnaţilor la diferiţi agenţi economici.

Cel mai mare efect se observă atunci cînd baza de producere este dezvoltată nu prin
metoda extensivă, ci intensivă – pe calea reconstruirii şi reutilării ei tehnice. Se constată o
eficacitate în problemele angajării deţinuţilor în cîmpul muncii dacă se utilizează astfel de
rezerve precum atestarea locurilor de muncă, ridicarea coeficientului de schimbare a utilajului,
eliberarea ariilor adăugătoare de producere etc. Aceasta se referă în general la acele penitenciare
care posedă o bază proprie de producere.

Planul de măsuri pentru anii 2004-2020 privind realizarea Concepţiei reformării

sistemului penitenciar prevede modernizarea înrteprinderilor de stat din cadrul sistemului
penitenciar, înzestrarea acestora cu utilaje şi tehnologii moderne, care vor da posibilitate de a
produce mărfuri şi servicii la nivelul standardelor existente, în domenii precum: dobîndirea
pietrei de calcar, producerea electrozilor, pilonilor de beton armat, producerea sîrmei ghimpate,
lacătelor speciale, producerea la comandă a utilajului electric prin cooperarea cu diferiţi agenţi
economici autohtoni şi internaţionali, confecţionarea la comandă a echipamentului din dotare
pentru colaboratorii atestaţi ai sistemului penitenciar, precum şi ai altor ministere şi
departamente. Antrenarea condamnaţilor în muncă la întreprinderile cu orice formă
organizatorico-juridică ce nu fac parte din sistemul penitenciar se face în temeiul contractului
încheiat între administraţia instituţiei penitenciare şi cea a întreprinderii respective.

Contractul se elaborează luîndu-se în considerare recomandările Departamentului

Instituţiilor Penitenciare. Condamnatul este obligat să execute munci neremunerate, care sînt de
obicei lucrări de îngrijire şi amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a
condiţiilor de trai şi medico-sanitare de deţinere. În munca neremunerată condamnatul este, de
regulă, antrenat în afara orelor de lucru, cel mult 2 ore pe zi, însă nu mai mult de 10 ore pe
săptămînă (preveniţii – 6 ore pe săptămînă).

Conform pct. 8 al Instrucţiunii cu privire la compensarea privilegiată a zilelor de muncă

din contul duratei pedepsei, refuzul condamnaţilor de a presta munci neremunerate în
conformitate cu prevederile alin. (3) art. 234 CE al RM, indiferent de faptul dacă el prestează
munci remunerate, constituie o încălcare a regimului de detenţie, avînd ca efect imposibilitatea
aplicării compensării privilegiate a zilelor de muncă155. Condamnaţii care au împlinit vîrsta de
pensionare (bărbaţii care au depăşit vîrsta de 62 de ani şi femeile care au depăşit vîrsta de 57) şi
condamnaţii invalizi de gradul I şi II sînt antrenaţi în muncă doar la solicitarea lor. Lista
lucrărilor şi funcţiilor a căror exercitare se interzice deţinuţilor este prevăzută de anexa nr. 37 la
Statut.

Conform prevederilor anexei date, este interzisă utilizarea muncii deţinuţilor: – în

direcţiile, secţiile şi serviciile organelor sistemului penitenciar; – la lucrări legate de deservirea
efectivului personal care realizează paza penitenciarului; – în încăperile administrative în care se
păstrează armamentul, documentaţia de serviciu, mijloacele tehnice speciale, precum şi
substanţele explozibile şi toxice; – la deservirea şi reparaţia mijloacelor tehnice de pază, precum
şi a celor care sînt amplasate în zona interioară interzisă a mijloacelor de pază; – la lucrările cu
aparatele de multiplicare, tehnica de telegrafie şi telefonie (cu excepţia montorilor de linie, care
sînt asistaţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului); – în calitate de secretari şi lucru cu
dosare, în calitate de vînzători, contabili operaţionişti, casieri, şefi ai depozitelor alimentare, de
îmbrăcăminte, utilaj complicat şi de mare valoare; – la lucrările legate de evidenţa, păstrarea şi
eliberarea medicamentelor; – în calitate de fotografi, protezişti dentari, şoferi de autoturisme,
maşini operative şi motociclete, iar în penitenciare de tip închis – şoferi pe toate tipurile de
transport; – la punctele de recepţie şi control al calităţii producţiei; – în funcţii care au ca
subalterni angajaţi civili; – la lucrări şi funcţii a căror ocupare este interzisă deţinutului printr-o
sentinţă (hotărîre) de condamnare.

De asemenea, este interzisă antrenarea condamnaţilor în funcţii de gestionari şi contabili-

calculatori dacă ei execută pedepse pentru infracţiuni de susragere, delapidări, abuz de putere,
acte de corupţie etc. Astfel de limitări sînt condiţionate, în primul rînd, de scopuri profilactice,
pentru ca aceste sectoare importante să nu fie folosite de condamnaţi pentru comiterea de noi
infracţiuni. Potrivit pct. 581 din Statut, la întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar şi
zonele de producere ale instituţiilor penitenciare, unde este folosită munca deţinuţilor, se admite
angajarea de personal civil pentru dirijarea nemijlocită a muncii acestora, precum şi a
muncitorilor calificaţi civili, în limitele necesare pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a
activităţii de producere, dar cel mult 15 la sută din numărul deţinuţilor care lucrează.
 În scopul sporirii exigenţei faţă de deţinuţi, pentru îndeplinirea sarcinilor stabilite şi
respectarea regimului, la toate obiectivele de producere de bază, precum şi la grupurile de
obiective mici se numesc reprezentanţi ai administraţiei instituţiilor. Aşadar, amendamentele
actelor legislative ce reglementează executarea privaţiunii de libertate sînt îndreptate spre
formarea şi dezvoltarea activităţii de producere a locurilor de detenţie şi sînt subordonate
obiectivelor educative, pedagogice ce prevăd antrenarea condamnaţilor în muncă permanentă,
sistematică, de creare în penitenciare a unei baze perfecte de producere, de asigurare a unui nivel
înalt de pregătire profesională. Criza economică a afectat şi activitatea de producere a
penitenciarelor, dar nu poate să anuleze principiile pedagogice de educaţie prin muncă.

§ 2. Condiţiile de muncă a condamnaţilor

Pentru ca munca deţinuţilor să-şi poată atinge scopul reeducativ, ea trebuie să fie
organizată astfel încît să contribuie la realizarea acestui scop. Administraţia fiecărui penitenciar
acordă o atenţie deosebită organizării muncii condamnaţilor sub toate aspectele. În penitenciar
munca se organizează pe perioade determinate (ani, luni); aceste măsuri se concretizează într-un
program de lucrări de executat, în care se prevăd cele mai importante lucrări. De altfel, orice
penitenciar are un serviciu de organizare a muncii, căruia îi revine sarcina şi obligaţia de a
organiza munca deţinuţilor.

Deţinuţii sînt antrenaţi în muncă în întreprinderile, atelierele şi gospodăriile auxiliare ale

sistemului penitenciar. În baza contractului încheiat între administraţia penitenciarului şi
persoane fizice sau juridice, condamnaţii pot fi antrenaţi în muncă în afara penitenciarului, cu
condiţia asigurării pazei cuvenite şi a remunerării echitabile. Deţinuţii sînt repartizaţi la diferiţi
agenţi economici în sectorul industrial (prestarea muncii în anumite întreprinderi industriale),
sectorul construcţii (construcţii de întreprinderi, construcţii de locuinţe, construcţii de drumuri şi
poduri), sectorul agricol (întreţinerea culturilor de plante cerealiere, recoltatul cerealelor) etc.

Persoanele fizice şi juridice care utilizează munca deţinuţilor sînt obligate să transfere
penitenciarului suma de retribuire a muncii deţinutului, precum şi o sumă echivalentă cu cota
contribuţiilor la asigurările sociale şi asigurarea medicală obligatorie. Sumele echivalente cotelor
respective sînt utilizate pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie a condamnaţilor, asigurarea cu
utilaj medical şi îmbunătăţirea bazei tehnico-materiale a penitenciarului.

Munca deţinuţilor poate fi organizată şi în sectorul muncilor organizate de penitenciar, în

întreprinderi special înfiinţate care funcţionează pe principiul gestiunii economice proprii, în
unităţi care aparţin DIP.

Munca deţinuţilor mai poate fi organizată în aşa-numitele lucrări de deservire

gospodărească a penitenciarului care constituie munci remunerate exercitate de deţinuţi în
vederea asigurării şi deservirii comunal-tehnice, aprovizionării materiale, amenajării şi curăţării
teritoriului, precum şi întreţinerii imobilelor şi construcţiilor în stare tehnică şi sanitară adecvată.
Astfel, condamnatul poate lucra în calitate de bucătar, brutar, morar, frizer, croitor, cizmar,
instalator, mecanic, tîmplar, fochistcaloriferist, lăcătuş etc.
 Numărul condamnaţilor, lăsaţi în penitenciar pentru deservirea gospodărească, nu poate
depăşi zece la sută din limita de locuri de detenţie stabilită pentru penitenciarul respectiv.
Selectarea condamnaţilor pentru executarea lucrărilor de deservire gospodărească a
penitenciarelor, precum şi pentru ocuparea funcţiilor de maistru brigadier, distribuitor al
comenzilor de lucru, planton, planton superior sau paznic se efectuează de şefii serviciilor
respective în coordonare cu serviciile de securitate şi regim.

La desemnarea condamnaţilor pentru deservirea socială a penitenciarelor este necesar

acordul lor scris. Desemnarea condamnaţilor în funcţiile respective este efectuată în baza
ordinului şefului penitenciarului, iar extrasele din acestea se anexează la dosarele personale ale
condamnaţilor. Condamnaţii repartizaţi la executarea lucrărilor de deservire socială formează, de
regulă, un sector.

Obligaţiile lor de serviciu se determină de către şefii serviciilor respective şi sînt aprobate
de şeful penitenciarului. În fiecare zi, la ora stabilită de programul zilei, condamnaţii se aliniază
pe sectoare şi brigăzi, în locurile determinate în acest scop, pentru a pleca la muncă.

În acest timp este efectuat controlul numărului şi aspectului lor. Șefii instituţiilor, luînd în
considerare condiţiile locale, stabilesc modul de comportament al condamnaţilor la obiectivele
de producere, care prevede sosirea condamnaţilor în coloană, instructajul lor de către şefii de
ateliere, efectuarea bilanţului muncii, ordinea de predare a locurilor de muncă etc.
Particularităţile reglementării juridice a muncii condamnaţilor atrag atenţia şi devin obiect al
cercetării din partea teoreticienilor şi practicienilor atît în domeniul dreptului execuţional-penal,
cît şi al dreptului muncii.157 Însă opiniile lor, în unele cazuri, nu coincid. Astfel, unii autori158
sînt de opinia că problema în cauză ţine exclusiv de domeniul dreptului execuţional-penal. Alţi
cercetători consideră că reglementarea muncii condamnaţilor necesită a fi realizată de pe poziţiile
normelor dreptului muncii, ţinând cont de particularităţile statutului condamnaţilor la privaţiune
de libertate.

În acest sens, condiţiile de muncă ale deţinuţilor se stabilesc în mare măsură de Codul
muncii (în continuare CM) al RM. Totodată, în reglementarea juridică a condiţiilor de muncă
există şi particularităţi care sînt influenţate de regimul executării pedepsei. În aceste cazuri
condiţiile de muncă sînt determinate de normele dreptului execuţional-penal.

Avînd în vedere aceste circumstanţe, pct. 555 din Statut precizează că munca prestată de
deţinut nu constituie relaţii de muncă în sensul legislaţiei muncii. Potrivit art. 235 alin. (7) CE al
RM, timpul de lucru şi de odihnă al deţinutului se stabileşte în conformitate cu legislaţia muncii.
Evidenţa timpului de muncă se ţine conform instrucţiunii aprobate de Departamentul Instituţiilor
Penitenciare.

Conform art. 95 alin. (2) CM al RM, durata normală a timpului de muncă al salariaţilor
din unităţi nu poate depăşi 40 de ore pe săptămînă. Art. 96 CM al RM prevede durata redusă a
timpului de muncă: pentru minorii în vîrstă de la 15 la 16 ani – 24 de ore pe săptămînă, iar pentru
cei în vîrstă de la 16 la 18 – 35 de ore pe săptămînă, pentru persoanele care activează în condiţii
de muncă vătămătoare – 35 de ore pe săptămînă. Lista muncilor vătămătoare este stabilită de
nomenclatorul aprobat de Guvern. Pentru anumite categorii de munci care implică un efort
intelectual psihoemoţional sporit, durata timpului de muncă se stabileşte de Guvern şi nu poate
depăşi 35 de ore pe săptămînă.
 Invalizii de gradul I şi II au o durată redusă a timpului de muncă de 30 de ore pe
săptămînă. Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniformă şi
constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaos. La unităţile unde, ţinîndu-se cont de
specificul muncii, introducerea săptămînii de lucru de 5 zile este neraţională, se admite, ca
excepţie, stabilirea săptămînii de lucru de 6 zile cu o zi de repaus. Munca în schimburi, adică
lucrul în 2, 3 sau 4 schimburi, se aplică în cazurile în care durata procesului de producţie
depăşeşte durata admisă a zilei de muncă, precum şi în scopul utilizării mai eficiente a utilajului,
sporirii volumului de producţie sau de servicii.

Ţinerea unei evidenţe stricte a timpului de muncă a fiecărui condamnat este necesară din
următoarele considerente: – se constată dacă fiecare condamnat şi-a îndeplinit obligaţia legală de
muncă din punct de vedere cantitativ şi calitativ; – se probează dacă s-a efectuat munca
încredinţată în vederea posibilităţii retribuirii; – se dovedeşte cantitatea şi calitatea muncii în
scopul reducerii duratei pedepsei, ca urmare a prestării unui volum de muncă; – se demonstrează
stăruinţa şi disciplina în muncă, necesare pentru obţinerea unei munci fără pază şi a liberării
condiţionate.

La calcularea zilelor de muncă, condamnatul care nu încalcă regimul de deţinere şi

îndeplineşte conştiincios sarcinile de producţie poate beneficia de compensarea privilegiată a
zilelor de muncă din contul duratei pedepsei (art. 238 CE al RM) în modul următor: –
condamnatului care nu încălcă regimul de deţinere şi îndeplineşte conştiincios sarcinile de
producţie i se pot compensa privilegiat 4 zile din durata pedepsei cu 3 zile de muncă; –
condamnatului antrenat în lucrări subterane sau în lucrări cu condiţii grele şi nocive de muncă,
potrivit listei de munci şi profesiuni aprobate de Guvern – 3 zile din durata pedepsei cu 2 zile de
muncă.

Calculul zilelor conform compensării privilegiate a zilelor de muncă se efectuează lunar

şi se aprobă de către şeful penitenciarului. Compensarea privilegiată a zilelor de muncă nu se
aplică în cazul condamnaţilor la detenţiune pe viaţă. Munca deţinuţilor se organizează cu
respectarea regulilor de protecţie a muncii, a tehnicii securităţii şi igienei muncii prevăzute de
CM şi de alte acte subnormative ministeriale sau departamentale. Astfel, Titlul IX CM al RM,
care reglementează protecţia muncii, conţine prevederi cu privire la direcţiile principale ale
politicii de stat în domeniul muncii (art. 222 CM al RM).

Administraţia este obligată să introducă mijloacele moderne ale tehnicii securităţii care să
preîntîmpine accidentele de muncă. Ea nu are dreptul să ceară lucrătorului îndeplinirea unei
munci ce prezintă un pericol evident pentru viaţă şi sănătate (art. 225 CM al RM). Este interzisă
utilizarea muncii femeilor la lucrări cu condiţii de muncă grele şi vătămătoare, precum şi la
lucrări subterane (art. 255 CM al RM). Art. 250 CM al RM prevede trecerea la o muncă mai
uşoară a femeilor gravide şi a femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 3 ani.

În conformitate cu art. 255 CM al RM se interzice utilizarea muncii persoanelor în vîrstă

de pînă la 18 ani la lucrările cu condiţii de muncă grele, vătămătoare şi/sau periculoase, la lucrări
subterane, precum şi la lucrări care pot să aducă prejudiciu sănătăţii sau integrităţii morale a
minorilor. Toate acestea, precum şi alte norme ale CM al RM sînt obligatorii pentru
administraţia penitenciarelor. CE al RM prevede în art. 237 că deţinutul care este antrenat în
munci remunerate cel puţin 6 luni are dreptul la concediu neremunerat cu durata de 12 zile
calendaristice.

Deţinutul care execută pedeapsa într-un penitenciar de tip deschis poate beneficia, pe
perioada concediului, de dreptul de a se deplasa în afara penitenciarului. Eliberările anuale de la
muncă ale deţinuţilor se fac prin ordinul şefului instituţiei, extrasele din ordinele respective fiind
anexate la dosarul personal al deţinuţilor. Art. 239 CE al RM prevede că condamnaţii care au
împlinit vîrsta de pensionare şi au vechimea în muncă cuvenită, precum şi condamnaţii invalizi
au dreptul la pensie în mărimea stabilită de legislaţie. Administraţia penitenciarului, la cererea
condamnatului, întreprinde măsuri de perfectare a documentelor pentru calcularea pensiei şi de
virare regulată a acesteia pe contul de peculiu al condamnatului, pînă la eliberarea lui din
penitenciar sau transferarea într-un alt penitenciar.

§ 3. Remunerarea muncii condamnaţilor

Problema remunerării muncii condamnaţilor a constituit şi constituie un subiect important

care a trezit mai multe opinii controversate în literatura de specialitate.

La început s-a susţinut că, fiind vorba de condamnaţi, oameni pedepsiţi, ei trebuie să
muncească fără nici o retribuire. Ulterior, avîndu-se în vedere şi scopul stimulării acestora în
muncă, s-a susţinut şi introdus remunerarea muncii. În plus, ţinîndu-se cont de faptul că atunci
cînd condamnaţii muncesc în afara penitenciarului, unitatea încasează anumite sume de bani,
retribuirea muncii condamnaţilor urmînd să corespundă şi unei cerinţe de echitate. Remunerarea
muncii condamnaţilor şi reţinerile din remunerarea dată sînt efectuate conform prevederilor art.
236 CE al RM, precum şi legislaţiei muncii cu privire la retribuirea muncii.

Cuantumul retribuirii muncii deţinuţilor se calculează reieşind din volumul şi calitatea

muncii prestate. Salariul lunar al condamnaţilor nu poate fi mai mic decît salariul minim pe ţară,
luîndu-se în considerare indexările şi majorările stabilite. Potrivit art. 128 alin. (1) CM al RM,
salariul reprezintă orice recompensă sau cîştig evaluat în bani, plătit salariatului de către
angajator în baza contractului individual de muncă pentru munca prestată sau care urmează a fi
prestată. Art. 128 alin. (2) CM al RM stipulează în mod expres că la stabilirea şi achitarea
salariului nu se admite nici o discriminare pe criterii de vîrstă, handicap, origine socială, situaţie
familială, apartenenţă la o etnie, rasă sau naţionalitate, opţiuni politice sau convingeri religioase,
apartenenţă sau activitate sindicală.

Conform art. 131 alin. (2) CM al RM, salariul minim reprezintă mărimea minimă a
retribuţiei evaluată în monedă naţională, mărime stabilită de către stat pentru o muncă simplă,
necalificată, sub nivelul căreia angajatorul nu este în drept să plătească pentru norma de muncă
pe lună sau pe oră îndeplinită de salariat. Salariul mediu include toate drepturile salariale din
care, conform legislaţiei în vigoare, se calculează contribuţiile de asigurări sociale de stat
obligatorii (art. 165 alin. (1) CM al RM).

În cazul salarizării pe unitate de timp, salariaţilor în vîrstă de pînă la 18 ani li se plăteşte

salariul ţinîndu-se cont de durata redusă a muncii zilnice. Munca salariaţilor minori care lucrează
în acord este retribuită în baza tarifelor pentru munca în acord stabilite salariaţilor adulţi (art. 152
alin. (1) şi (2) CM al RM). Art. 157 CM al RM reglementează remunerarea muncii suplimentare
a salariaţilor. Astfel, în cazul retribuirii muncii pe unitate de timp, pentru primele două ore se
retribuie în mărime de cel puţin 1,5 salarii de bază stabilite salariatului pe unitate de timp, iar
pentru orele următoare – cel puţin în mărime dublă. Retribuirea muncii în acord cu aplicarea
sistemului tarifar de salarizare, pentru munca suplimentară se plăteşte un adaos de cel puţin 50 la
sută din salariul tarifar al salariatului de categoria respectivă, remunerat pe unitate de timp pentru
primele 2 ore, şi în mărime de cel puţin 100 la sută din acest salariu tarifar – pentru orele
următoare, iar cu aplicarea sistemelor netarifare de salarizare – de 50 la sută pentru primele 2 ore
şi, respectiv, 100 la sută din cuantumul minim garantat al salariului pe unitate de timp în sectorul
real – pentru orele următoare.

Munca prestată în zilele de odihnă şi în cele de sărbătoare nelucrătoare cu menţinerea

salariului mediu este prevăzută la art. 158 CM al RM şi este retribuită: – salariaţilor care lucrează
în acord – cel puţin în mărime dublă a tarifului în acord; – salariaţilor a căror muncă este
retribuită în baza salariilor tarifare pe oră sau pe zi – cel puţin în mărimea dublă a salariului pe
oră sau pe zi; – salariaţilor a căror muncă este retribuită cu salariu lunar – cel puţin în mărimea
unui salariu pe unitate de timp sau a remuneraţiei de o zi peste salariu, dacă munca în ziua de
repaus sau cea de sărbătoare nelucrătoare a fost prestată în limitele normei lunare a timpului de
muncă şi cel puţin în mărime dublă a salariului pe unitate de timp sau a remuneraţiei de o zi
peste salariu, dacă munca a fost prestată peste norma lunară. La cererea scrisă a salariatului care
a prestat munca în zi de repaus sau în zi de sărbătoare nelucrătoare, angajatorul poate să-i acorde
o altă zi liberă care nu va fi retribuită.

Potrivit art. 159 CM al RM, pentru munca prestată în program de noapte se stabileşte un
adaos în mărime de cel puţin 0,5 din salariul de bază pe unitate de timp stabilit salariatului. În
caz de neîndeplinire a normelor de producţie din vina angajatorului, retribuirea se face pentru
munca efectiv prestată de salariat, dar nu mai puţin decît în mărimea unui salariu mediu al
salariatului calculat pentru aceeaşi perioadă de timp. În situaţia de neîndeplinire a normelor de
producţie fără vina salariatului sau a angajatorului, salariatului i se plătesc cel puţin 2/3 din
salariul tarifar. În caz de neîndeplinire a normelor de producţie din vina salariatului, retribuirea
se efectuează potrivit muncii prestate (art. 161 CM al RM). Modul de retribuire a muncii în caz
de producere a rebutului este reglementat de art. 162 CM al RM.

Astfel, rebutul produs fără vina salariatului este retribuit la fel ca şi articolele bune.
Rebutul total din vina salariatului nu este retribuit. În cazul producerii unui rebut parţial din vina
salariatului, retribuirea se va face în funcţie de gradul de utilitate a produsului, conform unor
tarife reduse. Remunerarea condamnaţilor antrenaţi în munca de deservire socială a
penitenciarelor se efectuează conform legislaţiei în vigoare din contul mijloacelor bugetare.
Cuantumul minim al salariului este garantat deţinuţilor numai cu condiţia executării de către ei a
obligaţiilor (normelor) de muncă în orele de program stabilite de legislaţie şi de contract.

În cuantumul minim al salariului nu se includ suplimentele, sporurile la salariu, premiile,

precum şi celelalte recompense. Este de menţionat că deţinuţii, pentru munca prestată în diferite
condiţii (normale sau grele şi nocive), beneficiază, în principal, de remunerare corespunzătoare
pentru fiecare dintre aceste categorii, conform Hotărîrii Guvernului nr. 152 din 19 februarie 2004
„Cu privire la cuantumul sporului de compensare pentru munca prestată în condiţii
nefavorabile”.
 De asemenea, în conformitate cu prevederile ordinului directorului Departamentului
Instituţiilor Penitenciare nr. 210 din 29 octombrie 2008, condamnaţilor antrenaţi în lucrări cu
condiţii grele şi nocive, deosebit de grele şi deosebit de vătămătoare li se achită un spor la salariu
pentru munca prestată. Sumele primite de deţinut în calitate de remunerare pentru munca prestată
se impozitează şi se transferă pe contul lui de peculiu. Reţinerile din remunerarea deţinutului în
temeiul documentelor executorii nu pot depăşi 75% din cîştigul lunar. Indiferent de mărimea
reţinerilor, la contul de peculiu al deţinutului se transferă cel puţin 25% din cîştigul lunar. Din
salariul deţinutului nu pot fi reţinute cheltuielile pentru întreţinerea lui în decursul detenţiei,
inclusiv pentru alimentaţie, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, cu excepţia cheltuielilor legate
de tratamentul automutilării intenţionate.

Deţinutul poate expedia mijloacele băneşti aflate la contul lui de peculiu soţului, unei
rude apropiate sau unei alte persoane. Condamnaţilor sosiţi din izolatoarele de urmărire penală
sau din alte instituţii penitenciare li se permite în prima lună de lucru, pînă la calcularea
salariului, cu condiţia că au o atitudine conştiincioasă faţă de muncă şi nu încalcă regimul de
deţinere, să procure la magazinele instituţiei produse alimentare şi obiecte de primă necesitate,
din avansurile acordate în contul cîştigului viitor. În caz de necesitate, administraţia
penitenciarului acordă condamnaţilor un avans în mărime de 50 la sută din remunerarea medie
lunară. Dreptul de a utiliza mijloacele de la conturile de peculiu şi de atribuire a avansului se
acordă de şeful penitenciarului la cererea scrisă a deţinuţilor.

Avînd în vedere cele relatate, putem afirma că munca este un element cumulativ al
executării pedepsei privative de libertate, constituind o pîrghie importantă în combaterea
criminalităţii, în reeducarea socială şi în reinserţia infractorilor în societate.

§ 4. Răspunderea materială a condamnaţilor

Răspunderea materială a condamnaţilor este o parte componentă a statutului lor juridic în

timpul executării pedepsei. Condiţiile în care survine răspunderea materială a persoanelor care
ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate în general nu se deosebesc de condiţiile aplicate în
cazul persoanelor libere.

Răspunderea materială a persoanelor ce execută pedepse privative de libertate este unul

din factorii care contribuie la educarea unui comportament responsabil faţă de inventar, utilaje şi
alte bunuri materiale ale instituţiilor penitenciare. Potrivit art. 2361 CE al RM, persoanele aflate
în executarea pedepselor privative de libertate răspund pentru prejudiciile cauzate din vina lor la
locul de detenţie sau la locul de muncă din penitenciar, precum şi pentru cheltuielile aferente
suportate de instituţiile penitenciare în legătură cu acordarea asistenţei medicale ca urmare a
automutilării sau în caz de simulare conştientă a bolilor, stabilită şi confirmată de instituţiile
medico-sanitare publice ale Ministerului Sănătăţii. Prejudiciul cauzat la locul de detenţie se
recuperează în baza ordinului de imputare emis de către şeful penitenciarului.

Împotriva ordinului de imputare persoana condamnată poate face contestaţie la

judecătoria în circumscripţia căreia este situat penitenciarul în termen de 30 de zile de la data
primirii sau de la data cînd a luat cunoştinţă de ordinul respectiv. Sumele încasate în restituirea
pagubelor se virează în bugetul penitenciarului şi se utilizează în scopul recuperării bunului
deteriorat şi cheltuielilor suportate. Astfel, pentru prejudiciul provocat în timpul relaţiilor de
muncă, valoarea prejudiciului va fi estimată conform prevederilor legislaţiei muncii (art. 333-347
CM al RM). Pentru prejudiciul cauzat prin alte acţiuni valoarea lui se va estima în conformitate
cu legislaţia civilă (art. 1398-1431 CC al RM).

Pornind de la cele menţionate, constatăm că răspunderea materială, conform legislaţiei

muncii, reprezintă una din formele răspunderii juridice, care impune obligaţia persoanelor
încadrate cu contractul de muncă de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul provocat unităţii în
cursul executării contractului, printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor şi săvîrşită cu
vinovăţie. Legislaţia stabileşte că sînt pasibili de răspundere materială doar salariaţii vinovaţi.
Astfel, în dreptul muncii salariatul răspunde material doar cînd sînt întrunite următoarele
condiţii: – survenirea prejudiciului; – acţiunea ilegală a salariatului; – legătura cauzală dintre
prejudiciul cauzat şi acţiunile sau inacţiunile salariatului; – vinovăţia salariatului. Pentru
stabilirea răspunderii materiale, se ia în considerare numai prejudiciul direct (veniturile
nerealizate nu se includ).

Dacă prejudiciul material a fost cauzat printr-o faptă ce întruneşte semnele componenţei
de infracţiune, răspunderea se stabileşte potrivit Codului penal. Conform art. 334 alin. (1) CM al
RM, salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de
forţă majoră, confirmate în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, de
executare a unei obligaţii legale sau contractuale, precum şi în limitele riscului normal de
producţie. De asemenea, salariaţii nu răspund pentru pierderile inerente procesului de producţie,
care se încadrează în limitele prevăzute de normele tehnologice sau de legislaţia în vigoare,
pentru prejudiciile materiale provocate în circumstanţe neprevăzute care nu puteau fi înlăturate,
precum şi în alte cazuri similare.

Prin urmare, în art. 236 alin. (6) CE al RM se menţionează că condamnaţii nu răspund

pentru pagubele provocate de uzul normal al bunurilor predate în folosinţă sau pentru cele
provenite din riscul normal al muncii. Ţinînd cont de circumstanţele concrete în care a fost
cauzat prejudiciul material, administraţia unităţii este în drept să renunţe, integral sau parţial, la
repararea acestuia de către lucrătorul vinovat. Legislaţia muncii stabileşte două modalităţi de
răspundere materială: răspunderea materială limitată şi răspunderea materială deplină. Regula
generală este că pentru prejudiciul cauzat angajatorului, salariatul poartă răspundere materială
limitată, care constă în obligaţia salariatului de a recupera prejudiciul cauzat în limitele salariului
mediu lunar.

Dacă recuperarea daunei depăşeşte limita stabilită, ea nu poate fi reţinută în întregime de

la salariat (art. 336 CM al RM). Răspunderea materială deplină constă în obligaţia salariatului de
a repara prejudiciul cauzat în mărimea deplină, fără nici o restricţie sau limitare (art. 337 CM al
RM). Acest mod de răspundere este strict stabilit de legislaţie. Astfel, conform art. 338 CM al
RM, salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din
vina lui angajatorului în cazurile în care: – între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de
răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori care i-au
fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri; – salariatul a primit bunurile şi alte valori spre
decontare în baza unei procuri unice sau în baza altor documente unice; – prejudiciul a fost
cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate, stabilite prin hotărîre judecătorească; –
prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică,
stabilită în modul prevăzut de lege; – prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau
deteriorare intenţionată a materialelor, semifabricatelor, produselor (producţiei), inclusiv în
timpul fabricării lor, precum şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul,
echipamentului de protecţie şi a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în
folosinţă; – în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială
deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de muncă; –
prejudiciul a fost cauzat în afara exerciţiului funcţiunii. Salariaţii în vîrstă de pînă la 18 ani
poartă răspunderea materială deplină doar pentru cauzarea intenţionată a prejudiciului material,
precum şi a prejudiciului cauzat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică ori toxică stabilită în
modul prevăzut de legislaţie, sau în urma comiterii unei infracţiuni. Legislaţia muncii prevede şi
posibilitatea răspunderii materiale colective. Art. 340 alin. (1) CM al RM prevede că în cazul în
care salariaţii execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea,
vînzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost
transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat şi încheierea cu
acesta a unui contract cu privire la răspunderea materială individuală deplină, poate fi instituită
răspunderea materială colectivă.

Conform art. 341 CM al RM, mărimea prejudiciului material cauzat angajatorului se

determină conform pierderilor reale, calculate în baza datelor de evidenţă contabilă. În cazul
sustragerii, pierderii, distrugerii sau deteriorării bunurilor angajatorului atribuite la mijloacele
fixe, mărimea prejudiciului material se calculează pornindu-se de la costul de inventar (preţul de
cost) al valorilor materiale, minus uzura, conform normelor stabilite. De asemenea, în caz de
sustragere, lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a valorilor materiale, cu excepţia celor
atribuite la mijloacele fixe, prejudiciul se stabileşte pornindu-se de la preţurile din localitatea
respectivă la data cauzării prejudiciului, conform datelor statistice. Răspunderea materială,
prevăzută de legislaţia civilă, survine în urma prejudiciului cauzat de către condamnaţi în afara
îndeplinirii obligaţiilor de muncă.

Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea
normelor ce reglementează condiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei
persoane şi poate fi obligată să repare acest prejudiciu, există în două forme: delictuală şi
contractuală. Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul
cauzat din fapte ilicite (delicte civile), iar răspunderea civilă contractuală rezidă în obligaţia
debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin
faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei datorate.

Tema : 10

MUNCA EDUCATIVĂ, INSTRUIREA GENERALĂ ŞI PROFESIONALĂ A

CONDAMNAŢILOR

§ 1. Principii generale privind organizarea muncii educative cu condamnaţii

 Educaţia reprezintă o activitate de o complexitate aparte, specifică omului şi societăţii,
reflectînd şi exprimînd conştiinţa pedagogică a acestora. O asemenea complexitate explică, pînă
la un punct, faptul că în literatura de specialitate, dar şi în limbajul comun, sunt vehiculate
numeroase definiţii, abordări şi accepţiuni, aflate uneori nu numai în raporturi de
complementaritate, ci şi în situaţii de adversitate.

În general, prin educaţie se înţelege un fenomen social general, permanent şi continuu, în

cadrul căruia se face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice, juridice,
culturale, religioase, în scopul formării şi dezvoltării personalităţii omului.

Educaţia înglobează în domeniul său şi recuperarea indivizilor cu conştiinţă înapoiată şi,

în ultimă instanţă, cu comportament deviant. Această componentă a educaţiei este denumită
reeducare. Deoarece forma flagrantă de manifestare a deprinderilor antisociale o constituie
infracţiunea, reeducarea îi vizează, în primul rînd, pe cei condamnaţi la pedeapsa închisorii.

Importanţa pe care o are educaţia în dezvoltarea individuală şi comunitară; faptul că un

procent mare de persoane private de libertate nu au cunoscut decât puţine experienţe educative
eficiente şi că, din acest motiv, au nenumărate nevoi în materie de educaţie; educaţia în
penitenciar ajută la umanizarea penitenciarelor şi la ameliorarea condiţiilor de detenţie; educaţia
în penitenciar este un mijloc important de facilitare a întoarcerii persoanei private de libertate în
societate.

În acest sens Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei recomandă că toate persoanele

private de libertate trebuie să aibă acces la educaţie: educaţie de bază, formare profesională,
activităţi de creaţie şi culturale, educaţie fizică şi sport, educaţie socială şi posibilitatea de a
frecventa o bibliotecă.

Administraţia penitenciară trebuie să depună toate eforturile pentru a nu admite

degradarea fizică, morală şi psihică a deţinuţilor. Nu este suficient ca administraţia penitenciară
să aibă un comportament uman şi nepărtinitor față de deţinuţii. Se cere a realiza un complex de
activităţi care ar permite dezvoltarea, în direcţie bună, a personalităţii celui deţinut.

Reglementarea strictă a activităţii instituţiilor penitenciare are un potenţial educativ

pozitiv. Acest fapt contribuie la cultivarea respectului faţă de lege, cerinţele şi tradiţiile societăţii,
formează disciplina şi responsabilitatea, precum şi aptitudini de a-şi coordona propriile necesităţi
şi posibilităţi cu cele ale altor persoane.

Procesul de reeducare a condamnaţilor este deosebit de complex dar, pentru îndeplinirea

scopurilor sale, legea penală pune la dispoziţie mijloace prin intermediul cărora acţionează
asupra transformării conştiinţei condamnaţilor dintre care cel mai important este munca
productivă. Totuşi munca social-utilă nu poate fi unica în realizarea sarcinilor reeducării
condamnaţilor. Pe lîngă muncă, legiuitorul a prevăzut o serie de acţiuni socioeducative,
instruirea generală şi profesională a condamnaţilor.

Procesul de corijare a condamnaţilor în instituţiile penitenciare se realizează într-un

mediu nefavorabil din punct de vedere pedagogic, cum ar fi concentrarea unui număr mare de
persoane cărora le sînt caracteristice anumite vicii morale. O astfel de atmosferă face dificil
procesul de cultivare a calităţilor morale, deoarece micromediul instituţiei penitenciare se
manifestă ca un factor socialpsihologic negativ care diminuează eficacitatea influenţării
educative asupra condamnaţilor.

În locurile de detenţie există o colectivitate eterogenă de oameni care au vîrste, profesii şi

sexe diferite, cu un nivel variat de instruire şi cultură, proveniţi din diverse medii sociale, cu o
activitate infracţională îndelungată sau aflîndu-se la prima faptă, cu diverse caractere şi trăsături
individuale, mai mult sau mai puţin receptivi la acţiunea de reeducare, avînd un singur element
comun: încălcarea legilor şi normelor de convieţuire socială. În asemenea condiţii, acţiunile
socioeducative şi instruirea profesională trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:

– asigurarea unui conţinut corespunzător acţiunilor socioeducative;

– particularizarea acţiunilor socioeducative;

- adoptarea unei metodologii corespunzătoare gradelor de receptivitate şi de evoluţie a

condamnaţilor;

– conducerea unor activităţi socioeducative de specialişti civili din domeniul

psihosociologiei;

– asigurarea unor condiţii materiale şi organizatorice necesare.

Pînă în prezent, educarea condamnaţilor era bazată pe sistemul sovietic de educare

colectivă, elaborat detaliat de A. Makarenko, ideile căruia au fost dezvoltate de V. Suhomlinski,
care, la rîndul său, a stabilit un şir de principii ale educării individuale pe baza colectivului, prin
intermediul colectivului şi pentru colectiv. Una din particularităţile sistemului penitenciar actual
constă în stimularea parţială şi unilaterală a corijării persoanei în care unele procese (care au loc
în instituţiile penitenciare) contribuie la reeducarea condamnaţilor, iar altele frînează acest
proces.

Eliminarea acestor contradicţii se poate efectua nu atît prin perfecţionarea unor mijloace
de corijare şi reeducare în parte, cît prin crearea unui sistem complex, adecvat structurii social-
psihologice a personalităţii. Eficienţa muncii educative depinde în mare măsură de stabilirea unui
contact psihologic cu deţinutul. Dar un asemenea contact este realizabil doar atunci cînd
educatorul cunoaşte bine particularităţile individuale ale condamnatului, orientările şi interesele
actualizate ale acestuia.

În aceste condiţii, activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor şi

normelor de convieţuire socială presupune din partea personalului cunoştinţe aprofundate de
psihologie.

Prin toată activitatea sa, educatorul trebuie să faciliteze apropierea de el a deţinutului, să

stabilească relaţia dintre infracţiune şi constantele personalităţii acestuia, să pregătească terenul
unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei. Pentru atingerea acestor obiective
sunt necesare calităţi psihologice deosebite.

Astăzi, cînd metodele obişnuite şi învechite nu pot oferi rezultate satisfăcătoare în

educarea condamnaţilor, s-a creat situaţia cînd devine posibil şi necesar studierea şi crearea unui
sistem de reeducare a delincvenţilor în baza unor metode care ar corespunde noilor realităţi.
Astfel, potrivit Concepţiei reformării sistemului penitenciar pe anii 2004- 2020 din 31.12.2003,
reorganizarea activităţii legate de educarea condamnaţilor se va efectua în vederea realizării
următoarelor obiective:

– asigurarea priorităţii valorilor social-umane în cadrul tuturor direcţiilor de activitate

educativă desfăşurată cu condamnaţii, cultivîndu-le colaboratorilor sistemului penitenciar
aptitudini de muncă individuală şi diferenţiată cu condamnaţii în funcţie de gradul de pericol pe
care aceştia îl prezintă pentru societate, precum şi a unei atitudini binevoitoare faţă de
condamnaţi în baza principiilor legalităţii, umanităţii şi parteneriatului;

– asigurarea unui tratament individual diferenţiat, ţinîndu-se cont de gradul de pericol pe

care îl prezintă condamnaţii pentru societate şi de rebutul pedagogic;

implementarea metodelor pedagogice şi psihologice moderne în procesul educaţional,

orientate spre corijarea condamnaţilor;

– crearea condiţiilor şi posibilităţilor pentru realizarea năzuinţelor condamnaţilor de

corijare şi autoperfecţionare prin conştientizarea vinovăţiei şi daunei aduse altor persoane în
vederea corijării propriului comportament neadecvat;

– păstrarea, consolidarea şi menţinerea legăturilor sociale ale condamnaţilor, satisfacerea

cerinţelor lor spirituale;

– organizarea orientării şi pregătirii profesionale a condamnaţilor care nu posedă profesii

(meserii) şi a învăţămîntului mediu de cultură generală, dirijarea activităţii educative spre
formarea şi dezvoltarea aptitudinilor pentru activităţile social-utile;

– direcţionarea întregului potenţial al colaboratorilor instituţiei spre utilizarea permanentă

a metodelor psihopedagogice de influenţare a condamnaţilor prin diferite activităţi: muncă,
instruire, odihnă, creaţie;

– îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din cadrul instituţiilor penitenciare prin asigurarea

lor cu literatură juridică, artistică şi religioasă, care contribuie la ridicarea nivelului de cunoştinţe
juridice, la dezvoltarea intelectuală şi culturalartistică a deţinuţilor.

Munca educativă în instituţiile penitenciare este reglementată de art. 242 CE al RM,

secţiunile 31-36 din Statut şi se organizează conform programelor elaborate de către Ministerul
Justiţiei, de comun acord cu Ministerul Educaţiei. Fiind unul din principalele mijloace de corijare
a condamnaţilor, ea este direcţionată spre familiarizarea lor cu valorile general-umane,
respectarea legii, cultivarea deprinderilor social-utile, ridicarea conştiinţei şi nivelului lor
cultural.

Administraţia penitenciarului, cu concursul autorităţilor administraţiei publice şi

asociaţiilor obşteşti interesate, creează baza tehnico-materială necesară pentru asigurarea muncii
educative cu condamnaţii. Munca educativă cu condamnaţii se efectuează diferenţiat, în funcţie
de tipul penitenciarului şi de regimul de detenţie stabilit, precum şi în conformitate cu programul
penitenciar model, programul penitenciar de bază al instituţiei respective şi programul individual
al deţinutului.

Totodată, se va ţine cont de particularităţile individuale ale persoanei condamnatului,

utilizîndu-se instrumente de influenţă individuală sau în grup, în baza metodelor
psihopedagogice, precum şi alte activităţi planificate şi organizate în cadrul Consiliului
educatorilor, a cărui activitate este reglementată prin ordinul directorului DIP. Participarea
condamnatului la acţiuni educative se ia în considerare la determinarea gradului său de corijare,
precum şi la stabilirea măsurilor de stimulare. În ordinea de zi a penitenciarului pot fi prevăzute
măsuri educative, participarea la ele fiind obligatorie pentru condamnaţi.

§ 2. Formele de organizare a muncii educative cu condamnaţii

Munca educativă, fiind o categorie psihopedagogică, include un spectru larg de mijloace,

forme şi metode de influenţare a condamnaţilor care se aplică ţinînd cont de calităţile lor
personale, de caracterul şi gravitatea infracţiunii comise, precum şi de comportamentul lor pe
parcursul ispăşirii pedepsei.

Formele principale ale muncii educative cu condamnaţii, prevăzute de legislaţie (pct. 411
din Statut), sînt: activităţile educative, instruirea profesională, activităţi de creaţie, activităţi
spirituale (religioase), consiliere psihologică, asistenţă socială, activităţi sportive, frecventarea
bibliotecilor, activităţi în timpul liber, activitate de profilaxie individuală.

De asemenea, putem numi şi astfel de activităţi importante cum ar fi: activitatea de

muncă, educarea conştiinţei de drept, munca de agitaţie şi explicativă. Astfel, potrivit art. 242
alin. (2) CE al RM, pentru realizarea procesului de educaţie şi tratament aplicat condamnaţilor,
administraţia penitenciarului: a) aplică programe de formare ce vizează dezvoltarea personalităţii
condamnatului, formarea deprinderilor şi oferirea cunoştinţelor ce îi vor permite să se
reintegreze în societate; b) implementează programe psihosociale care vor condiţiona
schimbarea comportamentală pentru îmbunătăţirea capacităţilor condamnaţilor şi abordarea
problemelor specifice care ar fi putut să influenţeze comportamentul delincvent; c) desfăşoară
activităţi culturale şi sportive pentru întărirea comportamentului prosocial; d) acordă asistenţă
psihologică în scopul reabilitării psihosociale şi reintegrării în societate a condamnaţilor; e)
acordă asistenţă socială condamnaţilor în rezolvarea problemelor legate de situaţia lor socială sau
viaţa personală; f) asigură desfăşurarea activităţilor cu caracter religios; g) desfăşoară şi alte
activităţi necesare în scopul reintegrării sociale a condamnaţilor. În procesul educativ cu
condamnaţii se utilizează mai multe metode: convingerea, deprinderile, impunerea, încrederea.
Fiecare din metodele menţionate are caracterul său pedagogic, preconizat pentru un anumit efect
de educare.

Cheia succesului în educarea pedagogică o constituie alegerea corespunzătoare a

complexului sau sistemului respectiv de metode. Totodată, este necesar de menţionat că nu pot fi
realizate toate obiectivele pedagogice propuse doar prin utilizarea unei singure metode.

Munca educativă se efectuează în încăperi speciale, sub supravegherea reprezentanţilor

personalului penitenciar. În regim iniţial şi comun în penitenciare de tip închis, în regim iniţial în
penitenciare de tip semiînchis, în celulele în care se deţin condamnaţii la detenţiune pe viaţă,
precum şi în celulele izolatorului disciplinar munca educativă este efectuată nemijlocit în celule.
Educaţia prin activitatea de muncă presupune cultivarea la condamnat a orientării ferme spre
munca cinstită. Acest lucru este foarte dificil, deoarece o mare parte din condamnaţi este
convinsă că munca cinstită nu le asigură bunăstarea, de aceea, cred ei, este mai convenabil să
fure, să jefuiască, să mintă, să ducă o viaţă uşoară, desfrînată şi antisocială.

Liderii lumii criminale concep munca cinstită ca o încălcare a „tradiţiilor”, a „codului

deontologic al hoţilor”. Educaţia prin muncă trebuie să fie opusă acestei poziţii amorale,
distrugătoare pentru persoană şi societate. Prin diferite metode condamnatul trebuie convins că
munca cinstită în locurile de detenţie şi după liberare este singura cale corectă pentru el acceptată
de societate şi prin care poate să evite recidiva infracţiunilor. Totodată, se cuvine de menţionat că
o problemă a educării prin muncă este lipsa locurilor de muncă în penitenciare.

O altă formă a muncii educative este formarea conştiinţei de drept la condamnaţi,

explicarea legislaţiei avînd ca scop formarea unei culturi juridice, a stimei faţă de lege şi a
tendinţei de respectare strictă a ei. Educaţia juridică are o mare importanţă, fiindcă anume din
cauza încălcării legii condamnaţii au ajuns în locurile de detenţie şi mulţi dintre ei, mai ales
minorii, declară că, dacă ar fi cunoscut legea şi consecinţele încălcării ei, nu ar fi încălcat-o
niciodată.

Educaţia juridică eficientă constituie una din garanţiile prevenirii recidivei infracţiunilor
în timpul executării pedepsei şi după eliberarea din penitenciare. Din acest considerent, în
penitenciare este implementat Programul de iniţiere a deţinuţilor în domeniul ştiinţelor
sociojuridice.

Programul se realizează prin familiarizarea condamnaţilor cu prevederile Constituţiei,

analiza drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor constituţionale ale cetăţenilor, importanţa lor pentru
societate, studierea legislaţiei penale, de procedură penală, execuţional-penală, altor legi,
formarea pe baza seminarelor, discuţiilor, lecţiilor practice a deprinderilor respectării normelor
juridice, capacităţilor de a rezolva problemele vieţii fără încălcarea legii. Una din dificultăţile
existente în procesul de educaţie juridică a condamnaţilor este lipsa în bibliotecile
penitenciarelor a literaturii juridice noi şi a cadrelor calificate. În condiţiile instituţiilor
penitenciare una din formele importante de influenţă educativă asupra condamnaţilor o constituie
munca de informare şi explicativă.

Astfel, în penitenciar un rol important îl are informaţia vizuală care are sarcina de a
explica condamnaţilor cerinţele legislaţiei execuţional-penale a RM, Statutului executării
pedepsei, drepturile şi obligaţiile persoanelor care îşi ispăşesc pedeapsa, precum şi normele de
comportament şi regimul de detenţie, cultivînd astfel condamnaţilor tendinţa spre un
comportament adecvat. Textul informaţiei vizuale trebuie să fie accesibil, laconic şi concret.
Eficacitatea informaţiei vizuale depinde de faptul cît este de informativă, actuală, operativă şi
estetic prezentată. Materialul textual şi ilustrativ se plasează pe standuri (planşete), luînd în
considerare ca acesta să fie uşor asimilat. Schiţele informaţiei vizuale se aprobă de şeful adjunct
pentru munca educativă al instituţiei, care este responsabil personal de conţinut şi de prezentarea
estetică. Informaţia vizuală este afişată în sectorul locativ, în club şi bibliotecă, în localul
sectorului şi teritoriului aferent, în biroul şefului de sector, în carantină, în sectorul de producere
al instituţiei, precum şi în încăperile de întrevedere a rudelor cu condamnaţii.

Spre exemplu, nomenclatorul informaţiei vizuale în sectorul locativ cuprinde

următoarele date: regimul zilei în instituţia penitenciară; orele de primire a condamnaţilor de
către administraţia instituţiei; panoul pentru ziarele republicane şi locale; ziarul de perete al
instituţiei, standul „informaţii”; standuri, panouri şi lozinci care elucidează sarcinile înaintate
condamnaţilor; motourile şi aforismele persoanelor ilustre, care contribuie la procesul de corijare
şi reeducare a condamnaţilor; drepturile şi obligaţiile condamnaţilor (art.169, 170 CE al RM);
extrase din prevederile CE al RM etc. Un mijloc eficient al muncii educative cu condamnaţii îl
constituie activitatea culturală şi sportivă cu caracter de masă. Astfel, în penitenciare pot fi
organizate cercuri artistice de amatori, ale căror prezentări, concerte şi spectacole se desfăşoară
în cadrul instituţiei respective. Administraţia este în drept să permită, la solicitarea
condamnaţilor, organizarea concertelor cu plată din contul acestora.

De asemenea, în penitenciare se organizează proiectarea filmelor în cinematograf,

precum şi transmiterea filmelor prin reţeaua de televiziune a penitenciarului. Periodicitatea
rulării filmelor este stabilită de către administraţia penitenciarului, în funcţie de comportamentul
deţinuţilor şi asigurarea tehnico-materială a penitenciarului, însă cel puţin o dată pe săptămînă.
Suplimentar, se permite proiectarea filmelor de cinematograf în zilele de sărbătoare. Pentru
persoanele deţinute în celulele izolatorului disciplinar proiectarea filmelor este interzisă.
Condamnaţii pot viziona emisiuni televizate, al căror timp de vizionare este determinat de
regimul zilei, durata vizionării limitîndu-se în zilele de muncă la 6 ore, iar în zilele de odihnă şi
de sărbătoare – la 8 ore.

Încăperile de locuit, cluburile, bibliotecile, camerele pentru munca educativă, celulele în

izolatoare de urmărire penală, saloanele unităţilor medicale sînt radioficate. Accesul deţinuţilor
la literatura din biblioteca instituţiei este nelimitat. Schimbarea cărţilor în regim iniţial şi comun
în penitenciarele de tip închis, în regim iniţial în penitenciarele de tip semiînchis, în izolatoarele
de urmărire penală, în celulele izolatorului disciplinar, precum şi deţinuţilor pe viaţă se
efectuează cel puţin o dată la 10 zile. În funcţie de dotarea unităţii, la dispoziţia deţinuţilor pot fi
puse jocuri de masă în conformitate cu normele stabilite. De asemenea, deţinuţilor li se poate
permite, în funcţie de tipul penitenciarului, regimul de detenţie şi comportamentul acestora,
folosirea propriilor figuri de şah, domino, table, mingi, palete şi mingi de tenis sau de badminton.

Pe teritoriul fiecărei instituţii se amenajează locuri corespunzător amenajate şi terenuri

sportive. În scopul asigurării mai eficiente a ocupării timpului liber al condamnaţilor,
perfecţionării continue şi ridicării nivelului de pregătire fizică, propagării culturii fizice, sportului
şi unui mod de viaţă sănătos în penitenciare este implementat Programul cu privire la
organizarea educaţiei fizice şi sportului cu condamnaţii – Prosport.

Programul se realizează pentru condamnaţii care execută pedeapsa în penitenciarele de

tip deschis (pentru toate regimurile de detenţie) şi în penitenciarele de tip închis şi semiînchis
(pentru regimurile comun şi de resocializare). În penitenciare sînt organizate diferite competiţii
sportive, spartachiade şi alte activităţi cu caracter sportiv în cadrul cărora pot fi desfăşurate
următoarele acţiuni sportive: minifotbal, volei, tenis de masă, şah şi jocul de dame, tragerea
odgonului, ridicarea halterelor, ridicarea la bară, gimnastică, victorine sportive, alergări la
distanţa de 60 de metri, aruncarea greutăţii, sărituri în lungime. Colectivelor de condamnaţi care
s-au plasat pe locurile premiate li se acordă fanioane comemorative, diplome, premii băneşti.
Participanţii la spartachiadă, învingătorii la competiţiile individuale la un compartiment concret
al programei se disting cu premii comemorative.
 O importanţă deosebită în influenţa educativă asupra condamnatului o are munca de
profilaxie individuală, care se efectuează în baza studierii persoanei condamnatului, ţinîndu-se
cont de fapta săvîrşită, vîrsta, studiile, specialitatea, confesiunea şi de alte particularităţi ale
personalităţii acestuia. Acţiunile educative în sector sau în limitele instituţiei nu pot să producă
un efect considerabil în educarea deţinuţilor dacă ele nu sînt combinate cu munca individuală, cu
un sistem de convorbiri individuale. Munca de profilaxie individuală se organizează pe baza
realizărilor medicinii, ştiinţei psihologice şi pedagogice, recomandărilor ştiinţifice şi metodice
elaborate de psihologia şi pedagogia penitenciară. Într-o mare măsură activitatea individuală se
efectuează în sector, dar, totodată, şi toţi ceilalţi funcţionari sînt obligaţi să efectueze munca
educativă după principiul: „fiecare colaborator este educator.

În scopul valorificării iniţiativelor utile, cultivării valorilor general-umane, în rîndurile

deţinuţilor sînt promovate programe educative în baza asociaţiilor cu interese comune a căror
realizare urmează a fi asigurată prin intermediul grupelor de iniţiativă, cluburilor (pct. 413 din
Statut), constituite din persoane care au o bună reputaţie şi respectă regimul de detenţie în
penitenciar. Acestea reprezintă formaţiuni de autoadministrare ce acţionează sub conducerea
administraţiei şi au drept sarcini următoarele obiective: acordarea de ajutor condamnaţilor în
dezvoltarea lor spirituală, profesională şi fizică; dezvoltarea iniţiativei utile a condamnaţilor,
exercitarea influenţei pozitive la corijarea condamnaţilor; participarea la organizarea muncii,
traiului şi odihnei condamnaţilor; acordarea de ajutor administraţiei instituţiei în menţinerea
disciplinei şi ordinii; crearea unor relaţii normale între condamnaţi, acordarea ajutorului social
condamnaţilor şi familiilor lor. În faţa grupelor de iniţiativă a condamnaţilor pot fi puse şi alte
sarcini, care nu contravin scopurilor, ordinii şi condiţiilor de ispăşire a pedepsei.

Condamnaţii care fac parte din grupele de iniţiativă nu se folosesc de înlesniri

suplimentare şi nu pot să aibă împuternicirile administraţiei instituţiei penitenciare. În instituţiile
penitenciare sînt create, de asemenea, consilii ale sectoarelor şi ale penitenciarelor din care fac
parte condamnaţi care se caracterizează pozitiv. Componenţa consiliilor sus-numite se alege la
adunările generale ale condamnaţilor ori ale reprezentanţilor lor şi sînt aprobate de către şeful
instituţiei.

Consiliile sectoarelor şi ale penitenciarelor îşi organizează activitatea conform planurilor

acceptate la şedinţa consiliului şi aprobate de şeful sectorului sau cel al instituţiei. În componenţa
consiliilor colectivelor se formează secţii pe direcţiile principale ale activităţii lor: de profilaxie a
delictelor, de producere, de instruire generală, de instruire profesională, de cultură fizică şi sport,
de activitate culturală, de sanitărie etc. Deşi au un anumit grad de independenţă, organizaţiile de
iniţiativă ale condamnaţilor activează totuşi sub conducerea şi controlul permanent al
administraţiei penitenciarului. Hotărîrile lor nu sînt valabile fără aprobarea şefului de sector sau
al instituţiei.

Ele pot îndeplini cu succes sarcinile puse în faţa lor numai în cazul în care sînt organizate
pe principiile strict determinate de lege şi activează în limitele împuternicirilor stabilite. Printre
alte forme ale muncii educative cu condamnaţii, menţionăm organizarea măsurilor de
familiarizare a lor cu valorile spiritual-religioase, influenţa opiniei publice şi a serviciului de
probaţiune penitenciară asupra deţinuţilor, educaţia politico-ideologică, estetică, economică şi
ecologică.
 Un rol activ în ultimii ani în educarea condamnaţilor îl are Biserica, diferite asociaţii
religioase, care exercită o influenţă benefică asupra credincioşilor şi altor condamnaţi care au
nevoie de susţinere morală, ajutor spiritual pe calea căinţei pentru infracţiunea săvîrşită şi
alegerii unui mod de viaţă social-util. Activitatea preoţilor din penitenciare s-a dovedit a fi o
acţiune ce constituie temelia activităţii de reabilitare, de resocializare şi de transmitere către
societate a celor care au încălcat legea penală şi cea morală.

Deţinutul este în drept să profeseze orice religie, să nu profeseze nici o religie, să-şi
exprime liber convingerile religioase şi să acţioneze în conformitate cu ele, inclusiv să se
alimenteze, din cont propriu, în conformitate cu religia profesată. În acelaşi timp, realizarea
dreptului la libertatea conştiinţei şi libertatea confesională nu trebuie să lezeze drepturile şi
libertăţile altor persoane. Deţinuţilor li se permite, în timpul rezervat pentru aceasta, să participe
la oficierea serviciilor divine, să folosească cărți religioase şi obiectele de cult, să primească
literatură, să corespondeze cu adepţii de idei, să desfăşoare ritualuri religioase.

Administraţia penitenciarului, în măsura posibilităţilor, pune la dispoziţia deţinuţilor

încăperi speciale şi creează condiţiile necesare pentru întrevederile cu clericii şi desfăşurarea
ritualurilor. Măsurile religioase, cu excepţia mărturisirii, se desfăşoară, de regulă, în prezenţa
personalului penitenciar. Opinia publică, prin intermediul asociaţiilor obşteşti, partidelor politice,
organizaţiilor necomerciale, reprezentanţilor mass-media, altor persoane juridice înfiinţate pe
bază de interese comune, concepţii politice şi interese confesionale, precum şi al consiliilor
sectoarelor şi ale penitenciarelor, constituie o modalitate de resocializare a deţinuţilor prin
influenţa educativă şi profilactică exercitată asupra individului.

Principalele mijloace de influenţare a condamnaţilor de către opinia publică sînt:

întîlnirile cu condamnaţii, practicarea ritualurilor religioase legal admise, citirea lecţiilor,
demonstrarea filmelor de cinematograf şi video, organizarea şi prezentarea concertelor,
disputelor şi conferinţelor, precum şi referinţele în mijloacele mass-media privind viaţa şi
activitatea acestora în instituţiile penitenciare.

Organizaţiile menţionate pot înainta administraţiei penitenciare demersuri privind

acordarea ajutorului umanitar deţinuţilor sau penitenciarului, ajutorului la plasarea deţinuţilor în
cîmpul muncii şi la aranjarea traiului după eliberarea din detenţie. Având în vedere faptul că
corijarea condamnatului reprezintă unul din scopurile pedepsei penale, iar comanditarul social al
rezultatului scontat sînt statul şi societatea, putem conchide că ei sînt şi principalii actori
cointeresaţi în atingerea respectivului scop.

În acest sens, este important de a înţelege că doar eforturile din partea administraţiei sau
organului care execută pedeapsa penală nu sunt suficiente. De aceea atragerea în respectiva
activitate a societăţii şi a instituţiilor societăţii civile este foarte importantă. De asemenea,
administraţia penitenciară favorizează contactele condamnaţilor cu colaboratorii organelor de
probaţiune şi cu reprezentanţii asociaţiilor obşteşti, care pot acorda asistenţă medicală, juridică
sau psihologică condamnaţilor, contribuind astfel la adaptarea şi la reintegrarea lor socială. Prin
probaţiune penitenciară se înţelege o totalitate de activităţi socioeducative desfăşurate în
penitenciar şi de activităţi de pregătire pentru liberarea persoanelor din locurile de detenţie.

Potrivit pct. 442 al Statutului, activitatea de probaţiune penitenciară are drept scop
crearea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor condamnaţilor cu familia sau rudele acestora,
identificarea factorilor relevanţi care ar conduce la: reabilitarea deţinutului, prevenirea comiterii
pe viitor a unor infracţiuni, pregătirea deţinutului pentru eliberare (la termen sau liberare
condiţionată înainte de termen), dezvoltarea şi consolidarea abilităţilor sociale, cognitive sau de
autocontrol ale deţinutului, utilizarea în mod constructiv a timpului petrecut în penitenciar,
informarea asupra factorilor care decid liberarea condiţionată înainte de termen, precum şi
posibilităţile de resocializare şi reabilitare a acestora.

În cadrul probaţiunii penitenciare, şi anume în perioada de pregătire către liberare, se

elaborează şi se aplică persoanelor aflate în locurile de detenţie programe de educaţie civică,
etică şi morală, de instruire profesională, de muncă educativă.

Organul de probaţiune, în colaborare cu administraţia penitenciarului, poate contribui la

stabilirea de contacte oficiale preliminare cu instituţii specializate în vederea creării unor
posibilităţi de pregătire profesională, de reciclare şi de perfecţionare profesională în conformitate
cu cerinţele pieţei forţei de muncă; la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu agenţiile
pentru ocuparea forţei de muncă în vederea oferirii de informaţii veridice condamnaţilor despre
locurile de muncă vacante şi despre alegerea unui loc de muncă corespunzător, în vederea
facilitării înregistrării lor la oficiul forţei de muncă; la stabilirea de contacte cu agenţii
specializate pentru facilitarea închirierii de locuinţe, la cererea persoanelor care nu au rude sau
alte legături sociale; la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru facilitarea plasării
persoanelor de vîrstă înaintată şi a invalizilor în instituţii de plasament, la cererea lor; la
elaborarea şi perfecţionarea unor programe de scurtă şi de lungă durată privind adaptarea socială
a persoanelor care urmează a fi liberate din locurile de detenţie (pct. 443 din Statut). Drepturile,
obligaţiile şi competenţele organelor de probaţiune sînt reglementate de Legea nr. 8-XVI din 14
februarie 2008 cu privire la probaţiune şi Hotărîrea Guvernului nr. 827 din 10 octombrie 2010
„Privind organizarea şi funcţionarea organelor de probaţiune”. Educaţia politico-ideologică a
condamnaţilor se bazează pe ideologia trasată de Constituţia RM, pe ideile umanismului şi
democraţiei. Condamnaţilor le sînt explicate ideile politice pe care se bazează Constituţia,
trăsăturile de bază ale sistemului politic şi economic al RM, ale structurii de stat, împuternicirile
Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului şi altor instituţii ale puterii de stat, direcţiile de bază ale
politicii interne şi externe ale RM etc.

Prin intermediul educaţiei politico-ideologice, condamnaţilor li se cultivă deprinderi de

cultură politică, de orientare în evenimentele politice şi de participare la viaţa politică. Educaţia
estetică are menirea de a familiariza condamnaţii cu marile realizări ale artei, a le trezi
sentimentul contribuţiei la dezvoltarea culturii umane şi al responsabilităţii pentru păstrarea
valorilor culturale, cu necesitatea de a se comporta adecvat în societate. Educaţia economică este
orientată spre familiarizarea cu principiile de bază ale funcţionării economiei de piaţă şi ale
adaptării condamnaţilor la existenţa în noile condiţii economice. Educaţia ecologică se bazează
pe necesitatea unui comportament respectuos faţă de natură ca mediu firesc de habitat al omului.

Condamnaţilor le sînt explicate activităţile statului şi ale organizaţiilor obşteşti pentru

organizarea ocrotirii mediului înconjurător, normele de comportament care contribuie la
păstrarea unor condiţii ecologice acceptabile ale vieţii umane, se cultivă deprinderi de respectare
a acestor norme.
 În scopul realizării eficiente a direcţiilor menţionate ale muncii educative este creată
baza organizatorico-legală şi metodică, se elaborează instrucţiuni, ordine şi alte documente care
reglementează această activitate la nivelul actelor subnormative. Totodată, menţionăm existenţa
unui şir de probleme care împiedică sporirea eficacităţii muncii educative, şi anume: marea
majoritate a colaboratorilor nu au studiile şi experienţa necesare, iar numărul condamnaţilor în
sectoare depăşeşte normele internaţionale de 2-3 ori.

Condamnaţii sînt repartizaţi în prezent pe sectoare pînă la 150 de oameni, ceea ce

sporeşte conflictele între ei, favorizează infectarea criminală a lor şi reduce la minim efectele
măsurilor educative realizate de către şefii de sector. În plus, consiliile de educatori ale
penitenciarelor activează ineficient, iar formaţiile obşteşti ale condamnaţilor în majoritatea
penitenciarelor sînt formale.

În prezent în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova s-a acumulat o bogată

experienţă privind organizarea muncii educative cu condamnaţii. Totodată, această muncă
necesită actualizare şi perfecţionare continuă, ţinînd cont de tendinţele social-economice,
politice, etico-morale de dezvoltare a societăţii şi statului, precum şi de starea, structura şi
dinamica criminalităţii. Astfel, perfecţionarea muncii educative urmează a fi axată pe
următoarele direcţii: umanizarea condiţiilor de detenţie, asigurarea psiho-pedagogică a muncii
educative, abordarea complexă a organizării şi desfăşurării muncii educative, consolidarea
cooperării instituţiilor sistemului penitenciar cu societatea.

§ 3. Instruirea generală şi profesională a condamnaţilor

Prevederile art. 35 al Constituţiiei RM garantează dreptul cetăţenilor la învăţătură şi

dispune ca acest drept să fie asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul
liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi
de perfecţionare. Reieşind din reglementările constituţionale, art. 240 alin. (1) CE al RM
stipulează că în penitenciare se organizează în mod obligatoriu învăţămîntul secundar general al
condamnaţilor.

În prevederile art. 77 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, de

asemenea, se vorbeşte despre necesitatea întreprinderii unor măsuri în scopul instruirii tuturor
deţinuţilor capabili să profite de aceasta, inclusiv instruirea religioasă. Instruirea analfabeţilor şi
a tinerilor deţinuţi trebuie să fie obligatorie, administraţia urmînd să asigure acest fapt. După
posibilităţi, instruirea deţinuţilor trebuie să fie în concordanţă cu sistemul învăţămîntului public,
pentru ca aceştia să-şi poată continua pregătirea fără dificultăţi după punerea în libertate.

Distincţia dintre educaţie şi formare poate fi, practic, puţin semnificativă pentru populaţia
penitenciară. O bună parte din deţinuţi nu dispun de anumite calificări şi au nevoie să obţină
cunoştinţe generale de bază. Educaţia în închisoare poate beneficia de o exploatare intensivă a
resurselor umane (de exemplu, printre populaţia penitenciară există condamnaţi calificaţi,
pedagogi, care pot fi implicaţi în activităţile de învăţămînt şi de formare a celorlalţi deţinuţi).

O primă măsură în această direcţie este posibilă în penitenciarele cu resurse educative

limitate prin folosirea deţinuţilor care ştiu să citească, pentru a le explica altor deţinuţi regulile şi
regulamentele referitoare la închisoare, inclusiv normele de drept naţional şi internaţional.
Educaţia şi instruirea pot fi necesare şi pentru recîştigarea respectului de sine al condamnatului,
precum şi a speranţei de reîntoarcere în societate. Art. 240 CE al RM conţine prevederile de bază
privind organizarea instruirii generale a condamnaţilor.

Astfel, condamnaţii în vîrstă de peste 50 de ani, invalizii de gradul I, precum şi

condamnaţii la detenţie pe viaţă urmează învăţămîntul secundar după dorinţă. La solicitarea
condamnatului, administraţia penitenciarului şi autoritatea administraţiei publice locale îi creează
condiţii pentru învăţămîntul secundar profesional sau învăţămîntul superior.

În perioada susţinerii examenelor, condamnatul antrenat în muncă beneficiază de

concediu în conformitate cu legislaţia muncii. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul
deţinuţilor la pct. 40 prevede că „Fiecare aşezămînt trebuie să aibă o bibliotecă pentru uzul
tuturor categoriilor de deţinuţi, dotată suficient cu cărţi instructive şi recreative. Deţinuţii trebuie
să fie încurajaţi s-o folosească cît mai mult posibil”.

Astfel, pentru facilitarea procesului de instruire, în fiecare penitenciar funcţionează o

bibliotecă pentru uzul tuturor categoriilor de condamnaţi, care conţine literatură artistică şi de
instruire.

Fondul de carte se completează din contul veniturilor proprii de către Departamentul

Instituţiilor Penitenciare, administraţia penitenciarului, precum şi din sponsorizări şi donaţii cu
concursul instituţiilor şi organizaţiilor interesate. Unele penitenciare din republică editează
propriile ziare, din colegiul de redacţie făcînd parte deţinuţii doritori. Putem exemplifica cîteva
dintre ele:

Penitenciarul nr. 3 – Leova – ziarul „Ecoul libertăţii”;

Penitenciarul nr. 6 – Soroca – ziarul „Talisman”,

Penitenciarul nr. 4 – Cricova – ziarul „VIP”.

Graţie acestor publicaţii, redactorii ziarelor îşi dezvoltă abilităţile social-culturale şi

comunicative188. Fiecare deţinut are nevoie de o evadare dincolo de orarul zilnic. Bibliotecile
din penitenciare pot fi o primă atractivitate, reprezentînd o formă de refugiu din atmosfera
apăsătoare. Regimul restricţional din penitenciar pentru deţinuţi se transformă într-o necesitate
mare de informare, recompensînd alte necesităţi morale ale deţinuţilor.

În închisoare, o carte bună menţine mintea deţinutului preocupată, transpunîndu-l în

lumea pe care o deschide. Un deţinut pasionat de lectură va avea puţin timp pentru a comite
fărădelegi. E neîndoielnic faptul că lenea şi plictiseala conduc la săvîrşirea unor fapte nelegiuite.
În această ordine de idei, biblioteca contribuie la menţinerea păcii şi securităţii în instituţiile
penitenciare.

Din cărţi deţinuţii pot achiziţiona noi deprinderi şi chiar dexteritate în anumite domenii,
astfel pregătindu-se pentru o integrare reuşită în societate. Ei au posibilitatea, de asemenea, să
înveţe o limbă nouă, fie să înţeleagă fenomene complexe ca viaţa, războiul, patriotismul sau
iubirea. În practică, bibliotecile din închisoare sînt deseori foarte limitate ca spaţiu şi cărţi, fiind
inaccesibile deţinuţilor. Prejudecata că deţinuţii nu vor folosi sau nu vor putea folosi bibliotecile
pentru că sînt inculţi (analfabeţi), sau pentru că ei nu manifestă un interes pentru acestea, este
folosită ca scuză pentru o slabă preocupare care nu poate fi justificată.

Astfel, bibliotecile din penitenciare nu trebuie să fie doar o colecţie de cărţi; ele ar
implica şi o disponibilitate de personal calificat care să poată transmite informaţii, explicaţii sau
sfaturi utile. Or, în astfel de biblioteci aceste posturi sunt ocupate de persoane din mediul
condamnaţilor, care deseori sunt departe de a face faţă cerinţelor faţă de un bibliotecar.

Condamnaţilor la detenţiune pe viaţă care nu sînt antrenaţi în învăţămîntul secundar

general le sînt create condiţii pentru autoinstruire, care nu contravin ordinii şi condiţiilor de
executare a pedepsei.

Crearea condiţiilor pentru învăţămîntul secundar şi superior al condamnaţilor, fondarea,

reorganizarea şi lichidarea instituţiilor de învăţămînt din sistemul penitenciar se efectuează în
modul stabilit de Ministerul Justiţiei, de comun acord cu Ministerul Educaţiei. Instruirea
generală şi profesională are o mare importanţă pentru corijarea condamnaţilor şi prevenirea altor
infracţiuni din partea lor.

Astfel, obţinerea şi finanţarea de către condamnaţi a studiilor secundare generale se ia în

considerare la stabilirea nivelului de corijare. În situaţia în care cea mai mare parte a
condamnaţilor nu sînt antrenaţi în muncă, instruirea devine una din ocupaţiile social-utile
principale, destinată să-i abată pe condamnaţi de la intenţii şi fapte rele, inclusiv de la acţiuni
social periculoase. Lipsa de specialitate, de deprinderi de muncă constituie un factor criminogen
care determină în multe cazuri comiterea infracţiunilor.

Din aceste considerente, art. 241 alin. (1) CE al RM prevede că în penitenciare se

organizează, în mod obligatoriu, instruirea profesională a condamnaţilor. Instruirea profesională
a condamnaţilor este o problemă complexă şi dificilă, deoarece, pe de o parte, această calificare
se face în penitenciar care are o gamă restrînsă de profesii şi îndrumători competenţi, iar pe de
altă parte, este vorba despre persoane condamnate, care ispăşesc o pedeapsă şi care nu pot să
aibă în suficientă măsură grija calificării profesionale, urmînd să muncească în „contul” pedepsei
lor. În afară de aceasta, condamnatul îndemnat la calificare profesională trebuie să fie cunoscut şi
sub raportul capacităţii mintale, aptitudinilor, înclinaţiilor pentru a se şti în ce direcţie să fie
orientat profesional.

De asemenea, este necesar să se ţină cont de faptul că unii condamnaţi execută o

pedeapsă de scurtă durată, cîteva luni, alţii o pedeapsă de durată mijlocie, de 3-5 ani.

Problema este complexă şi trebuie căutate soluţii diferenţiate, rezolvările fiind

condiţionate de situaţia condamnaţilor, de condiţiile şi posibilităţile penitenciarului. Instruirea
profesională a condamnaţilor în diferite specialităţi, fiind prevăzută la art. 241 CE al RM,
precum şi la pct. 417- 421 ale Statutului, este organizată în scopul pregătirii teoretice şi cultivării
deprinderilor practice în profesia obţinută, precum şi pentru protecţia social-juridică a
condamnaţilor după liberarea din instituţiile penitenciare şi plasarea lor ulterioară în cîmpul
muncii.

Condamnaţii la detenţiune pe viaţă care nu doresc să facă studii secundare generale obţin
instruirea profesională nemijlocit la locurile de muncă unde aceştia pot fi antrenaţi. În instruire
sînt atraşi, de regulă, condamnaţii care nu au o specialitate sau care au o specialitate ce nu
corespunde profilului acelui proces de producere în care condamnaţii urmează să lucreze în
penitenciar. Formele de instruire depind de o serie de factori, precum:

– condiţiile de care dispun penitenciarele pentru o asemenea activitate (existenţa unor

ateliere, secţii de producere, spaţii existente în penitenciare);

– particularităţile şi gradul de complexitate a diferitor meserii (dezvoltarea tehnică a

acestora);

În situaţia în care în cadrul penitenciarului există asemenea condiţii, aici poate funcţiona
o şcoală de meserii. Şcolile de meserii din instituţiile penitenciare îndeplinesc următoarele
funcţii:

– efectuează pregătirea specialiştilor pe profilul respectiv;

– organizează perfecţionarea calificării pentru specializarea deja avută;

– au rolul de centru metodic, care acordă ajutor condamnaţilor ce se instruiesc nemijlocit

în procesul de producere al întreprinderilor sistemului penitenciar. În condiţiile în care
condamnaţii rămîn în penitenciar un an sau doi, aceştia pot învăţa meserii mai simple precum:
zidar, cizmar, tîmplar, fierar, croitor, sudor etc.

Condamnaţii care rămîn mai mult timp în penitenciar ar putea însuşi meserii care necesită
o calificare mai înaltă, şi anume: mecanic, instalator, electrician etc. Dacă profesia este relativ
simplă, ea poate fi însuşită lucrînd într-o brigadă cu specialiştii de profilul respectiv. În cazurile
în care pentru însuşirea noii specialităţi este necesară o oarecare pregătire teoretică, pentru
aceştia se organizează cursuri. Pentru însuşirea unor profesii care necesită transmiterea
deprinderilor practice de la un profesionist către cel ce învaţă se organizează instruirea
individuală (de ucenicie).

Astfel, în cadrul întreprinderilor sau şantierelor în care condamnaţii lucrează, un

condamnat care îndeplineşte condiţiile de a se califica sau recalifica (pregătire iniţială,
aptitudini), este repartizat pe lîngă un maistru, acesta avînd obligaţia de a-l ajuta pe ucenic.
Organizarea uceniciei se face în aceleaşi sau aproape aceleaşi condiţii legale ca şi ucenicia în
stare de libertate care este prevăzută la art. 216-221 CM al RM (durata, orele de lucru zilnic,
specializarea etc.).

Alegerea profesiei se efectuează de către condamnaţi şi este absolut benevolă, în limitele

ofertei de specialităţi a căror instruire este realizată în penitenciarul respectiv. Instruirea în
domeniul specialităţii este un proces continuu, care oferă condamnaţilor fără specialitate
posibilitatea de a asimila în perioada executării pedepsei în locurile de detenţie cîteva specialităţi
conexe.

În acest scop, administraţia instituţiei asigură condamnaţii cu încăperi speciale, cu baza

materială adecvată, literatură de specialitate, precum şi cu cadre de calificare înaltă. Este permisă
folosirea în calitate de profesori a specialiştilor din economia naţională şi a personalului
penitenciar pe bază contractuală. Ministerul Justiţiei, de comun acord cu Ministerul Educaţiei,
creează condiţii şi elaborează programe de instruire profesională a condamnaţilor.
Diplomele, certificatele sau orice alte documente care atestă însuşirea unei meserii, calificarea
sau recalificarea profesională în cursul executării pedepsei sînt recunoscute în condiţiile stabilite
de lege.

Tema 11.

ASIGURAREA MATERIALĂ, A CONDIŢIILOR DE TRAI ŞI A ASISTENŢEI

MEDICALE A DEŢINUŢILOR
§ 1. Asigurarea materială şi a condiţiilor de trai ale deţinuţilor

Asigurarea materială şi asistenţa medicală a deţinuţilor reprezintă crearea unui ansamblu

de condiţii de deţinere a lor pentru satisfacerea necesităţilor de hrană, îmbrăcăminte, cazare,
asistenţă medicală, adică condiţiile de ispăşire a pedepsei care asigură păstrarea sănătăţii şi
existenţa normală a persoanei în locurile de detenţie. Nivelul acestor condiţii nu trebuie să se
deosebească esenţial de nivelul de civilizaţie al societăţii, ca să se prevină încălcările legii în
penitenciare şi dezobişnuirea condamnaţilor de viaţa în libertate, care contribuie la evitarea
recidivei după eliberarea din locurile de detenţie.

Condiţiile de deţinere a condamnaţilor în locurile de detenţie influenţează esenţial

procesul corectării lor. Ele constituie o componentă obiectivă a comportamentului
condamnaţilor, fiindcă, după caracterul şi conţinutul lor, acestea pot fie să „umanizeze”
persoana, creînd o bază trainică pentru aplicarea regimului, muncii, activităţii educative şi altor
mijloace de influenţă, fie să o înrăiească, să contribuie la degradarea ei spirituală şi fizică, creînd
condiţii pentru confruntare şi rezistenţă regimului şi altor cerinţe legitime ale personalului.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor conţine un şir de recomandări

referitoare la asigurarea materială şi de trai a deţinuţilor, care pot servi ca un etalon spre care pot
tinde penitenciarele.

Astfel, conform art. 10 şi 11, încăperile de deţinere, în special cele destinate deţinuţilor în
timpul nopţii, trebuie să corespundă exigenţelor de igienă, ţinîndu-se cont de climă, mai ales în
ceea ce priveşte volumul de aer, suprafaţa minimă, iluminatul, încălzirea şi ventilaţia. În orice
încăpere în care deţinuţii locuiesc şi muncesc, ferestrele trebuie să fie suficient de mari pentru ca
aceştia să poată citi şi munci la lumina naturală, iar amplasarea acestor ferestre trebuie să permită
pătrunderea suficientă de aer, indiferent dacă există sau nu ventilaţie artificială. Lumina
artificială trebuie să fie suficientă pentru a permite deţinutului să citească sau să muncească fără
să-şi afecteze vederea.

Referitor la condiţiile sanitare şi de igienă, art. 12-15 ale Ansamblului de reguli prevăd
că instalaţiile sanitare trebuie să permită deţinutului să-şi satisfacă nevoile fireşti în momentul
dorit, într-un mod curat şi decent. Instalaţiile de baie şi duş trebuie să fie suficiente pentru ca
fiecare deţinut să aibă posibilitate şi să fie obligat să le folosească la o temperatură adecvată
climatului şi atît de des pe cît o cere igiena generală conform anotimpului şi regiunii geografice,
dar cel puţin o dată pe săptămînă într-o climă temperată.

De asemenea, trebuie să se pretindă deţinuţilor curăţenia personală. În acest scop, ei

trebuie să dispună de apă şi de articole de toaletă necesare pentru asigurarea sănătăţii şi
curăţeniei.

Actualmente, condiţiile reale de deţinere a condamnaţilor în penitenciarele din RM sînt

departe de standardele internaţionale. Astfel, circa 80% din clădirile şi edificiile instituţiilor
penitenciare sînt vechi, iar unele construcţii capitale ale acestora se află în stare avariată.

Încăperile în care se află deţinuţii nu corespund normelor sanitaro-igienice şi condiţiilor

climaterice, precum şi normelor de spaţiu, de iluminare, de aerisire şi regimurilor temperaturilor
de încălzire. Din cauza insuficienţei de mijloace financiare nu s-au efectuat reparaţii capitale mai
mult de 15 ani. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea examina în regim preferenţial
plângerile deţinuţilor din R. Moldova, din cauza condiţiilor proaste de detenţie. CtEDO a
pronunţat deja mai multe decizii prin care statul a fost condamnat pentru condiţiile de detenţie.
Astfel, dacă nu vor fi întreprinse măsuri urgente pentru redresarea situaţiei, atunci Curtea
Europeană ar putea lansa procedura-pilot. Aceasta înseamnă că va examina în regim preferenţial,
sub o procedură simplificată, toate plângerile care ar putea veni din partea celor peste opt mii de
deţinuţi din Republica Moldova.

Astfel, neîndeplinirea exigenţelor legislaţiei referitoare la condiţiile de detenţie este

evidentă. Totodată, putem constata că au fost întreprinse anumite măsuri de îmbunătăţire a
situaţiei, de regulă, aceste intervenţii fiind efectuate în limita resurselor disponibile. Intervenţiile
au vizat majoritatea penitenciarelor, fiind efectuate anumite lucrări de reparaţie curentă în
încăperile de trai, depozite, alte construcţii şi edificii. Este plauzibil şi contribuţia Administrația
Națională a Penitenciarelor care, în condiţiile unei subfinanţări, a reuşit să întreprindă un şir de
măsuri în scopul ameliorării condiţiilor de detenţie.

Aici merită menţionată reconstrucţia blocului locativ din Penitenciarul pentru femei
Rusca şi din Penitenciarul nr. 1 Taraclia, dar şi din Penitenciarul nr. 10 din satul Goian, comuna
Ciorescu, care a fost renovat după standardele europene, astfel încît condamnaţii să se simtă cât
mai puţin rău la închisoare.

Este importantă realizarea proiectuluipilot de reconstrucţie şi renovare a unui sector

al Penitenciarului nr. 10 - Goian, penitenciar care va asigura modificarea întregului sistem
corecţional de justiţie juvenilă, astfel încît detenţia să fie înlocuită cu un mediu centrat pe copil,
care să includă activităţi educaţionale, terapeutice şi de orientare vocaţională.

Este de menţionat faptul că pe parcursul perioadei 2010-2015 au fost realizate un şir de

reconstrucţii şi reparaţii ale edificiilor instituţiilor de detenţie. Amintim că lucrări de reparaţie
curente sunt desfăşurate periodic în toate instituţiile penitenciare din ţară, statul alocînd anual
circa 1,600 mii lei pentru efectuarea reparaţiilor curente. Penitenciarul nr. 4 – Cricova, de
asemenea, a beneficiat de un şir de reparaţii. În cadrul serviciului medical al instituţiei au fost
executate lucrări de reparaţie capitală a sălilor de proceduri şi coridoarelor, fiind create condiţii
adecvate de tratament şi staţionar, ce corespund cerinţelor de prestare a serviciilor medicale. De
asemenea, penitenciarul a beneficiat de o reparaţie capitală a cantinei. Au fost create 48 de locuri
destinate condamnaţilor la regim iniţial de detenţie, în conformitate cu cerinţele minime de trai.

Menţionăm şi finalizarea lucrărilor la reparaţia capitală a izolatorului disciplinar din

incinta Penitenciarului nr. 4 – Cricova, fiind create 90 de locuri de detenţie. În incinta
Penitenciarului nr. 5 – Cahul, pe parcursul ultimilor ani au fost reparate acoperişurile blocurilor
locative şi au fost efectuate lucrări de reparaţie capitală a sectorului pentru minori şi a claselor de
studii, fiind modernizată şi dotată cu utilaj tehnologic pentru prepararea hranei cantina instituţiei.

La Penitenciarul nr. 6 – Soroca au fost încheiate lucrările de reparaţie a băilor pentru

deţinuţi, acoperişul depozitului agroalimentar şi al blocului administrativ. De asemenea, s-a
efectuat reparaţia blocului medical şi a cantinei. În penitenciarul nr. 13 – Chişinău au fost
efectuate un şir de reparaţii capitale ale blocului medical, blocului de detenţie pentru femei, au
fost refăcute total camerele de întrevederi de scurtă durată. Totodată, a fost reparat capital
sectorul de detenţie pentru minori cu o capacitate de 24 de locuri.
 Blocul de psihoneurologie din cadrul Penitenciarului nr. 16 a fost supus unei reparaţii
capitale. În cadrul penitenciarului a fost creat un centru special amenajat, denumit „Casa mamei
şi a copilului” destinat femeilor însărcinate, mamelor încarcerate şi copiilor acestora în vîrstă de
pînă la 3 ani. În penitenciarul nr.17 – Rezina au fost efectuate lucrări de reconstrucţie a spitalului
de tuberculoză. În prezent, cu siguranţă se atestă o ameliorare generală a condiţiilor de detenţie
faţă de anii precedenţi, multe instituţii penitenciare fiind în curs de renovare sau fiind chiar
renovate, în scopul de a oferi condiţii cât mai apropiate de standardele prevăzute în acest sens.

Deşi mai există lacune şi nu fiecare penitenciar din ţară oferă condiţii de trai conform
normelor internaţionale, nu pot fi trecute cu vederea eforturile ANP, care întreprinde permanent
un şir de acţiuni concrete orientate spre soluţionarea problemelor care ţin de condiţiile de
detenţie şi de îmbunătăţire a situaţiei sub acest aspect.

Acţiunile desfăşurate sunt insuficiente pentru a realiza măsurile din planurile şi

strategiile naţionale şi pentru a asigura minimumul de exigenţă prevăzute de standardele
internaţionale. Spre exemplu, conform Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planului
de măsuri pe anii 2004-2020, pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar,
aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr. 1624 din 31.12.2003, sînt planificate un complex de
măsuri ce presupun: reconstrucția blocurilor locative din penitenciare, reconstrucţia sistemelor de
încălzire, de aprovizionare cu apă potabilă, de epurare a apelor reziduale, de reparaţie a reţelelor
electrice, îmbunătăţirea asistenţei medicale, dotarea bibliotecilor cu fond de carte, pregătirea
profesională a colaboratorilor etc.

Odată cu aderarea la Consiliul Europei şi la alte organisme internaţionale ce activează în

domeniul ocrotirii drepturilor omului, Republica Moldova şi-a asumat obligaţia de a crea condiţii
adecvate de detenţie.

Unul din obiectivele reformării sistemului penitenciar prin aplicarea standardelor

europene minime de detenţie este perfecţionarea cadrului normativ. În acest sens, noua legislaţie
execuţional-penală a RM prevede condiţii de deţinere care ar fi apropiate celor stipulate de actele
internaţionale. Astfel, conform Concepţiei reformării sistemului penitenciar pe anii 2004-2020,
este necesară crearea condiţiilor decente de detenţie a deţinuţilor, respectînd normele de cazare,
de satisfacere a necesităţilor de hrană şi îmbrăcăminte.

De asemenea, sînt prevăzute executarea măsurilor de ordin tehnico-genistic,

modernizarea sistemului de încălzire, iluminare, aerisire, aprovizionare cu apă şi canalizare,
igienizarea celulelor etc. Reglementarea juridică a asigurării materiale a deţinuţilor este cuprinsă
în CE al RM (art. 224-233), în Statut (secţiunea 38, 39), în alte acte normative ale Guvernului şi
Ministerului Justiţiei al RM, precum şi ale altor structuri statale.

Asigurarea materială a deţinuţilor se realizează în următoarele direcţii:

– asigurarea materială şi a condiţiilor de trai ale condamnaţilor;

– asigurarea cu îmbrăcăminte şi lenjerie corespunzătoare;

– asigurarea cu hrană;

– organizarea funcţionării reţelei de comerţ şi a altor surse de asigurare materială.

 Crearea unor condiţii materiale şi de trai normale este una din principalele sarcini ale
administraţiei penitenciarului. Trebuie menţionat că nivelul real al dezvoltării bazei comunale şi
tehnico-materiale în majoritatea instituţiilor nu corespundea cerinţelor încă în perioada existenţei
Uniunii Sovietice.

Ca urmare, s-a început construirea activă a căminelor, a încăperilor de producţie etc.

Respectiv, proiectele-tip prevăzute de actele normative nu erau identice. Ele admiteau diferite
combinaţii în dispunerea clădirilor, avînd în vedere relieful localităţii, prezenţa materialului de
construcţie, profilul de producţie. În consecinţă, planurile penitenciarelor s-au dovedit a fi
diferite.

Astfel, penitenciarele din Republica Moldova sînt construite în conformitate cu proiectele

tipice, care trebuie să corespundă şi unor cerinţe generale.

În penitenciar există două zone izolate – locativă şi de producere. În zona locativă se

amenajează imobile separate şi izolate în care sînt amplasate blocurile de detenţie (regim),
celulele izolatorului disciplinar, încăperea de carantină, unitatea medicală. În scopul creării unor
condiţii de trai normale, în zona locativă sînt amplasate cantina, baia, frizeria, spălătoria cu
camera de dezinfectare, atelierele pentru reparaţia încălţămintei şi hainelor, camera pentru
păstrarea obiectelor personale, uscătoria şi alte obiecte de deservire. În zona locativă se
construiesc două puncte de permisie şi control (PPC). PPC exterioare se construiesc la intrarea
pe teritoriul zonei locative a penitenciarului. În clădirea PPC se amenajează încăperile pentru
întîlnirile de scurtă şi lungă durată, săli pentru primirea-transmiterea pachetelor şi coletelor,
încăperea pentru verificarea persoanelor ce intră pe teritoriul penitenciarului şi a lucrurilor lor.

Alături de PPC exterior se construiesc încăperi pentru percheziţia condamnaţilor.

Clădirile administrative se construiesc fie într-un bloc cu PPC, fie se amplasează în afara
penitenciarului. PPC interior se amplasează între zona locativă şi de producere. Aici se utilează
încăperi pentru percheziţia condamnaţilor şi încăperea pentru locţiitorul de serviciu al şefului
penitenciarului etc. În afara penitenciarului se amplasează depozitele alimentare, de lubrifiante
etc.

Pe lîngă secţiile (sectoarele) de regim iniţial corespunzătoare penitenciarelor de tip închis

şi semiînchis, precum şi în izolatoarele de urmărire penală se amenajează curţi de plimbare a
deţinuţilor. Conform art. 225 CE al RM, reamenajarea spaţiilor de deţinere existente şi
construirea spaţiilor de deţinere noi se fac cu respectarea prevederilor legislaţiei naţionale şi a
standardelor internaţionale în domeniu. Persoanele condamnate sînt cazate individual sau în
comun. Camerele de cazare şi celelalte încăperi destinate persoanelor condamnate dispun de
iluminat natural şi de instalaţiile necesare asigurării iluminatului artificial corespunzător. Norma
de spaţiu locativ stabilit pentru un condamnat nu poate fi mai mică de 4 m2 .

Condiţiile de cazare în spitalele penitenciare trebuie să corespundă normelor sanitare

stabilite de Ministerul Sănătăţii. În cazul în care capacitatea legală de cazare a penitenciarului
este depăşită, şeful instituţiei are obligaţia de a informa directorul ANP în vederea transferării
persoanelor condamnate în alte penitenciare. Directorul ANP stabileşte dacă transferul se
impune, precizînd penitenciarele în care vor fi transferate persoanele condamnate cu respectarea
cerinţelor prevăzute de CE al aRM.
 În penitenciare deţinuţii sînt cazaţi în celule, a căror amplasare este determinată în funcţie
de tipul penitenciarului, de regimul de deţinere şi de normele de deţinere separată a deţinuţilor.
Numărul maxim de deţinuţi admis pentru deţinere în penitenciar în regimuri separate se
stabileşte de către ministrul Justiţiei.

La luarea deciziei, se ţine seama de condiţiile de menţinere a regimului existent în

penitenciar. Pe perioada rece a anului, în încăperile penitenciarului se menţine o temperatură de
cel puţin plus 18º C, iar în blocurile şi încăperile pentru tratament medical, pentru îngrijirea
femeilor gravide şi creşele pentru copii – de cel puţin plus 20º C. Celulele din blocurile de regim
ale penitenciarelor se amenajează conform normelor prevăzute de anexa nr. 23 şi se asigură cu
obiecte de inventar conform anexei nr. 22 la Statut.

Astfel, iluminarea de zi este asigurată prin instalarea geamurilor, care, în scopul ventilării
celulelor, sînt utilate cu oberliht. La geamuri se instalează suplimentar gratii metalice cu ochi de
grilaj. Uşile celulelor se confecţionează din lemn sau metal şi se utilează cu vizor şi vizetă.
Celulele de locuit sînt amenajate cu vase pentru closet de pardoseală şi lavoare, care sînt instalate
în cabine bine ventilate cu uşi.

De asemenea, încăperile celulelor se amenajează cu sistem de iluminare de bază şi cu

sistem de iluminare de serviciu, cu amplasarea întrerupătoarelor şi aparatelor de protecţie în
afara încăperilor respective. Celulele din blocurile de regim se dotează cu paturi metalice
monoetajate sau bietajate, cu plasă aspră, conform numărului de deţinuţi, cu masă, noptiere,
scaune, difuzor, perdele la geamuri, cuier pentru haine, dulapuri, oglindă montată în perete,
lighean, precum şi alte obiecte pentru igiena personală.

Fiecare deţinut este asigurat cu un loc individual de dormit, pe care se fixează o placă ce
indică numele şi prenumele deţinutului. Celulele izolatoarelor disciplinare sînt amenajate şi
utilate cu obiecte de inventar conform anexelor nr. 24 şi 25 ale Statutului iar cele destinate
deţinerii le izolatoarelor disciplinare se deosebesc printr-un grad de securitate sporit şi un număr
redus al obiectelor de inventar (paturi rabatabile, care se încuie cu lacăt ziua, masă şi scaune
fixate de podea, dulapuri sau poliţe fixate în perete, cuier pentru haine).

Deţinuţilor li se asigură posibilitatea de a-şi satisface nevoile fiziologice în condiţii

curate şi decente după necesitate, precum şi posibilitatea de a face baie sau duş, la temperaturi
admisibile, atît de des cît necesită igiena generală, însă cel puţin o dată pe săptămînă.

Administraţia penitenciarului nu este în drept să solicite deţinutului să se tundă chilug,

decît în cazul prescripţiei medicului.

Generalizarea experienţei înaintate a activităţii instituţiilor penitenciare, a rezultatelor

cercetărilor ştiinţifice în domeniu ne demonstrează că fără crearea unei baze tehnico-materiale
corespunzătoare în scopul asigurării:

– condiţiilor necesare aplicării regimului de deţinere, de privare de libertate;

– cazării, alimentării, igienei, asistenţei medicale;

– folosirii la muncă a celor condamnaţi la pedeapsa închisorii;

– desfăşurării activităţilor cultural-educative;

 – pazei şi supravegherii condamnaţilor

– fără o organizare specială a activităţii secţiilor şi serviciilor nu pot fi realizate în

practică scopurile pedepsei privative de libertate.

Astfel, penitenciarul trebuie să aibă o construcţie specială, cu o structură proprie, care să

asigure toate condiţiile de mai sus, îndeosebi siguranţa deţinerii celor condamnaţi şi să prevină
dezordinea şi evadarea. Penitenciarul trebuie să adăpostească atît deţinuţii, cît şi personalul
penitenciarului.

Prin urmare, penitenciarul trebuie să prezinte o structură corespunzătoare tuturor acestor

cerinţe şi categorii de oameni (pavilioane pentru administraţie, pavilioane pentru deţinuţi,
pavilioane de muncă etc.). Întrucît cei deţinuţi rămîn în penitenciar zi şi noapte, la muncă, odihnă
şi la alte îndeletniciri, penitenciarul trebuie astfel construit încît să corespundă acestor nevoi,
inclusiv să asigure ordinea şi securitatea.

Din considerentele enunţate, la problemele prioritare urmează de referit:

– utilarea penitenciarelor în conformitate cu legislaţia naţională şi cu standardele

internaţionale;

– perfecţionarea bazei tehnico-materiale a penitenciarelor în scopul organizării eficiente a

procesului educativ cu condamnaţii;

– organizarea activităţii secţiilor şi serviciilor penitenciarelor ce asigură executarea

cerinţelor ordinii interioare a instituţiei.

Acţiunile concrete în soluţionarea problemelor enumerate depind de particularităţile

fiecărui penitenciar în parte, ţinîndu-se cont de necesităţile şi de posibilităţile materiale reale.
Tendinţa spre ridicarea limitelor de populare a penitenciarelor Republicii Moldova acutizează şi
mai mult problema dată. În diverse ţări există penitenciare de capacităţi diferite, de la cele mici,
adică de 200-500 locuri, la cele mijlocii, de 500-1000 locuri, pînă la cele mari, de la 1000-2000
pînă la 3000 locuri sau chiar mai mari. Penitenciare din ultima categorie întîlnim în SUA, Marea
Britanie, Canada, Brazilia, Argentina etc.

Dacă din punctul de vedere al costului şi securităţii penitenciarele mari sînt mai
acceptabile, din punct de vedere reeducativ şi al tratamentului, ele sînt criticate în literatura de
specialitate. Astfel, profesorul român Oancea I. aduce următoarele argumente: „Penitenciarele
mici şi mijlocii permit relaţii umane între deţinuţi, posibilităţi de contacte şi cunoaştere ale
acestora cu personalul de supraveghere şi mai ales cu cel medical şi educativ.

Fiind vorba de multe ori de tratamentul individual şi colectiv al condamnaţilor, acesta

poate fi făcut cu mai mult succes în penitenciarele mici, nu în cele mari, unde omul se pierde în
marea masă a celor condamnaţi, unde şi numele condamnatului este înlocuit cu un număr. La
diferite congrese internaţionale în materie, s-au exprimat opinii favorabile penitenciarelor mici şi
mijlocii, de altfel, penitenciarele mari impun o construcţie şi o arhitectură specială de amplasare,
de regulă, în afara localităţilor, ceea ce echivalează cu o marginalizare vădită a condamnaţilor
faţă de societate.
 Desigur, în astfel de penitenciare cu greu se mai poate vorbi de socializarea deţinuţilor”.
Referitor la această problemă, trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte clădirile, s-a constatat că
imobilele mari, cu efective numeroase de condamnaţi, sînt incompatibile cu un tratament
eficient.

Este de preferat ca penitenciarele să deţină un efectiv de condamnaţi de pînă la 200 de

persoane, organizat într-un sistem pavilionar. Poziţia acestor clădiri trebuie să se afle în interiorul
aglomeraţiilor umane (oraşe), evitîndu-se ca pe întreaga perioadă a executării pedepsei închisorii
condamnaţii să încerce un sentiment de exilare, care în mod obişnuit dezvoltă relaţiile agresive.

În acest context, un alt autor român, Gh. Florian, susţine că „Închisorile viitorului vor fi
de mici dimensiuni – 200-300 deţinuţi, deoarece experienţa de pînă acum demonstrează o
deplasare a funcţiilor personalului dinspre cele custodiale spre cele terapeutice, faptul că
atmosfera generală din aşezămînt se apropie mai mult de un cămin decît de o cazarmă militară în
care siguranţa este determinată de programe şi relaţii destinse cu personalul şi mai puţin de
mijloace fizice şi demonstraţii de forţă.

Tot în acest sens pledează şi faptul că într-o instituţie de capacitate redusă deţinuţii au
posibilitatea unui autocontrol mai bun şi o eficienţă mai mare în relaţiile cu anturajul şi nu în
ultimul rînd, faptul că recompensele şi pedepsele acordate de personal devin mai clare, mai
logice şi imediate”.

Instituţiile penitenciare ale Republicii Moldova fac parte din categoriile penitenciarelor
mici şi mijlocii. În aceste condiţii nu este rentabil de a mări capacitatea penitenciarelor vechi,
pentru a reduce suprapopularea lor. Mult mai eficient ar fi constituirea unor penitenciare noi,
moderne. Totodată, suprapopularea penitenciarelor din Republica Moldova a acutizat în mare
măsură problema asigurării deţinuţilor cu condiţii decente pentru trai. Spre exemplu,
„majoritatea deţinuţilor sînt cazaţi în încăperi de tip dormitor (50-90 deţinuţi)”, ceea ce depăşeşte
esenţial normele reglementate de legislaţie şi standardele internaţionale.

Deţinutul este în drept să poarte îmbrăcăminte proprie, asigurîndu-i un aspect decent şi

menţinînd-o în curăţenie. În cazul în care el nu are îmbrăcăminte proprie după anotimp, şi nici
mijloace financiare suficiente, administraţia penitenciarului îi asigură gratuit un set de
îmbrăcăminte de modelul stabilit de către ANP.

De asemenea, fiecare deţinut este asigurat cu pat şi lenjerie de pat, care se schimbă cel
puţin o dată pe săptămînă. Deţinutul este obligat să poarte ecuson, cu excepţia cazurilor în care
se deplasează în afara penitenciarului. O altă direcţie a asigurării materiale a deţinuţilor în
penitenciar este alimentarea lor. Normele de alimentare a deţinuţilor sînt prevăzute de art. 228
CE al RM, de secţiunea 39 din Statut şi de Hotărîrea Guvernului RM nr. 609 din 29 mai 2006
privind normele minime de alimentare zilnică şi obiecte de toaletă şi menaj ale deţinuţilor prin
care sînt prevăzute 6 norme alimentare pentru diferite categorii de deţinuţi.

Conform normelor sus-numite, administraţia penitenciarului asigură condiţii adecvate

pentru prepararea, distribuirea şi servirea hranei potrivit normelor de igienă a alimentaţiei, în
funcţie de vîrstă, starea de sănătate, natura muncii prestate, cu respectarea convingerilor
religioase asumate de către persoana condamnată printr-o declaraţie pe proprie răspundere.
Astfel, deţinuţilor, după consultarea specialiştilor în nutriţie, li se asigură de 3 ori pe zi, la ore
prestabilite, gratuit, hrană caldă din contul mijloacelor bugetului de stat.

Deţinuţilor minori, deţinutelor gravide, mamelor care alăptează minorii, condamnaţilor

care lucrează în condiţii grele şi nocive, persoanelor cu dizabilităţi, precum şi deţinuţilor bolnavi,
conform indicaţiilor medicului, li se stabileşte o raţie alimentară suplimentară. Deţinuţii aflaţi la
tratament în spitale şi staţionare, precum şi alte persoane care, conform avizelor medicale,
necesită alimentare suplimentară sînt asiguraţi cu hrană conform normelor stabilite.

Copiii femeilor deţinute pînă la vîrsta de trei ani sînt asiguraţi cu hrană şi cu cele necesare
conform normelor stabilite pentru copiii din casele de copii. Este interzisă, în calitate de măsură
de constrîngere, reducerea cantităţii, calităţii şi valorii calorice a hranei eliberate deţinutului.
Deţinutului i se asigură acces permanent la apă potabilă. Pe parcursul mai multor ani, alimentaţia
deţinuţilor este insuficientă. Indiferent de circumstanţe, putem menţiona că în ultimii ani
Republica Moldova a înregistrat progrese sub acest aspect. În acest scop, ANP se conduce în
activitatea sa de un plan de acţiuni bine pus la punct în vederea implementării Strategiei de
reformare a sectorului justiţiei.

Astfel, ca reper poate servi o dinamică a activităţii financiare a sistemului penitenciar,

care înregistrează o evoluţie crescîndă în ultimii 5 ani de activitate. Conform prevederilor art.
229 CE al RM, în situaţia în care deţinutul refuză să primească hrana, şeful penitenciarului are
obligaţia să îl audieze de îndată şi să îi solicite o declaraţie scrisă, pentru a cunoaşte motivele
care au determinat luarea acestei hotărîri şi pentru a stabili primele măsuri pentru rezolvarea
situaţiei. Ieşirea din refuzul de hrană se consemnează într-o declaraţie scrisă. În caz de refuz de a
prezenta o declaraţie, acest fapt se consemnează într-un proces-verbal.

Declaraţiile şi procesul-verbal se înaintează, în cel mult 24 de ore, procurorului care

audiază deţinutul. Totodată, şeful penitenciarului ia măsuri pentru ca deţinutul care refuză să
primească hrana să fie separat de ceilalţi deţinuţi, sub supravegherea permanentă a medicului,
care asigură asistenţa medicală corespunzătoare astfel încît viaţa acestuia să nu fie pusă în
pericol. În cazul în care sănătatea sau viaţa deţinutului care se află în greva foamei este expusă
unui pericol grav şi iminent, iar el şi-a pierdut capacitatea de discernămînt şi raţionament lucid,
această stare este confirmată de doi medici, dintre care cel puţin unul nu activează în sistemul
penitenciar, apoi se permite aplicarea alimentaţiei pentru remedierea sănătăţii şi salvarea vieţii
lui.

Alimentaţia se aplică pe întreaga perioadă a lipsei la deţinut a capacităţii de discernămînt

şi raţionament lucid. În scopul organizării funcţionării reţelei de comerţ, în penitenciare sînt
create magazine, a căror frecventare este admisă în orele fixate în programul zilei. Modul şi
ordinea procurării produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate sînt stabilite de către
şeful penitenciarului.

Astfel, deţinutul poate procura, suplimentar la raţia alimentară gratuită, produse

alimentare şi obiecte de primă necesitate din mijloacele băneşti obţinute din munca prestată în
timpul detenţiei, din pensia sau din indemnizaţiile primite, precum şi din alte mijloace băneşti
aflate pe contul său de peculiu, cu excepţia mijloacelor păstrate nelegitim şi ridicate.
 Deţinuţii minori, persoane cu dizabilităţi, pensionarii, deţinutele gravide şi care au cu sine
copii, suplimentar la raţia alimentară gratuită, pot folosi, fără restricţii, banii aflaţi pe contul lor
de peculiu pentru procurarea produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate. Este
interzisă scoaterea preveniţilor, condamnaţilor la pedeapsa detenţiei pe viaţă, condamnaţilor
aflaţi în regim iniţial de detenţie în penitenciarele de tip închis şi semiînchis, precum şi în regim
comun de detenţie în penitenciarele de tip închis pentru procurarea produselor alimentare şi de
primă necesitate. Pentru categoriile respective, produsele alimentare şi obiectele de primă
necesitate sînt procurate de către personalul penitenciar.

În acest scop, fiecărui deţinut care dispune de dreptul de a procura produse alimentare şi
obiecte de primă necesitate i se eliberează formulare de cerere, care, după completare, sînt
predate administraţiei. Marfa procurată se înmînează deţinutului contra semnătură. Procurarea
produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate se efectuează după necesitate, dar cel
puţin o dată pe lună. Modul de autorizare şi funcţionare a magazinelor (gheretelor) în instituţiile
penitenciare este aprobat de către ANP, cu respectarea legislaţiei în vigoare ce reglementează
activităţile comerciale practicate de către acestea.

§ 2. Asistenţa medicală în penitenciare

Asistenţa medicală a deţinuţilor este reglementată de art. 230-233 CE al RM şi de

secţiunea 41 din Statut. În penitenciar deţinutului îi este garantat dreptul la asistenţă medicală,
care se acordă ori de cîte ori este necesar sau la cerere, de către un personal calificat, în mod
gratuit.

Deţinuţii beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală şi de medicamente în volumul

stabilit de Programul unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, în conformitate cu
legislaţia în vigoare. Orice penitenciar trebuie să aibă la dispoziţie serviciul medical constituit
din cel puţin un medic generalist, un medic stomatolog şi un medic psihiatru. În penitenciarele cu
capacitatea de detenţie de 100 şi mai multe locuri, pe lîngă unitatea medicală, sînt create centre
curative staţionare. Primirea pacienţilor şi acordarea asistenţei medicale se efectuează în unitatea
medicală a instituţiei penitenciare după înscrierea prealabilă a acestora şi conform unui grafic
aprobat de şeful penitenciarului (cu excepţia cazurilor de urgenţă).

Deţinuţii beneficiază de asistenţă terapeutică, chirurgicală, psihiatrică şi stomatologică.

Pe cont propriu, condamnatul, cu acordul administraţiei penitenciare, iar prevenitul – cu acordul
administraţiei penitenciare şi al organului de urmărire penală, al judecătorului de instrucţie sau al
instanţei de judecată, pot beneficia şi de serviciile unui medic privat.

Deţinuţii bolnavi care au nevoie de intervenţie medicală specializată de urgenţă sînt

transferaţi neîntîrziat, sub pază şi supraveghere, în instituţiile medicale specializate ale sistemului
penitenciar sau în instituţiile curative publice ale Ministerului Sănătăţii. În caz de transfer într-o
instituţie curativă, durata tratamentului deţinutului se include în termenul deţinerii.

Examenul medical al deţinutului se efectuează în condiţii de confidenţialitate la primirea

în penitenciar şi, în timpul executării pedepsei, la solicitare şi în mod periodic, însă cel puţin o
dată la 6 luni.
 La sosirea în penitenciar, condamnatul, în termen de pînă la 24 de ore, este examinat în
vederea constatării existenţei leziunilor corporale sau altor urme de violenţă şi, în termen de pînă
la 15 zile, este chestionat şi supus examenului medical şi igienizării sanitare în încăperile de
carantină ale penitenciarului. În cazul în care se constată urme de violenţă, tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante ori de alte rele tratamente sau persoana condamnată acuză
violenţă, medicul care efectuează examenul medical are obligaţia de a consemna în fişa medicală
cele constatate şi declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea sau cu orice altă
agresiune şi de a anunţa imediat şeful instituţiei penitenciare, care sesizează procurorul şi
Avocatul Poporului sau, în cazurile privind condamnații minori, Avocatul Poporului pentru
drepturile copilului în termen de 24 de ore. Persoana condamnată are dreptul de a cere să fie
examinată, din cont propriu, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar,
indicat de aceasta sau de un medic legist.

Constatările medicului din afara sistemului penitenciar se consemnează în fişa medicală a

persoanei condamnate, iar certificatul medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce
persoana condamnată a luat cunoştinţă de conţinutul său, contra semnătură. În temeiul hotărîrii
comisiei medicale specializate a penitenciarului, create prin dispoziţia şefului instituţiei şi
coordonate cu Direcţia medicală a ANP, deţinuţii bolnavi de tuberculoză, boli venerice,
alcoolism, narcomanie sau toxicomanie sînt supuşi tratamentului obligatoriu.

Deţinutul este obligat să suporte cheltuielile legate de tratamentul automutilării

intenţionate, cu excepţia cazurilor în care sănătatea sau viaţa deţinutului este expusă unui pericol
grav şi iminent, iar el şi-a pierdut capacitatea de discernămînt şi raţionament lucid.

Deţinuţii care suferă de boli sau deficienţe psihice se iau în evidenţă şi se tratează în
instituţiile curative specializate sub supravegherea strictă a medicilor. În unităţile medicale ale
penitenciarelor se efectuează:

– examenul clinic şi supravegherea deţinuţilor în scopul aplicării terapiei raţionale şi

determinării capacităţii lor de muncă;

– tratamentul ambulatoriu şi staţionar, somatic şi specializat, prin metodele şi mijloacele

recomandate de indicaţiile instructiv-metodice ale Ministerului Sănătăţii.

– În cazul unei boli grave sau constatării că persoana condamnată a fost supusă la tortură,
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ori alte rele tratamente, administraţia
penitenciarului asigură înştiinţarea imediată despre acest fapt, telegrafic ori pe altă cale, a
familiei sau a altor persoane apropiate condamnatului.

Serviciul medical al penitenciarului sau medicul care lucrează în penitenciar este obligat
să verifice sistematic:

– cantitatea, calitatea, prepararea şi servirea hranei;

– starea sanitaro-igienică a încăperilor şi a teritoriului penitenciarului;

– starea şi curăţenia îmbrăcămintei, a aşternutului deţinuţilor, corespunderea lor

anotimpului.
 Şeful penitenciarului este obligat să ia cunoştinţă de raportul şi de recomandările
medicului şi ale serviciului medical şi să întreprindă urgent măsurile necesare. Dacă şeful
penitenciarului consideră că în cadrul penitenciarului respectarea recomandărilor este imposibilă
sau că acestea sînt inacceptabile, el prezintă ANP un raport, cu anexarea opiniei medicului sau a
serviciului medical.

§ 3. Condiţiile de întreţinere a deţinuţilor în spitalele penitenciare

Modul şi condiţiile de întreţinere a deţinuţilor în spitalele penitenciare sînt reglementate

de Statut (secţiunea 42, 43) şi de alte acte normative. În Republica Moldova funcţionează un
spital penitenciar (nr. 16) situat în comuna Pruncul, municipiul Chişinău.

În spitalele penitenciare se deţin separat următoarele categorii de deţinuţi:

– minorii de adulţi;

– deţinutele de sex feminin de deţinuţii de sex masculin;

– preveniţii de condamnaţi;

– condamnaţii la detenţiune pe viaţă; deţinuţii cu comportament violent care necesită

izolare;

– deţinuţii izolaţi din motive de securitate.

Persoanele bolnave sînt repartizate şi deţinute în saloane special utilate conform

categoriei penitenciarului stabilit prin sentinţă sau a izolatorului de urmărire penală, după caz.
Indiferent de tipul regimului şi de termenul de pedeapsă ispăşit, deţinuţilor li se permite să
procure produse alimentare şi obiecte de primă necesitate în magazinul instituţiei pe mijloacele
băneşti aflate pe conturile lor de peculiu, precum şi să primească colete şi pachete cu provizii. De
asemenea, deţinuţilor aflaţi în spitalele penitenciare li se acordă întrevederi de scurtă şi de lungă
durată conform regulilor generale, cu excepţia preveniţilor şi condamnaţilor bolnavi de
tuberculoză în formă activă cărora întrevederi de lungă durată nu li se acordă. Întrevederile de
scurtă durată şi de lungă durată sînt acordate de către şeful spitalului penitenciar, conform
normelor stabilite pentru categoriile de penitenciar în care trebuiau să fie deţinute persoanele
respective. În caz de deces, îmbolnăvire gravă care periclitează viaţa deţinutului, de rănire sau
mutilare a acestuia, şeful instituţiei anunţă rudele apropiate şi le acordă posibilitatea de a-l vedea.
O astfel de vizită nu va fi inclusă în numărul de întrevederi.

Dacă deţinuţii sînt transferaţi în instituţiile curative în legătură cu automutilarea sau

simularea unei maladii, timpul aflării lor în instituţia curativă nu se include în termenul de
executare a sancţiunii disciplinare aplicate anterior. În instituţiile curative care au în structura lor
secţii de psihiatrie şi boli contagioase se stabileşte un regim care asigură izolarea bolnavilor şi
supravegherea permanentă a comportamentului tuturor categoriilor de deţinuţi.

Deţinuţii care încalcă disciplina în instituţiile curative penitenciare poartă răspundere

deplină stabilită de CE al RM. Persoanele aflate în izolatoare disciplinare sînt asigurate cu
lenjerie de pat, primesc hrană conform normei stabilite pentru spital şi dispun de dreptul la
plimbare zilnică cu durata de pînă la 2 ore. Izolatoarele disciplinare ale instituţiilor curative
penitenciare se amenajează conform cerinţelor generale prevăzute de Statut şi sînt zilnic vizitate
de lucrătorii medicali, cu efectuarea indicaţiilor prescrise de medicul curant.

Deţinuţii care încalcă sistematic regimul de detenţie în spitalul penitenciar sînt externaţi din
instituţia curativă şi transferaţi la locul de deţinere numai în cazurile în care aceste acţiuni nu sînt
susceptibile să pericliteze viaţa şi sănătatea bolnavului sau a celor care îl înconjoară.

Tema 12

EXECUTAREA PEDEPSEI ÎN DIFERITE TIPURI DE INSTITUŢII PENITENCIARE

§ 1. Modul şi condiţiile de detenţie în penitenciarele de tip deschis

 Potrivit art. 72. alin. (2) CP al RM, în penitenciarele de tip deschis îşi execută pedeapsa
persoanele condamnate pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă. Condamnaţii sînt deţinuţi fără
pază, dar sub supraveghere, în scopul prevenirii comiterii de noi crime şi delicte, precum şi
asigurării îndeplinirii de către condamnaţi a obligaţiunilor lor.

Fiecărui condamnat i se eliberează legitimaţie de model stabilit, semnată de şeful

penitenciarului sau de adjunctul acestuia. În Republica Moldova, penitenciare de tip deschis nu
funcţionează, însă sînt create sectoare separate în alte tipuri cum ar fi sectorul de tip deschis de
pe lîngă Penitenciarul nr.1 – Taraclia pentru deţinerea condamnaţilor de gen masculin, cu
dislocarea acestuia în oraşul Basarabeasca.

În conformitate cu art. 249 alin. (2) CE al RM, penitenciarele de tip deschis au trei
regimuri de deţinere: iniţial, comun şi de resocializare. Regimul iniţial este destinat deţinerii
condamnaţilor plasaţi pentru prima oară în penitenciar după rămînerea definitivă a sentinţei. Ei
sînt ţinuţi în încăperi complet izolate, care se încuie în perioada de la stingere pînă la deşteptare.
În intervalul de timp de la deşteptare pînă la stingere condamnaţii se pot deplasa liber pe
teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administraţia instituţiei penitenciare.

În regim iniţial, condamnaţii se află timp de pînă la o lună din ziua intrării în penitenciar.
Condamnaţii care execută pedeapsa în regim iniţial sînt în drept (art. 249 alin. (2) CE):

a) să se deplaseze liber, în intervalul de timp de la deşteptare pînă la stingere, pe teritoriul

penitenciarului în limitele sectorului de detenţie;

b) să aibă asupra lor şi să utilizeze obiecte de valoare şi bani;

După expirarea termenului de o lună din ziua intrării în penitenciar, condamnaţii pot fi
transferaţi în regimul comun de deţinere, luîndu-se în considerare perioada aflării lor în
carantină.

În regim comun, suplimentar la drepturile avute în regim iniţial de deţinere, conform art.
249 alin. (3) CE, condamnaţii:

a) pot fi antrenaţi în muncă în afara penitenciarului fără supraveghere;

b) pot beneficia de o deplasare de scurtă durată în condiţiile art. 217 CE. Transferul
condamnatului în regim de resocializare se efectuează cu cel puţin 6 luni înaintea expirării
termenului pedepsei în condiţiile stabilite de art. 282 alin. (1) CE.

Cu permisiunea administraţiei penitenciare, condamnaţii pot să se deplaseze fără

supraveghere în afara penitenciarului dacă acest lucru este necesar în legătură cu munca
executată, instruirea sau în legătură cu survenirea unor situaţii personale excepţionale.

Ei pot să expedieze scrisori şi să primească pachete cu provizii, colete, banderole, să

utilizeze banii şi să aibă întrevederi fără nici o restricţie. În acelaşi penitenciar, la regim de
resocializare, pot fi deţinuţi condamnaţi bărbaţi şi femei. În funcţie de comportamentul,
atitudinea sa faţă de muncă etc., administraţia instituţiei penitenciare poate permite
condamnatului aflat în regim de resocializare de a locui într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul
penitenciarului sau în afara penitenciarului în spaţii situate în raza a 25 km de penitenciar.
 O astfel de permisiune este acordată prin decizia şefului penitenciarului în baza unei
cereri scrise a condamnatului. Condamnaţii care beneficiază de dreptul de a locui cu familia lor
în penitenciar sau în afara penitenciarului au dreptul:

– cu permisiunea administraţiei, de a locui în case proprii, în apartamente sau în alte

spaţii închiriate (inclusiv cele închiriate de la penitenciare);

– de a se deplasa liber, de a purta haine civile cu condiţia de a avea asupra lor legitimaţia
respectivă de modelul stabilit în anexa nr. 16 la Statut;

– de a se ocupa cu agricultura, cu creşterea păsărilor şi vitelor;

– de a deţine obiecte de valoare şi bani, folosindu-i fără nici o restricţie.

Apelul condamnaţilor este efectuat de ofiţerul de serviciu, precum şi de şefii de sectoare

şi colaboratorii serviciului regim şi supraveghere cel puţin de două ori pe zi la ora stabilită de
programul zilnic. În caz de necesitate, apelul condamnaţilor poate fi efectuat în orice timp la
obiectivele de muncă şi la locul lor de trai sau la locul de trai al familiilor acestora. Condamnaţii
care locuiesc cu familiile, cel puţin o dată la zece zile, la ora stabilită, sînt obligaţi să se prezinte
personal pentru înregistrare în unitatea de serviciu a penitenciarului.

Ordinea interioară a penitenciarelor de tip deschis se stabileşte în funcţie de condiţiile

locale, de caracterul producerii, precum şi de alte particularităţi şi se anunţă prin ordinul şefului
penitenciarului.

În plus la drepturile şi obligaţiile prevăzute în secţiunea 9 din Statut, condamnaţii

respectivi au următoarele:

a) drepturi (secţiunea 15 din Statut):

– în orele de la deşteptare pînă la stingere, să se deplaseze liber pe întreg teritoriul

penitenciarului;

– cu permisiunea administraţiei, să se deplaseze fără supraveghere în afara teritoriului,

dar în limitele Republicii Moldova, dacă acest lucru este necesar în legătură cu munca executată
sau studiile;

– în afara penitenciarului să nu poarte semne distinctive pe piept;

– să poarte haine civile, să deţină obiecte de valoare şi bani, folosindu-i fără nici o
restricţie;

– din momentul sosirii în penitenciar, să expedieze şi să primească banderole, colete,

pachete, transferuri de bani fără limită;

– cu permisiunea administraţiei şi la existenţa condiţiilor, să locuiască pe teritoriul

penitenciarului cu familiile lor;

– cu permisiunea administraţiei penitenciare, să locuiască cu familiile lor în apartamente

în apropierea dislocării penitenciarului;
 – în regim comun şi de resocializare, cu permisiunea administraţiei penitenciare şi în baza
contractului încheiat de aceasta, să fie angajaţi la muncă la diverse persoane fizice sau juridice
situate în afara penitenciarului;

– să primească pentru lucrul prestat remuneraţie în baza tarifelor şi normelor stabilite de

legislaţia muncii în vigoare. Utilizarea muncii condamnaţilor, retribuirea muncii şi reţinerile din
salariu se realizează conform prevederilor art. 234-238 ale CE al RM şi altor acte normative care
reglementează munca deţinuţilor;

– să beneficieze, pe cont propriu, de asistenţă medicală în instituţiile curative publice;

– să se folosească de bunurile lor în ordinea stabilită de lege;

– în conformitate cu legislaţia în vigoare, să se căsătorească (divorţeze), cu înscrierea

obligatorie în dosarul personal şi în legitimaţia lui despre schimbarea stării familiale;

– să aibă în propria folosinţă televizoare, aparate radio şi computere (fără dreptul

accesării internetului);

– în conformitate cu art. 217, 237 şi 249 ale CE al RM, să plece în afara dislocării
penitenciarului în concedii de muncă şi de scurtă durată. Timpul aflării condamnatului în afara
penitenciarului se include în termenul de ispăşire a pedepsei;

b) Obligaţii (secţiunea 15 din Statut):

– în lipsa familiei, să locuiască în blocurile de detenţie ale penitenciarului;

– din momentul stingerii şi pînă la deşteptare să se afle la locurile lor de odihnă, excepţie
făcînd cazurile prevăzute de programul zilei.

c) Interdicţii (secţiunea 15 din Statut):

– să părăsească fără permisiune teritoriul penitenciarului sau locul de trai şi de muncă;

– să procure, păstreze, transmită, fabrice toate felurile de arme de vînătoare, de foc şi

gaze, muniţii la ele, arme albe, substanţe otrăvitoare şi explozive, precum şi mijloace de
transport;

– să procure, transmită, păstreze, fabrice sau consume băuturi alcoolice, substanţe

narcotice şi toxice;

– să se folosească de legătură radiotelefonică (mobilă) şi Internet cu excepţia

condamnaţilor care benificiază de dreptul de a locui în afara penitenciarului;

– să participe la alegeri, referendumuri, greve, demonstraţii;

– să poarte, păstreze, folosească ţinută (uniformă şi semne de distincţie) militară sau a

serviciilor speciale;

– să practice jocuri de noroc.

 § 2. Modul şi condiţiile de detenţie în penitenciarele de tip semi-închis

În penitenciarul de tip semiînchis își execută pedeapsa persoanele condamnate la

închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave săvîrşite cu intenţie. Condamnaţii
sînt deţinuţi sub pază şi supraveghere permanentă. Penitenciarele de tip semiînchis sînt:
Penitenciarul nr. 4 – Cricova, Penitenciarul nr. 8 – Tighina, Penitenciarul nr. 18 – Brăneşti în
care se deţin la data de 01.04.2016 un număr de 1602 de condamnaţi.

Conform prevederilor art. 219 alin. (2) CE al RM, condiţiile ispăşirii pedepsei închisorii
în penitenciarele de tip semiînchis se divizează în iniţiale comune şi de resocializare.
Diferenţierea condamnaţilor care îşi ispăşesc pedeapsa în diferite regimuri de deţinere, în funcţie
de asprimea condiţiilor de deţinere în instituţia penitenciară, are o mare importanţă.

Ea permite administraţiei penitenciarului să reacţioneze la timp şi obiectiv la

comportamentul deţinuţilor, pe calea transferării lor de la unele condiţii de detenţie la altele.
Perspectiva de a fi transferat la condiţii mai uşoare de detenţie este un factor stimulativ pentru
corijarea condamnaţilor. În cele din urmă, diferenţierea condiţiilor de deţinere în cadrul fiecărei
instituţii penitenciare facilitează adaptarea socială a persoanelor care urmează a fi eliberate212.
Astfel, se realizează principiile diferenţierii, individualizării şi planificării executării pedepselor
penale, aplicării raţionale a mijloacelor de corijare a condamnaţilor prevăzute la art. 167 alin. (1)
CE. Executarea pedepsei în penitenciarul de tip semiînchis se efectuează în conformitate cu
prevederile art. 250 CE al RM.

Referindu-ne la condiţiile concrete de deţinere în instituţiile penitenciare de tip

semiînchis, putem menţiona că în regim iniţial sînt deţinuţi condamnaţii veniţi în penitenciar
după rămînerea definitivă a sentinţei. Ei sînt ţinuţi în încăperi complet izolate cu cel mult 4 locuri
şi pot fi antrenaţi în munci care nu necesită ieşire din penitenciar.

Condamnaţii beneficiază de plimbări zilnice cu durata de 1 oră. În regim iniţial,

condamnaţii se află timp de pînă la 3 luni din ziua intrării în penitenciar. În regim comun,
suplimentar la condiţiile regimului iniţial, condamnaţii sînt în drept, în intervalul de timp de la
deşteptare pînă la stingere, să se deplaseze liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite
de administraţia penitenciarului, de asemenea, să fie antrenaţi în munci în afara penitenciarului,
cu condiţia asigurării supravegherii permanente.

Transferul condamnatului în regim de resocializare se efectuează cu cel puţin 6 luni

înaintea expirării termenului pedepsei, în condiţiile stabilite de art. 282 alin. (1) CE al RM. În
regim de resocializare, suplimentar la condiţiile regimului comun, condamnaţii: a) sînt în drept
de a avea asupra lor şi de a utiliza obiecte de valoare şi bani; b) pot fi antrenaţi în muncă în afara
penitenciarului fără supraveghere; c) pot beneficia de o deplasare de scurtă durată în condiţiile
art. 217 CE al RM.

În regim comun şi în regim de resocializare, condamnaţii pot fi antrenaţi în munci în

afara penitenciarului dacă dispun de dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire, în condiţiile
prevăzute la art. 216 CE al RM.

§ 3. Modul şi condiţiile de detenţie în penitenciarele de tip închis

 Penitenciarul de tip închis este destinat deţinerii infractorilor mai periculoşi cărora le este
prevăzută o pedeapsă mai aspră pentru infracţiunile săvîrşite, precum şi deţinerii condamnaţilor
la detenţiune pe viaţă.

Penitenciarele de tip închis sînt: Penitenciarul nr. 1 – Taraclia, Penitenciarul nr. 3 –

Leova, Penitenciarul nr. 6 – Soroca, Penitenciarul nr. 9 – Pruncul, Penitenciarul nr. 15 – Cricova.
Aici se deţineau la data de 01.04.2019, 3048 condamnaţi.

Conform art. 72 alin. (4) CP al RM, în penitenciarul de tip închis îşi execută pedeapsa
persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,
precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni ce constituie recidivă. Teritoriul penitenciarului
de tip închis urmează a fi îngrădit cu un zid de piatră sau cărămidă înalt de cel puţin 4,5 metri şi,
de asemenea, cu un zid care desparte zona de regim de alte teritorii.

Executarea pedepsei în penitenciarul de tip închis se efectuează în conformitate cu

prevederile art. 251 CE al RM. Condamnaţii sînt deţinuţi sub pază şi supraveghere permanentă.
În regim iniţial sînt deţinuţi condamnaţii veniţi în penitenciar după rămînerea definitivă a
sentinţei. Ei sînt ţinuţi în încăperi complet izolate cu cel mult 2 locuri care sînt încuiate
permanent, pot fi antrenaţi în munci care nu necesită ieşire din penitenciar. În unele situaţii
numai prin decizia şefului penitenciarului, coordonată cu procurorul, condamnaţii pot să fie
deţinuţi în celule de o singură persoană.

Prin unele situaţii se înţelege, de exemplu, apariţia pericolului pentru viaţa condamnatului
sau cauzarea unor daune sănătăţii lui, prezenţa cererii condamnatului privind transferarea în
camera de o singură persoană etc. Repartizarea condamnaţilor prin celule se înfăptuieşte în
conformitate cu art. 200 CE al RM. În afară de aceasta, condamnaţii se deţin separat în funcţie de
diferite criterii stipulate la art. 205 CE al RM.

În scopul păstrării sănătăţii, condamnaţii beneficiază de plimbări zilnice în aer liber pe

timp de zi, în locuri special amenajate pentru aceasta în penitenciar, cu durata de 1 oră. În timpul
plimbării condamnaţii sînt obligaţi să respecte strict ordinea stabilită, iar în cazul în care aceasta
este încălcată, plimbarea poate fi întreruptă. În regim iniţial, condamnaţii se află timp de pînă la
6 luni din ziua intrării în penitenciar.

În regimul comun de deţinere, condamnaţii în perioada de la stingere pînă la deşteptare

sînt ţinuţi în încăperi complet izolate cu cel mult 4 locuri care se încuie. În intervalul de timp de
la deşteptare pînă la stingere se pot deplasa liber în zona locativă şi în încăperile de uz comun ale
secţiei cu regim comun, de asemenea, pot fi antrenaţi în munci care nu necesită ieşire din
penitenciar, precum şi în munci în afara penitenciarului, cu condiţia asigurării pazei şi
supravegherii permanente (art. 251 CE).

În regimul de resocializare, în perioada de la stingere pînă la deşteptare condamnaţii sînt

ţinuţi în încăperi complet izolate care se încuie. În intervalul de timp de la deşteptare pînă la
stingere se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administraţia
instituţiei penitenciare. Transferul condamnatului în regim de resocializare se efectuează cu cel
puţin 6 luni înaintea expirării termenului pedepsei în condiţiile stabilite de art. 282 alin. (1) CE al
RM. În regim comun şi în regim de resocializare, condamnaţii pot fi antrenaţi în munci în afara
penitenciarului dacă dispun de dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire, în condiţiile
prevăzute la art. 216 CE al RM. Faţă de condamnaţii ce se deţin în penitenciarele de tip închis se
aplică măsurile de stimulare şi de sancţionare prevăzute la art. 243 şi 246 CE al RM.

Aceasta permite administraţiei să influenţeze activ asupra conştiinţei condamnatului şi să

obţină atingerea scopurilor pe care şi le-a propus pedepsa.

După cum am menţionat, în penitenciarele de tip închis îşi execută pedeapsa şi cei
condamnaţi la detenţie pe viaţă. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă reprezintă cel mai
sever mod de privaţiune de libertate. În Republica Moldova, la data de 01.04.2019, erau deţinute
111 persoane condamnate la detenţiune pe viaţă.

Detenţia pe viaţă a fost introdusă în Codul penal al Republicii Moldova ca pedeapsă

principală în urma abolirii pedepsei cu moartea. Abolirea pedepsei cu moartea este determinată
şi de art. 24 al Constituţiei Republicii Moldova. Detenţia pe viaţă este prevăzută ca măsură
excepţională pentru infracţiuni excepţional de grave şi nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.

Potrivit art. 71 CP, detenţia pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului pe tot
restul vieţii. Pedeapsa detenţiei pe viaţă se execută în conformitate cu condiţiile stabilite pentru
executarea pedepsei închisorii de CE al RM şi de Statutul executării pedepsei de către
condamnaţi, într-un penitenciar special de tip închis, în regim iniţial, comun, şi înlesnit cu
particularităţile stabilite în art. art. 257, 2571 CE al RM.

Condamnaţii la detenţiune pe viaţă, pe parcursul executării pedepsei, poartă haine de

model stabilit. În cazurile în care condamnatul urmează a ieşi din instituţia penitenciară, în
legătură cu transferarea sau escortarea în altă instituţie penitenciară, în instanţa de judecată ori în
alte cazuri prevăzute de legislaţie, acestuia i se permite să poarte îmbrăcăminte personală sau alte
haine care nu atrag atenţia. Condamnaţii execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă în încăperi izolate,
sub o permanentă supraveghere vizuală şi/sau electronică.

La solicitarea condamnatului sau în alte situaţii necesare la apariţia pericolului pentru

securitatea personală a condamnatului ori în scopul prevenirii unor noi infracţiuni sau conform
indicaţiilor medicale, prin decizia motivată a şefului penitenciarului, condamnatul poate fi
deţinut în cameră de unul singur. În regim iniţial, condamnatul la detenţiune pe viaţă se află timp
de 10 ani din ziua intrării în penitenciar.

În funcţie de personalitatea, comportamentul condamnatului şi gradul de pericol posibil

din partea acestuia, termenul menţionat poate fi redus, cu transferarea condamnatului în regim
comun, prin decizia directorului Departamentului instituţiilor penitenciare, luată în temeiul
hotărîrii comisiei înfiinţate în penitenciar în componenţa enunţată la art. 219 CE al RM.
Condamnaţii la detenţiune pe viaţă: a) sînt repartizaţi în încăperi izolate cu cel mult 2 locuri; b)
pot fi antrenaţi în munci care nu necesită ieşirea din camerele de detenţie; c) beneficiază de
dreptul la plimbări zilnice cu o durată de pînă la 2 ore, într-un loc special amenajat.

Durata plimbărilor se stabileşte de administraţia penitenciarului, în funcţie de programul

zilnic, de condiţiile meteorologice, de limita completării şi de alte circumstanţe relevante.
Plimbările condamnaţilor la detenţiune pe viaţă se efectuează sub supraveghere permanentă. În
regim comun, condamnaţii la detenţiune pe viaţă: a) sînt repartizaţi în încăperi izolate cu cel mult
patru locuri; b) pot fi antrenaţi în munci care nu necesită ieşire din sectorul de deţinere sau în
ateliere special amenajate în acest scop, cu condiţia asigurării supravegherii permanente, în
funcţie de existenţa locurilor de muncă şi condiţiile detenţiei; c) în condiţiile prevăzute la art.
2571 alin. (2) lit. c) CE al RM, beneficiază de dreptul la plimbări zilnice de pînă la 3 ore; d) au
dreptul la întrevederi de lungă durată în condiţiile stabilite pentru persoanele condamnate.
Transferul condamnatului la detenţiune pe viaţă din regim comun în regim înlesnit se efectuează
la momentul executării efective a termenului pedepsei, care îi dă posibilitatea solicitării liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen în condiţiile art. 91 alin. (5) CP al RM. În regim
înlesnit, suplimentar la condiţiile regimului comun, condamnaţii pot avea întîlniri nelimitate cu
colaboratorii serviciului de probaţiune care îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială a
instituţiei penitenciare şi beneficiază de dreptul la o întrevedere de lungă durată pe trimestru, în
condiţiile art. 2571 alin. (3) CE al RM, cu o durată de pînă la 48 de ore. În cazul în care încalcă
regimul de deţinere, condamnatul transferat în regim comun sau în regim înlesnit poate fi
transferat în regim iniţial sau, după caz, comun în condiţiile prevăzute de capitolul XXII
secţiunea a 5-a CE al RM.

Detenţiunea pe viaţă se poate aplica numai în calitate de pedeapsă principală. Ea se deosebeşte

de pedeapsa închisorii prin faptul că condamnatul nu poate fi liberat. Totuşi legislaţia admite
liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen în cadrul detenţiunii pe viaţă în cazul în
care instanţa de judecată va considera că nu mai există necesitatea executării în continuare a
pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv cel puţin 30 de ani de închisoare (art. 91
alin. (5) CP al RM).

Tema 13.

Modul şi condiţiile de detenţie în izolatoarele de urmărire penală

Potrivit art. 185 alin. (1) CPP al RM, arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului,
învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi condiţiile prevăzute de lege. Conform art.
305 din CE al RM, în izolatoarele de urmărire penală se deţin:
 (1) În locurile de arest preventiv sînt deţinute persoanele arestate în temeiul hotărîrii
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată.

(2) În locurile de arest preventiv pot fi deţinute, de asemenea:

a) persoanele condamnate la pedeapsa închisorii şi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă în

privinţa cărora hotărîrea nu este definitivă;

b) persoanele condamnate la pedeapsa închisorii şi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pînă la

trimiterea lor sub escortă în locurile de executare a pedepsei;

c) persoanele lăsate, în modul stabilit de legislaţie, în locul de arest preventiv pentru a

îndeplini lucrări de deservire gospodărească;

d) persoanele lăsate în locul de arest preventiv sau transferate în acest loc din locurile de
executare a pedepsei pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală în procese penale ori în
legătură cu judecarea cauzelor în instanţele de judecată;

e) condamnaţii escortaţi aflaţi în tranzit. Izolatoare de urmărire penală sînt: Penitenciarul

nr. 5 – Cahul, Penitenciarul nr. 11 – Bălţi, Penitenciarul nr. 12 – Tighina, Penitenciarul nr. 13 –
Chişinău, Penitenciarul nr. 17 – Rezina, în total în izolatoarele de urmărire penală se deţin, la
01.04.2019, 2372 persoane.

În locurile de arest preventiv se deţin separat: a) femeile – de bărbaţi; b) minorii – de

adulţi; c) persoanele care pentru prima dată se află sub arest preventiv – de persoanele care
anterior au fost deţinute în penitenciare; d) persoanele bănuite, învinuiţii sau inculpaţii de
săvîrşirea infracţiunii – de bănuiţii, învinuiţii sau inculpaţii pentru participaţie la aceeaşi
infracţiune; e) persoanele bănuite sau învinuite de comiterea unor infracţiuni grave, deosebit de
grave şi excepţional de grave – de celelalte persoane; f) persoanele care pînă la arestare au
deţinut funcţii de răspundere în autorităţile publice – de celelalte persoane; g) persoanele care, în
virtutea funcţiilor ocupate anterior, pot fi ameninţate cu răzbunarea – de celelalte persoane; h)
persoanele bolnave de boli infecţioase sau care necesită o îngrijire şi supraveghere medicală
specială – de celelalte persoane; i) persoanele condamnate de persoanele aflate sub arest
preventiv.

Persoanele lăsate, în modul stabilit de lege, în izolatorul de urmărire penală pentru

îndeplinirea lucrărilor de deservire gospodărească a instituţiei se deţin în încăperi separate, izolat
de persoanele aflate sub arest preventiv (art. 309 CE al RM).

Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de libertate aplicată bănuitului,

învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată sau inculpatului în faza judecării
cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată în condiţiile
şi ordinea prevăzute de legea procesual-penală dacă pentru infracţiunea săvîrşită, conform legii
penale, poate fi aplicată pedeapsa închisorii. Persoanele enumerate, cu excepţia celor prevăzute
la lit. e), se deţin în izolatoarele de urmărire penală cu respectarea regimului de deţinere stabilit
de art. 303-310 CE al RM pentru locurile de arest preventiv.

Condamnaţii lăsaţi în locul de arest preventiv pentru a îndeplini lucrări de deservire

gospodărească execută pedeapsa în condiţiile prevăzute pentru regimul comun al penitenciarului
de tip semiînchis. După plasarea în locul de arest preventiv, administraţia completează pentru
fiecare persoană arestată preventiv dosarul personal prevăzut la art. 307 alin. (2) CE al RM, care
cuprinde: datele şi actul de identitate ale persoanei arestate preventiv; fotografii din faţă şi din
profil; copia după hotărîrea prin care s-a dispus arestarea preventivă sau prelungirea arestării
preventive; mandatul de arestare; anul, luna, ziua şi ora la care a început executarea arestării
preventive; cazierul judiciar; fişa dactiloscopică; documentele întocmite în urma examenelor
medicale prevăzute la art. 232 din CE; documentele din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor
prevăzute la art. 209 din CE; documentele referitoare la măsurile luate de către administraţia
locului de arest preventiv cu privire la exercitarea drepturilor persoanei arestate preventiv;
documentele referitoare la aplicarea sancţiunilor disciplinare în timpul executării arestării
preventive; alte documente întocmite în timpul executării arestării preventive.

Persoana arestată preventiv şi apărătorul acesteia au acces la dosarul personal în prezenţa

persoanei desemnate de conducătorul locului de arest preventiv. Totodată, şi instanţa de judecată
are acces la dosarul personal al persoanei arestate preventiv. Potrivit art. 307 alin.(6) CE al RM,
datele cu caracter personal ale persoanelor arestate preventiv sînt confidenţiale. Dosarul personal
poate fi consultat, cu excepţia situaţiilor în care acesta este cerut de organele abilitate, numai cu
acordul persoanei arestate preventiv şi al judecătorului. Administraţia locurilor de arest preventiv
asigură exercitarea drepturilor prevenitului stabilite în Codul de procedură penală şi în alte acte
normative.

Preveniţii se deţin în camere comune, cu respectarea cerinţelor deţinerii separate

prevăzute la art. 305 CE al RM. În cazuri excepţionale, pentru a asigura securitatea preveniţilor,
se admite plasarea lor în încăperi separate. Regimul de deţinere în izolatoarele de urmărire
penală corespunde regimului iniţial stabilit pentru penitenciarele de tip închis.

Deţinuţii se deţin în celulele comune ale izolatorului de urmărire penală, cu respectarea

cerinţelor principale ale regimului de detenţie privind izolarea, paza şi supravegherea
permanentă a deţinuţilor, precum şi a normelor de deţinere separată. În cazuri excepţionale,
pentru a păstra secretul urmăririi penale, a asigura securitatea deţinuţilor sau pentru a preveni noi
infracţiuni ce ar putea fi comise de aceştia, în baza unei decizii motivate a şefului izolatorului de
urmărire penală emise în urma sesizării persoanei sau organului în a cărui procedură se află
cauza, precum şi ca urmare a sesizării din oficiu, preveniţii pot fi deţinuţi în celule pentru o
persoană sau în celulele izolatorului disciplinar. Prevederile respective nu se aplică deţinuţilor
minori, ei fiind transferaţi în alte celule comune. În cazurile apariţiei unui pericol pentru viaţa şi
sănătatea prevenitului minor, acesta este în drept să prezinte administraţiei izolatorului de
urmărire penală o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte. La rîndul
său, administraţia penitenciară este obligată să ia măsuri urgente pentru a transfera deţinutul
întrun loc nepericulos.

Preveniţii se deplasează pe teritoriul penitenciarului sub escorta personalului penitenciar.

Toate acţiunile procesuale în izolatoarele de urmărire penală se desfăşoară în zilele lucrătoare. În
zilele de odihnă şi zilele de sărbătoare nelucrătoare acţiunile procesuale pot fi efectuate numai la
solicitarea prealabilă scrisă a organului de urmărire penală cu acordul administraţiei izolatorului
de urmărire penală. Preveniţii au dreptul la întrevederi de lungă durată, de pînă la 24 de ore, în
condiţiile stabilite pentru persoanele condamnate.
 Acestora li se aplică sancţiuni disciplinare, ţinîndu-se cont de durata arestării preventive.
Preveniţii pot fi plasaţi în izolatorul disciplinar pe cel mult 10 zile (cu excepţia minorilor,
femeilor gravide sau mamelor care îngrijesc copii în vîrstă de pînă la 3 ani). De asemenea,
preveniţii, cu acordul lor, pot fi antrenaţi în muncă pe teritoriul locului de arest preventiv.
Remunerarea muncii prestată de ei se face în modul stabilit de legislaţia muncii. Preveniţii pot fi
antrenaţi în munci neremunerate pentru îngrijirea şi amenajarea locului de arest preventiv, a
căror durată nu poate depăşi 2 ore pe zi şi 6 ore pe săptămînă.

Temeiuri pentru eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv sînt: – înlocuirea sau
revocarea măsurii preventive; – eliberarea provizorie; încetarea de drept a măsurii preventive în
condiţiile art. 195 CPP al RM. Eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv se face de către
şeful locului de arest preventiv în temeiul hotărîrii judecătorului de instrucţie sau al instanţei de
judecată. La expirarea termenului de ţinere sub arest, eliberarea persoanei aflate sub arest
preventiv se face în temeiul deciziei şefului locului de arest preventiv. Hotărîrea judecătorului de
instrucţie sau a instanţei de judecată cu privire la eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv
urmează a fi executată imediat după primirea ei la locul de arest preventiv.

În cazul în care termenul de arest nu a fost prelungit sau a expirat termenul maxim de
ţinere sub arest, prevenitul este eliberat în ziua şi la ora expirării termenului de ţinere sub arest
preventiv, dacă nu este luată spre executare hotărîrea judecătorească de condamnare la închisoare
sau detenţiune pe viaţă. Persoanelor eliberate li se înmînează actele, obiectele, banii păstraţi la
conturile lor de peculiu, precum şi un certificat în care se indică termenul aflării sub arest
preventiv şi temeiurile eliberării (art. 310 CE al RM).

§ 5. Modul şi condiţiile de detenţie în penitenciarele pentru minori

În penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă la 18

ani, precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de
judecată, la solicitarea administraţiei penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei în
penitenciarul respectiv. În Republica Moldova funcţionează penitenciarul pentru minori nr. 10
amplasat în comuna Ciorescu, satul Goian, fiind o instituţie penitenciară de tip semiînchis unde
îşi ispășesc pedeapsa deţinuţii minori de sex masculin.

Asupra condamnatului care a împlinit vîrsta de 18 ani şi care a fost lăsat în penitenciarul
pentru minori se extind drepturile şi obligaţiile, regimul, condiţiile de muncă, normele
alimentare, de asigurare materială, condiţiile de trai şi de asistenţă medico-sanitară stabilite
pentru condamnaţii minori. În penitenciarele pentru minori, condamnaţii sînt deţinuţi sub pază şi
supraveghere permanentă.

Este cunoscut faptul că minorii privaţi de libertate au drepturi nu numai de a li se asigura

toată protecţia drepturilor omului oferită adulţilor, dar au dreptul şi la servicii adiţionale şi la o
protecţie suplimentară datorită imaturităţii şi vulnerabilităţii lor218. Regimurile şi condiţiile de
detenţie în penitenciarele pentru minori corespund regimurilor şi condiţiilor prevăzute pentru
penitenciarele de tip semiînchis cu particularităţile prevăzute la art. 252-254 CE al RM. În regim
iniţial sînt deţinuţi condamnaţii veniţi în penitenciar după rămîne rea definitivă a sentinţei. Ei sînt
ţinuţi în încăperi complet izolate care se încuie.
 Condamnaţii beneficiază de plimbări zilnice cu durata de 2 ore. Condamnaţii minori în
regim iniţial pot beneficia de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată pe lună şi de întrevederi
de lungă durată cel puţin o dată pe trimestru. În regim iniţial, condamnaţii se află timp de pînă la
3 luni din ziua intrării în penitenciar. Condamnaţii minori în regim comun pot beneficia de o
întrevedere de scurtă durată o dată pe săptămînă şi de o întrevedere de lungă durată o dată la
două luni În regimurile de deţinere comun şi de resocializare condamnaţii, în perioada de la
stingere pînă la deşteptare, sînt ţinuţi în încăperi complet izolate care se încuie. În intervalul de
timp de la deşteptare pînă la stingere se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului în limitele
stabilite de administraţia instituţiei penitenciare.

Transferul condamnatului în regim de resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea

expirării termenului pedepsei în condiţiile stabilite de art. 282 alin. (1) CE al RM. Condamnaţilor
aflaţi în regim de resocializare li se poate permite deplasarea fără escortă sau însoţire în afara
penitenciarului dacă acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite. În regim de
resocializare condamnatul minor poate beneficia de o întrevedere de scurtă durată o dată pe
săptămînă, cu dreptul de a se deplasa în afara penitenciarului însoţit de reprezentantul său legal,
şi la o întrevedere de lungă durată o dată la două luni, cu dreptul de a locui împreună cu familia
într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui. Indiferent de
regimul în care se deţine condamnatul minor beneficiază de dreptul la două convorbiri telefonice
săptămînal, cu o durată de 20 de minute, cu o rudă sau cu o altă persoană la alegerea lui.

Ca măsuri de stimulare suplimentare, conform art. 253 alin. (3) CE al RM, condamnaţilor
minori li se pot aplica: a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi
sportive în afara penitenciarului, fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului,
pe o durată de cel mult 8 ore. Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive
şi sportive pe timp de noapte este interzisă. b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind
însoţiţi de reprezentanţii lor legali, pe o durată de cel mult 8 ore. La împlinirea vîrstei de 18 ani,
comisia înfiinţată în penitenciar în componenţa enunţată la alin.4 art. 219 CE al RM hotărăşte
asupra oportunităţii executării în continuare a pedepsei de către condamnat în penitenciarul
pentru minori pînă la atingerea vîrstei de 23 de ani. În temeiul hotărîrii comisiei, administraţia
instituţiei penitenciare adresează instanţei de judecată un demers privind transferarea
condamnatului într-un alt penitenciar sau lăsarea lui în acelaşi penitenciar.

Deci condamnatul care a împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executa rea
pedepsei în continuare în penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de deţinere.
Transferul condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis îl hotărăşte instanţa de judecată în
baza unui demers al administraţiei penitenciare.

Asupra condamnatului care a împlinit vîrsta de 18 ani şi care a fost lăsat în penitenciarul
pentru minori se extind drepturile şi obligaţiile, regimul, condiţiile de muncă, normele
alimentare, de asigurare materială, privind condiţiile de trai şi de asistenţă medico-sanitară
stabilite pentru condamnaţii minori. Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul pentru
minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei în
continuare în penitenciarul de tip semiînchis sau închis în condiţii comune de deţinere, în baza
deciziei directorului Departamentului Instituţiilor Penitenciare.
 § 6. Modul şi condiţiile de detenţie în penitenciarele pentru femei

Abordarea problemelor corijării şi reeducării femeilor condamnate în locurile de detenţie

reprezintă un subiect destul de dificil datorită specificului obiectului de influenţă. Totodată, este
necesar de ţinut cont că creşterea criminalităţii feminine se caracterizează nu doar prin creşterea
numerică, dar şi prin extinderea cercului de infracţiuni săvârşite de femei din rîndul faptelor
infracţionale care până nu demult erau considerate specifice pentru bărbaţi. Această tendinţă
indică necesitatea pregătirii instituţiilor penitenciare către posibile modificări ale contingentului
de femei condamnate.

În prezent în Republica Moldova funcţionează penitenciarul pentru femei nr. 7 din

comuna Rusca (Hînceşti)220, care este constituit din următoarele sectoare: a) un sector de tip
închis pentru deţinerea condamnatelor majore de sex feminin; b) un sector de tip semiînchis
pentru deţinerea condamnatelor majore de sex feminin; c) un sector pentru minori în care se
deţin condamnatele de sex feminin.

Condamnatele la pedeapsa închisorii care urmează a fi executată în penitenciare de tip

semiînchis sau închis sînt deţinute sub pază şi supraveghere permanentă, iar pentru executare în
penitenciare de tip deschis – sub supraveghere permanentă. Femeile condamnate pot executa
pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru bărbaţi, însă în condiţiile
penitenciarului pentru femei. Persoanele de sex feminin care nu au atins majoratul execută
pedeapsa în condiţiile penitenciarului pentru minori.

Regimul de deţinere a condamnatelor de sex feminin corespunde regimului stabilit pentru

penitenciarele de tip deschis, semiînchis sau închis. Femeile gravide şi mamele care au cu ele
copii în vîrstă de pînă la 3 ani, condamnate la pedeapsa închisorii care urmează a fi executată în
penitenciare de tip închis, conform deciziei administraţiei penitenciarului, execută pedeapsa în
condiţiile prevăzute pentru penitenciarul de tip deschis sau semiînchis în funcţie de gravitatea
faptei comise, pericolul social pe care îl reprezintă, comportamentul deţinutei, vîrsta şi starea
sănătăţii copilului şi a mamei etc.

La solicitare, mamei cu copil în vîrstă de pînă la 3 ani i se creează condiţii de locuire în

comun. În acest caz, administraţia instituţiei penitenciare asigură o supraveghere continuă,
inclusiv medicală, a copilului şi a mamei. Femeilor gravide şi mamelor care alăptează li se
asigură o raţie alimentară suplimentară. Ele au dreptul de a procura nelimitat produse alimentare
folosind banii de pe contul lor de peculiu. Conform art. 255 alin. (4) CE al RM, femeile gravide
şi mamele care au cu ele copii nu pot fi deţinute în condiţiile penitenciarului de tip închis.
Condamnatelor la executarea pedepsei într-un penitenciar de tip deschis li se aplică prevederile
art. 249 CE al RM şi regulile prevăzute de Secţiunea 15 a Statutului. În regim iniţial sînt deţinute
condamnatele venite în penitenciar după rămînerea definitivă a sentinţei. Ele sînt ţinute în
încăperi complet izolate care se încuie.

La expirarea termenului de o lună lună, pentru penitenciarele de tip deschis; 3 luni, pentru
penitenciarele de tip semiînchis şi 6 luni pentru penitenciarele de tip închis – din ziua intrării în
penitenciar, condamnatele pot fi transferate în regim comun de deţinere. În regimurile de
deţinere comun şi de resocializare condamnatele, în perioada de la stingere pînă la deşteptare,
sînt ţinute în încăperi complet izolate care se încuie. Î
 n intervalul de timp de la deşteptare pînă la stingere condamnatele cu executarea pedepsei
în penitenciare de tip semiînchis se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului în limitele
stabilite de administraţia instituţiei penitenciare, iar de tip închis – în zona locativă şi încăperile
de uz comun ale secţiei cu regim comun.

Transferul condamnatelor în regim de resocializare se efectuează cu cel puţin 6 luni

înaintea expirării termenului pedepsei în condiţiile stabilite de art. 282 alin. (1) CE al RM.
Condamnatelor, cu executarea pedepsei într-un penitenciar de tip semiînchis, aflate în regim de
resocializare, li se poate permite deplasarea fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului dacă
acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite.

Condamnatele cu executarea pedepsei într-un penitenciar de tip închis, aflate în regim de

resocializare au dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de
administraţia instituţiei penitenciare (Secţiunea 20 din Statut). Pentru femeile gravide şi mamele
care au copii în vîrstă de pînă la 3 ani în penitenciare se amenajează încăperi speciale pentru
îngrijirea femeilor gravide şi creşe pentru copii.

Numeroase femei aflate în închisoare sunt singurul sprijin pentru copiii lor ori pentru
terţe persoane a căror bunăstare poate fi compromisă prin închiderea lor. În acest context, o
problemă delicată este de a şti dacă se poate autoriza ca mamele şi copiii lor cu vârstă mică să
rămână împreună în închisoare şi, în caz afirmativ, pentru cât timp. Aceasta este o problemă la
care este dificil să dăm un răspuns dat fiind faptul că, pe de-o parte, închisorile nu constituie, în
mod evident, mediul propice pentru dezvoltarea copiilor şi, pe de altă parte, separarea forţată a
mamelor de copiii lor nu este o soluţie acceptabilă.

La împlinirea vîrstei de 3 ani, cu consimţămîntul scris al mamei şi cu acordul autorităţii

tutelare, copilul se dă în îngrijire unei persoane indicate de ea sau instituţiei specializate pentru
copii. Administraţia instituţiei penitenciare asigură mamei posibilitatea de a menţine legătura cu
copilul său, dacă aceasta nu împiedică dezvoltarea normală a copilului şi nu are efecte negative
asupra lui. La cererea condamnatei, administraţia instituţiei penitenciare poate prelungi pînă la 6
luni aflarea copilului împreună cu mama.

Pentru asigurarea dezvoltării normale şi securităţii copilului, în temeiul deciziei motivate

a şefului penitenciarului cu acordul autorităţii tutelare, copilul poate fi dat în îngrijire unei
persoane sau instituţiei specializate pentru copii şi înainte de împlinirea vîrstei de 3 ani. § 7.
Stingerea executării pedepsei Conform art. 274 CE al RM, prin stingerea executării pedepsei se
stinge raportul juridic de executare a pedepsei penale, adică obligaţia condamnatului de a
executa pedeapsa şi dreptul organului de stat de a cere executarea pedepsei.

Pedeapsa închisorii, menită să-i corijeze şi să-i reeduce pe condamnaţi, este stabilită şi
aplicată pe timp determinat, adică pe o anumită durată, strict prevăzută de lege şi aplicată de
instanţa de judecată (zile, luni, ani). Prevederile legale arată limitele speciale, iar instanţa
pronunţă, prin hotărîrea rămasă definitivă, o pedeapsă cu închisoarea între aceste limite şi pe o
durată exactă. În acest scop, durata acesteia este fixată cu toată rigoarea şi în toate elementele ei.
În acest sens, art. 88 CP al RM reglementează expres calcularea termenelor pedepsei.
Posibilitatea stingerii executării pedepsei poate avea loc şi în temeiul cererii condamnatului, care
se examinează în conformitate cu art. 471 şi 472 CPP al RM. Temeiurile pentru stingerea
executării pedepsei sînt reflectate în art. 275 CE al RM, iar termenul executării efective şi
integrale a pedepsei este reglementat de art. 276 CE al RM.

Executarea pedepsei închisorii pe durata legală, începerea şi terminarea executării în

termene legale devin o problemă de respectare strictă a legalităţii. În afară de acestea, executarea
pedepsei închisorii îmbracă forma raportului juridic execuţional-penal, care are o durată de timp,
adică are un început şi un sfîrşit, un moment de naştere şi un moment de stingere.

Participanţii la acest raport juridic au drepturi şi obligaţii pe durata respectivă a

raportului juridic execuţional-penal. Organul specializat – conducerea penitenciarului – are
dreptul să-l oblige pe condamnat să execute pedeapsa închisorii pe durata pedepsei aplicate, iar
condamnatul are obligaţia să execute pedeapsa pe durata legală a pedepsei aplicate. În momentul
terminării executării pedepsei, conducerea penitenciarului are obligaţia de a-1 pune în libertate
pe condamnat, iar condamnatul are dreptul în acest moment să fie pus în libertate. Terminarea
executării pedepsei închisorii nu este numai o simplă problemă administrativă, ci şi una juridică.
Efectuarea ei trebuie să se facă potrivit unor norme de drept şi în această materie trebuie să se
urmeze un regim strict de legalitate.

Pentru aceasta, în lege s-au înscris numeroase dispoziţii. Potrivit acestora, terminarea
executării pedepsei se efectuează în mai multe moduri, în funcţie de modurile de executare a
pedepsei închisorii. Sub raport teoretic, modul general de executare a pedepsei închisorii este
modul executării efective a acesteia în penitenciar pe durata prevăzută în hotărîrea de
condamnare, iar la sfîrşitul termenului de executare, se termină şi se stinge şi executarea
pedepsei.

Dar executarea unei pedepse se efectuează şi în alte moduri, cum ar fi, de exemplu,
modul suspendării condiţionate a executării ori modul executării la locul de muncă. În afară de
acestea, terminarea executării pedepsei închisorii se mai produce şi prin alte moduri, cum sînt
cele cuprinse în hotărîrea de liberare condiţionată ori prin legile de amnistie sau graţiere.

Astfel, diferitor moduri de executare le corespund diferite moduri şi momente de liberare

(provizorie ori definitivă) a condamnaţilor, precum şi diferite moduri sau momente de terminare
şi stingere definitivă a executării pedepsei închisorii. Odată cu terminarea executării pedepsei
închisorii se produc şi o serie de efecte . juridice.

În primul rînd, prin stingerea executării pedepsei se stinge însuşi raportul juridic
execuţional-penal, adică obligaţia pentru condamnat de a executa pedeapsa şi dreptul pentru
organul de stat de a cere executarea pedepsei. Prin urmare, pentru condamnat se produce un efect
juridic important, şi anume liberarea provizorie (în cazul liberării condiţioante) sau liberarea
definitivă (în cazul executării integrale) a pedepsei. Mai mult decît atît, obţinîndu-se liberarea şi
ieşirea condamnatului din penitenciar, dispare şi totalitatea de relaţii ale acestuia cu
penitenciarul, cum ar fi, de exemplu, răspunderea civilă pentru eventualele pagube produse din
vina condamnatului sau posibilitatea revendicării unor drepturi (încasarea unor sume de bani
provenite din muncă).

Chiar dacă condamnatul ar mai avea de executat o pedeapsă complementară, pedeapsă

care se execută după executarea pedepsei închisorii, deci în libertate, prin terminarea pedepsei
închisorii, fostul condamnat obţine posibilitatea de a fi liber definitiv.
 Aceasta înseamnă că are posibilitatea să se reintegreze în viaţa socială liberă, să se
întoarcă în familie, să se întoarcă la muncă şi să se conformeze regulilor de conduită ce călăuzesc
relaţiile sociale ale membrilor societăţii. Cu alte cuvinte, el are toate condiţiile care favorizează
participarea activă la procesul de reintegrare socială cu ajutorul membrilor colectivităţii; în acest
sens, există norme de drept care reglementează asistenţa postpenitenciară a foştilor condamnaţi.
Unele aspecte ale acestui tip de asistenţă sînt legate direct de momentul liberării definitive, iar
altele ţin de momentele ce urmează liberării definitive.

Potrivit art. 275 CE al RM, temeiurile pentru stingerea executării pedepsei sînt
următoarele:

– executărea efectivă şi integrală a pedepsei;

– decesul persoanei condamnate;

– adoptarea unei hotărîri de achitare a persoanei condamnate în cursul executării pedepsei

sau trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti;

– intervenirea unei legi penale noi care exclude caracterul penal al faptei în cursul
executării pedepsei sau trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti;

– intervenirea unui act de amnistie totală în cursul executării pedepsei sau trimiterea spre
executare a hotărîrii judecătoreşti;

– intervenirea unui act de graţiere totală în cursul executării pedepsei sau trimiterea spre
executare a hotărîrii judecătoreşti;

– intervenirea prescripţiei executării hotărîrii privind condamnarea se dispune prin

încheierea motivată a instanţei de judecată;

– respectarea de către condamnat a comportamentului stabilit prin hotărîrea

judecătorească şi expirarea termenului de probă;

– respectarea condiţiilor de probaţiune şi expirarea perioadei de probaţiune;

– alte împrejurări prevăzute de lege.

Despre intervenirea împrejurărilor indicate mai sus instituţia sau organul care asigură
executarea pedepsei comunică în scris instanţei care a judecat cauza în fond, anexînd materiale
probatorii. Posibilitatea stingerii executării pedepsei poate fi examinată şi în temeiul cererii
condamnatului, care se examinează conform art. 471 şi 472 CPP al RM. Condamnatul la
închisoare este pus în libertate în prima jumătate a ultimei zile a termenului de pedeapsă stabilit.
Dacă termenul pedepsei expiră în zi de repaus sau în zi de sărbătoare nelucrătoare, condamnatul
este liberat în ajunul zilei de repaus sau al zilei de sărbătoare nelucrătoare.

La calcularea termenului în luni, termenul expiră la data respectivă a ultimei luni, iar dacă
luna în cauză nu are această dată – în ultima zi a acestei luni.

Odată cu liberarea, condamnatului i se restituie lucrurile şi obiectele de preţ care îi

aparţin, banii de pe contul de peculiu, valorile mobiliare, actele personale, actele privind munca
lui şi i se eliberează mandatul de executare a pedepsei sau de scutire de executare a pedepsei. În
cazul eliberării condamnatului care execută pedeapsa în penitenciar, administraţia instituţiei
penitenciare, cu cel puţin 7 zile înainte de data la care urmează să fie eliberat, informează
organul afacerilor interne despre eliberarea din locul de deţinere a condamnatului pentru
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, precum şi a persoanei a cărei perspectivă
de condamnare a determinat aplicarea unor măsuri de protecţie de stat, în conformitate cu Legea
cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal.

Organul afacerilor interne întreprinde măsurile necesare pentru asigurarea protecţiei părţii
vătămate, a martorilor şi a altor persoane care au acordat ajutor în procesul penal. În cazul în care
condamnatul suferă de tuberculoză, administraţia instituţiei penitenciare, cu cel puţin 7 zile
înainte de data la care acesta urmează să fie liberat, informează instituţia medicală specializată în
a cărei rază teritorială se află domiciliul condamnatului pentru a fi luat la evidenţă (art. 281 CE al
RM).

Tema 14.
EXECUTAREA PEDEPSELOR NEPRIVATIVE DE LIBERTATE

§ 1. Consideraţii generale privind executarea pedepselor neprivative de libertate

Legislaţia penală în vigoare prevede cele mai diferite tipuri de pedepse penale: amenda;
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate; retragerea
gradului militar sau special, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat; munca neremunerată în folosul comunităţii; închisoare; detenţiunea pe viaţă.
Instanţa de judecată poate şi trebuie să aleagă o măsură de pedeapsă individuală, care să
corespundă gradului prejudiciabil al infracţiunii, precum şi gradului de pericol social al
vinovatului. Lista pedepselor penale enumerate în lege este exhaustivă. Instanţa de judecată
poate să aplice faţă de condamnat numai acea măsură care este prevăzută de legea penală.
Categoriile concrete de pedepse în ansamblul lor formează sistemul pedepselor.
 Sistemul pedepselor reprezintă totalitatea măsurilor juridico-penale de constrîngere
prevăzute de legea penală în vigoare, strict stabilite şi enumerate într-o anumită ordine conform
asprimii lor. Toate pedepsele penale posedă atît trăsături comune, cît şi semne specifice, ceea ce
ne permite să le clasificăm după diferite criterii.
Chestiunea privind clasificarea este una dintre cele mai importante în problematica
pedepsei. În primul rînd, pentru ştiinţă, aceasta presupune o metodă care nu numai că
organizează şi ordonează cercetarea, ci şi determină plenitudinea şi corectitudinea concluziilor.
În al doilea rînd, ea este esenţială în procesul studierii problemelor ce ţin de dreptul execuţional-
penal şi aplicării dispoziţiilor pedagogiei, psihologiei şi ştiinţelor economice în procesul
executării pedepselor şi al atingerii efective a scopurilor pedepsei.
La pedepsele neprivative de libertate se referă: amenda; privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate; retragerea gradului militar sau special, a
unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat; munca
neremunerată în folosul comunităţii. Pedepsele respective pot exercita o influenţă mai eficientă
decît pedepsele privative de libertate, deoarece realizarea lor nu este costisitoare, iar scopurile
urmărite de acestea pot fi atinse fără izolare de societate, adică fără întreruperea legăturilor
sociale ale condamnatului cu societatea civilă.
O trăsătură caracteristică a pedepselor neprivative de libertate o constituie faptul că,
acţionînd asupra condamnaţilor prin limitarea lor în anumite drepturi, acestea nu sînt însoţite de
aplicarea faţă de ei a unor metode deosebite de influenţă educaţională. Cu toate acestea,
atingerea scopurilor pedepsei penale, inclusiv corijarea şi reeducarea condamnaţilor, se asigură
datorită calităţilor educative ale acestor limitări în drepturi.
Astfel, conform opiniei autorului rus N.A. Strucikov, aceasta se întîmplă datorită faptului
că, aplicînd în mod echitabil pedepsele neprivative de libertate, se asigură o influenţă educatvă
eficientă asupra condamnatului.
În afară de aceasta, normele referitoare la executarea pedepselor neprivative de libertate
nu conţin dispoziţii prin care s-ar asigura condiţiile necesare şi ordinea de aplicare a unor astfel
de mijloace de corijare şi reeducare a condamnaţilor precum regimul ispăşirii pedepsei, munca
social utilă, munca educativă şi instruirea profesională.
Astfel, pedepsele penale neprivative de libertate reprezintă o varietate de măsuri de
constrîngere juridico-penale care se deosebesc atît după caracter, cît şi după conţinut. Drept
temei general de executare a acestor pedepse serveşte sentinţa instanţei de judecată rămasă
definitivă. Sentinţa judiciară determină volumul şi măsura limitărilor în drepturi care sînt incluse
de către legiuitor în conţinutul fiecăreia dintre aceste pedepse.
Ţinem să menţionăm că normele legislaţiei în vigoare stabilesc nu numai ordinea şi
condiţiile de executare a diferitor tipuri de pedepse penale neprivative de libertate, dar şi statutul
juridic al condamnaţilor faţă de care se aplică aceste categorii de pedepse. În particular, acestei
probleme îi este consacrat capitolul XVI CE al RM. În conformitate cu art. 168 alin. (1) CE al
RM, „Condamnatul are drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor Republicii Moldova, cu
excepţiile şi restricţiile stabilite de CE şi de actele normative adoptate în conformitate cu acesta.
Restricţia drepturilor proclamate în art. 20-24 din Constituţia Republicii Moldova nu se admite”.
Condamnatul cetăţean străin sau apatrid are drepturile şi obligaţiile stabilite în acordurile
internaţionale la care Republica Moldova este parte, în legislaţia Republicii Moldova privind
statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor, cu excepţiile şi restricţiile prevăzute de CE şi
de actele normative adoptate în conformitate cu acesta (art. 168 alin. (2) CE al RM).
 În conformitate cu ordinea aplicării şi valorii lor juridice, pedepsele penale se mai împart
în pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse care pot fi aplicate atît ca pedepse
principale, cît şi ca pedepse complementare.
Pedepsele neprivative de libertate aplicate ca pedepse principale sînt:
– munca neremunerată în folosul comunităţii;
– amenda;
– privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
Ca pedeapsă complementară este prevăzută doar retragerea gradului militar sau special, a
unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat. Amenda, privarea
de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atît ca
pedepse principale, cît şi ca pedepse complementare. Pedepsele principale se aplică de sine
stătător şi nu pot fi îmbinate cu o altă pedeapsă principală. Pedepsele complementare se pot
aplica doar împreună cu o pedeapsă principală.

§ 2. Ordinea şi condiţiile de executare a pedepsei amenzii

În sistemul pedepselor penale, amenda ocupă un loc bine determinat între pedepsele
principale, fiind plasată pe locul trei, după pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a închisorii.
Prevederile art. 64 CP al RM se referă la noţiunea legală a acestei pedepse. Astfel, amenda este o
sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de
Codul penal. Amenda este o pedeapsă principală sau complementară pecuniară, a cărei esenţă
constă în achitarea de către condamnat în contul statului a unei anumite sume de bani, al cărui
cuantum este stabilit de legea penală pentru anumite infracţiuni.
Astfel, ca concept, amenda este o pedeapsă prevăzută de lege, care constă în obligarea
condamnatului la plata unei sume de bani în contul statului. După natura şi obiectul ei, amenda
este o pedeapsă pecuniară. Situaţia pecuniară a condamnatului constituie un indiciu important,
deoarece de volumul şi integritatea acesteia depinde existenţa şi bunăstarea sa şi a familiei sale.
Amenda, din acest punct de vedere, este o atingere adusă mijloacelor de existenţă a
condamnatului şi, de fapt, are un caracter de constrîngere şi un caracter aflictiv.
Codul penal al Republicii Moldova (art. 64) şi Codul de executare (art. 182- 183) conțin
dispoziţii care asigură executarea amenzii. În conformitate cu art. 182 CE al RM, executarea
pedepsei amenzii ca pedeapsă principală sau complementară se asigură de către executorul
judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor
judecătoreşti, se află domiciliul condamnatului, iar în cazul condamnaţilor care execută pedeapsa
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, se execută şi de penitenciar. Achitarea amenzii de către
condamnat se efectuează în termenul stabilit de către instanţa de judecată, iar documentele de
confirmare a acesteia urmează a fi prezentate instanţei.
Astfel, amenda se achită de către condamnat în mod benevol în termen de 30 de zile de
la data stabilirii ei (art. 183 alin. (1) CE al RM). Odată cu depunerea recipisei de plată, pedeapsa
amenzii se consideră executată, iar condamnatul – absolvit de executarea pedepsei. În cazul în
care condamnatul nu a achitat amenda, instanţa de judecată, în decursul a 30 de zile de la
rămînerea definitivă a hotărîrii, trimite executorului judecătoresc documentul executoriu pentru
încasarea silită a amenzii (art. 183 alin. (2) CE al RM). Conform art. 183 alin. (3) CE al RM,
executorul judecătoresc verifică dacă amenda a fost achitată şi, în cazul în care nu a fost achitată
de către condamnat, intentează procedura de executare şi execută documentul executoriu în
conformitate cu prevederile cărţii întîi a CE al RM. Concomitent cu amenda, se vor încasa şi
cheltuielile de executare. În cazul în care executarea silită nu a fost posibilă din cauza lipsei sau
insuficienţei de bunuri sau din cauza eschivării cu rea-voinţă de la achitarea amenzii, executorul
judecătoresc solicită instanţei care a judecat cauza în fond să adopte o încheiere în condiţiile
art.64 din Codul penal (art. 183 alin. (4) CE al RM).
Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă, fără motive obiective,
de către condamnat a deciziei instanţei de judecată de a achita în termenul stabilit amenda. La
înlocuirea amenzii prin închisoare se calculează o lună de închisoare pentru 50 de unităţi
convenţionale neachitate. În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda
stabilită, instanţa de judecată poate înlocui suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată pentru 50 de unităţi
convenţionale de amendă.
În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanelor juridice de la achitarea amenzii fixate,
instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
La determinarea sumei amenzii instanţa de judecată ia în considerare în fiecare caz concret nu
numai gravitatea infracţiunii comise, motivul acesteia, ci şi persoana celui vinovat,
circumstanţele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea, influenţa pedepsei aplicate
asupra corectării şi reeducării vinovatului, condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. Stabilind
amenda maximă (prevăzută în articolul respectiv al părţii speciale a CP), instanţa de judecată
trebuie să se bazeze pe cerinţele ca pedeapsa să poată fi executată, să fie posibilă (reală), să nu-l
lipsească pe condamnat şi pe familia acestuia de mijloace de existenţă. În cazul condamnatului
care execută pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, instanţa de judecată trimite titlul
executoriu de încasare silită a amenzii penitenciarului care asigură executarea pedepsei.
În cazul în care persoana, pînă la liberare din locul de detenţie, nu a achitat amenda,
penitenciarul trimite titlul executoriu executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială,
stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul condamnatului, fapt
despre care comunică instanţei de judecată (art. 183 alin. (5) CE al RM). Conform art. 88 alin.
(5) CP al RM, la aplicarea în calitate de pedeapsă principală a amenzii condamnatului care s-a
aflat sub arest preventiv pînă la fixarea cauzei spre judecare, instanţa de judecată, ţinînd cont de
termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl scuteşte complet de
executarea acesteia.
Potrivit art. 284 CE al RM, executarea pedepsei amenzii de către persoana juridică se
achită în mod benevol în decurs de 30 de zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii
judecătoreşti. După expirarea termenului de executare benevolă, instanţa de judecată trimite titlul
executoriu pentru executare silită executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială,
stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, îşi are sediul condamnatul. Executorul
judecătoresc, în termen de 10 zile, verifică mijloacele băneşti aflate pe conturile bancare ale
persoanei juridice şi prezintă ordinul incaso instituţiei financiare pentru virarea sumei amenzii la
contul indicat în titlul executoriu.
Dacă în decurs de 30 de zile de la data primirii titlului executoriu de către instituţia
financiară ordinul incaso nu se execută din motivul lipsei sau insuficienţei mijloacelor băneşti,
executorul judecătoresc va dispune urmărirea bunurilor persoanei juridice în conformitate cu
prevederile cărţii întîi din CE al RM. Executorul judecătoresc informează, în termen de 5 zile,
instanţa de judecată despre executarea hotărîrii. Conform art. 276 alin. (1) CE al RM, pedeapsa
amenzii se consideră executată în ziua achitării integrale a acesteia.

§ 3. Executarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate
 Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care
s-a folosit condamnatul la săvîrşirea infracţiunii (art. 65 alin. (1) CP al RM). Conform art. 65
alin. (2) CP al RM, privaţiunea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate poate fi stabilită de către instanţa de judecată ca pedeapsă principală sau
complementară pe un termen de la 1 la 5 ani, iar în cazurile expres prevăzute în Partea specială a
Codului penal – pe un termen de la un an la 15 ani. Această pedeapsă poate fi aplicată în cazurile
în care, după caracterul infracţiunilor săvîrşite de cel vinovat, în timpul îndeplinirii funcţiunii
sale sau în timpul exercitării unei anumite activităţi, instanţa găseşte că este imposibil ca el să-şi
menţină dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
Cazurile în care persoana poate comite o infracţiune, utilizînd funcţia ocupată sau
practicînd o anumită activitate, sînt destul de variate şi este practic imposibil de a le enumera
complet. Reieşind din prevederile legale, această pedeapsă presupune:
– necesitatea concedierii vinovatului din funcţia pe care judecata i-a interzis s-o ocupe;
– concomitent cu concedierea, i se interzice să ocupe funcţii identice sau analoage în alte
părţi.
Privarea de dreptul practicării unei anumite activităţi se exprimă prin interzicerea
practicării ei atît în calitate de activitate profesională, cît şi în afara limitelor profesiei (spre
exemplu, vînător amator).
Conform art. 184 CE al RM, executarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate se asigură de către organul de probaţiune în a cărui
rază teritorială îşi desfăşoară activitatea sau îşi are domiciliul condamnatul. Executarea pedepsei
privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate stabilită ca
pedeapsă complementară pedepsei închisorii este asigurată de către instituţia care asigură
executarea pedepsei principale, iar după executarea ei – de către organul de probaţiune în a cărui
rază teritorială îşi desfăşoară activitatea sau îşi are domiciliul condamnatul.
Referitor la modul de executare a pedepsei, art. 185 CE al RM prevede următoarele:
Instanţa de judecată trimite hotărîrea privind privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate şi dispoziţia de executare organului de probaţiune în a cărui
rază teritorială îşi desfăşoară activitatea sau îşi are domiciliul condamnatul.
Organul de probaţiune trimite hotărîrea judecătorească organului abilitat cu dreptul de a
dispune eliberarea condamnatului din funcţie sau de a-i interzice exercitarea unei anumite
activităţi. Organul abilitat adoptă, în termen de 3 zile, actul de demitere din funcţie sau de
interzicere de a exercita o anumită activitate şi îl remite, împreună cu hotărîrea judecătorească,
organului de probaţiune.
Organul de probaţiune, în termen de 5 zile, informează instanţa de judecată despre
executarea hotărîrii ei. Indiferent de faptul dacă persoana condamnată ocupă o anumită funcţie
sau exercită o anumită activitate, organul de probaţiune ţine evidenţa condamnaţilor, efectuează
controlul respectării de către condamnaţi a interdicţiei, stabilite în hotărîrea judecătorească, de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, verifică îndeplinirea prescripţiilor
hotărîrii judecătoreşti de către administraţia organizaţiei în care lucrează condamnatul, precum şi
de către organele împuternicite să anuleze autorizaţia privind exercitarea unei anumite activităţi.
Prescripţiile hotărîrii judecătoreşti privind privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate sînt obligatorii pentru administraţia organizaţiei în care lucrează
condamnatul.
 Art. 186 CE al RM stabileşte obligaţiile administraţiei organizaţiei în care lucrează
condamnatul: a) în cel mult 3 zile de la primirea copiei după hotărîrea judecătorească şi a
avizului organului de probaţiune, să elibereze condamnatul din funcţie sau să îi interzică să
exercite o anumită activitate şi să expedieze organului de probaţiune înştiinţarea despre
îndeplinirea prescripţiilor hotărîrii; b) să prezinte, la solicitarea organului de probaţiune,
documentele ce ţin de executarea pedepsei; c) în caz de concediere a condamnatului pînă la
executarea definitivă a pedepsei, să înscrie în carnetul lui de muncă interdicţia stabilită în
hotărîrea judecătorească, durata şi caracterul funcţiei ce nu poate fi ocupată şi/sau ale activităţii
ce nu poate fi exercitată; d) să comunice, în termen de 3 zile, organului de probaţiune despre
modificarea sau încetarea contractului individual de muncă cu condamnatul. În această ordine de
idei, vom analiza şi executarea pedepsei privării de dreptul de a exercita o anumită activitate de
către persoana juridică prevăzută la art. 63 alin. (1) lit. b) şi art. 73 CP al RM. Această pedeapsă
aplicată persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător este o noutate în dreptul
penal al RM. Se ştie că persoana juridică efectuează activitatea de întreprinzător în baza
autorizaţiei sau a licenţei de activitate eliberate de organul de stat respectiv. Pentru săvîrşirea
infracţiunii concrete persoana juridică poate fi privată de dreptul de a exercita o anumită
activitate pentru care dispune de autorizaţie sau licenţă din momentul intrării în vigoare a
hotărîrii respective.
În acest caz, instanţa de judecată remite organului de stat sentinţa spre executare a
pedepsei sus-menționate faţă de persoana juridică recunoscută vinovată. Organul de stat care a
eliberat autorizaţia sau licenţa persoanei juridice o poate anula sau modifica în conformitate cu
hotărîrea instanţei de judecată în aşa fel încît să fie stabilite interdicţiile de a încheia anumite
tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte
avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.
Organul respectiv, după primirea sentinţei şi realizarea ei, comunică instanţei de judecată,
informează organul fiscal şi administraţia publică locală din raza de activitate a persoanei
juridice despre executarea pedepsei numite. În sentinţa instanţei trebuie să fie reflectat concret în
ce teritoriu sau pentru ce perioadă a anului, pe cît timp şi de care activitate este privată de dreptul
de a o exercita persoana juridică în cauză.
Astfel, conform prevederilor art. 285 CE al RM, executarea pedepsei privării de dreptul
de a exercita o anumită activitate de către persoana juridică se asigură de către organul de
probaţiune în a cărui rază teritorială îşi are sediul condamnatul. Hotărîrea instanţei de judecată
privind privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate se trimite organului de probaţiune.
Organul de probaţiune trimite hotărîrea judecătorească organului abilitat cu dreptul de a interzice
condamnatului o anumită activitate pentru a sista activitatea interzisă, pentru a retrage autorizaţia
sau licenţa şi/sau pentru a modifica statutul persoanei juridice condamnate. În termen de 10 zile,
organul care a eliberat autorizaţia sau licenţa pentru exercitarea genului de activitate interzis
retrage autorizaţia sau licenţa respectivă.
În cazul interzicerii exercitării unei activităţi pentru care nu a fost eliberată autorizaţie
sau licenţă, Camera Înregistrării de Stat asigură excluderea din statutul persoanei juridice
respective a genului de activitate interzis. Informaţia despre retragerea autorizaţiei sau licenţei
ori despre modificarea statutului persoanei juridice condamnate se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova de către organul care le-a efectuat şi se remite Ministerului Afacerilor
Interne, Centrului Naţional Anticorupţie, organului fiscal, precum şi organului de probaţiune
căruia, suplimentar, i se remite şi hotărîrea instanţei de judecată. Despre faptul executării
pedepsei privării de dreptul de a exercita o anumită activitate de către persoana juridică organul
de probaţiune informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată.
La fel de importantă pentru dreptul penal este şi pedeapsa prevăzută la art. 63 alin. (1) lit.
c) şi art. 74 CP al RM „lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător”,
care constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă. Ea
se stabileşte în cazul în care instanţa de judecată constată că gravitatea infracţiunii săvîrşite face
imposibilă păstrarea unei atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei. Astfel, conform art.
286 CE al RM, executarea pedepsei lichidării persoanei juridice se efectuează în felul următor.
După rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare prin care s-a dispus lichidarea persoanei
juridice, instanţa de judecată transmite hotărîrea sa instanţei de judecată competente pentru a lua
măsuri şi a desfăşura în continuare procesul de lichidare, în conformitate cu legislaţia civilă. În
baza sentinţei judecătoreşti, lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător se efectuează de Comisia de lichidare sau de lichidator conform legislaţiei în
vigoare. Lichidarea acesteia se realizează prin dizolvare.
Dizolvarea persoanei juridice se efectuează conform procedurii de lichidare a
întreprinderii, stabilite de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinzător, precum şi de
prevederile art. 87 CC al RM. Persoana juridică se consideră lichidată din momentul radierii ei
din Registrul de stat. Despre radierea persoanei juridice din Registrul de stat al întreprinderilor,
persoana competentă înştiinţează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a pronunţat
hotărîrea de condamnare prin care s-a dispus lichidarea întreprinderii. Lichidarea persoanei
juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător trebuie aplicată ca pedeapsă numai în cazul în
care instanţa de judecată va constata că gravitatea infracţiunii săvîrşite face imposibilă păstrarea
acestei organizaţii şi prelungirea activităţii ei. În alte situaţii instanţa poate stabili o altă pedeapsă
persoanei juridice, prevăzută de Codul penal230.
Conform art. 276 alin. (2) CE al RM, pedeapsa privativă de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate se consideră executată în ultima zi a termenului de
pedeapsă stabilit.

§ 4. Ordinea şi condiţiile executării retragerii gradului militar sau special, a unui

titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat
În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă, instanţa de judecată, ţinînd cont de circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, poate retrage
condamnatului gradul militar sau special, titlul special, gradul de calificare (clasificare) şi
distincţiile de stat (art. 66 CP al RM). Acest tip de pedeapsă poate fi aplicat doar ca pedeapsă
complementară. Conform prevederilor art. 66 CP al RM, instanţa de judecată care a luat decizia
privind retragerea gradului militar sau special, a unui titlu special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat, în calitate de pedeapsă complementară, imediat după
intrarea în vigoare a sentinţei, printr-o sesizare, aduce această decizie la cunoştinţa organului
care i-a conferit condamnatului gradul, titlul sau distincţia respectivă.
La sesizare se anexează şi copia sentinţei. Organul respectiv va efectua modificările
necesare în actele de conferire a gradului, titlului sau distincţiei şi va lua măsurile respective de
privare de dreptul de purtare şi de înlesnirile pe care le asigură aceste grade, titluri sau distincţii.
Despre aceasta va fi informată instanţa de judecată. Retrogradarea gradului militar sau special
poate fi aplicată nu numai persoanelor concrete în timpul serviciului activ, ci şi celor care au
trecut în rezervă. Însă instanţa de judecată nu este în drept de a priva condamnatul de gradul
ştiinţific sau de titlul ştiinţifico-didactic în calitate de pedeapsă.
 În caz de anulare a sentinţei de condamnare pe căile ordinare de atac în instanţa de apel
sau recurs, instanţa este obligată să sesizeze organul respectiv şi să expedieze în adresa lui copia
hotărîrii de anulare a pedepsei.
Esenţa măsurilor juridico-penale constă în faptul că limitările în drepturi stabilite de către
ele trebuie să influenţeze moral (sentiment de ruşine) asupra condamnatului, astfel atingîndu-se
scopurile pedepsei penale. Elucidînd reglementarea juridică a ordinii şi condiţiilor de executare a
pedepsei retragerii gradului militar sau special, trebuie menţionat că în Republica Moldova este
stabilit un sistem care conţine diferite grade. Gradele reprezintă nişte denumiri speciale, menite a
stabili calificarea profesională şi ştiinţifică sau o altă calificare obişnuită, ori recunoaşterea
meritelor faţă de societate şi stat.
Gradele se stabilesc şi se acordă de către diferite organe, organizaţii, instituţii şi
întreprinderi în limitele competenţei lor. Ordinea de stabilire a unui sau a altui grad, de acordare
sau de privare de grad este prevăzută în actele legislative şi departamentale respective.
Putem evidenţia următoarele grade: militare, speciale, ştiinţifice, personale, profesionale,
sportive, academice, grade de laureaţi ai premiilor şi concursurilor etc. Cu toate acestea, în
ordinea aplicării pedepsei penale persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni grave sau
excepţional de grave ele pot fi lipsite doar de gradele militare sau speciale.
Gradele militare se consideră gradele acordate persoanelor din corpul de comandă şi de
subofiţeri al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Ele se acordă luînd în considerare situaţia
de serviciu a militarului, pregătirea militară sau specială, meritele sale etc. Caracteristic gradelor
militare este faptul că ele determină superioritatea în relaţiile dintre militari. Într-un şir de
ministere şi departamente sînt stabilite grade speciale, care, la fel ca şi cele militare, se acordă
personal, luîndu-se în considerare situaţia de serviciu a persoanei, pregătirea sa specială şi
meritele. Gradele speciale reflectă apartenenţa la o anumită categorie a serviciului de stat sau
apartenenţa departamentală.
Ca şi cele militare, ele determină superioritatea în relaţiile dintre funcţionari. Spre
exemplu, gradele speciale sînt stabilite pentru colaboratorii organelor afacerilor interne,
Ministerului Transporturilor, flotei fluviale. O varietate a gradelor speciale sînt rangurile stabilite
pentru colaboratorii vamei, procuraturii, Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerului Justiţiei.
Este necesar de menţionat că lipsirea condamnatului de alte grade în afară de cele militare şi
speciale, precum şi cele indicate în art. 66 CP al RM, în ordinea realizării răspunderii penale a
condamnaţilor nu se admite. Conform art. 188 CE al RM, instanţa de judecată trimite hotărîrea
privind retragerea gradului militar sau special, a titlului special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat şi dispoziţia de executare organului abilitat cu dreptul de a
dispune retragerea gradului militar sau special, a titlului special, a gradului de calificare
(clasificare) sau a distincţiilor de stat în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea sau îşi
are domiciliul condamnatul.
Dacă persoana condamnată este militar trecut în rezervă, instanţa de judecată trimite
hotărîrea şi dispoziţia de executare organului administrativ-militar de la locul de evidenţă a
militarului. În cel mult 2 luni, organul abilitat adoptă actul privind retragerea gradului militar sau
special, a titlului special, a gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat şi îl remite
în termen de 5 zile instanţei de judecată, informînd-o despre executarea hotărîrii acesteia.
Organul abilitat cu dreptul de a dispune retragerea gradului militar sau special, a titlului special,
a gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat întreprinde măsurile necesare
privind lipsirea condamnatului de drepturile şi înlesnirile acordate în legătură cu deţinerea
gradului, a titlului sau a distincţiei ce i s-au retras.
 Potrivit prevederilor art. 276 alin. (3) CE al RM, pedeapsa retragerii gradului militar sau
special, a titlului special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat se consideră
executată în ziua adoptării actului respectiv de către organul sau persoana competentă.

§ 5. Ordinea şi condiţiile executării muncii neremunerate în folosul comunităţii

Actualul Cod penal al Republicii Moldova din 18.04.2002 prevede o nouă pedeapsă
neprivativă de libertate: „Munca neremunerată în folosul comunităţii” (art. 67).
Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă penală, stabilită de instanţa
de judecată, aplicată persoanei care a săvîrşit o infracţiune şi constă în antrenarea condamnatului
în muncă gratuită socialmente utilă, în afara programului serviciului de bază sau de studii, fără a-
i cauza suferinţe fizice sau a-i leza demnitatea.
Munca în folosul comunităţii este o opţiune la care poate recurge instanţa de judecată
dacă a hotărît că delictul comis de o persoană este puţin grav şi că aceasta este potrivită să aducă
o compensaţie pentru fapta comisă prin prestarea unei munci neplătite în serviciul comunităţii.
Munca în folosul comunităţii trebuie să fie resimţită fizic şi emoţional de către delincvent în
sensul unei limitări a libertăţii, impunerii unei autodiscipline şi a respectului pentru ceilalţi,
implicîndu-l pe acesta în sarcini şi situaţii care să constituie o provocare în ce priveşte concepţia,
experienţa şi capacitatea sa.
Prin urmare, munca în folosul comunităţii este o modalitate de a-l face pe delincvent să
aducă o compensaţie pentru infracţiunile comise şi poate stimula dezvoltarea personală şi
respectul de sine. Astfel, delincventul poate realiza că membrii comunităţii sînt afectaţi de
creşterea criminalităţii, iar comunitatea, la rîndul ei, sesizează că delincvenţii pot aduce o
contribuţie mai degrabă constructivă decît distructivă în viaţa ei. Necesitatea implementării
muncii în folosul comunităţii este motivată de un şir de factori, printre care vom menţiona, în
primul rînd, faptul că întreţinerea închisorilor este costisitoare: gîndiţi-vă cîţi bani se cheltuiesc
pentru a hrăni mii de oameni, pentru a-i caza şi îmbrăca şi pentru a le asigura îngrijiri medicale
elementare. În al doilea rînd, majoritatea persoanelor aflate în închisori nu sînt „criminali
periculoşi” de care trebuie să fie apărată societatea.
Acestea sînt adesea oameni săraci care au comis delicte aflate la capătul de jos al scării
criminalităţii (simplu furt, deteriorare de bunuri) şi care nu sînt „criminali profesionişti”. Cine
are de cîştigat dacă sînt pur şi simplu închişi? Guvernul suportă cheltuieli suplimentare, nici
victima şi nici societatea nu primesc vreo compensaţie, iar închisorile devin tot mai aglomerate.
Concluzia care se desprinde în mod raţional este aceea că prin plasarea delincventului într-o
instituţie unde poate presta o muncă folositoare societăţii se obţine un rezultat mult mai
favorabil.
Executarea muncii neremunerate se caracterizează mai întîi prin faptul că condamnatul,
în loc să execute pedeapsa în penitenciar, este pus să muncească pe durata executării pedepsei; în
al doilea rînd, executarea acestei pedepse este însoţită de o serie de restricţii şi limitări ale unor
drepturi ale condamnatului, cum este dreptul la retribuirea muncii, regimul muncii, libertatea
alegerii locului de muncă etc; în al treilea rînd, dacă condamnatul munceşte disciplinat şi îşi
îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, la terminarea duratei pedepsei aplicate se consideră că şi-a
executat pedeapsa, în caz contrar îi poate fi stabilită executarea pedepsei într-un loc de deţinere.
Art. 67 alin. (2) CP al RM stipulează că munca neremunerată se stabileşte pe un termen de la 60
la 240 ore şi se execută cîte cel mult 4 ore pe zi.
Neremunerarea acestei munci se referă doar la persoanele ce o prestează – pentru
întreprinderi sau organizaţii la care ele lucrează aceste munci sînt remunerate ca o activitate
obişnuită şi cu achitarea plăţilor necesare în fondurile corespunzătoare. O astfel de utilizare a
forţei de muncă este puţin rentabilă pentru persoanele care oferă locuri de muncă din cauza
eficacităţii reduse a muncii prestate de persoanele cărora li s-a aplicat o atare pedeapsă. În
asemenea situaţii, statul ar trebui să-şi asume organizarea şi remunerarea locurilor de muncă
pentru această categorie de persoane. Conform prevederilor art. 173, 189 CE al RM şi
Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă
neremunerată în folosul comunităţii, executarea pedepsei muncii neremunerate în folosul
comunităţii se asigură de către organul de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul
condamnatului.
Astfel, instanţa de judecată trimite hotărîrea privind munca neremunerată în folosul
comunităţii şi dispoziţia de executare organului de probaţiune în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul condamnatul, care, în cel mult 15 zile, asigură executarea pedepsei. Instanţa de
judecată trimite hotărîrea privind munca neremunerată în folosul comunităţii şi dispoziţia de
executare în privinţa militarilor în termen şi militarilor cu termen redus condamnaţi
comandantului unităţii care, în cel mult 15 zile, asigură executarea pedepsei. Persoana
condamnată la muncă neremunerată în folosul comunităţii semnează în instanţa de judecată un
angajament prin care se obligă să se prezinte în termen de 5 zile din momentul rămînerii
definitive a hotărîrii instanţei de judecată la organul de probaţiune în a cărui rază teritorială îşi
are domiciliul sau, după caz, la comandantul unităţii militare.
Pedeapsa se execută de către condamnat la obiectivele cu destinaţie socială de la locul de
trai al condamnatului, determinate în modul stabilit de art. 192 CE al RM. Obiecivtele cu
destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu organul de
probaţiune, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a
acestora233. Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută de la 2 la 4 ore pe zi, în afara
timpului activităţii de bază sau de studii.
În cazul condamnatului care nu este antrenat în activităţi de bază sau de studii, la
solicitarea sau cu acordul acestuia, pedeapsa poate fi executată pînă la 8 ore pe zi. Munca
neremunerată în folosul comunităţii poate fi executată, ca excepţie, şi în zilele de duminică şi în
zilele de sărbătoare nelucrătoare. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi
executată în timpul nopţii sau în condiţii vătămătoare, în locuri periculoase ori care prezintă risc
pentru sănătatea sau integritatea persoanelor condamnate, ori pentru dezvoltarea minorilor
condamnaţi.
Munca persoanei care execută acest tip de pedeapsă se organizează în conformitate cu
prevederile legislaţiei privind protecţia muncii. În cazul în care, în timpul executării muncii
neremunerate în folosul comunităţii, condamnatului i-a fost cauzat prejudiciu, recuperarea
prejudiciului se efectuează în conformitate cu legislaţia muncii. Acordarea concediului anual la
locul de muncă de bază al condamnatului nu suspendă executarea pedepsei muncii neremunerate
în folosul comunităţii.
Dacă în timpul executării pedepsei, condamnatului i s-a stabilit gradul I sau II de
invaliditate fără termen, precum şi în cazul gravidităţii condamnatei, organul de probaţiune
adresează instanţei de judecată competente un demers privind scutirea de executarea ulterioară a
pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii. Conform art. 67 alin. (1) CP al RM, locul
şi caracterul muncii sînt determinate de autorităţile administraţiei publice locale. Legea penală nu
indică, dar presupunem că în mod normal este vorba despre organele publice locale de la locul de
trai permanent sau provizoriu al condamnatului (de exemplu, în cazul în care condamnatul
studiază în altă localitate decît în cea în care îşi are locul de trai de bază).
Din moment ce condamnatul îşi ispăşeşte pedeapsa pentru răul adus prin fapta infracţională,
munca în folosul comunităţii prestată de acesta nu poate fi una uşoară după forma sa. Tot din
aceste motive condamnaţii aflaţi în situaţia menţionată nu pot supraveghea munca altor
condamnaţi şi nici îndeplini munca de portar, magaziner etc., adică munci auxiliare ori de
control.
În timpul prestării muncii condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, funcţii
administrative, funcţii instructiv-educative ori funcţii de gestiune. Asemenea funcţii ar implica o
muncă de încredere, de răspundere, incompatibilă cu situaţia de condamnat. Executarea pedepsei
muncii neremunerate în folosul comunităţii este o muncă în condiţii de constrîngere şi cu un
regim special, ceea ce o deosebeşte atît de munca depusă de condamnat la locul de deţinere
(penitenciar), cît şi de munca desfăşurată în condiţii de libertate. Specificul acestei munci
izvorăşte din conţinutul ei, de locul unde se prestează, din condiţiile impuse prin restrîngerea
unor drepturi etc.
Legea penală limitează cercul persoanelor cărora li se poate aplica munca neremunerată în
folosul comunităţii. Conform art. 67 alin. (4) CP al RM, munca neremunerată în folosul
comunităţii nu se aplică persoanelor recunoscute ca invalid de grasul I şi II, femeilor gravide,
femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani, persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani şi
persoanelor care au atins vîrsta de pensionare. Conform art. 67 alin. (5) CP al RM, munca
neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni, timp care se
calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti. În timpul executării muncii
neremunerate în folosul comunităţii condamnatul trebuie să respecte regulile regimului interior al
instituţiei în care lucrează, de asemenea, el este obligat să manifeste o atitudine sîrguincioasă faţă
de muncă, să lucreze toată perioada la obiectivele stabilite. Astfel, art. 194 CE al RM indică
următoarele obligaţii ale condamnatului la munca neremunerată în folosul comunităţii:
Condamnatul la munca neremunerată în folosul comunităţii este obligat să se prezinte la citare la
organul de probaţiune, să respecte modul şi condiţiile de executare a pedepsei, regulamentul de
ordine interioară al organizaţiei în care este antrenat în muncă, să lucreze conştiincios la
obiectele la care a fost repartizat, să execute termenul de prestare a muncii neremunerate în
folosul comunităţii, să informeze organul de probaţiune despre schimbarea domiciliului sau
despre imposibilitatea temporară de a presta munca.
Dacă persoana condamnată la munca neremunerată în folosul comunităţii nu execută
această pedeapsă sau, în timpul executării, are un comportament necorespunzător manifestat prin
neîndeplinirea obligaţiilor care îi revin sau prin îndeplinirea lor defectuoasă, organul de
probaţiune adresează instanţei de judecată un demers privind înlocuirea muncii neremunerate în
folosul comunităţii cu o altă pedeapsă, în condiţiile art. 67 alin.(3) din Codul penal. Militarul
condamnat la muncă neremunerată în folosul comunităţii este obligat să se prezinte, conform
graficului stabilit, la comandantul unităţii militare, să respecte modul şi condiţiile de executare a
pedepsei, regulamentele militare, să nu încalce ordinea publică, să lucreze conştiincios la
obiectivele la care a fost repartizat să execute termenul de prestare a muncii neremunerate în
folosul comunităţii, să informeze comandantul unităţii militare despre imposibilitatea temporară
de a presta munca.
Dacă militarul condamnat la muncă neremunerată în folosul comunităţii nu execută această
pedeapsă sau, în timpul executării, are un comportament necorespunzător manifestat prin
neîndeplinirea obligaţiilor care îi revin sau prin îndeplinirea lor defectuoasă, comandantul
unităţii militare adresează instanţei de judecată un demers privind înlocuirea muncii
neremunerate în folosul comunităţii cu o altă pedeapsă, în condiţiile art. 67 alin.(3) din Codul
penal. Dacă persoana condamnată la muncă neremunerată în folosul comunităţii nu s-a prezentat
pentru a fi luată la evidenţă sau a părăsit domiciliul şi locul aflării ei nu este cunoscut de către
organul de probaţiune sau, în cazul militarului, de către comandamentul militar, căutarea ei se
dispune şi se efectuează în condiţiile art. 263 CE al RM.
Concediul ordinar, concediul de susţinere a examenelor, vacanţa nu suspendă executarea
muncii neremunerate în folosul comunităţii, însă, pornind de la situaţia concretă, organul de
probaţiune pune la dispoziţia condamnatului o amînare (de exemplu, pentru a susţine examenele
de licenţă). În cazul pierderii de către condamnat a capacităţii de muncă (recunoaşterea persoanei
drept invalid de gradul I sau II), organul de probaţiune expediază în judecată propunerea de
eliberare a condamnatului de a continua executarea pedepsei. În cazul apariţiei stării de
graviditate la femeile condamnate, organul de probaţiune propune instanţei de judecată de a
amîna executarea pedepsei în conformitate cu art. 96 CP al RM.
Termenul executării muncii neremunerate în folosul comunităţii se calculează în ore, în
decursul cărora condamnatul a muncit de facto. Graficul de muncă al fiecărui condamnat se
stabileşte individual, luîndu-se în considerare toate circumstanţele, inclusiv limitările stabilite de
legislaţia muncii cu privire la diferite categorii de lucrători şi modalităţi de muncă (de exemplu,
faţă de femei şi minori). Timpul de deplasare a condamnatului la locul executării muncii
neremunerate în folosul comunităţii şi înapoi nu se include în durata ei.
Administraţia organizaţiei unde lucrează condamnaţii este obligată să controleze
executarea lucrărilor, să ţină evidenţa muncii efectuate, să înştiinţeze organul de probaţiune
despre numărul orelor lucrate sau despre cazurile de eschivare de la muncă. Ea ţine o evidenţă
într-un borderou de executare lunară a muncii, unde se indică timpul zilnic al muncii prestate de
facto. La sfîrşitul lunii acest borderou este prezentat în organul de probaţiune.
Condamnaţilor la munca neremunerată în folosul comunităţii nu li se întocmeşte carnet
de muncă, iar timpul muncii neremunerate în folosul comunităţii nu li se include în stagiul de
muncă. În cazul cauzării daunei sănătăţii condamnatului în timpul executării muncii
neremunerate în folosul comunităţii, repararea daunei se efectuează pe baze generale în
conformitate cu legislaţia muncii în vigoare. În scopul menţinerii ordinii, legea determină măsuri
profilactice şi răspunderea specială a condamnaţilor pentru încălcări. Organul de probaţiune mai
întîi poate să prevină condamnatul despre răspunderea prevăzută de lege, iar în cazul eschivării
cu rea-voinţă de la executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, să expedieze în
instanţa de judecată propunerea de a înlocui această pedeapsă cu una dintre măsurile prevăzute la
art. 67 CP al RM.
În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul
comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoare, calculîndu-se o zi de închisoare pentru 2 ore de
muncă neremunerată în folosul comunităţii. În acest caz, termenul închisorii poate fi mai mic de
6 luni (art. 67 alin. (3) CP al RM).
Eschivarea cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul
comunităţii se consideră situaţia în care condamnatul în decursul lunii nu a ieşit mai mult de
două ori la muncă fără motive întemeiate sau în decursul lunii a încălcat mai mult de două ori
disciplina de muncă, sau în genere s-a ascuns cu scopul de a se eschiva de la executarea
pedepsei.
După executarea numărului de ore al muncii neremunerate în folosul comunităţii stabilit de
judecată, administraţia organizaţiei trimite în organul de probaţiune o înştiinţare. Organul de
probaţiune reflectă în documentele sale faptul executării pedepsei, scoate condamnatul de la
evidenţă şi înştiinţează judecata care a emis sentinţa privind executarea pedepsei. Conform art.
276 alin. (2) CE al RM, pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii se consideră
executată în ultima zi a termenului de pedeapsă stabilit.

TEMA 15

EXECUTAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ ŞI A MĂSURILOR PREVENTIVE

§ 1. Consideraţii generale privind executarea măsurilor de siguranţă şi a măsurilor

preventive

Legislaţia penală în vigoare a Republicii Moldova utilizează două tehnici de sancţionare

– prin intermediul pedepselor şi al măsurilor de siguranţă. Această din urmă tehnică de
sancţionare, care şi-a făcut apariţia în dreptul penal al unor state abia la începutul sec. XX, a fost
inspirată de şcoala pozitivistă, ai cărei reprezentanţi şi-au exprimat preocuparea pentru
elaborarea unui sistem de măsuri preventive potrivit unui vechi adagiu care arată că „este mai
bine să previi decît să vindeci”.

În art. 98 alin. (2) CP al RM sunt prevăzute următoarele măsuri de siguranţă:

1) măsurile de constrîngere cu caracter medical;

2) măsurile de constrîngere cu caracter educativ;

3) expulzarea;

4) confiscarea specială.

După cum se poate observa, cadrul măsurilor de siguranţă în legea penală este limitat şi
bine conturat. S-a considerat că trebuie avute în vedere stările de pericol social legate de anumiţi
infractori, de anumite stări şi situaţii care sînt certe, aplicarea de măsuri fiind necesară. Starea
fizică sau psihică ce necesită tratament medical implică pericol social şi este obiectivă, iar
obligarea la tratament medical sau internarea medicală sînt măsuri de siguranţă necesare şi de
netăgăduit.

Experienţa a arătat că unele categorii de persoane cu deficienţe mintale şi comportament

delincvent, de obicei, sînt incapabile să resimtă caracterul sancţionator sau chiar efectul
intimidant al pedepsei. Faţă de acestea pedepsele sînt ineficiente, din care considerente apare
necesitatea de a recurge la unele măsuri distincte, orientate spre protejarea mediului social faţă
de faptele care pot fi comise de persoanele respective. Conform definiţiei legale a măsurilor de
siguranţă, prevăzută la art. 98 CP al RM, acestea „au drept scop înlăturarea unui pericol şi
preîntîmpinarea săvîrşirii faptelor prevăzute de legea penală”.

Măsurile de siguranţă sînt sancţiuni de drept penal, care implică o constrîngere penală,
impusă de o stare de pericol social, legată de o persoană care a săvîrşit o faptă prevăzută de legea
penală, măsură menită să înlăture o stare de pericol. Cu alte cuvinte, măsura de siguranţă, pe de o
parte, este un mijloc de combatere a unei stări de pericol care nu poate fi înlăturată prin alte
măsuri.

Pe de altă parte, fiecare stare de pericol social este determinată de cauze specifice şi îi
corespunde o anumită măsură de siguranţă, de un anumit specific, în sfîrşit, unei stări de pericol
social deosebite îi corespund măsuri de siguranţă deosebite (de exemplu, măsura de siguranţă a
internării medicale care corespunde unei stări de pericol determinate de cauze legate de sănătatea
persoanei şi implică remedii prin care se pot combate atare cauze legate de sănătate (tratament
medical etc.).

Executarea oricărei măsuri de siguranţă presupune, în primul rînd, cunoaşterea stării de

pericol, cauza şi specificul ei, precum şi gradul său de ameninţare, de declanşare. În al doilea
rînd, se cere cunoaşterea remediului şi specificul acestuia; mai bine zis, de cunoaşterea
specificului stării de pericol social depind şi cunoaşterea, şi specificul măsurii prin care poate fi
combătută acea stare de pericol. Orice măsură de siguranţă cuprinde şi impune, în al treilea rînd,
o obligaţie a unei persoane, faţă de care se ia o atare măsură, iar executarea măsurii de siguranţă
înseamnă tocmai excutarea acelei obligaţii. Executarea măsurii de siguranţă, în al patrulea rînd,
este dată în seama unor organe, obligate să execute măsura şi să supravegheze executarea. Apoi,
executarea presupune o procedură privind îndeplinirea unor acte etc.

Executarea unei măsuri de siguranţă, în al cincilea rînd, presupune o durată determinată,

marcată printr-un termen (de exemplu, obligarea minorului să repare daunele cauzate), alteori
executarea ia sfîrşit prin producerea unui eveniment (rezultat) (de exemplu, însănătoşirea celui
obligat la tratament medical), în sfîrşit, executarea măsurii de siguranţă se poate efectua prin
îndeplinirea obligaţiei cuprinsă în acea măsură şi producerea unor anumite efecte juridice (de
exemplu, considerarea obligaţiei ca îndeplinită ori revocarea măsurii). Dimpotrivă, obligaţia
impusă prin măsura de siguranţă poate să nu fie respectată sau îndeplinită şi se produc alte efecte
juridice, cum ar fi înlocuirea măsurii printr-o pedeapsă etc.

În conformitate cu prevederile art. 175 Cod de procedură penală, măsurile preventive sînt
măsuri cu caracter de constrîngere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării
executării sentinţei. Măsurile preventive sînt orientate spre a asigura buna desfăşurare a
procesului penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea
penală sau de judecată, spre a face ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre a asigura
de către instanţă executarea sentinţei.

O definiţie similară este dată în literatura de specialitate română, unde măsurile de

prevenţie sînt definite ca „instituţii de drept procesual-penal cu caracter de constrîngere, prin
care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrînge
negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia” .

Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici sancţiuni procesual-penale

datorită faptului că au un scop bine determinat de lege (art. 175 alin. (2) CPP al RM). Ele sînt
orientate spre asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau pentru a-1 împiedica pe bănuit,
învinuit, inculpat să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, să zădărnicească stabilirea
adevărului ori pentru asigurarea executării sentinţei de condamnare.

Aplicarea măsurilor preventive în alte scopuri (de exemplu, pentru obţinerea declaraţiilor
de la bănuit, învinuit în faza urmăririi penale) este inadmisibilă. Pentru a evita aplicarea abuzivă
a măsurilor preventive în alte scopuri decît cele prevăzute de lege, sînt reglementate expres
condiţiile, temeiurile dispunerii acestor măsuri de constrîngere, precum şi alte garanţii
procesuale. Astfel, chestiunea privind temeiurile aplicării măsurilor preventive este indisolubil
legată de probabilitatea producerii acelor evenimente a căror excludere constituie scopul aplicării
măsurilor preventive.

Prevenit se consideră persoana faţă de care este aplicată o măsură preventivă. Persoana
supusă unei măsuri preventive, în conformitate cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, se
consideră nevinovată şi trebuie tratată cu nepărtinire şi umanism, în condiţii ce nu cauzează
suferinţe fizice sau morale şi nu înjosesc demnitatea persoanei.

Persoana supusă unei măsuri preventive are drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor
Republicii Moldova, cu excepţiile şi restricţiile stabilite de Codul de executare şi de Codul de
procedură penală. Legiuitorul a prevăzut la art. 175 Cod de procedură penală lista exhaustivă a
măsurilor preventive, şi anume:
 1) obligarea de a nu părăsi localitatea;

2) obligarea de a nu părăsi ţara;

3) garanţia personală;

4) garanţia unei organizaţii;

5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

6) transmiterea sub supraveghere a militarului;

7) transmiterea sub supraveghere a minorului;

8) liberarea provizorie sub control judiciar;

9) liberarea provizorie pe cauţiune;

10) arestarea la domiciliu;

11) arestarea preventivă.

Sînt măsuri preventive privative de libertate:

1) arestarea preventivă;
2) arestarea la domiciliu.

Sînt măsuri preventive neprivative de libertate:

1) obligarea de a nu părăsi localitatea;

2) obligarea de a nu părăsi ţara;
3) garanţia personală;
4) garanţia unei organizaţii;
5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
6) transmiterea sub supraveghere a militarului;
7) transmiterea sub supraveghere a minorului;
8) liberarea provizorie sub control judiciar;
9) liberarea provizorie pe cauţiune.

Măsurile preventive se execută în temeiul ordonanţei procurorului, hotărîrii judecătorului

de instrucţie sau instanţei de judecată, adoptate în condiţiile Codului de procedură penală.

§ 2. Executarea măsurilor de siguranţă

Executarea oricărei măsuri de siguranţă presupune, în primul rînd, cunoaşterea stării de

pericol, cauzei şi specificului ei, precum şi gradului său de ameninţare.

În al doilea rînd, se cere cunoaşterea remediului acesteia; mai bine zis, cunoaşterea
specificului stării de pericol social şi pentru a putea fi combătută depinde de starea de pericol.
 A. Modul de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical în instituţiile
psihiatrice şi de internare forţată într-o instituţie ftiziopneumologică

Conform art. 99 CP al RM, persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în
stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar pînă
la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din
care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată
poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter medical. În acest caz, starea de pericol
decurge din starea psihică maladivă a făptuitorului.

Conform normelor legale, aceste măsuri nu pot fi impuse în mod arbitrar oricărei persoane, ci
în anumite condiţii: în primul rînd, să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, iar în al doilea
rînd, să facă parte din una dintre următoarele categorii de persoane:

1) recunoscute iresponsabile, care, la momentul faptei, erau incapabile să-şi dea seama de
faptele lor şi/sau să le dirijeze;

2) devenite iresponsabile pînă la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei.

Cu alte cuvinte, se au în vedere persoanele care la momentul faptei erau responsabile, dar
care mai apoi, pe parcursul procesului penal, pînă la emiterea sentinţei sau în timpul executării
pedepsei, au devenit iresponsabile, ceea ce face imposibilă fixarea unei pedepse sau executarea
acesteia. Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical este o prerogativă a instanţei de
judecată şi nu constituie o obligaţie. Astfel, aceste măsuri se aplică numai în cazurile în care
dereglările psihice ale persoanei se transformă într-un risc pentru ea însăşi, pentru alte persoane
sau pentru societate în ansamblu.

Dacă starea psihică a persoanei nu prezintă pericol pentru individ sau pentru societate,
instanţa de judecată poate adopta o sentinţă de încetare a procesului şi de neaplicare a unor astfel
de măsuri şi anunţă despre acest caz organele de ocrotire a sănătăţii. Instanţa de judecată, atunci
cînd consideră că este necesar să fie aplicată o măsură de constrîngere cu caracter medical, alege
forma acesteia în funcţie de boala mintală a persoanei, de caracterul şi de gradul prejudiciabil al
faptei săvîrşite (art. 101 CP al RM). Pentru aceste măsuri este caracteristic faptul că în toate
cazurile decizia privind stabilirea lor ţine exclusiv de competenţa instanţei de judecată.

De asemenea, doar instanţa de judecată este competentă a schimba, prelungi şi înceta

aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art. 101 CP al RM). Conform
art. 288 CE al RM, instanţa de judecată trimite hotărîrea privind aplicarea măsurii de
constrîngere cu caracter medical sau internarea forţată într-o instituţie ftiziopneumologică
organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială se află domiciliul persoanei supuse
tratamentului medical forţat sau, după caz, administraţiei locului de deţinere pentru a o escorta
pe aceasta la instituţia psihiatrică sau ftiziopneumologică specializată a Ministerului Sănătăţii.
Organul afacerilor interne sau, după caz, administraţia locului de deţinere, în cel mult 3 zile de la
luarea hotărîrii, comunică instanţei de judecată despre internarea persoanei în instituţia
psihiatrică sau ftiziopneumologică respectivă sau despre imposibilitatea internării.

În temeiul hotărîrii instanţei de judecată, instituţia psihiatrică sau ftiziopneumologică

asigură primirea, internarea şi acordarea de asistenţă persoanei supuse tratamentului medical
forţat, fapt despre care comunică, în termen de 3 zile, soţului sau reprezentantului legal. Modul
de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical în instituţiile psihiatrice sau
ftiziopneumologice este reglementat de Codul de executare, de Legea privind asistenţa
psihiatrică şi de alte acte normative. Periodic, o dată la 6 luni, instituţia psihiatrică sau
ftiziopneumologică expediază instanţei de judecată o informaţie asupra stării sănătăţii persoanei
supuse tratamentului medical forţat.

Soţul sau reprezentantul legal ori administraţia instituţiei psihiatrice sau

ftiziopneumologice, în temeiul raportului medical privind starea de sănătate a persoanei, poate
înainta un demers instanţei de judecată, solicitînd încetarea aplicării măsurilor de constrîngere cu
caracter medical sau schimbarea acestora.

B. Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi

narcomanilor

Consumul de substanţe alcoolice, narcotice, toxice conduce uneori la săvîrşirea diferitor

infracţiuni. De aceea, în cazurile de stabilire a pedepsei pentru alcoolici şi narcomani, instanţele
de judecată trebuie să examineze şi oportunitatea supunerii lor unui tratament forţat în scopul
neutralizării acestor stări maladive. Persoanele care fac abuz de substanţe narcotice sau alcoolice
constituie o altă categorie de persoane faţă de care instanţa de judecată poate dispune aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

Conform art. 10 CP al RM, în caz de săvîrşire a unei infracţiuni de către un alcoolic sau
un narcoman, dacă există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la
cererea colectivului de muncă sau a organului de ocrotire a sănătăţii, poate să aplice acestei
persoane, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, şi un tratament medical forţat.
Din textul legii rezultă că pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical
alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea lor sub curatelă, sînt necesare următoarele condiţii:

– săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

- avizul medical privind îmbolnăvirea persoanei de o intoxicaţie alcoolică sau narcotică

cronică;

– necesitatea aplicării unui tratament medical forţat.

Prevederile art. 289 CE al RM stipulează că în cazul aplicării măsurilor de constrîngere

cu caracter medical faţă de alcoolici sau narcomani condamnaţi la pedeapsa neprivativă de
libertate, instanţa de judecată expediază hotărîrea sa instituţiei medicale specializate a
Ministerului Sănătăţii, iar în cazul instituirii curatelei – curatorului şi autorităţilor tutelare.
Persoana supusă tratamentului medical forţat este obligată să se prezinte, în termen de 5 zile, la
instituţia medicală cu regim special, fapt despre care semnează la pronunţarea hotărîrii.
Condamnaţii la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă urmează tratamentul forţat în locurile
de deţinere.

Dacă persoana are nevoie de continuarea unui astfel de tratament şi după eliberarea din
locul de deţinere, administraţia penitenciarului expediază, în termen de 5 zile, instituţiei medicale
specializate hotărîrea judecătorească, extrasul din fişa medicală a condamnatului, alte materiale
necesare şi informează despre aceasta instanţa de judecată. Persoana eliberată din locul de
deţinere urmează să se prezinte, în termen de 5 zile, la instituţia medicală cu regim special pentru
tratament medical forţat, fapt despre care semnează la eliberare. Instituţia medicală cu regim
special informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată, membrii familiei persoanei sau alte
rude ale acesteia, iar în cazul minorilor – părinţii sau alţi reprezentanţi legali şi autoritatea
tutelară despre prezentarea persoanei şi începerea tratamentului medical forţat.

Persoana supusă tratamentului medical forţat este obligată să respecte regimul curativ din
instituţia medicală. Durata tratamentului medical forţat nu poate depăşi 43 de zile. În cazuri
excepţionale, la cererea instituţiei medicale, instanţa de judecată poate prelungi tratamentul pînă
la 60 de zile sau îl poate reduce.

Administraţia instituţiei medicale sau persoana supusă tratamentului medical forţat, în

temeiul raportului medical, poate înainta un demers instanţei de judecată în a cărei rază
teritorială se află instituţia medicală pentru încetarea aplicării măsurilor de constrîngere cu
caracter medical sau schimbarea acestora. La expirarea termenului de tratament medical forţat,
persoana se externează conform regulilor de externare din instituţia medicală, cu eliberarea
certificatului medical, informarea respectivă a medicului specialist de circumscripţie şi a
instanţei de judecată.

C. Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ

Conform art. 54 CP al RM, măsurile de constrîngere cu caracter educativ pot fi aplicate

minorului în cazul liberării acestuia de răspundere penală, dacă a săvîrşit pentru prima dată o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi dacă s-a constatat că corectarea lui este posibilă şi fără a
fi supus răspunderii penale. În acelaşi sens, aceste măsuri pot fi aplicate în cazul eliberării
minorului de pedeapsă (art. 93 CP al RM).

Măsurile de constrîngere cu caracter educativ nu constituie pedepse penale, ci măsuri de

constrîngere aplicate de stat care au scopul exclusiv de corijare şi reeducare a minorilor, precum
şi de prevenire a săvîrşirii de noi infracţiuni, fiind astfel măsuri de siguranţă, deoarece posedă
principiile de reglementare şi aplicare a acestora, principii analizate anterior. Spre deosebire de
pedeapsa penală, ele sînt lipsite de elementele represive ale pedepsei penale şi aplicarea lor nu va
fi considerată drept antecedent penal.

De fapt, măsurile de constrîngere cu caracter educativ înlocuiesc răspunderea penală sau

pedeapsa penală aplicată pentru infracţiunea săvîrşită, înlăturînd, astfel, starea de pericol creată
de aceasta, şi preîntîmpină săvîrşirea noilor fapte prevăzute de legea penală.

Cadrul măsurilor de constrîngere cu caracter educativ este constituit din măsurile

prevăzute în art. 104 alin. (1) CP al RM, şi anume:

– avertismentul;

– încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc

sau organelor specializate de stat;

– obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în

considerare situaţia materială a minorului;

– obligarea minorului de a urma un tratament medical de reabilitare psihologică;

 – internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o
instituţie curativă şi de reeducare.

Codul penal enumeră măsurile educative în ordinea gravităţii lor, de la cele mai puţin
severe (avertismentul) la cele mai grave (internarea minorului în instituţii speciale, care
presupune o limitare a libertăţii). Fac excepţie măsurile prevăzute la lit. d) şi, în unele cazuri, la
lit. e), al căror caracter mixt îmbină elementele măsurii educative cu cele ale măsurii de
constrîngere cu caracter medical. Ca şi în cazul pedepselor, lista măsurilor de constrîngere cu
caracter educativ are un caracter exhaustiv (art. 104 alin. (2) CP al RM), aceasta neputînd fi
completată la discreţia judecătorului, ci doar printr-o modificare a legii penale.

Totodată, instanţa de judecată îi poate aplica minorului concomitent cîteva măsuri de

constrîngere cu caracter educativ dintre cele menţionate, dacă acest fapt eficientizează procesul
de educare a infractorului minor. În cazul eschivării sistematice a minorului de la măsurile de
constrîngere cu caracter educativ, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat
specializate, anulează măsurile aplicate şi decide, după caz, trimiterea cauzei penale procurorului
sau stabileşte pedeapsa conform legii pe baza căreia a fost condamnată persoana (art. 104 alin.
(4) CP al RM). Se consideră că minorul se eschivează de la măsurile fixate atunci cînd, cu rea-
voinţă, nu se prezintă de două sau mai multe ori la tratamentul medical prescris, nu repară
paguba, avînd resursele sau capacităţile necesare, nu se supune indicaţiilor persoanelor care
efectuează supravegherea în instituţiile speciale în care a fost internat sau fuge din acestea etc.
Hotărîrea instanţei de judecată, adoptată în temeiul art. 54 şi 104 din Codul penal, se expediază
organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului (art. 291 alin. (1)
CE al RM).

Avertismentul reprezintă o admonestare, o mustrare a minorului şi constă în explicarea

pentru acesta a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma săvîrşirii
infracţiunii, cu o preîntîmpinare că, în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni, faţă de el vor fi luate
măsuri mai severe, inclusiv aplicarea unor pedepse, cu consecinţe negative, prevăzute de legea
penală.

Prevederile art. 311 alin. (2) CE al RM demonstrează faptul că avertismentul, ca măsură

de constrîngere, se face în scris, contra semnătură, în termen de 5 zile, în sediul organului de
probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Organul de probaţiune
informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre
executarea hotărîrii.

Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau

organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor
nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a
exercita controlul asupra comportamentului minorului, de a întreprinde activităţi educative în
vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Această
măsură este eficientă dacă mediul familial sau cel în care se află minorul îl mai poate influenţa
pozitiv. La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele
cărora le este încredinţat minorul se bucură de autoritate şi au o influenţă pozitivă asupra lui şi,
desigur, pot exercita un control corespunzător asupra acestuia.
 Aplicarea acestei măsuri este imposibilă atunci cînd nu se găseşte o persoană sau o
instituţie care urmează să înfăptuiască supravegherea minorului. În asemenea situaţii, măsura
internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai oportună. Potrivit art. 291 alin.
(3) CE al RM, organul de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului
asigură primirea semnăturilor persoanelor responsabile pentru plasarea, ca măsură de
constrîngere, a minorului sub supravegherea părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau a
organelor specializate de stat.

Organul de probaţiune informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a

examinat cauza în fond despre executarea hotărîrii. Obligarea minorului de a repara daunele
cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrşirea
infracţiunii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerare starea materială a
minorului, prezenţa surselor de venit propriu, angajarea în cîmpul muncii etc.

Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea de către minor a unor lucrări de
restabilire, de reparaţie, prin prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri, instanţa trebuie să ţină
cont de capacităţile fizice şi de muncă ale minorului. Hotărîrea privind obligarea, ca măsură de
constrîngere, a minorului de a repara prejudiciile cauzate se expediază pentru executare
organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului.

Organul de probaţiune informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată despre

executarea hotărîrii (art. 291 alin. (4) CE al RM). Obligarea minorului de a urma un tratament
medical de reabilitare psihologică. Această măsură luată faţă de minori are un caracter educativ-
curativ complex, luîndu-se în considerare deficienţele lor psihice sau fizice, inadaptabilitatea
socială sau traumele psihice, cauzate fie de comiterea unor infracţiuni, fie de mediul de viaţă,
împiedicînd formarea normală a personalităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se
aplică atunci cînd tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare a minorului în
libertate.

Hotărîrea privind obligarea, ca măsură de constrîngere, a minorului de a urma tratamentul

medical de reabilitare psihologică se trimite organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se
află domiciliul minorului, care asigură controlul executării de către minor a măsurii cu caracter
educativ aplicate. În termen de 5 zile de la terminarea curei de tratament, organul de probaţiune
încunoştinţează despre aceasta instanţa de judecată, anexînd rezultatele tratamentului (art. 291
alin. (5) CE al RM). Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare
sau într-o instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate, care
constă în plasarea minorului în instituţii speciale pe o perioadă nedeterminată, care nu poate dura
mai mult decît pînă la atingerea de către minor a vîrstei de 18 ani.

În cazuri excepţionale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii

după atingerea vîrstei de 18 ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură
generală sau de meserii (art. 93 alin. (2) CP al RM). Instituţiile speciale de învăţămînt şi de
reeducare sînt şcoli de tip internat sau cămine de copii, unde se efectuează o supraveghere
deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri aplicate de către
părinţi sau alte persoane, şi care este destinată minorilor ce necesită condiţii speciale de educare
şi supraveghere. În aceste instituţii, minorul urmează programe de instruire sau pregătire
profesională corespunzătoare aptitudinilor sale.
 În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura
obligării la un tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură educativ-curativă
complexă, destinată minorilor retardaţi, cu deficienţe de adaptare, de ordin psihologic sau cu alte
maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin
internarea lor în aceste instituţii (şcoli-internate, instituţii curative). Această măsură este
destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un regim special de
instruire şi educaţie. Motivaţia aflării minorilor în aceste instituţii trebuie examinată periodic,
măsura internării lor încetînd în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei sau atunci
cînd este oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative (încredinţarea minorului
pentru supraveghere în mediul său familial atunci cînd acesta devine prielnic sau cînd apare
persoana potrivită).

Hotărîrea privind internarea, ca măsură de constrîngere, a minorului întro instituţie

specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se trimite
organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului, care asigură
plasarea minorului în instituţia stabilită. Organul de probaţiune informează, în termen de 5 zile,
instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărîrii (art. 291 alin. (6)
CE al RM). În cazul imposibilităţii de a executa măsurile de constrîngere cu caracter educativ,
organul de probaţiune, în temeiul art.104 alin.(4) din Codul penal, adresează un demers instanţei
de judecată (art. 291 alin. (7) CE al RM).

D. Expulzarea

Conform art. 105 CP al RM, măsura expulzării constă în faptul că cetăţenilor străini şi
apatrizilor care au fost condamnaţi pentru săvîrşirea unor infracţiuni li se poate interzice
rămînerea pe teritoriul ţării. Prin expulzare se înţelege obligarea cetăţenilor străini sau a
apatrizilor, care au fost condamnaţi pentru săvîrşirea unor infracţiuni, să părăsească imediat ţara
în cazul aplicării pedepsei neprivative de libertate sau după executarea pedepsei închisorii dacă
în urma săvîrşirii infracţiunii prezenţa lor în ţară constituie o stare de pericol.

În cazul expulzării, starea de pericol poate avea sursa fie în natura sau în gravitatea faptei
(spionaj sau altă infracţiune contra statului), fie în însăşi persoana făptuitorului, care este un
cetăţean străin sau apatrid. În cazul aplicării măsurii de expulzare, judecătorul trebuie să constate
că făptuitorul nu este pur şi simplu un cetăţean străin sau apatrid, dar să ajungă la concluzia că
starea de pericol care emană de la această persoană poate fi înlăturată doar prin îndepărtarea
străinului sau apatridului de pe teritoriul Republicii Moldova. Executarea expulzării. Îndată după
rămînerea definitivă a hotărîrii de luare a măsurii expulzării, aceasta se pune în executare.
Punerea în executare depinde de felul luării măsurii expulzării, adică dacă ea însoţeşte sau nu
pedeapsa închisorii.

Dacă persoana supusă expulzării a fost condamnată la pedeapsa închisorii, administraţia

locului de deţinere, cu 5 zile înainte de eliberarea persoanei, trimite hotărîrea judecătorească,
pentru asigurarea executării, organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială a fost depistată
ori a domiciliat persoana supusă expulzării. În baza hotărîrii instanţei de judecată şi la demersul
organului afacerilor interne, Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor asigură, în
regim de urgenţă, aplicarea în actul de identitate a ştampilei şi consemnarea menţiunii privind
expulzarea persoanei. În cazul în care persoana condamnată nu poate fi expulzată din motive de
sănătate, din lipsă a actelor necesare sau din alte motive, Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi
Comunicaţiilor eliberează un permis de şedere provizoriu pentru perioada necesară înlăturării
impedimentelor de expulzare.

Organul afacerilor interne expulzează, în temeiul tratatelor internaţionale la care

Republica Moldova este parte, persoana în ţara al cărei cetăţean este ori în ţara de reşedinţă sau
în altă ţară. Organul afacerilor interne informează instanţa de judecată, Ministerul Afacerilor
Externe şi Integrării Europene şi alte autorităţi interesate despre expulzarea sau imposibilitatea
expulzării persoanei.

Dacă persoana supusă expulzării a fost condamnată la pedeapsa închisorii şi urmează a fi

transferată, pentru executarea în continuare a pedepsei, în altă ţară, în modul stabilit în art. 551-
557 din Codul de procedură penală, administraţia penitenciarului sesizează Ministerul
Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor pentru aplicarea în actul de identitate a ştampilei şi
consemnarea menţiunii privind expulzarea persoanei. Hotărîrea privind expulzarea se consideră
executată în ziua predării statului respectiv a condamnatului. Administraţia penitenciarului
asigură informarea organelor prevăzute la alin. (4) art. 292 CE despre predarea condamnatului.

E. Confiscarea specială

Confiscarea specială ca măsură de siguranţă constă în trecerea, forţată şi gratuită, în

proprietatea statului a bunurilor utilizate la săvîrşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni, a
căror deţinere, din cauza naturii lor sau ţinînd seama de legătura cu fapta comisă, prezintă
pericolul că pe viitor vor fi săvîrşite noi fapte prevăzute de legea penală.

legătura ce o au cu comiterea unei infracţiuni sînt periculoase prin simpla rămînere în

posesia infractorului. De aceea ea este o măsură ce constă în ridicarea acestor lucruri indiferent
în mîna cui au ajuns.

Unele lucruri se confiscă chiar dacă nu sînt ale făptuitorului, bineîneţeles, cu respectarea
dispoziţiilor privind bunurile victimei, care se restituie acesteia şi cu privire la respectarea
drepturilor dobînditorului de bună-credinţă, care urmează a fi despăgubit. Instanţa de judecată
care, în temeiul art.106 din Codul penal, a dispus confiscarea bunurilor utilizate la săvîrşirea
infracţiunii ori rezultate din infracţiune sau contravaloarea acestora expediază hotărîrea sa
executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera teritorială a
executorilor judecătoreşti, se află bunurile.

Executorul judecătoresc ridică şi transmite bunurile supuse confiscării organului fiscal

competent, în modul stabilit de Guvern. În cazul confiscării substanţelor narcotice, psihotrope
sau a precursorilor, armelor şi muniţiilor, executorul judecătoresc le ridică şi le transmite
organului competent. Executorul judecătoresc încunoştinţează, în termen de 5 zile, instanţa de
judecată care a pronunţat hotărîrea despre ridicarea şi transmiterea obiectelor confiscate către
organele competente (art. 293 alin. (3) CE al RM).

§ 3. Executarea măsurilor preventive

A. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara

 Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara sînt cele mai blînde
măsuri preventive şi de aceea anume de la ele urmează să înceapă procesul de selectare, în
situaţii concrete şi pentru persoane determinate, a celei mai optimale măsuri preventive248. Deşi
constituţional dreptul la libera circulaţie este garantat fiecărui cetăţean (art. 27 Constituţia
Republicii Moldova), apar situaţii de excepţie în care acest drept este limitat, şi anume atunci
cînd „organele judiciare penale consideră că nu este necesară luarea unei măsuri preventive
privative de libertate, însă apreciază că învinuitul sau inculpatul trebuie să fie obligat să nu
părăsească localitatea în care locuieşte”.

Potrivit art. 178 alin. (1) CPP al RM, obligarea de a nu părăsi localitatea constă în
îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz,
de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a
nu părăsi localitatea în care domiciliază permanent sau temporar fără încuviinţarea procurorului
sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi
judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.

În scopul realizării eficiente a măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea, o copie a

ordonanţei sau încheierii se trimite organelor de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte
învinuitul (bănuitul) sau inculpatul şi organelor de frontieră, fiindcă această măsură presupune,
de asemenea, interdicţia de a părăsi ţara. Măsura preventivă sub forma obligării de a nu părăsi
localitatea sau obligării de a nu părăsi ţara se aplică faţă de bănuit, învinuit sau inculpat în
următoarele condiţii: – persoana a săvîrşit una din infracţiunile prevăzute de Partea specială a
Codului penal. Art.178 CPP nu limitează posibilitatea organelor competente la aplicarea acestei
măsuri preventive în raport cu gravitatea faptei prejudiciabile săvîrşite.

Dacă nu există temeiuri motivate pentru aplicarea arestului preventiv sau a arestării la
domiciliu, ori a altor măsuri neprivative de libertate, e posibilă luarea măsurii preventive de
obligare de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara;

– este pornită urmărirea penală;

– persoana în privinţa căreia se aplică măsura indicată are un loc permanent sau temporar
de trai pe teritoriul Republicii Moldova;

– bănuitul, învinuitul sau inculpatul este caracterizat pozitiv şi anterior nu a fost judecat,
nu a săvîrşit o altă infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

La aplicarea măsurii preventive sub forma obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara
persoanei trebuie să i se explice de către reprezentantul organului care aplică măsura preventivă
că este obligată să respecte angajamentele asumate de a nu părăsi localitatea sau ţara fără
încuviinţarea organului care a luat măsura respectivă şi persoana întocmeşte un înscris prin care
îşi asumă obligaţiile respective. Procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată,
odată cu luarea măsurii preventive sub formă de obligare de a nu părăsi localitatea sau ţara, este
ţinută a îndeplini următoarele acţiuni:

– să expedieze organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul,

inculpatul copia de pe hotărîrea definitivă a procurorului, a judecătorului de instrucţie sau a
instanţei de judecată pentru ca organele de poliţie să instituie un control eficient asupra
comportamentului acestor persoane în scopul preîntîmpinării eschivării lor de la organele de
urmărire penală sau instanţa de judecată, de a săvîrşi alte infracţiuni sau de a influenţa negativ
asupra desfăşurării normale a procesului penal;

– să expedieze pe adresa poliției de frontieră copia după hotărîrea definitivă a

procurorului, judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în scopul interzicerii
învinuitului sau inculpatului de a părăsi ţara cu ridicarea provizorie a paşaportului naţional, a
buletinului de identitate, a paşaportului cetăţenilor străini sau a altor acte de identitate ale
apatrizilor care le dau dreptul de a trece frontiera de stat;

– să informeze oficiile de documentare a populaţiei din cadrul Ministerului Tehnologiei

Informaţiei şi Comunicaţiilor pentru a obţine informaţii în cazul în care învinuitul sau inculpatul
manifestă interes pentru a părăsi ţara;

– să informeze primăria sau pretura de la locul de trai al învinuitului, inculpatului pentru a obţine
informaţii în cazul în care acesta intenţionează să-şi schimbe domiciliul;

– să informeze administraţia de la locul de muncă al învinuitului, inculpatului pentru a obţine

date referitoare la faptul că învinuitul/ inculpatul intenţionează să-şi schimbe locul de muncă.

Ordonanţa sau hotărîrea privind aplicarea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi

localitatea se trimite spre executare organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul prevenitul. Ordonanţa sau hotărîrea privind aplicarea măsurii preventive de obligare
de a nu părăsi ţara se trimite spre executare organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială
îşi are domiciliul prevenitul, care asigură ridicarea provizorie a paşaportului, şi Serviciului
Vamal (art. 296 alin. (1) şi (2) CE al RM). Dacă, în legătură cu circumstanţe personale
excepţionale, prevenitul are nevoie să părăsească localitatea sau ţara, el este obligat să depună la
autoritatea care a dispus aplicarea măsurii preventive o cerere privind obţinerea
consimţămîntului de a părăsi localitatea sau ţara. Dacă cererea a fost acceptată, autoritatea
menţionată încunoştinţează imediat despre aceasta organul afacerilor interne în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul prevenitul, care, în cazul obligării de a nu părăsi ţara, asigură în cel
mai scurt timp posibil restituirea paşaportului ridicat provizoriu şi informarea organelor de
frontieră.

După revenirea la domiciliu, prevenitul este obligat să anunţe imediat autoritatea care a
acceptat cererea. În cazul depistării tentativei de trecere a frontierei de stat fără încuviinţarea
autorităţii care a dispus aplicarea măsurii preventive, organul de frontieră reţine prevenitul şi
informează imediat organul afacerilor interne. În cazul în care prevenitul a încălcat obligaţiile
impuse de măsura preventivă aplicată, organul afacerilor interne adresează un demers, cu
anexarea materialelor ce confirmă faptul încălcării interdicţiei, autorităţii care a dispus această
măsură preventivă pentru a proceda conform art.195 din Codul de procedură penală.

B. Garanţia personală sau a unei organizaţii

Conform art. 179 CPP al RM, garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care
persoane demne de încredere şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă,
garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv
respectarea ordinii publice şi prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu
poate fi mai mic de 2 şi mai mare de 5.

Prin „persoane demne de încredere” se subînţeleg persoanele serioase, care au un

comportament fără cusur în societate, persoane distinse care impun respect şi merită încredere, se
bucură de autoritate în colectivele de muncă ori în localitatea unde îşi au domiciliul, iar opinia
publică se expune anume în sensul că aceste persoane deţin asemenea calităţi. Garant se
consideră persoana (fizică ori juridică) care îşi asumă responsabilitatea sub garanţia propriei
averi faţă de faptele altei persoane. Garanţia personală, ca şi obligarea de a nu părăsi localitatea
(ţara), se atribuie la categoria măsurilor preventive în cadrul cărora se aplică metoda
sociopsihologică de influenţare asupra comportamentului bănuitului, învinuitului. însă, în cazul
dat, constrîngerea psihică asupra persoanei este realizată nu numai din partea organului de drept
prin intermediul posibilităţii aplicării unei măsuri preventive mai drastice în caz de
comportament neadecvat, ci şi din partea garanţilor. Evidenţiem şi faptul că dacă influenţarea
psihologică din partea organelor de urmărire penală, a instanţei de judecată poartă un caracter
statal autoritar, atunci garanţii asigură comportamentul dorit al bănuitului, învinuitului prin
intermediul relaţiilor de prietenie, de rudenie etc.

Astfel, gradul de influenţare sociopsihologică în cazul aplicării acestei măsuri preventive

este mai avansat decît în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara. În acelaşi timp,
caracterul restricţiilor vizavi de drepturile şi libertăţile persoanei rămîn la aceeaşi treaptă:
bănuitul, învinuitul, rămînînd în libertate, este obligat de a se prezenta la citarea organului de
urmărire penală sau a instanţei de judecată, de a respecta ordinea publică etc.

Oricum, această măsură preventivă, cu toate că nu atît de esenţial, dar este mai aspră decît
obligarea de a nu părăsi localitatea (ţara), deoarece bănuitul, învinuitul este nevoit să suporte
intervenţia garanţilor în viaţa lui personală. Ei pot exercita asupra lui o influenţă psihosocială
prin diferite metode luînd în considerare trăsăturile de caracter, starea socială, familială şi alte
circumstanţe. Cererea de acordare a garanţiei personale se îndeplineşte de fiecare garant aparte şi
trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

1) locul şi data întocmirii;

2) numele, prenumele, locul de muncă, domiciliul şi alte date ce caracterizează garantul;
3) faptul că garantează prezentarea la citaţie a bănuitului, învinuitului, inculpatului
(numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă) la organele de
urmărire penală sau la instanţa de judecată, precum şi respectarea altor obligaţii.

În cazul în care iniţiativa vine din partea apărării, aceasta va sesiza printrun demers
procurorul respectiv, în care va argumenta alegerea măsurii respective şi va indica datele privind
persoana demnă de încredere la care se face referinţă, inclusiv activitatea acesteia. La demers
urmează a se anexa documentele privind identitatea, domiciliul, locul de muncă al persoanei
demne de încredere, precum şi alte date necesare ce confirmă autoritatea sa.

La cererea de acordare a garanţiei se anexează copia actului de identitate a garantului,

precum şi a altor documente. Legea procesual-penală nu prevede expres durata aplicării garanţiei
personale, prezumîndu-se că aceasta se dispune pînă la rămînerea definitivă a sentinţei, dar
garanţii pot cere limitarea duratei la un anumit termen.
 Cerinţele legii referitoare la faptul că garanţia personală poate fi luată doar în baza cererii
în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia evidenţiază aspectul
luării în considerare a relaţiilor de încredere reciprocă dintre aceşti subiecţi. Reprezentanţii
organelor de drept, manifestînd iniţiativă în privinţa aplicării acestei măsuri preventive, sînt în
drept doar să explice persoanelor interesate posibilitatea garanţiei personale, nu să o aplice din
propria iniţiativă în temeiul încrederii în privinţa unor anumitor persoane. Organul de drept care
aplică această măsură preventivă soluţionează doar chestiunea dacă persoanele care manifestă
dorinţa de a figura în calitate de garanţi sînt demne de încredere. Adică este verificat faptul
existenţei încrederii reciproce dintre garanţi şi bănuit, învinuit, precum şi reputaţia garanţilor în
societate, onestitatea şi buna lor credinţă. Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii
urmăresc scopul sustragerii bănuitului, învinuitului, inculpatului de la urmărirea penală sau
judecată, sau există date care confirmă că cel acuzat va împiedica aflarea adevărului ori va
săvîrşi alte infracţiuni.

Conform art. 297 CE, după depunerea garanţiei personale sau a unei organizaţii, garantul este
obligat să asigure comportamentul corespunzător al prevenitului, conform art. 179-181 din Codul
de procedură penală. În vederea asigurării garanţiei, garantul poate avea întrevederi cu
prevenitul, poate duce cu el discuţii pentru explicarea consecinţelor nerespectării măsurii
preventive aplicate.

În cazurile prevăzute în art. 181 alin. (3) din Codul de procedură penală, garantul poate adresa
autorităţii care a dispus aplicarea măsurii preventive o cerere privind retragerea garanţiei şi
restituirea sumei băneşti depuse la contul de depozit al autorităţii respective pentru asigurarea
garanţiei. După depunerea cererii garantului privind renunţarea la garanţia asumată, autoritatea
care a dispus aplicarea măsurii preventive procedează conform art. 195 din Codul de procedură
penală.

B. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură

preventivă, care se aplică persoanelor pentru săvîrşirea infracţiunilor în domeniul
transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvîrşirea infracţiunii
(art. 182 alin. (1) CPP al RM). Astfel, potrivit art. 298 CE, încheierea instanţei de judecată
privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport, conform
art. 182 din Codul de procedură penală, se transmite spre executare organului de poliţie
patrulare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul prevenitul.

Organul de poliţie patrulare ridică permisul de conducere de la prevenit cu întocmirea unui

proces-verbal, în care se indică persoana care a efectuat ridicarea actului, datele personale ale
prevenitului, motivul ridicării şi data întocmirii procesului-verbal. Permisul de conducere se
păstrează la organul de poliţie rutieră pînă la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive
aplicate.

D. Transmiterea sub supraveghere a militarului

Potrivit art. 183 alin. (1) CPP al RM, transmiterea sub supraveghere a bănuitului,
învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a
obligaţiei de a asigura comportamentul respectiv şi prezentarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului militar la citare la organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea
militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de către instanţă.

Aplicarea acestei măsuri este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi realizat un regim de
supraveghere eficient numai în privinţa militarilor care își satisfac serviciul militar în termen în
baza obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub supravegherea comandamentului militar. Faţă
de militarii angajaţi prin contract în serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul
aflării acestora în regim de cazarmă.

Totodată, măsura respectivă poate fi aplicată în privinţa supuşilor militari în timpul

concentrărilor, precum şi în privinţa persoanelor care își satisfac serviciul militar de scurtă
durată. Această măsură preventivă se poate aplica şi faţă de studenţii din instituţiile de
învăţămînt militar.

Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa (sau, după caz, încheierea) de

aplicare a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului; i se aduc la cunoştinţă
fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul-verbal
(art. 183 alin. (2) CPP al RM). Comandantul unităţii militare nu este în drept să renunţe la
exercitarea supravegherii învinuitului (inculpatului) militar.

Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul nemijlocit

(comandantul de companie) în a cărui subdiviziune îşi satisface serviciul militar învinuitul
(inculpatul). După luarea hotărîrii privind trimiterea sub supraveghere a militarului, conform art.
183 din Codul de procedură penală, comandantul unităţii militare aduce la cunoştinţa
prevenitului obligaţiile impuse de măsura preventivă aplicată şi consecinţele nerespectării ei.
Comandantul unităţii militare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată,
asigură prezenţa prevenitului la efectuarea acţiunilor procesuale (art. 299 CE al RM).

E. Transmiterea sub supraveghere a minorului

În cauze penale, unde bănuitul, învinuitul sau inculpatul este minor, procurorul sau, după caz,
instanţa de judecată vor examina în mod obligatoriu posibilitatea aplicării faţă de minor a
măsurii preventive – transmiterea sub supraveghere, conform prevederilor art. 477 alin. (1) CPP
al RM.

Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de

către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi
de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul de a asigura prezenţa
acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau în instanţă, precum şi de a contracara
acţiunile prevăzute la art. 176 alin. (1) CPP al RM.

Măsura preventivă de transmitere sub supraveghere a minorului se aplică pînă la soluţionarea

definitivă a cauzei penale. În cazul în care în cursul procesului penal învinuitul (inculpatul)
atinge vîrsta de 18 ani, măsura preventivă respectivă poate fi menţinută în continuare, dacă nu
apar temeiuri de revocare sau înlocuire a măsurilor preventive. Totodată, măsura supravegherii
minorului poate fi înlocuită cu alte măsuri preventive la cererea de renunţare la exercitarea
acestor obligaţii a părinţilor, tutorilor, curatorilor sau altor persoane din motive întemeiate, fie în
cazul săvîrşirii de către minor a uneia din acţiunile prevăzute la art. 176 alin. (1) CPP al RM.
 După transmiterea minorului sub supraveghere, în conformitate cu art. 184 din Codul de
procedură penală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trimite citaţie persoanelor
sub a căror supraveghere se afla minorul pentru asigurarea prezenţei minorului la efectuarea
acţiunilor procesuale (art. 300 CE al RM).

F. Asigurarea controlului prevenitului liberat provizoriu

La liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a prevenitului, în conformitate cu

art. 191 şi 192 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată trimite organului afacerilor
interne în a cărui rază teritorială domiciliază prevenitul hotărîrea sa pentru asigurarea respectării
de către acesta a obligaţiilor stabilite.

În acest scop, reprezentantul organului afacerilor interne face periodic vizite la

domiciliul prevenitului, întreţine legături cu prevenitul şi cu membrii familiei lui, în caz de
necesitate solicită de la aceştia informaţie despre locul aflării prevenitului. Dacă în urma
controlului efectuat se stabileşte că prevenitul a încălcat obligaţiile stabilite, organul afacerilor
interne sesizează judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată şi prezintă raportul cu
rezultatele controlului efectuat pentru a se proceda conform prevederilor art. 191 alin. (5) sau art.
193 şi 194 din Codul de procedură penală.

Dacă persoana liberată provizoriu are nevoie să părăsească domiciliul în legătură cu

circumstanţe personale excepţionale, ea adresează o cerere motivată judecătorului de instrucţie
sau instanţei de judecată care a dispus măsura preventivă. În caz de acceptare a cererii, persoana
poate părăsi domiciliul pe perioada indicată în hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a instanţei
de judecată. Hotărîrea se aduce la cunoştinţa organului afacerilor interne în a cărui rază
teritorială se află domiciliul prevenitului. După revenirea la domiciliu, prevenitul este obligat să
încunoştinţeze despre aceasta organul care a acceptat cererea şi organul afacerilor interne.

H. Arestarea la domiciliu

Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate

în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii. Conform prevederilor pct. 12 al Hotărîrii
Plenului CSJ a RM din 28.03.2005, nr. 4 „Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a
unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la
domiciliu” faţă de persoanele care au depăşit vîrsta de 60 de ani, persoanele cu dizabilităţi,
femeile gravide, femeile care au în întreţinere copii în vîrstă de pînă la 8 ani, arestarea la
domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave.

Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărîrii

judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în modul prevăzut în art. 185 şi 186 CPP, în
condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, însă izolarea lui totală nu
este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.

Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau de mai multe din următoarele restricţii: 1)
interzicerea de a ieşi din locuinţă; 2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii
corespondenţei şi utilizării altor mijloace de comunicare; 3) interzicerea comunicării cu anumite
persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa. Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă
obligaţiilor: 1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le
purta permanent; 2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de
control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la
timpul fixat. Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată care a dispus aplicarea măsurii
preventive a arestării la domiciliu trimite organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială se
află domiciliul prevenitului hotărîrea sa pentru asigurarea executării acesteia.

Reprezentantul organului afacerilor interne face vizite la domiciliul prevenitului, poartă

discuţii cu prevenitul şi cu membrii familiei lui. Organul afacerilor interne verifică funcţionarea
mijloacelor electronice de control în cazul aplicării interdicţiei prevăzute la art. 188 alin. (4) pct.
2) din Codul de procedură penală şi asigură sechestrarea corespondenţei şi interceptarea
comunicărilor conform prevederilor art. 133-137 din Codul de procedură penală.

În cazul în care prevenitul nu răspunde la apelurile telefonice de control, un reprezentant

al organului afacerilor interne soseşte imediat la domiciliul prevenitului pentru verificarea
cauzei. În cazul în care se depistează că mijloacele electronice de control, reţeaua telefonică sau
aparatul de telefon sînt defectate, reprezentantul organului afacerilor interne ia măsurile necesare
de înlăturare a acestor defecte, asigurînd supravegherea prevenitului. În aceste cazuri, precum şi
în cazul în care se stabileşte că prevenitul a încercat să deterioreze intenţionat mijloacele
electronice de control, reprezentantul organului afacerilor interne întocmeşte un proces-verbal,
care se semnează de către prevenit.

Dacă va depista încălcarea condiţiilor arestării la domiciliu, reprezentantul organului

afacerilor interne trimite judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată un raport, cu
anexarea rezultatelor controlului efectuat, pentru a se lua măsuri în conformitate cu art. 188 alin.
(7) din Codul de procedură penală.

Dacă persoana aflată sub arest la domiciliu are nevoie să părăsească domiciliul în legătură
cu circumstanţe personale excepţionale, ea adresează o cerere motivată judecătorului de
instrucţie sau instanţei de judecată care a dispus măsura preventivă. În caz de acceptare a cererii,
persoana poate părăsi domiciliul pe perioada indicată în hotărîrea judecătorului de instrucţie sau
a instanţei de judecată. Hotărîrea se aduce la cunoştinţa organului afacerilor interne în a cărui
rază teritorială se află domiciliul prevenitului. După revenirea la domiciliu, prevenitul este
obligat sa încunoştinţeze despre aceasta organul care a acceptat cererea şi organul afacerilor
interne (art. 302 CE al RM).