Tema 7-8 REGIMUL DE DETENŢIE ÎN INSTITUŢIILE PENITENCIARE

§ 1. Noţiunea şi funcţiile regimului de detenţie

Termenul „regim” provine din limba franceză – „régime”, ceea ce înseamnă mod de viaţă
al unei persoane concrete sau al unui grup de persoane. Astfel, regimul de executare a pedepsei,
specific pentru condamnaţii la un anumit tip de pedeapsă, semnifică modul lor de viaţă şi reflectă
conţinutul acestei pedepse.
În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor termenului „regim” îi
corespunde termenul „tratament”, care trebuie „să aibă ca scop, atît cît permite durata
condamnării, de a crea în ei voinţa şi aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor
să trăiască respectînd legea şi satisfăcîndu-şi nevoile. Acest tratament trebuie să fie de natură a le
menaja respectul faţă de ei înşişi şi a le dezvolta simţul lor de răspundere”.
Tratamentul penitenciar reprezintă un complex de măsuri şi activităţi educative,
productive, sociologice, psihologice şi medicale desfăşurate cu deţinuţii în scopul recuperării şi
reintegrării sociale a acestora.
Regimul de detenţie reprezintă particularităţile etapei concrete de executare a pedepsei în
cadrul unei categorii de penitenciar, desemnînd gradul izolării deţinutului şi extinderea
drepturilor, obligaţiilor şi interdicţiilor acestuia. Articolul 219 alin. (1) CE al RM defineşte
expres regimul de detenţie, stabilind că „Regimul de deţinere în penitenciare asigură paza,
supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea de către aceştia a obligaţiilor lor, realizarea
drepturilor şi intereselor lor legitime, securitatea personală şi resocializarea condamnaţilor,
inclusiv prin deţinerea separată a diferitor categorii de condamnaţi, prin diversificarea condiţiilor
de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de instanţa de judecată şi prin schimbarea
condiţiilor de executare a pedepsei”.
În literatura de specialitate se menţionează că regimul în locurile de detenţie exprimă
esenţa şi conţinutul pedepsei, în interiorul căruia poate fi realizată limitarea drepturilor
condamnaţilor.
Considerăm că o expunere reuşită a noţiunii de regim este dată de autorul român I. Oancea,
potrivit căruia „prin regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul cum este organizată
executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viaţa şi
activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării lui şi
al prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni”.
Conform altui autor român, P. Zidaru, „regimul de executare a închisorii, în condiţiile
privării de libertate, cuprinde ca elemente principale regimul de detenţie, regimul de muncă,
regimul de educaţie şi instruire profesională, regimul de ordine şi disciplină, precum şi regimul
de stimulare şi recompense pe baza unei purtări bune şi a muncii, toate acestea presupunînd
îndeplinirea şi executarea de către subiecţii raportului juridic de executare a unor obligaţii şi
drepturi.
Conform opiniei autorului moldovean N.A. Belîi, regimul în locurile de detenţie este un
mijloc juridic şi educativ de organizare a activităţii zilnice avînd drept scop realizarea procesului
de executare a pedepsei penale şi a sarcinilor instituţiilor penitenciare prin reglementarea
concretă şi detaliată a relaţiilor juridice existente între administraţie, condamnaţi şi alte persoane.
Astfel, în sfera de acţiune a regimului sînt incluşi: condamnaţii care îşi ispăşesc o pedeapsă
privativă de libertate, administraţia instituţiilor penitenciare, administraţia organizaţiilor unde
lucrează condamnaţii, reprezentanţii organizaţiilor obşteşti care participă la procesul de
executare a pedepsei şi exercită controlul penitenciarelor, persoanele oficiale ale organelor de
stat care vizitează penitenciarele şi participă la realizarea executării pedepselor, cetăţenii care se
găsesc pe teritoriul penitenciarului sau al obiectivelor lui de producere.
O semnificaţie aparte o au normele regimului care reglementează prevenirea infracţiunilor
şi a altor încălcări ale normelor de drept, atît din partea condamnaţilor, în timpul executării
pedepsei, cît şi din partea altor persoane. Ele includ regulile de pază şi supraveghere a
condamnaţilor, de aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice.
 Regimul de detenţie nu se reduce doar la menţinerea securităţii în penitenciar, el cuprinde
mai multe cerinţe, cum ar fi: aplicarea unui tratament diferenţiat de deţinere, asigurarea traiului
în penitenciar conform unui program ordonat, siguranţa vieţii în colectiv, asigurarea
posibilităţilor de a presta o muncă utilă, desfăşurarea unor activităţi socioeducative care vizează
atît viaţa în detenţie, cît şi pregătirea pentru liberare etc. Regimul concret de detenţie constituie o
parte componentă a regimului penitenciar, care poate fi caracterizat ca fiind un ansamblu de
reguli şi măsuri stabilite prin lege şi alte acte normative, care reglementează, în raport cu scopul
pedepsei închisorii, întregul mod de viaţă al deţinuţilor, obligaţiile şi drepturile, măsurile
disciplinare şi recompensele, comportamentul şi relaţiile acestora cu personalul penitenciarului
sau cu alte persoane, în baza unor reguli de ordine interioară strict determinate. Aplicarea unui
regim legal şi uman în acelaşi timp constituie o preocupare principală a întregii activităţi
desfăşurate de personalul administraţiei penitenciare, activitate ce are la bază asigurarea
respectării drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sînt prevăzute de actele normative
naţionale şi internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Aşa fiind, regimul penitenciar este o problemă importantă a executării pedepsei privative
de libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea
scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi al
abţinerii lui de la comiterea de noi infracţiuni.
Funcţiile regimului exprimă esenţa sa şi reprezintă un ansamblu de activităţi menite pentru
atingerea anumitor scopuri.
Funcţiile de bază ale regimului sînt: de asigurare, educativă, de pedeapsă, de control social
(de profilaxie), de resocializare. Funcţiile regimului se realizează în mod complex, completîndu-
se reciproc. Realizîndu-se fiecare de sine stătător, ele creează concomitent condiţii pentru
îndeplinirea cu succes a întregului ansamblu de funcţii.
Funcţia de asigurare a regimului are menirea de a îndeplini sarcina de bază a activităţii
instituţiilor penitenciare – executarea pedepsei privative de libertate care a fost stabilită unor
persoane concrete, adică crearea condiţiilor pentru organizarea muncii, odihnei, instruirii,
petrecerii timpului liber, asistenţei medico-sanitare etc. Funcţia dată se realizează prin
intermediul stipulării stricte în actele normative, care reglementează statutul juridic al
condamnatului, a unor limite ale comportamentului permis (itinerarele de deplasare, regimul
zilei, numărul de întrevederi, regulile de adresare a personalului instituţiei şi a altor persoane cu
condamnaţii etc.) şi a mijloacelor de influenţare a condamnaţilor în caz de încălcare a lor
(aplicarea măsurilor de stimulare şi sancţiunilor disciplinare, a măsurilor de securitate art. 243,
246, 221 CE al RM).
Funcţia de asigurare se referă nu numai la condamnaţi, ci şi la alţi subiecţi, care se află din
diferite motive pe teritoriul instituţiilor penitenciare sau pe teritoriul şi obiectele aferente. Ea se
realizează şi prin intermediul pazei şi supravegherii permanente a condamnaţilor în
penitenciarele de tip închis şi semiînchis. În penitenciarele de tip deschis condamnaţii se află
doar sub supraveghere.
În perioada îndeplinirii funcţiei de asigurare se admite aplicarea forţei fizice, a mijloacelor
speciale şi a armei de foc (art. 223 CE al RM).
În literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că funcţia de asigurare
reprezintă un pilon, o bază juridică esenţială pentru realizarea tuturor măsurilor de influenţă
educativă şi de profilaxie asupra condamnaţilor. Normele regimului stabilesc ordinea antrenării
condamnaţilor în muncă şi a organizării ei, specificul efectuării instruirii generale şi pregătirii
profesionale, al lucrului cultural, de pregătire fizică şi sport.
Funcţia educativă a regimului se referă numai la condamnaţi. Ea se exprimă prin faptul că,
stabilind limitele unui comportament permis pentru condamnaţi, regimul are menirea de a-i
influenţa, de a-i deprinde cu disciplina şi ordinea, de a crea premise pentru modificarea statutului
juridic al condamnaţilor în sensul extinderii drepturilor lor.
Regimul cuprinde regulile de comportament al condamnaţilor care se referă la relaţiile
între ei şi personalul penitenciarului, cu persoanele venite la întrevederi, atragerea condamnaţilor
la muncă, organizarea timpului liber, instruirea, asigurarea materială şi a condiţiilor de trai. Spre
exemplu, pct. 89 din Statut prevede regulile de comportament al condamnaţilor în timpul lucrului
şi al odihnei, şi anume: la întîlnirea cu personalul penitenciar şi cu alte persoane sosite în vizită
trebuie să se ridice şi să-i salute; sînt obligaţi de a respecta regulile sanitaro-igienice şi de igienă
personală, să menţină permanent curăţenia în încăperile de detenţie şi de serviciu, la locurile de
muncă, celule, după deşteptare să-şi aranjeze paturile conform modelului stabilit şi să facă
curăţenie în celule etc.
Normele regimului se bazează pe cerinţele pedagogiei şi psihologiei. Ele sînt orientate spre
cultivarea la condamnaţi a anumitor concepţii şi deprinderi pozitive, precum şi a unor calităţi
morale corespunzătoare.
Aplicarea în practică a cerinţelor regimului depinde de competenţa personalului instituţiei,
de contingentul condamnaţilor şi, nu în ultimul rînd, de situaţia social-economică din ţară.
Funcţia de pedeapsă se realizează prin limitarea diferitor drepturi ale condamnaţilor în
procesul executării pedepsei. Aceste limitări cuprind, în primul rînd, drepturile subiective,
libertăţile şi interesele lor legitime. Condamnaţii sînt izolaţi de societate fiind permanent sub
supraveghere şi control. Nu este permisă comunicarea liberă a condamnaţilor cu exteriorul, de
asemenea, nu-şi pot organiza petrecerea timpului conform propriilor necesităţi. Sînt limitaţi în
dreptul de a cheltui banii avuţi la contul lor de peculiu, le este interzis de a se afla în afara liniilor
de pază ale zonelor locative sau de producere ale instituţiei etc. Astfel, prin cerinţele înaintate de
regim, condamnatul duce un mod de viaţă cu totul diferit de cel din libertate. Dar, în acelaşi
timp, conform art. 60 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, regimul
locurilor de detenţie trebuie să tindă să reducă diferenţele care pot exista între viaţa din
închisoare şi viaţa liberă, în măsura în care aceste diferenţe tind să slăbească simţul
responsabilităţii deţinutului sau al respectului cuvenit demnităţii lor ca fiinţe umane.
Tot aici ţinem să menţionăm că represiunea nu este scopul final al executării pedepsei, ci
are rolul de mijloc stimulator care îl ajută pe condamnat să conştientizeze faptul că această
pedeapsă, care este suportată de el foarte greu, atît moral, cît şi fizic, este consecinţa
prejudiciului adus altor cetăţeni, societăţii şi statului prin săvîrşirea infracţiunii pentru care el
este pedepsit şi că unica soluţie de a nu fi pedepsit din nou este abţinerea de la comiterea unor
noi infracţiuni.
Funcţia de control social (de profilaxie) are menirea de a preveni săvîrşirea infracţiunilor
şi a altor încălcări din partea condamnaţilor şi a altor persoane care se află pe teritoriul
penitenciarului sau al obiectivelor de producere ale acestuia.
Formele principale ale unui astfel de control le constituie supravegherea de stat a
condamnaţilor, stabilirea regulilor de comportament în timpul ispăşirii pedepsei. Controlul social
include aprecierea comportamentului condamnaţilor prin aplicarea măsurilor de stimulare şi a
sancţiunilor disciplinare.
Funcţia controlului social se referă şi la cetăţenii care se află pe teritoriul penitenciarului
ori al obiectivelor acestuia şi este îndreptată spre asigurarea respectării de către ei a ordinii
interioare şi a regulilor stabilite pentru relaţiile cu condamnaţii. Conform pct. 271 al Statutului,
administraţia instituţiilor are dreptul să efectueze percheziţia şi controlul lucrurilor personale ale
persoanelor care intră sau ies din penitenciar şi obiectele de producere, cu excepţia persoanelor
menţionate la alin. (1) art. 181 din Codul de executare, cărora li se propune să depună spre
păstrare bunurile interzise în penitenciar aflate la ei.
Funcţia de resocializare se manifestă prin dezvoltarea la condamnat a unor calităţi social
utile, deprinderi şi convingeri necesare pentru adaptarea după ispăşirea pedepsei. În scopul
integrării sociale ulterioare a condamnatului, acesta este supus, prin constrîngere, unui proces de
reclasare socială întemeiat pe obligaţia de a presta o activitate productivă corelată cu anumite
activităţi educative. Astfel, înţelegem că scopul pedepsei trebuie realizat integral, în timpul
executării acesteia, prin totalitatea activităţilor specifice prevăzute de legislaţie. Munca
productivă, acţiunile socioeducative, măsurile luate în vederea stimulării şi recompensării ori
pentru sancţionare sînt acţiuni subordonate realizării politicii penale a statului în perioada
executării pedepsei.
Resocializarea, prin formele de intervenţie penală, asigură conştientizarea de către
condamnaţi a sensului şi importanţei reglementărilor normative, pentru a deveni conştienţi de
importanţa social-politică a respectării legii. Numai în acest mod unii condamnaţi percep
semnificaţia reală a libertăţii.
§ 2. Conţinutul regimului de detenţie
Regimul în instituţiile penitenciare are conotaţii cu caracter obştesc, social şi juridic.
Obiectul unei dispute continue a politicienilor, sociologilor, psihologilor este conţinutul
regimului, în care se exprimă poziţia statului faţă de condamnaţii la pedepse privative de
libertate.
Conţinutul regimului penitenciar se determină prin semnele şi funcţiile lui şi include un
ansamblu de reguli care asigură şi reglementează ordinea şi condiţiile executării unui tip de
pedeapsă concretă. Convenţional, aceste reguli pot fi divizate în trei grupuri principale:
reguli ce se referă la personalul instituţiilor penitenciare;
reguli ce se referă la condamnaţi;
reguli ce se referă la alţi cetăţeni care se află pe teritoriul penitenciarului sau pe teritoriile
adiacente.

Regulile care se referă la personalul penitenciarului reglementează obligaţiile şi drepturile

lui în domeniul regimului. Din ele fac parte:
regulile care asigură izolarea condamnaţilor;
regulile care asigură securitatea personalului penitenciarului şi a condamnaţilor;
regulile care asigură respectarea ordinii interioare;
regulile care asigură realizarea drepturilor condamnaţilor şi îndeplinirea de către ei a
obligaţiilor;
regulile care asigură prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări.
Întrucît ordinea interioară constituie realizarea practică a regimului, iar regimul reprezintă
ordinea concretă stabilită de lege la executarea pedepsei penale, putem considera că în funcţiile
tuturor secţiilor şi serviciilor se reflectă într-o anumită măsură obligaţiile de asigurare a ordinii
interioare în penitenciar.
Elementul de bază al conţinutului regimului este izolarea condamnatului de societate,
înfăptuită prin deţinerea sa într-un penitenciar de un anumit tip.
Făcînd o analiză a legislaţiei execuţional-penale a RM, putem evidenţia trei grade de
izolare a condamnaţilor:
Izolare minimă – în penitenciarele de tip deschis (inclusiv penitenciarele pentru femei) în
regim comun şi de resocializare, în penitenciarele de tip semiînchis (inclusiv penitenciarele
pentru femei şi penitenciarele pentru minori) în regim de resocializare.
Izolare medie – în penitenciarele de tip deschis (inclusiv în penitenciarele pentru femei) în
regim iniţial, în penitenciarele de tip semiînchis (inclusiv penitenciarele pentru femei şi
penitenciarele pentru minori) în regim comun, în penitenciarele de tip închis (inclusiv
penitenciarele pentru femei) în regim de resocializare.
Izolare maximă – în penitenciarele de tip semiînchis (inclusiv penitenciarele pentru femei
şi penitenciarele pentru minori) în regim iniţial, în penitenciarele de tip închis în regim iniţial şi
regim comun. În toate penitenciarele în cazul introducerii regimului special.
Gradele de izolare a condamnaţilor se deosebesc între ele în special prin dreptul la
deplasare liberă a lor pe teritoriul penitenciarului şi în afara lui.
Izolarea condamnaţilor se efectuează prin paza şi supravegherea acestora. Supravegherea
este executată de controlori timp de 24 ore din 24 în zona locativă şi de producere, de instruire,
în bibliotecă, ospătărie etc. Controlorii şi alţi colaboratori ai penitenciarului efectuează
percheziţia condamnaţilor, a teritoriului obiectivelor locative şi de producere în scopul ridicării
obiectelor interzise, depistării săpăturilor, căutării condamnaţilor care se ascund etc.
 CE al RM (art. 200) şi Statutul (secţiunea a 4-a) reglementează modul de primire a
condamnaţilor în penitenciar. Statutul stabileşte programul zilei pentru condamnaţi (anexa nr.
10), lista obiectelor şi produselor de primă necesitate pe care condamnaţii le pot avea asupra lor,
le pot primi în colete, pachete cu provizii şi banderole sau procura în magazinele penitenciarului
(anexa nr. 6), lista lucrărilor şi funcţiilor a căror exercitare este interzisă condamnaţilor (anexa
nr. 37) etc.
Un grup aparte de reguli care asigură regimul executării pedepsei îl constituie normele
îndreptate spre prevenirea şi curmarea infracţiunilor şi a altor încălcări din partea condamnaţilor.
Ele pot fi divizate în două categorii: de profilaxie şi de reprimare.
La categoria normelor de profilaxie, care sînt şi cele mai numeroase, se referă, spre
exemplu, cele care reglementează ordinea de procurare a produselor alimentare şi a obiectelor de
primă necesitate prin virament (art. 212 CE al RM), cele care stabilesc regulile de comportament
al condamnaţilor (secţiunea 9 din Statut) etc.
Regulile organizării controlului asupra condamnaţilor sînt şi ele îndreptate spre profilaxia
infracţiunilor şi a altor încălcări din partea lor. Din categoria lor fac parte normele care asigură
supravegherea condamnaţilor, efectuarea percheziţiilor, controlului şi cenzurii corespondenţei
lor.
Statutul stabileşte norme de procedură cu caracter de profilaxie. Spre exemplu, modul de
ridicare de la condamnaţi a obiectelor şi substanţelor a căror utilizare este interzisă în instituţie şi
a celor procurate pe cale nelegitimă (secţiunea 29 din Statut), controlul prezenţei condamnaţilor
(secţiunea 14 din Statut) etc.
Din categoria normelor care asigură reprimarea infracţiunilor şi a altor încălcări din
partea condamnaţilor fac parte cele care stabilesc temeiurile şi ordinea instituirii regimului
special în instituţiile penitenciare, activitatea specială de investigaţii din penitenciare, precum şi
aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc (art. 220, 221, 222 şi 223 CE al
RM).
Regulile care se referă la condamnaţi sînt:
regulile care reglementează comportamentul condamnaţilor;
regulile care stabilesc programul zilei;
regulile care asigură realizarea drepturilor lor şi îndeplinirea de către ei a obligaţiilor;
regulile care determină aplicarea mijloacelor de corijare;
regulile care asigură protecţia socială a condamnaţilor.

În anexa nr. 10 la Statut este stabilit programul zilei pentru condamnaţi în care sînt descrise
detaliat toate elementele ordinii interioare, începînd cu deşteptarea, timpul de muncă, de odihnă,
de alimentare, precum şi alte activităţi. Programul zilnic se întocmeşte pentru fiecare penitenciar,
reieşind din tipul penitenciarului, condiţiile locale, durata zilei de lumină.
O importanţă mare pentru realizarea prevederilor regimului o are asigurarea normativă de
folosire de către condamnaţi a drepturilor lor şi îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, deoarece
numai declararea drepturilor subiective nu creează condiţii pentru realizarea lor.
De aceea multe articole ale CE şi toate normeleStatutului fixează ordinea de realizare a
drepturilor condamnaţilor. Spre exemplu, art. 210 CE al RM prevede dreptul la corespondenţă şi
convorbiri telefonice al condamnaţilor, art. 211 CE al RM reglementează dreptul de a primi şi
expedia colete, pachete cu provizii şi banderole de către condamnaţi, art. 216 CE al RM
stabileşte posibilitatea acordării condamnaţilor a dreptului de a se deplasa fără escortă sau
însoţire în afara penitenciarului, art. 217 CE al RM prevede posibilitatea deplasării de scurtă
durată în afara penitenciarului, iar secţiunile 22, 23, 25, 27 din Statut reglementează modul şi
procedura de realizare a acestor drepturi.
Pentru respectarea de către condamnaţi a obligaţiilor lor se aplică aceleaşi reguli. Referitor
la încălcarea cerinţelor regimului, faţă de ei pot fi aplicate sancţiunile disciplinare prevăzute la
art. 246 CE al RM, iar în cazurile prevăzute la art. 223 CE al RM poate fi aplicată forţa fizică,
mijloacele speciale şi arma de foc.
 Conform art. 212 CE al RM, condamnatul poate procura suplimentar la raţia alimentară
gratuită produse alimentare şi obiecte de primă necesitate din mijloacele băneşti obţinute din
munca prestată în timpul executării pedepsei, din pensia sau din indemnizaţiile primite, precum
şi din alte mijloace băneşti aflate la contul său de peculiu.
De asemenea, condamnaţii invalizi de gradul I şi II, pensionarii, femeile gravide
condamnate sau femeile condamnate care au cu sine copii, suplimentar la raţia alimentară
gratuită, pot folosi fără restricţii banii aflaţi la contul lor de peculiu pentru procurarea produselor
alimentare şi obiectelor de primă necesitate.
Codul de executare reglementează şi dreptul condamnaţilor la corespondenţă şi convorbiri
telefonice, precum şi dreptul la întrevederi (art. 210, 213 CE al RM; secţiunile 25, 27, 28 din
Statut). Contactele cu exteriorul constituie o parte esenţială a reintegrării lor în societate. Astfel,
art. 61 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor prevede că tratamentul
deţinuţilor nu trebuie să pună accentul pe excluderea lor din societate, ci pe continua lor
participare la aceasta.
Izolarea condamnatului de societate, având ca scop final corijarea sa, are şi efecte negative
cum ar fi: pierderea relaţiilor sociale şi a deprinderilor de comunicare şi interacţiune
profesională, prezenţa complexului „persoanei cu trecut criminal”, pierderea ritmului de viaţă,
deformări ale personalităţii.129
Ţinînd cont de importanţa păstrării legăturii condamnaţilor cu familia, rudele, precum şi cu
alte persoane din afara penitenciarului, legislaţia execuţional-penală oferă condamnaţilor dreptul
la întrevederi.
Art. 213 CE al RM şi secţiunea 25 din Statut prevăd dreptul condamnaţilor la întrevederi.

Astfel, întrevederile de scurtă durată cu soţul, rudele pînă la gradul al IV-lea inclusiv, iar în
cazurile prevăzute de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, cu aprobarea scrisă a
şefului instituţiei penitenciare, cu o altă persoană indicată de condamnat se acordă pe o durată de
1-4 ore.
Preveniţii au dreptul la întrevederi de scurtă durată, care se acordă în baza hotărîrii
organului de urmărire penală, a judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată, cu
autorizaţia obligatorie a administraţiei penitenciarului.
Întrevederile de lungă durată cu soţul, părinţii, copiii, fraţii, surorile, bunicii şi nepoţii
condamnatului, iar în cazurile prevăzute de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi,
avînd aprobarea scrisă a şefului instituţiei penitenciare, cu o altă persoană indicată de condamnat
se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile.
După dorinţa persoanelor aflate la întrevedere, durata lor poate fi scurtată. De asemenea,
condamnaţilor li se oferă dreptul înlocuirii întrevederii de lungă durată cu una de scurtă durată.
Atît întrevederile de lungă durată, cît şi cele de scurtă durată, la solicitarea scrisă a
condamnatului, pot fi înlocuite cu conversaţii telefonice. Comasarea mai multor întrevederi sau
divizarea unei singure întrevederi în cîteva este interzisă.
Condamnatul are dreptul la o întrevedere de scurtă durată pe lună şi la o întrevedere de
lungă durată pe trimestru. Întrevederi de lungă durată nu se acordă condamnatului:
a) căruia i-a fost suspendat dreptul la întrevederi de lungă durată;
b) care a fost transferat în regim iniţial în calitate de sancţiune disciplinară;
c) la detenţiune pe viaţă aflat în regim iniţial.
Acordarea întrevederilor peste numărul minim se admite doar în calitate de măsură de
stimulare, în baza prevederilor lit. e) alin. (l) art. 243 din CE, conform procedurii generale de
aplicare a măsurilor de stimulare. Astfel, se acordă suplimentar cel mult 4 întrevederi de scurtă
durată şi 2 întrevederi de lungă durată pe an doar cu soţul şi rudele şi nu pot fi acordate cu alte
persoane. Deţinuţilor care au sancţiuni disciplinare nestinse nu le pot fi acordate întrevederi în
calitate de măsură de stimulare.
Întrevederile între deţinuţii plasaţi în diferite instituţii penitenciare sînt interzise. Şeful
penitenciarului aprobă întrevederi între persoanele deţinute, în condiţiile stabilite de Statut, dacă
deţinuţii se află în aceeaşi instituţie penitenciară şi dacă între ei există o relaţie de căsătorie,
dovedită prin documentele prevăzute de pct. 294 al Statutului.
În caz de înregistrare a căsătoriei, întrevederea de lungă durată, precum şi cea de scurtă
durată, acordată cu această ocazie, nu se include în numărul stabilit de întrevederi.
Întrevederi de lungă durată nu se acordă preveniţilor, deţinuţilor în privinţa cărora a fost
suspendat dreptul la întrevederi de lungă durată, celor transferaţi la regim iniţial în calitate de
sancţiune disciplinară şi celor condamnaţi la detenţiune pe viaţă aflaţi la regim iniţial, precum şi
celor bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă sau cu boli somatice internaţi în spitalul
penitenciarului. Întrevederile de lungă durată ce i se cuvin condamnatului bolnav de tuberculoză
în formă contagioasă sau cu boli somatice internat în spitalul penitenciarului se înlocuiesc cu
întrevederi de scurtă durată, respectiv o întrevedere de lungă durată cu o întrevedere de scurtă
durată.
Întrevederile cu alte persoane se acordă doar în următoarele cazuri excepţionale:
lipsa soţului şi a altor rude sau condamnatul nu este vizitat de către aceştia de o perioadă
mai mare de un an – doar întrevederi de scurtă durată. Întrevederi de lungă durată, în acest caz,
se acordă doar cu persoanele cu care sînt în relaţii de concubinaj şi au copii;
pentru comunicarea despre decesul soţului şi rudelor apropiate - doar întrevederi de
scurtă durată;
existenţa unui pericol real şi iminent ce ar putea leza drepturile şi interesele legitime ale
deţinutului - doar întrevederi de scurtă durată;
pentru desfăşurarea nemijlocită a procedurii de încheiere a căsătoriei - doar întrevederi de
scurtă durată;
cu notarii, în vederea autentificării unor acte civile care nu poate fi efectuată de către
administraţia penitenciarului - doar întrevederi de scurtă durată.

În toate cazurile de acordare a întrevederilor cu alte persoane, acestea pot fi autorizate de

către administraţia instituţiei doar dacă ele nu vor influenţa negativ deţinutul, precum şi dacă
există certitudinea că întrevederea nu va fi utilizată în scopul pregătirii sau comiterii unor
infracţiuni, distrugerii de probe, ameninţării şi influenţării martorilor, victimelor sau altor
persoane, precum şi în alte scopuri ilegale.
Permisul de întrevedere se acordă de către şeful instituţiei sau persoana care îl înlocuieşte
în baza cererii deţinutului sau persoanei sosite la întîlnire, precum şi a documentelor care
confirmă identitatea şi legăturile lor de rudenie. Persoanele sosite la întrevedere sînt informate
despre comportamentul deţinutului şi regulile de conduită în timpul întrevederii, despre
interdicţia coletelor ilegale şi sînt avertizate de întreruperea imediată a întrevederii dacă vor fi
observate încălcări ale regulilor stabilite.
În cazul refuzului de a acorda întrevederea, în cererea deţinutului sau a persoanei care
doreşte să se întîlnească cu acesta se indică motivul refuzului
Întrevederile condamnaţilor se deosebesc nu numai după durată, dar şi după organizarea
desfăşurării lor.
Astfel, întrevederile de scurtă durată cu soţul, rudele pînă la gradul al IV-lea inclusiv, iar
în cazurile prevăzute de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, cu aprobarea scrisă a
şefului instituţiei penitenciare, cu o altă persoană indicată de condamnat se desfăşoară în spaţii
special amenajate, sub supravegherea vizuală sau prin intermediul sistemelor video de către
reprezentanţii administraţiei instituţiei penitenciare.
Discuţia are loc în limba aleasă de persoanele sosite în vizită. Dacă reprezentanţii
administraţiei penitenciare nu cunosc limba vorbită, pentru supravegherea discuţiei poate fi
invitat un interpret sau o altă persoană. La întrevedere se permite prezenţa a cel mult două
persoane mature, împreună cu care pot veni copiii lui minori, precum şi rudele apropiate ale
condamnatului care nu au atins vîrsta majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).
 Introducerea în încăperile de întrevederi de scurtă durată de către persoanele sosite la
întrevedere cu deţinuţii a unor produse sau obiecte este interzisă. După întrevedere este permisă
transmiterea coletelor.
Întrevederile de lungă durată se acordă cu dreptul de conlocuire cu soţul, părinţii, copiii,
fraţii, surorile, bunicii şi nepoţii condamnatului, iar în cazurile prevăzute de Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi, avînd aprobarea scrisă a şefului instituţiei penitenciare, cu o altă
persoană indicată de condamnat.
Prin dispoziţia şefului penitenciarului, întrevederile de lungă durată a condamnaţilor ce se
bucură de dreptul de a se deplasa fără escortă şi celor aflaţi în regim comun şi de resocializare în
penitenciare de tip deschis pot avea loc în afara teritoriului instituţiei sub supravegherea
administraţiei.
Administraţia instituţiei, de regulă, eliberează condamnaţii de la muncă în perioada
întrevederilor de lungă durată cu recuperarea anticipată sau ulterioară a timpului de muncă.
Banii şi obiectele a căror utilizare este interzisă în instituţiile penitenciare se predau spre
păstrare contra recipisă supraveghetorului responsabil de desfăşurarea întrevederii.
Dacă există temeiuri suficiente pentru a considera că persoana sosită la întrevedere
intenţionează să transmită deţinutului obiecte, articole sau substanţe a căror păstrare în instituţie
este interzisă, ori să primească în mod ilegal de la deţinut anumite materiale, şeful instituţiei
declară acestei persoane că întrevederea îi va fi permisă numai în cazul în care acceptă controlul
obiectelor şi îmbrăcămintei lui înainte şi după întrevedere. În cazul depistării unor obiecte
interzise, acestea se ridică, se efectuează controlul corespunzător, materialele căruia sînt
expediate autorităţilor competente.
Dacă persoana sosită la întrevedere refuză controlul obiectelor şi îmbrăcămintei,
întrevederea de lungă sau scurtă durată este interzisă.
La acest tip de întrevederi, în conformitate cu prevederile Statutului, deţinutului i se permite
întrevederea cu cel mult două persoane mature, împreună cu care pot veni copiii lui minori,
precum şi rudele apropiate care nu au atins vîrsta majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).

În încăperile de întrevederi de lungă durată pot fi introduse produse alimentare (cu excepţia
băuturilor alcoolice, produselor pe bază de alcool şi berii), îmbrăcăminte civilă pentru schimb,
inclusiv obiecte, articole şi lucruri a căror păstrare nu este interzisă. După încheierea întrevederii,
condamnaţilor li se permite trecerea produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate în
modul stabilit pentru colete şi pachete cu provizii (anexa nr. 6 la Statut).
Persoanele private de libertate străine întâmpină adeseori dificultăţi deosebite din cauza
unor factori, cum sunt: diferenţele de limbă, de cultură, de obiceiuri şi de religie. Dacă nu înţeleg
limba ţării în care sunt privaţi de libertate, ei riscă să nu poată comunica nici cu personalul, nici
cu ceilalţi deţinuţi, să nu poată avea acces la materialul de informare şi la publicaţii, să nu poată
participa la activităţi organizate în închisoare şi să nu poată să se folosească de oportunităţile
oferite persoanelor private de libertate. Închiderea într-un mediu străin pune probleme
suplimentare, de exemplu, în cazul în care obiceiurile şi alimentaţia nu le sunt familiare sau sunt
incompatibile cu preceptele lor religioase. Tot acest ansamblu se traduce printr-o alienare şi o
izolare care sunt exacerbate şi prin faptul că persoanele private de libertate străine au greutăţi în
menţinerea contactelor cu familia, prietenii şi alţi originari din ţara lor; vizitele sunt rare sau
inexistente. În plus, lipsa unui limbaj comun aduce prejudicii comunicării cu persoanele şi orga-
nismele însărcinate cu facilitarea resocializării persoanelor private de libertate.
În acest sens recomandarea R(84)12 referitor la persoanele private de libertate străine
131 caută, în acelaşi timp, să amelioreze situaţia persoanelor private de libertate străine şi să
faciliteze sarcina administraţiilor penitenciare şi a altor organisme în cauză, dându-le orientările
din care să se inspire. Ele nu definesc obligaţii amănunţite pentru cei care se ocupă de persoanele
private de libertate străine dar descriu măsuri pentru atenuarea dificultăţilor pe care le ridică
aceştia.
 Conform art. 214 CE al RM, persoanele condamnate care au altă cetăţenie decît cea a
Republicii Moldova au dreptul de a se adresa instituţiilor diplomatice sau consulare în Republica
Moldova ale statului ai cărui cetăţeni sînt şi de a fi vizitate de funcţionarii acestor instituţii
diplomatice sau consulare.
Persoanele condamnate cu statut de refugiaţi sau apatrizi, precum şi persoanele
condamnate care au altă cetăţenie decît cea a Republicii Moldova, al căror stat nu este
reprezentat diplomatic sau consular în Republica Moldova, pot solicita administraţiei
penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau internaţională competentă şi pot fi vizitate de
reprezentanţii acesteia.
Un loc aparte îl ocupă întrevederile condamnatului cu avocatul/ mediatorul în procesul de
mediere în cauzele penale sau cu alte persoane prevăzute de lege a căror frecvenţă nu este
limitată. În toate ţările europene şi din alte continente legislaţia execuţional-penală prevede acest
drept al condamnatului nu numai în timpul procesului, ci şi după încheierea acestuia. Aceasta
face parte din dreptul de apărare al inculpatului şi condamnatului. Este apoi o instituţie cuprinsă
în legislaţia internaţională contemporană.
Întîlnirile se acordă la prezentarea de către avocaţi a licenţei, mandatului şi actelor de
identitate. Ele se desfăşoară în mod confidenţial şi nu se includ în numărul întrevederilor stabilite
de legislaţie. Numărul şi durata lor nu sînt limitate, însă ele au loc în timpul liber al deţinuţilor şi
numai în intervalul deşteptare-stingere al zilelor lucrătoare.
Condamnatul are dreptul la convorbiri telefonice de la telefonul public din cont propriu.
Dreptul condamnaţilor la convorbiri telefonice este prevăzut de art. 210 alin. (3), (4), (5) CE al
RM, iar modul de organizare şi desfăşurare a lor este reglementat de secţiunea 28 din Statut.
Astfel, deţinuţii au dreptul la o convorbire telefonică săptămînal, cu o durată de 20 de
minute, cu soţul, o rudă sau cu o altă persoană, la alegere, dacă persoana în cauză nu cere o
durată de timp mai mică. Plata pentru convorbirile telefonice se efectuează în baza cartelei
preplătite, iar în cazul unui telefon conectat la reţeaua publică de telefonie fixă, conform tarifelor
stabilite, de pe contul de peculiu al deţinutului. Acordarea convorbirilor telefonice peste numărul
minim de minute se admite doar în calitate de măsură de stimulare, în baza prevederilor art. 243
alin. (l) lit. c) CE al RM, conform procedurii generale de aplicare a măsurilor de stimulare.
Permisul pentru convorbiri telefonice se acordă de către şeful penitenciarului sau de către
persoana care îl înlocuieşte conform cererii condamnatului.
Convorbirile telefonice, cu excepţia convorbirilor cu persoanele şi reprezentanţii
instituţiilor şi organelor menţionate în art. 210 alin. (2) CE al RM (avocatul, organele de
urmărire penală, procuratura, instanţa de judecată, autorităţile administraţiei publice centrale,
organizaţiile internaţionale interguvernamentale care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului), pot fi interceptate. Convorbirile au loc sub controlul administraţiei.
Corespondenţa condamnaţilor. În condiţiile în care o bună parte din condamnaţi, îndeosebi
cei cu termene mari de pedeapsă, au pierdut legăturile cu exteriorul şi nu primesc colete, pachete
şi banderole, la ei nu vine nimeni la întrevederi, nu le scriu scrisori şi nu primesc nici mandate
poştale, lucrul cu aceste persoane trebuie să fie organizat după un program special. Aceşti
condamnaţi au necesitatea de a-şi face noi cunoştinţe prin intermediul corespondenţei, ceea ce,
de altfel, se practică, îndeosebi în penitenciarele unde sînt deţinuţi bărbaţii. Condamnaţii de sex
masculin adeseori întemeiază familii prin intermediul corespondenţei, ca după ieşirea din
penitenciar să aibă unde se întoarce. Ţinînd cont de aceste împrejurări, legislaţia execuţional-
penală (art. 210 alin. (1), (2), (2¹) CE al RM, secţiunea 27 din Statut) prevede dreptul şi condiţiile
în care condamnaţii pot coresponda cu exteriorul.
Deţinutul are dreptul să primească şi să expedieze din cont propriu scrisori, telegrame şi
petiţii, fără a se limita numărul lor, în modul şi în condiţiile stabilite de Codul de executare şi de
regulile de prestare a serviciilor poştale aprobate de Guvern. Condamnaţii pot să expedieze
rudelor mandate poştale, iar cu permisiunea administraţiei, şi altor persoane. Corespondenţa între
deţinuţii diferitor penitenciare, care nu au legături de rudenie, este, de asemenea, permisă numai
cu autorizaţia administraţiei penitenciarului. Serviciile poştale pentru expedierea corespondenţei
sînt suportate integral de către condamnaţi, reţinerile fiind efectuate de pe conturile lor de
peculiu.
Corespondenţa condamnaţilor poate fi supusă controlului sau cenzurii (cu excepţia
penitenciarelor de tip deschis) în condiţiile stipulate în art. 6 alin. (2) pct. 2 al Legii privind
activitatea specială de investigaţii din 12.04.1994. Aceasta va avea loc dacă administraţia
instituţiei penitenciare crede că prin conţinutul scrisorii poate fi ameninţată securitatea statului,
securitatea instituţiei, a colaboratorilor acesteia sau a altor persoane, a bunurilor acestora, ori
conţine informaţii despre unele fapte ce ar putea avea un caracter infracţional, precum şi dacă
apar presupuneri că acolo există un element ilicit.
Nu poate fi supusă controlului corespondenţa deţinutului cu avocatul, cu Avocatul
Poporului sau, după caz, cu Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, cu membrii comisiei
de monitorizare, organele de urmărire penală, procuratura, instanţa de judecată, autorităţile
administraţiei publice centrale, organizaţiile internaţionale interguvernamentale care asigură
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu poate fi supusă cenzurii.
În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei, a
drogurilor, a substanţelor toxice, a explozibililor sau a altor obiecte a căror deţinere, conform
Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, este interzisă, corespondenţa se deschide de
către condamnat în prezenţa reprezentantului instituţiei penitenciare, fără a fi citită.
Administraţia locului de detenţie asigură expedierea sau transmiterea corespondenţei
destinatarului în decurs de 24 de ore de la depunerea sau primirea ei.
Primirea şi expedierea de către condamnaţi a coletelor, pachetelor cu provizii şi
banderolelor. Conform art. 211 CE al RM şi secţiunii 26 din Statut, condamnatului i se permite
să primească săptămînal un colet, un pachet cu provizii sau o banderolă.
Deschiderea şi controlul conţinutului coletelor, pachetelor cu provizii şi banderolelor se
efectuează de către reprezentantul administraţiei penitenciarului în prezenţa persoanei care le-a
adus, iar cele parvenite prin poştă se supun controlului specific în prezenţa deţinutului şi se
transmit ultimului contra semnătură. În unele cazuri la efectuarea controlului specific al
pachetelor, poate fi implicat şi alt personal al instituţiei penitenciare, reieşind din competenţa
serviciului. În penitenciarele de tip deschis primirea coletelor, banderolelor şi pachetelor cu
provizii nu se supun controlului. Deţinuţilor aflaţi în izolatoarele disciplinare sau celor cărora le-
a fost suspendat dreptul la colete şi pachete cu provizii, acestea li se înmînează după executarea
sancţiunii disciplinare sau se restituie persoanei care le-a adus sau, după caz, expeditorului în
condiţiile pct. 318 al Statutului din contul deţinutului sau expeditorului. Obiectele şi produsele
alimentare din pachetele cu provizii şi colete, care nu sînt prevăzute în anexa nr. 6 la Statut pot fi
primite de către condamnat după consultarea reprezentantului administraţiei instituţiei
penitenciare responsabil de segmentul respectiv şi doar în cazul dacă ele nu se regăsesc în lista
de obiecte interzise prevăzute în anexa nr. 7 la prezentul Statut, iar în cazul refuzului
reprezentantului administraţiei instituţiei penitenciare responsabil de segmentul respectiv sînt
restituite persoanei care le-a transmis, indicîndu-se motivele înapoierii. Banii găsiţi în pachetele
şi trimiterile poştale, ascunşi prin diferite metode, sînt ridicaţi şi confiscaţi în conformitate cu
prevederile art. 466 alin. (2) lit. c) al Codului contravenţional.
Dacă la efectuarea controlului specific al coletelor, pachetelor cu provizii şi al banderolelor
se depistează nereguli privind încălcarea normelor sanitaro-igienice, se va solicita examinarea
conţinutului coletelor, pachetelor cu provizii şi al banderolelor şi de către personalul medical. În
cazul în care se confirmă încălcarea normelor sanitaro-igienice, bunurile respective vor fi ridicate
şi distruse în prezenţa reprezentantului instituţiei penitenciare, personalului medical şi a
condamnatului.
Administraţia penitenciarului, conform raportului medical, este în drept să primească
pentru deţinuţi colete cu medicamente şi produse parafarmaceutice (cu excepţia preparatelor
narcotice şi psihotrope) în cazul în care lipseşte posibilitatea de a asigura deţinuţii cu
medicamentele respective.
 Primirea coletelor, pachetelor cu provizii şi banderolelor se efectuează în conformitate cu
exigenţele sanitaro-igienice în vigoare. Recepţionarea coletelor, pachetelor cu provizii şi
banderolelor poate fi interzisă temporar dacă acest lucru este necesar pentru asigurarea securităţii
sau ordinii instituţiei.
Cu permisiunea administraţiei penitenciare, deţinuţii, din cont propriu, la cerere, pot
expedia rudelor, iar condamnaţii şi altor persoane, colete şi banderole. În aceste cazuri serviciul
regim verifică conţinutul trimiterilor recepţionate pentru a fi expediate destinatarului din contul
deţinutului.
Deplasarea condamnaţilor fără escortă sau însoţire. Experienţa arată că această instituţie a
dreptului execuţional-penal este utilă şi stimulatoare pentru buna conduită şi corijare a
condamnaţilor. Reglementarea cuprinsă de art. 216 CE al RM şi secţiunea 22 din Statut arată
care condamnaţi pot beneficia de ea, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească la momentul
acordării, precum şi obligaţiile pe care şi le asumă condamnatul.
Acest drept se acordă condamnatului care execută pedeapsa închisorii în regim comun ori
în regim de resocializare sau care este lăsat să execute lucrări de deservire gospodărească în
penitenciar. Acestuia i se poate acorda dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire în afara
penitenciarului dacă a executat cel puţin 1/3 din termenul pedepsei, este caracterizat pozitiv şi
conform recomandărilor psihologului poate beneficia de acest drept şi dacă aceasta o cere
specificul muncilor în care este antrenat.
Condamnaţii indicaţi mai sus care au executat cel puţin 2/3 din termenul pedepsei pot
beneficia de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire în instituţiile de învăţămînt superior
sau mediu de specialitate pentru participare la sesiune.
Dreptul la deplasare fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului se acordă
condamnatului prin dispoziţia motivată în formă scrisă a şefului penitenciarului aprobată de către
Directorul DIP. Înainte de eliberarea permisului, condamnatului i se notifică contra semnătură
regulile şi normele de comportament. Deplasarea fără escortă i se permite condamnatului numai
în orele şi pe itinerarul indicate în permis.
Categoria respectivă de condamnaţi este plasată în încăperi de locuit separate ale
penitenciarului sau în cămine aflate în afara teritoriului păzit, dar în raza determinată de
administraţia penitenciarului.
În cazul în care condamnatul încalcă regimul din penitenciar, orarul sau itinerarul
deplasărilor, precum şi în cazul schimbării specificului muncii sau lucrărilor executate şi
dispariţiei necesităţii deplasării în afara penitenciarului, şeful penitenciarului este în drept să-şi
anuleze dispoziţia privind acordarea dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoţire în afara
penitenciarului.
Este interzisă deplasarea fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului următoarelor
categorii de condamnaţi:
care au săvîrşit infracţiuni ce constituie recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă;
care au săvîrşit infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave;
care au sancţiuni disciplinare nestinse;
care au săvârşit intenţionat infracţiuni în perioada executării pedepsei;
care sunt bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă;
care nu au urmat tratamentul complet al bolii venerice, alcoolismului, toxicomaniei,
narcomaniei;
care suferă de tulburări psihice ce nu exclud responsabilitatea.
Potrivit unor autori, sînt necesare schimbări radicale în ordinea de acordare a dreptului de
deplasare fără escortă sau de însoţire a unor categorii de condamnaţi. Realizarea faptică a acestui
drept trebuie să fie precedată de analiza minuţioasă a personalităţii condamnatului, constatându-
se, totodată, lipsa încălcărilor regimului în perioada ispăşirii pedepsei, aspectele comiterii
infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată, termenul de pedeapsă neexecutat etc.
Acordarea dreptului de deplasare fără escortă sau însoţire, fără luarea în consideraţie a
elementelor menţionate, poate condiţiona, în mare măsură, săvârşirea infracţiunilor de evadare.
 Deplasarea de scurtă durată în afara penitenciarului. Implementarea acestei instituţii a
dreptului execuţional-penal contribuie la atenuarea izolării condamnaţilor de societate şi la
consolidarea relaţiilor lor social-utile. Articolul 217 CE al RM şi secţiunea 23 din Statut
determină temeiurile şi modul de acordare a dreptului la deplasare de scurtă durată în afara
penitenciarului, regulile de comportament pe perioada deplasării şi categoriile de condamnaţi
care sînt lipsite de acest drept.
Conform prevederilor art. 217 alin. (1) CE al RM, condamnatul care execută pedeapsa
închisorii în regim comun sau de resocializare sau care este lăsat să efectueze lucrări de deservire
gospodărească în izolatorul de urmărire penală, dacă este caracterizat pozitiv şi conform
recomandărilor psihologului poate beneficia de acest drept, cu aprobarea scrisă a şefului
instituţiei penitenciare poate beneficia de următoarele categorii de deplasări:
pentru vizitarea familiei, rudelor, tutorelui sau curatorului poate beneficia în decursul
anului de cel puţin o deplasare de scurtă durată de pînă la 5 zile;
în caz de deces, de boală gravă a soţului sau a unei rude apropiate, de calamitate
naturală, care a cauzat pagube materiale considerabile condamnatului sau familiei lui, poate
beneficia de o deplasare de scurtă durată de pînă la 7 zile;
pentru a-şi aranja copiii la rude sau într-o casă de copii (care au copii în casele de copii
ale penitenciarelor) poate beneficia în decursul anului de cel puţin o deplasare de scurtă durată,
de pînă la 7 zile; condamnatul care are copii invalizi poate beneficia, cel puţin de două ori pe an,
de o deplasare de scurtă durată, de pînă la 7 zile, pentru a-i vizita;

Solicitînd o deplasare de scurtă durată, condamnatul va depune o cerere în scris, la care va

anexa actul care confirmă existenţa circumstanţelor personale extraordinare sau alte temeiuri ale
deplasării. Cererea condamnatului se va examina în decurs de 3 zile, iar în legătură cu
circumstanţele excepţionale – în decurs de o zi.
Deplasarea de scurtă durată în afara penitenciarului se acordă prin dispoziţia scrisă a şefului
penitenciarului, ţinîndu-se cont de timpul necesar pentru călătoria tur-retur. Timpul aflării
condamnatului în afara penitenciarului se include în termenul de executare a pedepsei. La
plecarea din instituţie, condamnatului i se eliberează bani de pe contul lui de peculiu sau aceştia
se expediază pe adresa rudelor lui. Costul călătoriei şi procurarea biletului de călătorie este
suportat de către condamnat sau rudele lui.
În cazul circumstanţelor excepţionale care împiedică revenirea condamnatului în termenul
stabilit, şeful organului afacerilor interne de la locul aflării condamnatului este în drept, la
cererea motivată a condamnatului, să prelungească pînă la 3 zile termenul de revenire în
penitenciar, fapt despre care se comunică neîntîrziat administraţiei penitenciarului.
În situaţia în care condamnatul nu a revenit în penitenciar în termenul stabilit, organul
afacerilor interne de la locul de destinaţie a deplasării, în baza demersului şefului penitenciarului,
reţine condamnatul pentru escortarea lui la locul de deţinere cel mai apropiat, fapt despre care
informează administraţia penitenciarului. În cazul în care condamnatul nu a fost reţinut în decurs
de 48 de ore din momentul parvenirii demersului, organul afacerilor interne, în termen de 24 de
ore, informează administraţia penitenciarului despre acest fapt, anexînd un raport asupra
rezultatelor acţiunilor de căutare a condamnatului. În atare situaţie, administraţia penitenciarului
va adresa instanţei de judecată un demers, cu anexarea materialelor necesare, pentru darea în
căutare a condamnatului.
Deplasările enumerate mai sus nu se acordă următoarelor categorii de condamnaţi:
care au săvîrşit infracţiuni ce constituie recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă;
care au săvîrşit infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave;
care au sancţiuni disciplinare nestinse;
condamnaţilor pentru infracţiuni intenţionate, săvîrşite în perioada executării pedepsei;
care sînt bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă;
care nu au urmat tratamentul complet al bolii venerice, alcoolismului, toxicomaniei,
narcomaniei;
 care suferă de tulburări psihice ce nu exclud responsabilitatea.

În calitate de măsură excepţională, doar în caz de deces sau boală gravă a soţului ori a unei
rude apropiate, în prezenţa actelor constatatoare întocmite în forma stabilită, pe un termen de o
zi, pot fi deplasaţi, cu asigurarea pazei şi supravegherii necesare, şi alţi condamnaţi (cu excepţia
condamnaţilor la detenţiune pe viaţă) cu condiţia suportării de către aceştia a tuturor cheltuielilor
de deplasare atît a deţinutului, cît şi a escortei.
Normele care asigură ocrotirea socială a condamnaţilor. Cu toate că aceste norme nu sînt
cuprinse neapărat în capitolele CE al RM care reglementează regimul în instituţiile penitenciare,
ele, prin conţinutul lor, au menirea de asigurare normativă a ocrotirii sociale a condamnaţilor în
condiţiile executării pedepsei. La acestea se referă: dreptul condamnatului de a nu fi supus la
tortură şi nici la pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (art. 169 alin. (1)
lit. b) CE al RM); dreptul de a adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri) (art. 169 alin. (1) lit. c)
CE al RM); dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la asistenţă medicală în conformitate cu legislaţia în
vigoare; (art. 169 alin. (1) lit. e) CE al RM); dreptul la asigurare socială, inclusiv la pensie (art.
169 alin. (1) lit. f) CE al RM, art. 239 CE al RM); dreptul la securitatea personală (art. 206 CE al
RM).
Unul din elementele ocrotirii sociale a condamnaţilor în timpul executării pedepsei este
restricţia aplicării faţă de ei a unor anumite sancţiuni disciplinare. Astfel, nu se aplică
suspendarea dreptului la colete, pachete cu provizii şi banderole precum şi izolarea disciplinară a
femeilor gravide şi mamelor care îngrijesc copii în vîrstă de pînă la 3 ani (art. 246 alin. (5) CE al
RM).
Prin lege este prevăzută crearea unor condiţii mai uşoare de ispăşire a pedepsei pentru
femei şi pentru anumite categorii de condamnaţi. Conform art. 255 alin. (4) CE al RM, femeile
gravide şi mamele care au cu ele copii nu pot fi deţinute în condiţiile penitenciarului de tip
închis. De asemenea, femeilor gravide condamnate, mamelor care alăptează, condamnaţilor
minori, condamnaţilor care lucrează în condiţii grele şi nocive, condamnaţilor bolnavi, conform
prescripţiilor medicului, precum şi invalizilor de gradul I şi II li se stabileşte o raţie alimentară
suplimentară.
Regulile regimului care se referă la alţi cetăţeni ce se găsesc în instituţiile penitenciare. În
timpul exercitării funcţiilor de serviciu sau în virtutea altor circumstanţe, pe teritoriul
penitenciarului se pot afla diferite categorii de cetăţeni. Legea enumeră o bună parte din ei şi
reglementează modul de acces şi comportament al acestora în timpul aflării în penitenciar.
Conform art. 181 alin. (1) CE al RM, în timpul executării funcţiilor de serviciu au dreptul
de a vizita instituţiile care asigură deţinerea persoanelor, fără permisiune specială:
Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova;
Preşedintele Republicii Moldova;
Prim-ministrul Republicii Moldova;
deputaţi în Parlamentul Republicii Moldova;
Avocatul Poporului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, funcționarii Oficiului
Avocatului Poporului, membrii Consiliului pentru prevenirea torturii și alte persoane care îi
însoțesc în exercitarea atribuției de prevenire a torturii;
Procurorul General al Republicii Moldova, procurorul care exercită controlul asupra
executării hotărîrilor cu caracter penal în teritoriul respectiv;
persoana cu funcţie de răspundere competentă a organului ierarhic superior instituţiei sau
organului care asigură executarea pedepsei penale;

judecătorul care a examinat sau examinează cauza penală, conform competenţei

teritoriale;
reprezentantul organizaţiei internaţionale care, conform actelor naţionale şi/sau
internaţionale la care RM este parte, are acest drept;
membrul comisiei de monitorizare.
 Instituţiile penitenciare pot fi vizitate de alte persoane cu permisiunea specială a
administraţiei acestor instituţii ori a persoanelor cu funcţie de răspundere ale organelor ierarhic
superioare sau în baza hotărîrii instanţei de judecată, iar în cazul preveniţilor –şi în baza hotărîrii
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată în procedura cărora se afla cauza penală
(art. 181 alin. (2) CE al RM). Acestea pot fi:
persoanele venite la întrevedere cu condamnaţii (art. 213 CE al RM; secţiunea 25 din
Statut);
avocatul, persoanele care au dreptul de a acorda asistenţă juridică, mediatorul (art. 213
alin. (5) CE al RM);
reprezentanţii asociaţiilor obşteşti, care pot acorda asistenţă medicală, juridică sau
psihologică condamnaţilor, precum şi care pot contribui la adaptarea şi reintegrarea lor socială.
(art. 218 CE al RM);
persoanele civile din întreprinderile unde lucrează condamnaţii;
slujitorii cultelor, medici, profesori, studenţi ai instituţiilor de învăţămînt juridic.

Toate categoriile de persoane menţionate sînt obligate să respecte regulile şi cerinţele

regimului, ordinea interioară, regulile de comunicare cu condamnaţii. Aceste reguli sînt stabilite
de secţiunea 24 din Statut şi prevăd că persoanele care intră pe teritoriul penitenciarului şi
zonelor de producere nu au dreptul să introducă arme, muniţii, alte bunuri, pachete, genţi şi alte
obiecte interzise. Aceste bunuri şi obiecte se depun la păstrare în încăperi special amenajate,
amplasate la punctul de control.
Profesorilor şcolilor de instruire generală şi instituţiilor de instruire şi educare care
activează în penitenciar li se permite să introducă în penitenciar manuale şi rechizite necesare
pentru studii.
Administraţia instituţiilor are dreptul să efectueze percheziţia şi controlul lucrurilor
personale ale persoanelor care intră sau ies din penitenciar şi obiectele de producere, cu excepţia
persoanelor menţionate la art. 181 alin. (1) CE al RM, cărora li se propune să depună spre
păstrare bunurile interzise în penitenciar aflate la ei.
Înregistrările video şi fotografierea în instituţiile penitenciare, cu excepţia cazurilor
menţionate în art. 181 alin. (1) CE al RM, se fac cu permisiunea scrisă a administraţiei instituţiei
respective. Înregistrarea audio, video sau fotografierea condamnaţilor se efectuează cu
consimţămîntul scris al acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
§ 3. Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei
Modificarea condiţiilor de deţinere a condamnaţilor în procesul executării pedepsei este
una din direcţiile de organizare a unui sistem de corecţie eficient.
Societatea este interesată ca persoanele care au săvîrşit infracţiuni şi au fost supuse unor
pedepse echitabile să se corecteze în locurile de detenţie în termene cît mai scurte.
Se constată că unii condamnaţi, pe parcursul executării pedepsei, dau dovadă de
comportament normal şi disciplină, de străduinţă în muncă etc. Alţii, dimpotrivă, nu muncesc şi
nici nu intenţionează să-şi corijeze comportamentul.
Actualmente, s-a pus problema ca regimul de deţinere în penitenciar să se diferenţieze şi să
se desfăşoare pe faze, şi anume, de la faze mai severe la faze mai puţin severe, în funcţie de
comportament şi de atitudinea faţă de muncă a condamnaţilor. Astfel, cei care au un
comportment bun urmează să aibă posibilitatea de a trece de la o fază mai severă la o fază mai
uşoară şi, în final, să ajungă la liberarea condiţionată. Drept urmare, în istoria executării pedepsei
închisorii s-a înscris un nou regim de deţinere – regimul de deţinere progresiv – care constă în
deţinerea, la început, în regim celular şi, în măsura corijării şi a unui comportament normal al
condamnatului, trecerea la deţinerea în comun, apoi la o fază intermediară, un fel de
semilibertate, iar în cele din urmă trecerea la liberarea condiţionată.
Bazîndu-se pe principiile regimului de deţinere progresiv, legislaţia execuţional-penală a
RM prevede că executarea pedepsei de către condamnaţi se bazează pe două cerinţe importante
ale regimului: diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de
instanţa de judecată şi schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei.
Totodată, principiul individualizării executării pedepsei şi al măsurilor corecţionale cere
schimbarea condiţiilor de deţinere a condamnaţilor în funcţie de comportament, atitudinea
manifestată faţă de muncă şi gradul de corijare al acestora.
Legislaţia execuţional-penală actuală a RM prevede condiţii diferite de deţinere a
condamnaţilor în unul şi acelaşi penitenciar, transferarea în care poate schimba esenţial statutul
juridic al condamnatului. Totodată, modificarea condiţiilor de deţinere prin transferarea
condamnatului într-o instituţie penitenciară de alt tip, care era prevăzută de legislaţia execuţonal-
penală anterioară (art. 69 alin. (3) Cod de executare a sancţiunilor de drept penal al Republicii
Moldova din 22.06.1993), nu mai este prevăzută de legislaţia actuală.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de executare al Republicii Moldova, în cadrul
fiecărei categorii de penitenciare enumerate în art. 72 CP al RM sînt prevăzute crearea unor
sectoare izolate cu diferite regimuri de deţinere. Conform art. 219 alin. (2) CE al RM, indiferent
de categoria penitenciarului, condamnaţii execută pedeapsa în mod succesiv în trei regimuri de
deţinere: iniţial, comun şi de resocializare, iar condamnaţii la detenţiune pe viaţă: iniţial, comun
şi înlesnit. Totodată, aplicarea faţă de condamnat a condiţiilor unui regim de deţinere mai sever,
particular sau select nu se admite. Fiecare regim de deţinere este diferit nu doar unul faţă de altul,
dar este diferit şi în funcţie de categoria penitenciarului. Particularităţile regimurilor de detenţie
menţionate pentru fiecare categorie de penitenciar vor fi examinate în capitolul IX al prezentului
manual.
În funcţie de comportamentul condamnaţilor, de predispunerea lor de a se supune
cerinţelor regimului, sînt prevăzute de lege diferite modalităţi de atenuare a regimului: dreptul la
deplasare fără escortă sau însoţire (art. 216 CE al RM), deplasările de scurtă durată în afara
penitenciarului (art. 217 CE al RM). Legislaţia penală prevede posibilitatea liberării
condamnatului de pedeapsă înainte de termen (art. 91 CP al RM), înlocuirea părţii neexecutate
din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art. 92 CP al RM) etc.
Conform art. 219 alin. (4) CE al RM, transferarea condamnatului dintr-un regim de
deţinere într-un alt regim de deţinere în cadrul aceluiaşi penitenciar se efectuează în temeiul
hotărîrii Comisiei înfiinţate în penitenciar. Comisia penitenciarului este un organ colegial
prezidat de şeful penitenciarului. Din componenţa comisiei fac parte reprezentanţi ai serviciilor
de securitate, regim şi supraveghere, juridic, evidenţă specială, educaţie, psihologic, asistenţă
socială, medical şi de producere ale penitenciarului, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor admi-
nistraţiei publice locale, autorităţii de tutelă şi curatelă din localitatea amplasării penitenciarului
şi ai asociaţiilor obşteşti.
Comisia penitenciarului este creată în scopul eficientizării procesului de educare, reeducare
şi resocializare a condamnaţilor, ajustarea practicii punerii în executare a pedepselor penale
privative de libertate la cadrul legislativ, precum şi măririi flexibilităţii de schimbare a regimului
de detenţie a condamnaţilor.
Comisia penitenciarului este competentă:
să soluţioneze probleme cu privire la transferul condamnatului dintr-un regim în alt regim
al aceluiaşi penitenciar;
să repartizeze condamnaţii în limitele penitenciarului, la plasarea acestora în instituţie;
să propună prezentarea condamnaţilor pentru liberarea condiţionată înainte de termen în
instanţa de judecată;
să aprecieze necesitatea prezentării de către administraţia penitenciarului, în nume
propriu, a solicitărilor pentru aplicarea actului de graţiere faţă de deţinuţi;
la solicitarea organelor competente, să aprobe concluzia privind caracterizarea
deţinuţilor;
să aprobe programul penitenciar de bază al instituţiei;
să prezinte propuneri cu privire la anularea deciziei privind schimbarea regimului de
detenţie, dacă s-a constatat că sînt suficiente motive pentru a o anula;
 să decidă asupra oportunităţii executării în continuare a pedepsei de către condamnatul
care a împlinit vîrsta de 18 ani în penitenciarul pentru minori;
– să aprobe caracteristicile deţinuţilor, în funcţie de comportamentul acestora stabilit în
baza prezentărilor serviciilor respective ale penitenciarului;
– să examineze propunerile privind ridicarea înainte de termen a sancţiunii disciplinare;
– să efectueze alte acţiuni stabilite în sarcina sa prin alte acte normative.
La transferarea condamnatului se iau în considerare caracterizările personalităţii lui
cuprinse în dosarul personal, inclusiv privind participarea lui la programe de studii şi
socioeducative. Comisia nu este în drept să-i stabilească condamnatului un regim de detenţie mai
favorizat dacă acesta are sancţiuni disciplinare nestinse. Hotărîrile comisiei penitenciarului sînt
aplicate prin ordinul şefului penitenciarului.
Transferarea condamnatului de la un regim de deţinere la altul în calitate de sancţiune
disciplinară se efectuează în baza ordinului şefului penitenciarului de aplicare a sancţiunii
respective
Decizia privind transferarea de la un regim de deţinere la alt regim de deţinere, precum şi
dintr-un penitenciar într-un alt penitenciar de acelaşi tip poate fi contestată de către condamnat în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.
Extrădarea şi transferul deţinuţilor. Potrivit prevederilor Codului de procedură penală
(art. 541- 550 CPP RM), Republica Moldova se poate adresa unui stat străin cu cerere de
extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală în legătură cu
infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de
închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de
condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru
executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd altfel.
Cererea de extrădare se face în temeiul tratatului internaţional la care sînt parte Republica
Moldova şi statul solicitat sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.
Dacă persoana a cărei extrădare se cere este urmărită penal, autoritatea competentă să
examineze toate materialele necesare şi să înainteze cererea de extrădare este Procuratura
Generală. Dacă persoana a cărei extrădare se cere este condamnată, autoritatea competentă este
Ministerul Justiţiei. Cererea de extrădare se transmite direct organului competent al statului
solicitat sau pe cale diplomatică, dacă aceasta o prevede tratatul internaţional.
Extrădarea poate avea loc numai dacă, urmare a comiterii infracţiunii, se prezintă mandatul de
arest ori un document cu forţă juridică similară sau decizia autorităţii competente a statului
solicitant, care este executorie şi prin care se ordonă plasarea în detenţie a persoanei solicitate,
precum şi descrierea legilor aplicabile.
De asemenea, potrivit Codului de procedură penală al Republicii Moldova (art. 551- 553),
orice condamnat trebuie să fie informat de către autoritatea competentă a statului de condamnare
despre dreptul de a obţine transferul său în vederea executării pedepsei în statul al cărui cetăţean
este.
Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internaţional la care
Republica Moldova şi statul respectiv sînt părţi sau în condiţii de reciprocitate stabilite printr-un
acord scris între Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi instituţia respectivă a statului
străin.
Temei pentru transferul persoanelor condamnate poate fi:
– cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească din
Republica Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat;
– cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească străină de a
fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova;
– cererea de transferare înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul de
executare.
Transferul poate avea loc în următoarele condiţii:
 – condamnatul trebuie să fie cetăţean al statului de executare sau domiciliatul său
permanent;
– hotărârea de condamnare trebuie să fie definitivă;
– durata pedepsei privative de libertate, pe care condamnatul o mai are de executat, trebuie
să fie de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;
– transferul este consimţit de persoana condamnată, iar dacă, în raport cu vîrsta, starea
fizică ori mintală a persoanei condamnate, unul dintre cele două state consideră necesar – de
către reprezentantul legal al condamnatului;
– fapta pentru care a fost condamnată persoana constituie infracţiune potrivit codului penal
al ţării al cărei cetăţean este cel condamnat;
– ambele state părţi au convenit asupra transferului;
– instanţa care decide transferul este convinsă că persoana transferată nu va fi supusă unui
eventual risc de tratament inuman şi degradant în statul în care urmează a fi transferată.
Consimţământul persoanei în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa nu se cere pentru
transferul executării sentinţei dacă persoana în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa:
– a evadat din statul în care a fost pronunţată sentinţa;
– este subiectul unui ordin de expulzare sau deportare.
În cazuri excepţionale, părţile pot conveni asupra transferului chiar dacă durata pedepsei
pe care cel condamnat o are de executat este mai mică de 6 luni.

§ 4. Mijloacele şi metodele de asigurare a regimului de detenţie

În rîndul condamnaţilor există persoane care, deseori, nu doresc să se supună ordinii de

drept stabilite în penitenciar. De aceea pentru acestea sînt prevăzute măsuri de constrîngere
pentru a le determina să respecte cerinţele regimului. Totodată, pentru alţi condamnaţi o
importanţă mai mare o au măsurile de stimulare pentru respectarea regimului.
Toate aceste măsuri, indiferent de natura lor, sînt unite într-o singură noţiune mijloacele
asigurării regimului în instituţiile penitenciare. Aceste mijloace pot fi divizate în două grupuri:
cu caracter general şi special.
Mijloacele generale de asigurare a regimului. Respectarea cerinţelor regimului de către
condamnaţi se asigură, în primul rînd, prin respectarea de către toţi funcţionarii instituţiilor
penitenciare şi de alte persoane care intră în contact cu condamnaţii a legislaţiei execuţional-
penale. Îndeplinirea strictă a prevederilor legale şi comportamentul corect creează premisele
necesare pentru asigurarea şi respectarea regimului cerinţelor de către condamnaţi.
Studierea gradului de interacţiune şi conlucrare a subdiviziunilor DIP a demonstrat că la
categoria celor mai importanţi factori sociopsihologici ce influenţează activitatea acestora se
atribuie, în primul rînd, coeziunea membrilor colectivului, relaţiile lor de serviciu, microclimatul
în colectiv. Aceşti factori capătă încărcătură negativă în colectivele unde pregătirea profesională
a colaboratorilor este redusă.
În scopul asigurării respectării regimului la întreprinderile penitenciarelor şi la obiectivele
de producere ale altor ministere şi departamente, unde au loc contacte ale condamnaţilor cu alţi
cetăţeni, se limitează numărul angajaţilor civili, al inginerilor, tehnicienilor, muncitorilor
calificaţi, care, conform pct. 581 din Statut, nu trebuie să depăşească 15 la sută din numărul
condamnaţilor care lucrează. Administraţia penitenciarelor ia măsuri pentru ca efectivul angajat
să fie completat, de regulă, cu persoane de acelaşi sex cu condamnaţii.
Potrivit pct. 583 din Statut, persoanele care lucrează împreună cu condamnaţii trebuie să
respecte regulile de comunicare cu ei, stabilite de administraţia instituţiei şi notificate contra
semnătură. Acestora li se interzice să transmită condamnaţilor sau să primească de la aceştia
produse alimentare, bani, corespondenţă, băuturi alcoolice, alte obiecte, articole şi substanţe. În
caz de încălcare a acestor reguli, administraţia instituţiei interzice accesul persoanelor vinovate la
obiectivele unde lucrează condamnaţii şi întreprinde măsuri de tragere a lor la răspundere.
 La grupul mijloacelor speciale de asigurare a regimului se referă: paza condamnaţilor şi
supravegherea lor, măsurile de securitate aplicate faţă de condamnaţi şi măsurile de asigurare a
securităţii personale a condamnaţilor, măsurile de stimulare şi sancţionare, activitatea specială de
investigaţii şi introducerea în instituţiile penitenciare a regimului special.
În art. 219 alin. (1) CE al RM, în care sînt enumerate cerinţele de bază ale regimului de
deţinere, se menţionează şi necesitatea pazei şi supravegherii lor permanente pentru a se exclude
posibilitatea comiterii unor infracţiuni sau a altor încălcări de lege.
Paza condamnaţilor şi supravegherea lor se efectuează de către personalul instituţiilor
penitenciare în scopul asigurării securităţii obiectivelor instituţiilor penitenciare, preîntîmpinării
şi curmării infracţiunilor şi a altor încălcări din partea condamnaţilor, precum şi din partea altor
persoane care se află pe teritoriul penitenciarului. Modul de organizare a pazei şi supravegherii
condamnaţilor este reglementat de actele normative aprobate de Guvernul RM şi Ministerul
Justiţiei.
Art. 221 CE al RM prevede că administraţia penitenciarului este în drept să folosească
mijloacele tehnice de pază, supraveghere şi control în scopul obţinerii informaţiei necesare
despre comportamentul condamnaţilor, prevenirii evadării lor sau comiterii altor infracţiuni. De
asemenea, în scopul asigurării ordinii şi siguranţei interioare, prevenirii şi curmării încălcărilor
de regim sau a infracţiunilor, în instituţiile penitenciare pot fi instalate şi utilizate, în
conformitate cu prevederile unui regulament aprobat de Guvern, sisteme pentru stoparea comu-
nicării în reţelele de comunicaţii electronice şi mijloace de detectare a obiectelor şi substanţelor
interzise în penitenciare.
Se permite folosirea curentului electric în partea de sus a îngrădirii exterioare a
penitenciarului de tip semiînchis sau închis, cu respectarea condiţiilor de prevenire a
accidentelor.
Administraţia penitenciarului este obligată să informeze condamnatul, contra semnătură,
despre folosirea mijloacelor tehnice de pază care pot pune în pericol viaţa sau sănătatea
persoanei. Lista mijloacelor tehnice de pază, supraveghere şi control, precum şi modul de
utilizare a lor se reglementează în actele normative aprobate de Guvern.
Personalul penitenciar este obligat să întreprindă imediat, la sesizare sau din oficiu, măsuri
pentru asigurarea securităţii personale a condamnaţilor. Astfel, conform art. 206 CE al RM şi
secţiunii a 12-a din Statut, în cazul apariţiei pericolului pentru securitatea personală a
condamnatului, acesta este în drept să adreseze oricărei dintre persoanele cu funcţie de
răspundere ale penitenciarului o cerere privind asigurarea securităţii personale. În acest caz,
administraţia instituţiei este obligată să-l izoleze de alţi deţinuţi, utilizînd în acest scop diverse
încăperi care corespund cerinţelor pentru detenţia persoanei.
În conformitate cu prevederile art. 222 CE al RM, ale Legii privind activitatea specială de
investigaţii şi ale altor acte normative, în penitenciar se desfăşoară activitatea specială de
investigaţii.
În literatura naţională şi străină există diferite descrieri fragmentare ale activității specifice
a serviciilor speciale din penitenciare şi nu este posibil de găsit în literatura ştiinţifică şi didactică
materiale obiective generalizate şi sistematizate despre reglementarea de drept a activităţii
speciale de investigaţii în instituţiile penitenciare. Concomitent cu acumularea cunoştinţelor
despre izvoarele reglementării juridice a acestei activităţi în trecut şi în prezent, a apărut o
necesitate stringentă pentru descrierea acestei teme interesante. În ultimul timp s-a observat o
dezvoltare vizibilă a procesului de reglementare a activităţii speciale de investigaţii, de multe ori
aceasta este făcută spontan, neluîndu-se în considerare „lecţiile de istorie” şi concluziile privind
greşelile şi confundările, pe de o parte, şi performanţele, succesele din trecut, pe de altă parte.
Luând în considerare cele menţionate, am dori să prezentăm segmente istorice şi juridice
privind aplicarea activităţii speciale de investigaţii de către serviciile specializate din sistemul
Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei.
Potrivit prevederilor Legislaţiei Republicii Moldova, activitatea specială de investigaţii
este una dintre activităţile statului, legalitatea desfăşurării cărora este garantată prin lege. Dacă
pornim de la clasica structurare a funcţiilor statului în legislativă, executivă şi judecătorească,
atunci activitatea specială de investigaţii îşi găseşte locul în cadrul aceleiaşi funcţii a statului ce
ţine de asigurarea ordinii de drept, referindu-se la activitatea executivă. Aşadar, în art.1 al Legii
cu privire la activitatea specială de investigaţii, această activitate reprezintă „o procedură cu
caracter secret şi/sau public, efectuată de autorităţile competente, cu sau fără utilizarea
echipamentelor tehnice speciale, în scopul culegerii de informaţii necesare pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii, asigurarea securităţii statului, ordinii publice, apărarea drepturilor
şi intereselor legitime ale persoanelor, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor”.
Ca ştiinţă şi ca activitate practică, activitatea specială de investigaţii, prin utilizarea
metodelor, mijloacelor şi procedeelor sale, contribuie nemijlocit la prevenirea, curmarea şi
cercetarea infracţiunilor, focalizând eforturile pentru valorificarea acestor realizări, adaptându-le
la necesităţile obiectivării actului de justiţie şi înfăptuirii dreptăţii, ea însăşi devenind mai
tehnicizată şi mai complexă.
Un loc important în lupta cu criminalitatea din penitenciare, alături de alte mijloace de
ocrotire a normelor de drept, îl ocupă activitatea specială de investigaţii, înfăptuită de către
organele abilitate. Adoptarea Legii nr. 45-XIII din 12.04.1994 privind activitatea operativă de
investigaţii, expunerea noţiunilor esenţiale ale acestei activităţi, scopurilor şi sarcinilor,
enumerarea măsurilor operative de investigaţii, pentru prima dată în Republica Moldova nu
numai a fost recunoscută la nivel legislativ legalitatea formelor şi metodelor secrete de luptă cu
criminalitatea, dar şi parţial a permis de înfruntat atitudinea negativă a societăţii referitoare la
această activitate, caracterizată iniţial ca fiind în contradicţie cu normele morale şi etice. Odată
cu adoptarea acestei legi, activitatea operativă de investigaţii a fost confirmată ca gen al
activităţii specifice statale de ocrotire a normelor de drept a cărei constituţionalitate fost
confirmată prin decizii ale Curţii Supreme de Justiţie.
Experienţa de aplicare a prevederilor Legii privind activitatea operativă de investigaţii în
practică ne semnalează deseori nedefinitivarea unor norme aparte din lege, necoordonarea
acestora cu legislaţia penală, procesual-penală, fapt ce influenţează negativ asupra rezultatelor
luptei cu criminalitatea, eficienţei activităţii subdiviziunilor operative ale organelor competente
şi celor de urmărire penală în direcţia depistării, contracarării, anchetării, descoperirii şi
prevenirii infracţiunilor, precum şi căutării criminalilor.
În anul 2012, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o nouă Lege privind activitatea
speciala de investigaţii, necesitatea modificării căreia a fost determinată de necesitatea prevenirii,
curmării şi combaterii criminalităţii, precum și protejării statului prin implementarea unor tehnici
novatoare de investigaţii, astfel încît să fie asigurată securitatea statului, obiectivul general al
proiectului fiind asigurarea securităţii publice.
Convenţional, istoria reglementării activităţii speciale de investigaţii în Moldova poate fi
structurată în trei etape de bază:
1) reglementarea de drept a lucrului de cercetare în Imperiul Rus (sec.XVIII – începutul
sec.XX);
2) reglementarea juridică a activităţii operative de investigaţii în perioada sovietică
(mijlocul anului 1918-august 1991);
3) reglementarea de drept a activităţii operative de investigaţii din momentul declarării
independenţei Republicii Moldova (27 august 1991) pînă în prezent.

Activitatea specială de investigaţii din penitenciare constituie o varietate a activităţii de ocrotire a

normelor de drept, care are un caracter exclusiv de stat. Aceasta se explică prin faptul că,
legislativ, ea este determinată şi sancţionată de către stat, limitată la un cerc de subiecţi care
reprezintă statul, este înfăptuită în ordinea şi limitele descrise de către stat, pasibilă de control din
partea organelor abilitate a statului, îndreptată spre apărarea şi asigurarea dreptului prin mijloace
şi metode specifice.
Trăsătura caracteristică a activităţii speciale de investigaţii din penitenciare este caracterul
de căutare-recunoaştere. Aceasta este condiţionat, în primul rînd, de natura secretă şi mascată a
faptelor ilegale, comiterea delictelor în condiţii latente, pregătirea preliminară migăloasă a
acţiunilor sale, de îndrăzneala şi cruzimea comportamentului criminal, de distrugerea urmelor şi
probelor existente, de necesitatea obţinerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc, comit
sau au săvârşit infracţiuni, de descoperirea faptelor necunoscute ce au importanţă juridică, de
clarificarea împrejurărilor de comitere a faptelor pasibile de pedeapsă penală.
În esenţă, activitatea specială de investigaţii, realizată în limitele instituţiilor penitenciare,
este orientată spre dobândirea informaţiilor, descoperirea infracţiunilor ascunse, semnelor şi
faptelor activităţii criminale. În practică, majoritatea crimelor comise în instituţiile penitenciare
sînt depistate exclusiv pe calea investigaţiilor speciale. De asemenea, prin intermediul activităţii
speciale de investigaţii devine posibilă constatarea deplină a circumstanţelor infracţiunii,
motivelor care au favorizat săvârşirea ei, precum şi obţinerea de date şi probe care ar asigura
demonstrarea vinovăţiei făptuitorilor. Fără aplicarea activităţii speciale de investigaţii, nu putem
curma săvârşirea infracţiunilor la etapele de pregătire sau tentativă, preîntâmpina sau descoperi
infracţiuni ce atentează la relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sînt
condiţionate de asigurarea securităţii condamnaţilor, inviolabilităţii acestora şi securităţii externe
şi interne a instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepsei.
Caracterul de căutare-recunoaştere este condiţionat de principiile „îmbinării metodelor
publice şi secrete, oportunităţii şi inofensivităţii”; indicarea legislatorului la posibilitatea
organelor care exercită activitatea specială de investigaţii, respectînd regulile de conspiraţie, de a
„face uz de sisteme informaţionale, de apărare de înregistrare video, audio, de fotografiat şi de
alte mijloace tehnice” moderne; dreptul înfăptuirii măsurilor speciale de investigaţii în baza
informaţiilor existente referitor la: semnele pregătirii, comiterii sau săvîrşirii faptelor ilegale, de
asemenea, despre persoanele care le pregătesc, comit sau au săvîrşit în cazul lipsei datelor
suficiente pentru pornirea urmăririi penale.
Caracterul de căutare-recunoaştere a activităţii analizate confirmă şi regimul de lucru al
organelor cu atribuţii de activitate specială de investigaţii din penitenciare, apărarea informaţiilor
despre aceste organe, înzestrarea acestora cu dreptul atragerii condamnaţilor la colaborare.
Partea exterioară a activităţii speciale de investigaţii este compusă din măsurile activităţii
speciale de investigaţii, a căror listă este exhaustivă. Însă activitatea specială de investigaţii nu se
limitează numai la procedura înfăptuirii lor. Ea cuprinde şi îndeplinirea măsurilor de organizare,
aplicarea procedeelor tactice, acţiunilor, realizarea măsurilor asigurătorii, atragerea la participare
în activitatea specială de investigaţii a condamnaţilor, aplicarea mijloacelor tehnice care în final
contribuie la realizarea măsurilor speciale de investigaţii concrete. Este de menţionat că măsurile
de organizare, tactice, asigurătorii au un caracter de subordonare faţă de măsurile speciale de
investigaţii, deseori le precedează sau sînt rezultatul acestora, care logic, tehnic, metodic rezultă
din ele.
Activitatea specială de investigaţii din penitenciare este realizată public şi secret. Secret
semnifică înfăptuirea măsurilor speciale de investigaţii în mod ascuns faţă de persoanele
neimplicate, inclusiv de funcţionarii subdiviziunilor de investigaţii, chiar dacă aceștia au acces la
lucrul operativ, dar în primul rând faţă de „figuranţii” verificării informative – persoane, grupuri
criminale faţă de care ele sînt întreprinse. Acest fapt permite a neutraliza posibila împotrivire din
partea figuranţilor activităţii speciale de investigaţii, a asigura securitatea participanţilor la
măsurile speciale de investigaţii, a garanta survenirea rezultatelor aşteptate, a păstra în taină
faptul realizării măsurii speciale de investigaţii, metodele şi mijloacele utilizate.
Caracterul ascuns este condiţionat de oportunitatea practică şi de imposibilitatea înfăptuirii
unor măsuri speciale de investigaţii în mod public. Este nepermisă divulgarea datelor persoanelor
care acordă ajutor în mod confidenţial serviciilor speciale de investigaţii, colaboratorilor
confidenţiali ai acestor organe. Acestea pot fi date publicităţii „numai cu acordul scris al
colaboratorilor confidenţiali”143 şi numai în cazurile prevăzute de legislaţie.
Scopul activităţii speciale de investigaţii din penitenciare este expus legislativ şi constă în
„asigurarea securităţii personale a condamnaţilor, a personalului penitenciarului şi a altor
persoane aflate pe teritoriul acestuia, în depistarea, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor ce se
pregătesc sau se săvîrşesc în penitenciar şi a încălcărilor ordinii stabilite de executare a pedepsei,
în asigurare urmăririi condamnaţilor care au evadat din penitenciar şi acordarea de ajutor
organelor competente la descoperirea infracţiunilor”. Aceste scopuri sînt formulate la general şi
în art.2 al Legii privind activitatea specială de investigaţii. Legiuitorul a indicat numai obiectele
de apărare prioritare – asigurarea securităţii statului, ordinii publice, apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor. În opinia noastră,
odată cu perfecţionarea bazei legislative a Republicii Moldova prin prisma integrării europene,
cu toate atributele democratice, inclusiv ierarhia valorilor apărate de către stat, apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor constituie o sarcină primordială a organelor de stat de
ocrotire a normelor de drept.
În penitenciare activitatea specială de investigaţii se desfășoară de către serviciul
competent al penitenciarului şi cel al Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Esenţa activităţii
speciale de investigaţii din penitenciare constă în aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, cu ajutorul
activităţii speciale de investigaţii, nu prin mijloace procesual-penale, dar prin procedee de drept
juridice, neîncălcîndu-se drepturile omului, prin metode secrete (ascunse) şi publice se stabilesc
vinovaţii comiterii faptei ilicite, se reconstituie tabloul evenimentelor criminale, sînt elucidate
căile posibile de obţinere a probelor acestei infracţiuni.
Cu ajutorul activităţii speciale de investigaţii, prin înfăptuirea măsurilor respective,
descrise de lege, cu aplicarea diferitor mijloace tehnice speciale, diferitor şiretlicuri, combinaţii,
jocurilor psihologice, bănuiţii sînt determinaţi să se pocăiscă, să săvârşească acţiuni care conduc
la demascarea lor. Din aceste considerentee toate reglementările juridice ale activităţii speciale
de investigaţii se întrepătrund cu normele CP al RM şi CPP al RM, servesc scopurilor penale şi
procesual-penale.
În cazul preîntîmpinării şi curmării infracţiunilor, activităţii speciale de investigaţii îi
revine rolul de pătrundere în intenţiile condamnaţilor, care planifică, pregătesc comiterea
crimelor. Activitatea specială de investigaţii este îndreptată spre anticiparea lor, aprecierea
posibilelor variante de evoluare a faptelor.
După cum am menţionat, în esenţă activitatea specială de investigaţii are un caracter de
căutare-cercetare, adică este legat direct de faptul pătrunderii în gândurile condamnaţilor, în
mediul lor cu scopul dobândirii informaţiilor necesare despre crimele în curs de pregătire sau
comise.
Activitatea specială de investigaţii conţine în același timp elemente ale activităţii
informative şi contrainformative, adică cu ajutorul măsurilor speciale de investigaţii, metodelor
şi mijloacelor specifice lor sînt prevenite şi contracarate tentativele şi acţiunile informative şi
subversive întreprinse de grupările criminale, este asigurat un sistem de măsuri de apărare a
secretelor de stat.
Din aceste motive, munca specială de investigaţii din penitenciare este pe cît de
spectaculoasă, pe atît de dificilă. Ea solicită la maximum talentul, inteligenţa, curajul ofiţerilor şi
presupune o temeinică pregătire, cunoştinţe din cele mai diverse domenii, dar mai cu seamă din
minunatul şi controversatul univers al comportamentului uman. Munca de culegere de informaţii,
mai ales pe calea specială de investigaţii, este o datorie a fiecărui ofiţer de investigaţii în
beneficul binelui social, urmărindu-se prin ea, de fapt, o mai eficientă protecţie a condamnaţilor
în faţa infracţionalităţii, care mai ales pe fondul crizelor economice şi morale tinde să ia
amploare.
Deosebit de importante în condiţiile actuale rămîn a fi preocupările ce ţin de pregătirea
profesională a personalului serviciilor operative din instituţiile penitenciare. O creştere calitativă
a nivelului de pregătire a specialiştilor va fi posibilă doar în condiţiile unei abordări complexe a
problemei, în urma realizării unor măsuri organizatorice şi financiar-economice, perfecţionării
bazei normative, inclusiv standardizării şi integrării programelor de studii.
Art. 220 CE al RM prevede că în caz de calamităţi naturale (incendiu, inundaţii, furtuni
violente etc.), epidemii, epizootii, avarii, conjunctură externă, război ori alte cazuri de forţă
majoră care pun în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor (cauze externe), precum şi în cazul unor
tulburări în masă, nesupuneri în grup sau luării de ostatici (cauze interne), în penitenciar poate fi
instituit un regim special.
În perioada de acţiune a regimului special, în penitenciar poate fi suspendată realizarea
unor drepturi ale condamnaţilor, introdusă paza şi supravegherea întărită, instituit un mod special
de acces la obiective, modificat programul zilei, limitată activitatea serviciilor de producere,
comunale şi de trai, cultural-educative, medico-sanitare şi a altor servicii. Pentru curmarea
tulburărilor în masă, cazurilor de nesupunere în grup, precum şi pentru eliberarea ostaticilor, pot
fi implicate subunităţi cu destinaţie specială.
Regimul special se instituie pe un termen de pînă la 30 de zile, prin ordinul ministrului
Justiţiei, coordonat cu Procurorul General, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă 30 de
zile.
În cazul apariţiei unui pericol real pentru viaţa şi sănătatea condamnaţilor, a personalului
penitenciarului sau a altor persoane aflate pe teritoriul acestuia, şeful penitenciarului poate
aplica, de sine stătător, măsurile regimului special, cu înştiinţarea neîntîrziată a ministrului
Justiţiei. Ministrul Justiţiei aduce acest fapt la cunoştinţa Procurorului General şi, în decurs de 24
de ore de la primirea înştiinţării, hotărăşte instituirea regimului special sau anularea măsurilor
aplicate. Decizia privind instituirea regimului special poate fi contestată în instanţa de judecată în
modul prevăzut de legislaţia procesual-penală.
Măsurile de stimulare şi sancţiunile disciplinare aplicate condamnaţilor. În scopul
menţinerii ordinii şi disciplinei în instituţiile penitenciare şi stimulării condamnaţilor către un
comportament care ar corespunde cerinţelor regimului, se aplică un sistem complex de măsuri de
stimulare şi sancţionare.
În art. 243 CE al RM sînt prevăzute următoarele măsuri de stimulare aplicate
condamnaţilor:
ridicarea înainte de termen a unei sancţiuni disciplinare;
menţiune;
permisiunea de a avea convorbiri telefonice suplimentare cu o durată de pînă la 20 de
minute

suplimentarea dreptului de a primi colete, pachete cu provizii şi banderole;

– suplimentarea dreptului la întrevederi de scurtă şi de lungă durată;
– condamnaţii care execută pedeapsa în penitenciare de tip deschis pot primi permisiunea de a se
deplasa în afara penitenciarului în zilele de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare.
Ţinînd cont de specificul executării pedepsei în penitenciarele pentru minori, art. 253 alin.
(3) CE al RM prevede suplimentar următoarele măsuri de stimulare:
acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în afara
penitenciarului, fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, pe o durată de cel
mult 8 ore.
acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali, pe o
durată de cel mult 8 ore.

Măsurile de stimulare enumerate mai sus pot fi aplicate condamnatului care are o conduită
regulamentară, participă şi dă dovadă de stăruinţă în muncă sau este implicat în activităţi
educative, culturale, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, de instruire şcolară şi formare
profesională.
Totodată, art. 244 CE al RM şi secţiunea 52 din Statut prevăd procedura aplicării
măsurilor de stimulare. Astfel, măsurile de stimulare se exprimă în scris şi se aplică de către
şeful penitenciarului. Întrevederile de scurtă şi de lungă durată se acordă suplimentar celor
stabilite în art. 213 CE al RM, în funcţie de tipul penitenciarului şi de regimul de deţinere.
Condamnatului i se poate stinge înainte de termen o singură sancţiune disciplinară aplicată
anterior. Stingerea sancţiunilor disciplinare înainte de termen are loc în ordinea cronologică
aplicării lor.
 Ridicarea unei sancţiuni disciplinare, în calitate de măsură de stimulare, se aplică
condamnaţilor care întrunesc cerinţele art. 243 alin. (1) din CE al RM. Condamnatul sancţionat
disciplinar nu poate beneficia de o altă măsură de stimulare înaintea celei de ridicare a sancţiunii
disciplinare.
Directorul Departamentului Instituţiilor Penitenciare poate dispune, în situaţii temeinic
justificate, anularea stimulării acordate de către şeful instituţiei penitenciare.
În orice instituţie se pune accent pe disciplină. Într-un penitenciar regimul disciplinar este
un fapt dinamic, care presupune o anumită posibilitate de mişcare. Acest regim disciplinar este
impus tuturor celor aflaţi în detenţie, fără nici o excepţie. Cu toate acestea, el este acceptat cu
greu de condamnaţi, dar scopul lui este de a controla permanent buna desfăşurare a relaţiilor
individuale146.
Sancţiunile disciplinare sînt aplicate condamnaţilor pentru comiterea unor abateri disciplinare
concrete. Conform art. 245 alin. (1) CE al RM, constituie abateri disciplinare foarte grave
încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 2421 pct 1)–4) şi art. 2422 pct. 1)–20) din CE,
determinarea cu intenţie a altei persoane condamnate să săvîrşească una dintre faptele prevăzute
la art. 2422 pct. 1)–20) din CE, precum şi încălcarea altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca
abateri foarte grave în alte acte normative.
Conform art. 245 alin. (2) CE al RM, constituie abateri disciplinare grave încălcarea
dispoziţiilor prevăzute la art. 2421 pct. 5)–9) şi art. 2422 pct. 21)–27) din CE, determinarea cu
intenţie a altei persoane condamnate să săvîrşească una dintre faptele prevăzute la art. 2422 pct.
21)–27) din CE, precum şi încălcarea altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca abateri grave în
alte acte normative.
Potrivit art. 245 alin. (3) CE al RM, constituie abateri disciplinare uşoare încălcarea
dispoziţiilor prevăzute la art. 2421 pct. 10)–14) şi art. 2422 pct. 28)–33) din CE, determinarea cu
intenţie a altei persoane condamnate să săvîrşească una dintre faptele prevăzute la art. 2422 pct.
28)–34) din CE, precum şi a celor prevăzute ca abateri uşoare în alte acte normative.
Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală sau civilă a condamnaţilor. Astfel,
pentru faptele care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni, administraţia penitenciarului are
obligaţia de a sesiza procurorul. În acest caz, poate fi aplicată, în mod provizoriu, una din
sancţiunile prevăzute la art. 246 din CE al RM.
Prin urmare, conform prevederilor art. 246 alin. (1) CE al RM, condamnatului îi pot fi
aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:
avertismentul;
suspendarea dreptului de a primi colete, pachete cu provizii şi banderole, cu excepţia
bunurilor necesare pentru igiena individuală şi asistenţa medicală, pe un termen de cel mult 2
luni (în cazul minorilor termenul maxim este de cel mult o lună);
suspendarea dreptului de a avea întrevederi de scurtă şi de lungă durată, pe un termen de
cel mult 3 luni (în cazul minorilor termenul maxim este de cel mult două luni);
interdicţia de a locui în afara penitenciarului, în cazul condamnatului care beneficiază de
dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire;
izolarea disciplinară a condamnatului deţinut în penitenciarul de tip deschis sau
semiînchis – pe un termen de pînă la 15 zile; în penitenciar de tip închis – pe un termen de pînă
la 20 de zile, iar a femeii condamnate (izolarea disciplinară a femeilor gravide şi femeilor cu
copii sugari se interzice) sau a minorului condamnat – pe un termen de pînă la 7 zile şi respectiv
3 zile;
transferarea condamnatului din regimul de resocializare sau, în cazul condamnatului la
detenţiune pe viaţă, din regimul înlesnit în regimul comun de deţinere;
transferarea condamnatului în regim iniţial.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare nu poate îngrădi dreptul la apărare dreptul de

petiţionare, dreptul la vot, dreptul la corespondenţă, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la
hrană, îmbrăcăminte şi condiţii minime de cazare, dreptul la plimbarea zilnică şi dreptul la
odihnă.
Sancţiunile cu caracter colectiv şi sancţiunile corporale sînt interzise. Mijloacele de
imobilizare din dotare, precum şi orice mijloc degradant sau umilitor nu pot fi folosite ca
sancţiuni disciplinare.
În cazul în care condamnatul a comis pentru prima dată o abatere disciplinară uşoară, şeful
penitenciarului, în scopuri de profilaxie, va efectua o convorbire educativă.
Art. 2461 CE al RM prevede modul de individualizare a răspunderii disciplinare. Astfel, la
stabilirea sancţiunii disciplinare se ţine cont de caracterul, gravitatea şi motivul abaterii
disciplinare, de persoana condamnatului, comportamentul lui înainte şi după săvîrşirea abaterii
disciplinare şi atitudinea în timpul procedurii disciplinare, de influenţa sancţiunii disciplinare
aplicate asupra corectării şi reeducării condamnatului, în scopul respectării regulilor stabilite
privind executarea pedepsei şi în vederea asigurării securităţii colective şi individuale.
O sancţiune disciplinară mai aspră, din cele prevăzute pentru săvîrşirea abaterii
disciplinare, se stabileşte în cazul în care sancţiunea mai blîndă, din numărul celor menţionate,
nu va asigura atingerea scopului sancţiunii disciplinare.
Condamnatul căruia i-a fost aplicată sancţiunea cu transferarea din regimul de resocializare
în regimul comun de deţinere sau, în cazul condamnatului la detenţiune pe viaţă, din regimul
înlesnit în regimul comun de deţinere, precum şi sancţiunea cu transferarea în regim iniţial,
execută pedeapsa în regimul stabilit şi nu poate fi transferat în regim comun sau în regim de
resocializare pînă la ridicarea sau stingerea sancţiunii disciplinare.
O importanţă majoră pentru realizarea normelor care prevăd sancţiunile disciplinare o are
stabilirea mecanismului de aplicare a lor.
Art. 247 CE al RM şi secţiunea 52 din Statut prevăd modul de aplicare şi de executare a
sancţiunilor disciplinare. În toate cazurile condamnaţii sînt informaţi, contra semnătură, despre
încălcarea care li se impută, avînd dreptul de a da explicaţii în apărarea lor. Pentru comiterea
unei abateri disciplinare poate fi aplicată doar o singură sancţiune disciplinară.
La aplicarea sancţiunii disciplinare se iau în considerare circumstanţele de fapt, persoana
condamnatului şi comportamentul lui. Sancţiunile disciplinare se exprimă în scris şi se aplică de
către şeful penitenciarului. Această regulă a fost stabilită în scopul asigurării unei uniformizări a
practicii disciplinare, reieşind din prevederile teoriei managementului, conform căreia în colectiv
acest drept trebuie să-l deţină numai conducătorul.
Sancţiunea disciplinară se aplică în cel mult 10 zile, iar în cazul unei verificări
suplimentare - în cel mult 30 de zile de la data depistării încălcării. Sancţiunea cu transferarea
condamnatului în regim iniţial ca urmare a recunoaşterii condamnatului vinovat de săvîrşirea
unei infracţiuni se aplică în cel mult 10 zile de la data parvenirii în penitenciar a hotărîrii
definitive a instanţei de judecată.
Directorul DIP este în drept, în cazuri excepţionale, pînă la expirarea termenului-limită de
aplicare a sancţiunii disciplinare, să prelungească termenul verificării suplimentare cu 20 de zile.
Decizia privind aplicarea sancţiunii disciplinare se aduce la cunoştinţă condamnatului,
contra semnătură. Dacă sancţiunea disciplinară nu a fost aplicată în termenul stabilit sau în cel
suplimentar, condamnatul se consideră absolvit de executarea ei.
Sancţiunea sub formă de izolare disciplinară se execută în conformitate cu Statutul
executării pedepsei de către condamnaţi. Condamnatului izolat disciplinar îi sînt interzise
întrevederile, cu excepţia vizitelor apărătorului, persoanelor cu calităţi oficiale prevăzute la art.
181 alin. (1) CE sau ale reprezentanţilor diplomatici, convorbirile telefonice, procurarea
produselor alimentare, primirea coletelor, pachetelor cu provizii şi banderolelor. Totodată, el
beneficiază de plimbări zilnice cu durata de o oră (condamnatul minor – de cel puţin 2 ore).
Punerea în aplicare a sancţiunii sub formă de izolare disciplinară se efectuează doar după
examenul medical al condamnatului şi stabilirea faptului că executarea acestei sancţiuni nu va
afecta sănătatea fizică sau psihică a condamnatului. Condamnaţii izolaţi disciplinar sînt
examinaţi zilnic de medicul de la locul de detenţie. La propunerea medicului, executarea acestei
sancţiuni poate fi întreruptă din motive de sănătate a condamnatului pînă la însănătoşirea
acestuia. Nu este necesar avizul medicului în cazurile în care izolarea disciplinară a deţinutului
are loc din motive de securitate personală sau pentru menţinerea ordinii şi securităţii în
penitenciar.
În conformitate cu art. 248 CE al RM şi pct. 601 din Statut, sancţiunile disciplinare pot fi
stinse sau anulate:
a) stinse:
dacă în decursul unui an de la data executării ultimei sancţiuni disciplinare nu a fost
aplicată o nouă sancţiune, aceasta se consideră stinsă, iar condamnatul este considerat ca nefiind
sancţionat;
înainte de termen, dar nu mai devreme de 6 luni din data sancţionării, doar în calitate de
măsură de stimulare. Stingerea sancţiunii disciplinare în calitate de măsură de stimulare, pentru
cazurile în care deţinutul are mai multe sancţiuni nestinse, se efectuează în ordinea aplicării lor.

Sancţiunea disciplinară stinsă nu produce efecte juridice pentru condamnat.

b) anulate:
prin hotărîrea definitivă a instanţei de judecată;
prin decizia directorului Departamentului Instituţiilor Penitenciare;
prin încheierea judecătorului de instrucţie

în cazul efectuării controlului departamental realizat în conformitate cu prevederile art.

178 CE al RM.
Sancţiunea disciplinară sub formă de transferare în regim iniţial se stinge la expirarea
unui an de la data transferării lui în regim iniţial, iar în cazul comiterii unei alte încălcări
sancţionate de către şeful penitenciarului - la expirarea unui an de la data aplicării ultimei
sancţiuni.
Sancţiunea transferării în regim iniţial nu poate fi stinsă înainte de termen.
Sancţiunile izolării disciplinare şi transferării din regim de resocializare în regim comun
pot fi stinse înainte de termen numai la expirarea termenului de 6 luni din ziua punerii în
executare a sancţiunii disciplinare.
Potrivit art. 2481 CE al RM, împotriva deciziei şefului penitenciarului prin care a fost
aplicată o sancţiune disciplinară, persoana condamnată, prin intermediul administraţiei instituţiei
penitenciare, poate face plîngere la judecătorul de instrucţie în termen de 3 zile lucrătoare de la
comunicarea deciziei.
Plîngerea împotriva deciziei privind aplicarea sancţiunii disciplinare se examinează în
conformitate cu prevederile art. 471 alin. (3) şi art.473 din Codul de procedură penală. Plîngerea
depusă nu suspendă executarea sancţiunii disciplinare, cu excepţia izolării disciplinare.
Astfel, potrivit pct. 608 din Statut, plîngerea asupra sancţiunii disciplinare sub formă de
izolare disciplinară suspendă executarea sancţiunii, cu excepţia cazurilor cînd izolarea
disciplinară are loc din motive de securitate personală a deţinutului sau pentru menţinerea ordinii
şi securităţii în penitenciar, care, din motive de urgenţă, poate fi dispusă şi de ofiţerul de serviciu,
pe un termen de pînă la 24 de ore, cu informarea şefului penitenciarului sau persoanei care
asigură interimatul funcţiei.
Măsurile de securitate aplicate faţă de condamnaţi. În timp ce sancţiunile disciplinare se
aplică pentru abateri disciplinare, măsurile de securitate se aplică faţă de condamnaţi pentru
respingerea atacului asupra personalului penitenciarului, asupra altor condamnaţi, pentru
curmarea infracţiunilor, eliberarea ostaticilor etc. Sancţiunile disciplinare se aplică ca măsură de
pedeapsă pentru acţiunile condamnaţilor care au avut loc sau au fost deja curmate. De aceea nu
se exclude aplicarea mai întîi a măsurilor de securitate faţă de condamnaţi, apoi şi a sancţiunilor
disciplinare sau chiar tragerea lor la răspundere penală ori de altă natură.
Importanţa aplicării măsurilor de securitate în sistemul mijloacelor de asigurare a regimului
se datorează pericolului cauzării unui prejudiciu moral şi fizic persoanelor faţă de care acestea se
aplică. În acelaşi timp, condamnaţii trebuie să fie informaţi despre posibilitatea aplicării
mijloacelor speciale şi a armei de foc în cazul unor încălcări grave ale cerinţelor regimului,
tentativei de evadare, atentării la viaţa şi sănătatea personalului penitenciarului, a altor persoane
(inclusiv a altor condamnaţi). Aplicarea măsurilor de securitate faţă de condamnaţi este o
consecinţă a realizării dreptului colaboratorilor la legitima apărare în timpul îndeplinirii
obligaţiunilor de serviciu şi la starea de extremă necesitate în cazul apariţiei situaţiilor
excepţionale.
Personalul penitenciar este în drept să recurgă la aplicarea în cazurile şi modul prevăzut de
art. 223 CE al RM, art. 35-37 al Legii cu privire la sistemul penitenciar, Legea nr. 218 din 19
octombrie 2012 privind modul de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armelor de
foc, precum şi în cazurile prevăzute de art. 35-40 ale Codului penal al Republicii Moldova.
Mijloacele de securitate pot fi aplicate de colaboratorii sistemului penitenciar pe teritoriul
penitenciarului, teritoriile aferente acestuia asupra cărora se extind sau sînt stabilite cerinţe de
regim, precum şi a obiectivelore păzite.
Art. 223 alin. (1) CE al RM prevede că în cazul opunerii de către condamnaţi a rezistenţei,
nesupunerii cerinţelor legale şi întemeiate ale personalului sistemului penitenciar, participării la
tulburări de masă, luării de ostatici, atacării altor persoane sau săvîrşirii altor acţiuni social-
periculoase, în cazul evadării sau reţinerii evadaţilor din penitenciar, precum şi în scopul
prevenirii pricinuirii de către condamnaţi celor din jur sau lor înşile a unor daune, pot fi aplicate
forţa fizică, mijloace speciale şi arma de foc.
După cum rezultă din conţinutul art. 223 CE al RM, faţă de condamnaţi pot fi aplicate trei
tipuri de mijloace: forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc.
Personalul penitenciar aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru
curmarea acţiunilor nelegitime ale deţinuţilor, pentru înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor
legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin. În cazurile în
care aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii sistemului penitenciar sînt obligaţi să
aprecieze intensitatea aplicării acesteia, astfel încît să aducă o daună cît mai mică sănătăţii
condamnaţilor, precum şi să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor.
Procedeele de luptă se aplică după avertizare. În caz de necesitate a respingerii atacului
armat prin surprindere, precum şi de reţinere a condamnaţilor evadaţi, de eliberare a ostaticilor,
procedeele sînt aplicate fără avertizare.
Mijloacele speciale utilizate de personalul penitenciar pot fi clasificate în:
a) mijloace de apărare pasivă (căşti, vestă antiglonţ, scuturi blindate şi scuturi antişoc,
măşti antigaz etc.);
b) mijloace de apărare activă (bastoane speciale de cauciuc şi plastic, cătuşe, grenade de
mînă cu gaze, cartuşe şi grenade cu gaze, arme cu gaze, cartuşe cu glonţ de cauciuc sau plastic,
plase speciale, armă electroşoc, cîini de serviciu etc.);
c) mijloace auxiliare de asigurare a operaţiilor speciale (aparate cu raniţă, grenade şi
dispozitive audiovizuale, dispozitive pentru stoparea forţată a transportului auto, coloranţi
speciali, cisterne auto de pompieri cu afet cu ţevi, elicoptere etc.).
Drept arme de foc aplicate faţă de condamnaţi sînt recunoscute armele militare
confecţionate pentru dotarea forţelor armate, a colaboratorilor organelor securităţii de stat şi
afacerilor interne, a altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă,
utilizate în acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice
alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge,
dacă posedă caracteristicile unei arme militare.
În cazul aplicării forţei fizice, mijloacelor speciale sau armei de foc, colaboratorii
sistemului penitenciar sînt obligaţi:
a. să avertizeze cu privire la intenţia recurgerii la acestea cu acordarea unui timp suficient pentru
reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor de atac prin surprindere, de eliberare a ostaticilor, de
atac cu aplicarea armei de foc, tehnicii de luptă, autovehiculelor, navelor aeriene şi fluviale, de
evadare de sub escortă şi de sub pază cu arma de foc, fie cu ajutorul mijloacelor de transport, fie
în alte cazuri, care creează un pericol real pentru viaţa şi sănătatea lucrătorilor penitenciarului
sau a altor persoane;
b. să asigure cauzarea unei pagube cît mai reduse deţinuţilor sau altor persoane, precum şi
acordarea imediată victimelor a primului ajutor medical:
c. să raporteze, în termen de 24 de ore, şefului nemijlocit despre fiecare caz de aplicare a forţei
fizice, mijloacelor speciale şi armei de foc.

În lipsa mijloacelor speciale sau a armei de foc, colaboratorii sistemului penitenciar, în

stare de legitimă apărare sau în stare de extremă necesitate, sînt în drept să aplice orice alte
mijloace aflate la dispoziţie.
Colaboratorii sistemului penitenciar pot aplica mijloacele speciale enumerate mai sus în
următoarele cazuri:
pentru respingerea atacurilor condamnaţilor asupra altor condamnaţi, asupra personalului
penitenciar, precum şi asupra altor persoane;
pentru a elibera ostaticii, clădirile, încăperile, instalaţiile, mijloacele de transport
acaparate de condamnaţi;
pentru a reprima nesupunerile în grup şi tulburările cu caracter de masă a condamnaţilor,
care dezorganizează activitatea normală a penitenciarelor;
în timpul curmării neîndeplinirii intenţionate a cerinţelor legitime ale personalului
penitenciar şi ale altor persoane aflate în exerciţiul funcţiunii;
pentru a curma evadările de sub pază sau de sub escortă ale condamnaţilor din locurile de
detenţie sau pe parcursul transferării;
în timpul căutării şi reţinerii condamnaţilor care au evadat de sub pază;
în scopul stopării mijloacelor de transport;
în condiţiile regimului juridic al stării excepţionale.

Tipul mijlocului special şi intensitatea aplicării lui, alegerea procedeelor de luptă în cazul
aplicării forţei fizice sînt stabilite de către colaboratorul sistemului penitenciar în funcţie de
circumstanţe, de gravitatea şi de caracterul infracţiunii. Mijloacele speciale şi forţa fizică se
aplică pînă în momentul în care condamnatul încetează să opună rezistenţă.
Colaboratorii sistemului penitenciar au dreptul să deţină, să aibă asupra lor în
permanenţă, să aplice şi să folosească arme de foc.
Personalul penitenciar are dreptul să aplice arma de foc doar ca măsură excepţională în
următoarele cazuri:
împotriva deţinuţilor care participă la dezordinile în masă;
pentru respingerea atacului condamnatului care pune în pericol viaţa şi sănătatea altor
condamnaţi, personalului penitenciar, altor persoane, precum şi pentru respingerea atacului în
scopul acaparării violente a armelor;
pentru respingerea atacului în grup (inclusiv armat) sau individual, a altor persoane decît
deţinuţii, ce prezintă un pericol real pentru viaţa şi sănătatea personalului penitenciar sau altor
persoane;
pentru respingerea atacului în grup (inclusiv armat) la obiectele păzite, încăperile şi
edificiile de executare a pedepsei, precum şi asupra mijloacelor de transport;
pentru reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată sau a fost surprinsă în flagrant
delict, a deţinutului evadat de sub pază, precum şi a persoanei înarmate care refuză să se supună
somaţiei privind predarea armei;
pentru a contracara evadarea condamnatului din penitenciar sau de sub escortă;
pentru contracararea tentativelor de eliberare forţată a condamnaţilor;
pentru eliberarea ostaticilor, clădirilor, edificiilor, încăperilor şi mijloacelor de transport.
 Drept atentat la securitatea personală a personalului penitenciar, pe lîngă aceste acţiuni,
este clasificată şi apropierea condamnatului sau a unei alte persoane la o distanţă de mai puţin de
3 metri, după ce a fost somat să se oprească.
Aplicarea armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii
la ea.
Arma de foc poate fi aplicată fără avertizare în caz de:
atac prin surprindere;
opunere a rezistenţei armate;
atac cu aplicarea armei de foc, a tehnicii de luptă, a autovehicolelor, a navelor fluviale şi
aeriene;
evadare de sub pază şi de sub escortă cu arma de foc sau cu ajutorul mijloacelor de
transport;
atac pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă;
pentru eliberarea ostaticilor;
atac în scopul eliberării condamnaţilor de sub pază şi escortare;
în alte cazuri care creează un pericol real pentru viaţa şi sănătatea condamnaţilor,
personalului penitenciar sau altor persoane.

De asemenea, arma de foc poate fi utilizată:

pentru oprirea mijloacelor de transport cu folosirea cărora se realizează evadarea
condamnaţilor;
pentru somarea condamnaţilor şi a altor persoane despre intenţia aplicării armei de foc,
darea semnalului de alarmă şi solicitarea ajutorului.
Personalul penitenciar este în drept de a prezenta arma de foc şi a o pregăti pentru luptă,
dacă consideră că în situaţia creată pot apărea temeiurile stabilite de lege pentru aplicarea ei,
precum şi la tentativa condamnatului sau a altei persoane de a se apropia de colaboratorul
sistemului penitenciar cu arma de foc pregătită pentru a fi aplicată, armă rece sau obiecte cu
ajutorul cărora pot fi aplicate leziuni corporale, micşorînd astfel distanţa indicată prin somare,
precum şi în cazul tentativei de a scoate arma de foc.
Efectuarea unei împuşcături în ţintă este considerată drept aplicare a armei de foc.
Se interzice aplicarea armei de foc asupra femeilor, persoanelor cu semne evidente de
invaliditate şi minorilor, cînd vîrsta lor este evidentă, sau este cunoscută, cu excepţia cazurilor
opunerii de către ei a rezistenţei armate, realizării atacului armat sau în grup, punînd în pericol
viaţa şi sănătatea celor din jur.
În toate cazurile de aplicare a armei de foc colaboratorul este obligat să comunice
neîntîrziat şefului nemijlocit şi să întreprindă măsurile necesare în vederea asigurării securităţii
celor din jur şi acordării ajutorului medical victimelor.
Administraţia penitenciară anunţă imediat procurorul despre fiecare caz de aplicare a
armei de foc.
Pe lîngă mijloace, sînt aplicate şi unele metode de asigurare a regimului. În general, prin
„metodă” se înţelege un procedeu sau ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop.
După cum se ştie, activitatea subiecţilor responsabili de organizarea regimului este reglementată,
în mare parte, de actele normative departamentale în care sînt prevăzute direcţiile generale de
activitate. Dar pentru soluţionarea sarcinilor concrete ale asigurării regimului, care reies din
particularităţile de funcţionare, nu va fi posibil de activat fără o abordare în spirit creator a
mijloacelor avute la dispoziţie147. De aceea, în activitatea practică a instituţiilor penitenciare se
utilizează pe larg diverse combinări ale mijloacelor de asigurare a regimului, prevăzute de lege şi
actele subnormative, în scopul soluţionării unor sarcini concrete. Totodată, sînt utilizate şi alte
mijloace de corijare şi reeducare a condamnaţilor, prevăzute la art. 171 CE al RM, cum ar fi:
munca social-utilă, munca educativă, instruirea generală şi profesională.
Prin urmare, metodele asigurării regimului în instituţiile penitenciare constau în
abordarea în spirit creator a mijloacelor prevăzute de lege şi în respectarea actelor normative
departamentale, în scopul soluţionării sarcinilor concrete ale regimului de ispăşire a pedepsei de
către condamnaţi. Analiza experienţei de asigurare a regimului în instituţiile penitenciare arată că
rezultate bune se înregistrează doar în cazul în care pe lîngă îndeplinirea cerinţelor regimului este
realizat şi un complex de măsuri direcţionate spre perfecţionarea utilizării tuturor mijloacelor de
corijare şi reeducare a condamnaţilor.