IV .

Sistemul penitenciar din România

Penitenciarul

 Consideraţii preliminarii

Intrucat pedepsele principale aplicabile persoanei fizice, detentiunea pe viata şi pedeapsa

închisorii se executa in penitenciare, vom face câteva aprecieri asupra acestui stabiliment.
Pedeapsa închisorii poate determina diferite tipuri de constrângeri: progresive, regresive, de un
nivel constant. 1 Pedeapsa închisorii poate să înlocuiască pedeapsa amenzii, în situaţii stabilite de
lege.
Pedepsele privative de libertate menţionate se pun în executare prin emiterea unui mandat
de executare, emis de judecătorul delegat cu executarea , în care se prevăd: denumirea instanţei
de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii
care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege
aplicat, pedeapsa accesorie aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la
domiciliu, care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist,
precum şi semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
Conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele se înfiinţează
prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi se subordonează Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor.

 Organizare şi funcţionare

Organizarea şi funcţionarea penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin

al ministrului justiţiei, care se publica în partea I a Monitorului Oficial al României. In cadrul
penitenciarelor se pot înfiinţa, prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, secţii interioare sau exterioare, în raport cu următoarele aspecte: regimurile de
executare a pedepselor privative de libertate, categoriile de persoane condamnate si cerintele
speciale de protectie a anumitor categorii de detinuti.
Penitenciarul este instituţia în care se execută pedeapsa privativă de libertate, un loc de
deţinere special amenajat care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi camere speciale
denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar
fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de executare,
desfăşurarea unor activităţi educative, artistice şi sportive, folosirea la muncă a celor condamnaţi,
paza şi supravegherea lor.
După capacitatea lor, există penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri),
mari (1000-2000) şi foarte mari ( aprox. 3000 locuri).
Penitenciarul in care persoana condamnata executa pedeapsa privativa de libertate se
stabileste de Administratia Nationala a Penitenciarelor, avându-se în vedere câteva criterii,

1
I. Chiş, Drept execuţional penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.167

1
respectiv: apropierea de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, regimul de executare,
măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare sociala identificate, sexul si vârsta.
La repartizarea condamnaţilor în penitenciare se iau în considerare şi alte criterii, cum ar fi:
natura infracţiunii, durata pedepsei2, antecedentele penale, etc.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii
speciale ale penitenciarelor judeţene. Din motive de securitate a locurilor de deţinere, aceste
secţii au un grad maxim de pază şi protecţie, accesul în interior fiind foarte strict reglementat. 3
De aceea, personalul penitenciarului pentru aceste secţii este special instruit, sporit si atent
selecţionat. Toate ieşirile deţinuţilor din celule şi deplasările lor în diferite locuri sunt
supravegheate de grupe de intervenţie, ei fiind supuşi percheziţiilor de fiecare dată. 4 Regimul
executării pedepsei detenţiunii pe viaţă nu diferă de regimul închisorii în ceea ce priveşte hrana,
cazarea, îmbrăcămintea, sănătate, religie, etc. Unii autori 5 analizează instituţia recluziunii
perpetue, ca alternativă al pedeapsa capitală având ca finalitate apărarea societăţii de persoane
incorigibile, cu risc ridicat de recidivă.
Pentru anumite categorii de detinuti se pot înfiinţa penitenciare speciale, cum ar fi:
penitenciare pentru femei, penitenciare-spital, penitenciare pentru minori şi tineri,ultimele
transformate în centre de detenţie. De asemenea, se pot stabili penitenciare cu rol de coordonare
a penitenciarelor dintr-o zona geografica, iar atributiile acestor penitenciare se precizează prin
regulamentul de aplicare a legii.
6
Siguranta deţinerii se refera la totalitatea activitatilor desfasurate de administratia fiecărui
penitenciar in scopul impunerii unor restrictii in ceea ce priveste libertatea de miscare a
detinutilor, astfel incat sa previna savarsirea de noi infractiuni, sa fie impiedicata sustragerea lor
de la executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate, precum si pentru protejarea
vietii, integritatii corporale si sanatatii acestora, a personalului locului de detinere si a oricaror
alte persoane. În acest sens, administratia penitenciarului este preocupată de luarea masurilor de
paza, escortare, insotire si supraveghere, in scopul mentinerii ordinii si disciplinei in randul
detinutilor, întrucât aceste stabilimente dispun de amenajarile, dispozitivele, personalul si
mijloacele tehnice necesare pentru supravegherea si controlul perimetrelor, spatiilor interioare si
a cailor de acces, precum si de armamentul si munitia necesare.

Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Administratia Naţională a Penitenciarelor,

structură care face parte din Ministerul Justiţiei, în timp ce organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Scopul acestei
instituţii publice cu personalitate juridica este de a coordona şi controla activitatea unitatilor care
se organizeaza si functioneaza in subordinea sa. Conducerea Administratiei Nationale a
Penitenciarelor este asigurata de un director general, numit prin ordin al ministrului justitiei.

2
În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi
pedepse pe termen lung.
3
Idem , p.173
4
Orice transfer se efectueză numai pentru afaceri judiciare când paza este întărită.
5
Idem, p.174
6
Măsurile necesare pentru siguranta penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al
ministrului justitiei.

2
 Prin decizie a directorului general al Administratiei Nationale a Penitenciarelor se stabilesc
atât penitenciarele in care vor functiona sectii speciale pentru continuarea executarii măsurii
educative privative de libertate, cât şi infiintarea unor sectii speciale de arestare preventiva.
Administratia Nationala a Penitenciarelor şi administraţia penitenciarului au obligatia de a
asigura, în condiţiile legii, protectia şi asistenţa martorului amenintat sau vulnerabil, care executa
o pedeapsa sau o masura privativa de libertate.
In situaţia in care persoanele condamnate nu dispun de mijloace băneşti la punerea în
libertate si au domiciliul sau reşedinţa în România, Administratia Nationala a Penitenciarelor va
asigura acestora contravaloarea transportului până la domiciliu sau resedinţa, la nivelul tarifelor
practicate de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R” S.A.
Administraţia penitenciarului are obligaţia de a înştiinta, de îndată, familia persoanei
condamnate sau o persoana apropiata acesteia, atunci când persoanei condamnate i-a fost
afectata in mod grav sănătatea ori integritatea corporala sau este transferata intr-o instituţie
medicala pentru tratarea unei boli psihice. Inştiinţarea se face cu acordul persoanei condamnate,
daca acesta poate fi exprimat.

Administraţia penitenciarului are obligaţia de a comunica, persoanei vatamate, punerea in

libertate a detinutului la data executarii in intregime a pedepsei, la datele de contact furnizate de
persoana vatamata in cursul procesului penal si transmise distinct de instanta de executare odata
cu transmiterea hotărârii de condamnare si a mandatului de executare. In cazul in care punerea in
libertate a faptuitorului are loc inainte de implinirea termenului de executare a pedepsei sau a
masurilor preventive privative de libertate, informarea partii vatamate o realizeaza organul
judiciar care a dispus liberarea sau dupa caz, instanta de executare. In cazul permisiunii de ieşire
din penitenciar, al desfasurarii activitatilor de catre detinutii din regim deschis, care se
deplaseaza neinsotit in exteriorul locului de detinere, precum şi în situaţia producerii unei evadri,
informarea părţii vătămate o realizează organul de politie sesizat de catre administratia locului de
detinere.

Administratia Nationala a Penitenciarelor si administratia penitenciarului au obligatia de a

lua toate masurile necesare pentru asigurarea aplicarii dispozitiilor legale privind liberul acces la
informatiile de interes public pentru persoanele condamnate.

Administratia penitenciarului comunica punerea in libertate organului judiciar care a dispus

masura si, daca este cazul, celui care controleaza executarea masurilor de supraveghere si
obligatiilor dispuse potrivit Codului penal.

3.Repere istorice privind sistemul penitenciar românesc7

În anul 1380 - se fac primele menţiuni despre Ocna Trotuşului, ocnele fiind exploatări ale
minelor subterane de sare, unde forţa de muncă o constituiau „ocnaşii” – de regulă cei
condamnaţi pentru tâlhărie, omoruri etc. Cel condamnat era coborât în ocnă şi nu mai era scos
decât când îşi termina pedeapsa.

7
www.anp-just.ro

3
 Pentru boieri şi nobili pedeapsa o constituia închiderea în mănăstire. Una dintre cele mai
vechi mănăstiri ce a servit acestui scop este Mănăstirea Snagovului zidită, în apropierea
Bucureştiului, de Vlad Ţepeş în secolul al XIV-lea, folosită de aprigul domnitor pentru adversarii
politici.
1788 - În Transilvania, aflată sub cârmuire austro-ungară, se aplicau prevederile paragrafului 61
al procedurii penale promulgată de împăratul Iosef al II-lea care menţiona că „fiecare temniţă să
fie curată, uscată, să aibă văzduh şi lumină şi aşa alcătuită ca sănătatea robului (deţinutului) să nu
fie pusă în primejdie”.
Aflate sub stăpânire austro-ungară, oraşele din Transilvania – spre deosebire de cele
din Moldova şi Ţara Românească – au beneficiat de construcţii speciale care serveau ca
închisori, ridicate în bună parte în timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780) şi a lui Iosef al II-
lea, fiul ei, care din 1765 i se asociază la tron.
1790 - În Ţările Române, Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) porunceşte ca femeile să
nu mai fie închise în comun cu bărbaţii, specificând că atunci când, din cauza localului, nu se
poate aplica această măsură, să fie închise la un om de ispravă, căsătorit.
1802 – La începutul secolului al XIX-lea se constată o creştere a interesului acordat de
împuterniciţii vremii problemei închisorilor. Se construiesc clădiri noi şi se amenajează, pe lângă
fiecare puşcărie, câte o infirmerie. Domnitorul Mihail Şuţu care, a domnit concomitent în Ţara
Românească şi în Moldova, în perioada 1783-1802, cere să i se raporteze săptămânal, situaţia
celor închişi, cu arătarea cauzelor pentru care au fost condamnaţi. De asemenea a hotărât să
folosească deţinuţii la lucrările publice, în scopul creşterii calităţii hranei.

1831- Apariţia Regulamentelor Organice în Ţara Românească şi Moldova, care conţineau

prevederi similare, a însemnat un pas înainte şi în direcţia regimului executării pedepsei
menţionând faptul că „stăpânirea va avea priveghere ca închisorile să fie nu numai sigure, ci şi
curate, întrucât sănătatea celor închişi să nu se vatăme nici cum, hrana acestora, îmbrăcămintea,
luminarea şi lemnele de foc să vor cumpăra din suma hotărâtă pentru acestea”.8

1851 - Se redactează regulamentul închisorii din Iaşi, care conţine prima dispoziţie din sistemul
românesc de drept prin care se opreşte insulta şi bătaia arestaţilor. De asemenea, Anastase Panu,
în acea perioadă director al Ministerului Justiţiei, redactează regulamentul închisorii din
Tg.Ocna. Acesta deschide epoca legislaţiei moderne în materia executării pedepselor privative de
libertate prin implementarea regimului de detenţie „Auburian” şi introducerea primelor
reglementări cu privire la educaţia morală a deţinuţilor, care urma să se facă pe calea educaţiei
religioase şi prin obligaţia impusă arestaţilor de a învăţa o meserie.

1874 - Apariţia Regulamentul asupra regimului închisorilor, care a guvernat regimul executării
pedepselor până în 1930, a instituit în penitenciare regimul de izolare celulară noaptea şi lucru în
comun ziua, preluând astfel elemente din regimul detenţie „auburian”. Regulamentul general
pentru penitenciarele centrale, din 24 mai 1874 stipulează, „ca elemente ale acţiunii de îndreptare
socială, folosirea la muncă fără excepţie, proporţional cu etatea, puterea şi sexul fiecăruia,
învăţarea unei meserii, lectura cărţilor religioase şi învăţatul, cititul după abecedar”. 9 Ideea

8
www.anp-just.ro
9
www.anp-just.ro

4
dominantă în acea vreme, atât la nivel european cât şi la noi, era că severitatea pedepsei este de
natură a-l determina pe cel pedepsit să nu mai repete fapta.

Acest regulament poate fi comparat cu Legea belgiană din 1870 şi cu Legea franceză din
1875, prezentând chiar unele avantaje faţă de acestea. Potrivit prevederilor legii din 1874,
închisorile se împărţeau în închisori de prevenţie şi închisori de osândă care, la rândul lor, erau
de mai multe categorii şi anume: închisori corecţionale, de muncă silnică, de recluziune şi de
detenţiune. Deşi penitenciarele ar fi trebuit să se reorganizeze conform prevederilor legii, în
realitate închisorile au rămas la regimul primitiv al deţinerii în comun.

1930 - La 1 ianuarie intră în vigoare legea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie adoptată în

1929. Legea din 1929 păstrează, în general, prevederile legii din 1874, îmbunătăţindu-le şi
instituind sistemul progresiv englez, prin reglementarea a trei faze în pregătirea condamnatului
pentru a fi redat vieţii libere şi anume:

- izolarea individuală, aplicată în raport cu condamnarea, fără a depăşi 3 ani pentru

recidivişti;
- faza de ţinere în comun pe timpul zilei şi izolare noaptea;

- colonia de muncă, în care condamnaţii munceau în comun şi erau cazaţi, pe timpul nopţii,
în dormitoare comune.

1938 - La 21 aprilie apare Regulamentul asupra regimului de executare a pedepselor, una din
cele mai evoluate reglementări europene în materie din acea perioadă. Ideea recuperării sociale a
condamnaţilor era puternic conturată şi bine reglementată într-un titlu separat intitulat „Măsuri
de educaţie”.

Având în vedere că acest regulament prelua şi dezvolta prevederile Legii privind

organizarea penitenciarelor din 1929, se poate afirma că, înainte cu un sfert de secol de apariţia
Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (ONU, 3 august 1955), România
dispunea de o legislaţie în domeniul penitenciar care conţinea prevederi pe linia recuperării
sociale la nivelul acestor recomandări internaţionale ulterioare.

1944 - Victoria aliaţilor a determinat intrarea României în zona de influenţă a Rusiei staliniste,
fapt ce a constituit punctul de plecare al unei rupturi pe termen lung de concepţiile moderne
referitoare la executarea pedepselor. În acea perioadă, acest lucru s-a concretizat prin schimbarea
personalului de conducere, compromiterea personalului de specialitate, precum şi într-un regres
vizibil în aplicarea tratamentului penitenciar.

1948 - Articolul „Reeducarea deţinuţilor, una din sarcinile de bază ale penitenciarelor” publicat
în august 1948, în revista „Probleme penitenciare”, menţiona că reeducarea nu se poate realiza
atât timp „cât deţinuţii politici, cei mai odioşi duşmani ai clasei muncitoare şi ai Republicii nu
vor fi trataţi cu acea justă ură de clasă şi atât timp cât adaptarea morală şi pregătirea
deţinuţilor de drept comun, victime ale fostei societăţi burghezo-moşiereşti bazată pe exploatare,
va fi neglijată”.

5
 1952 – 1955 – Se redactează Regulamentul pentru aplicarea regimului penitenciar şi
Regulamentul privind primirea, deţinerea, paza şi regimul deţinuţilor, aprobate prin ordinul
ministrului de interne, prin care penitenciarului i se rezervase, atât conceptual cât şi practic, nu
numai misiunea de constrângere ci şi chiar cea înlăturare fizică a unor categorii de persoane.

1962 - Pregătind marea amnistie a deţinuţilor politici din 1964, Regulamentul privind aplicarea
regimului în locurile de deţinere, aprobat prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr.
4045/20.11.1962 prevede că, în cadrul regimului de executare a pedepselor privative de libertate
se subscriu: folosirea la muncă, respectarea disciplinei, acţiunea cultural-educativă, stimularea şi
recompensarea. Prin organizarea acestor activităţi s-a asigurat readaptarea la pulsul social a celor
care au fost amnistiaţi în 1964.10

1969 - La nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor se elaborează proiectele a două acte

normative care, ulterior, vor deveni Legea nr. 23/1969 şi Regulamentul de aplicare a acesteia,
aprobat prin Hotărârea Guvernului (HCM nr. 2282/05.12.1969), la care s-au avut în vedere atât
experienţa românească dinaintea celui de al 2-lea război mondial cât şi recomandările cuprinse în
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor adoptate la ONU în 1955, cu o
singură excepţie, asistenţa morală şi religioasă.

Prevederile actelor normative au dezvoltat o concepţie românească privind resocializarea

deţinuţilor, bazată pe participarea la activităţi productive, în condiţii similare cu cele din
economie, pe completarea studiilor generale şi alfabetizarea neştiutorilor de carte, pe calificarea
într-o meserie, pe diversificarea continuă a gamei de activităţi cultural-educative vizând accesul
nemijlocit la informaţia socială şi înlesnirea legăturilor cu familia, precum şi stimularea şi
recompensarea celor care sunt stăruitori în muncă şi dau dovezi temeinice de îndreptare.

De asemenea, s-a fundamentat şi s-a aplicat în măsura posibilităţilor, principiul

cunoaşterii personalităţii deţinutului şi aplicarea tratamentului penitenciar potrivit profilului său
psihologic iar în desfăşurarea tuturor activităţilor s-a acordat o atenţie deosebită respectării
demnităţii deţinutului. Aceste acte normative au fost la timpul lor reglementari moderne, la nivel
internaţional şi au asigurat un cadru corespunzător de desfăşurare, în ultimii 25 de ani, a unei
activităţi de executare a pedepsei comparabile cu cele din alte sisteme europene.

Trebuie însă subliniat faptul că, până la revoluţia din decembrie 1989, sistemul s-a
confruntat cu serioase limite impuse chiar de ideologia socialistă oficială, cum ar fi: cerinţa ca
toţi deţinuţii să fie redaţi societăţii ca oameni utili, obligativitatea ca programele de resocializare
să cuprindă un procent însemnat de teme politice, etc.

1990 - Ruptura de trecutul comunist a permis ruptura faţă de modelul de educaţie comunistă, cu
toate implicaţiile sale. Pentru a asigura continuitatea procesului de socializare, dar şi ancorarea sa
în noua realitate social-economică, s-a acţionat concomitent pentru contracararea tendinţelor ca
deţinuţii să-şi asume calitatea de victime politice ale sistemului comunist, mai ales în perioada
anului 1990, organizarea asistenţei moral-creştine în penitenciare prin acordarea accesului în
penitenciare nu numai religiilor majoritare, ci şi cultelor, depolitizarea tuturor activităţilor
cultural-educative
10
www.anp-just.ro

6
 Legea nr. 21/15.10.1990, a adus o nouă încercare sistemului penitenciar prin trecerea din
subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului Justiţiei, reprezentând un moment
important pentru dezvoltarea ulterioară a sistemului penitenciar.

1994 - Ratificarea de către România, prin Legea nr. 30/18.05.1994, a Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a impus exigenţe sporite, determinate de
necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie a persoanelor private de libertate aflate în
penitenciare, în consens cu normele internaţionale în materie.

Reforma sistemului penitenciar a început imediat după trecerea Direcţiei Generale a

Penitenciarelor în subordinea Ministerului Justiţiei, şi a vizat, în principal umanizarea regimului
de deţinere, urmărindu-se respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice
discriminare bazată pe naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi convingere religioasă;
îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a normelor de hrănire; suplimentarea drepturilor acordate
persoanelor private de libertate la pachete, vizite, ţigări şi cumpărături; accesul neîngrădit la
mijloacele de informare în masă şi asigurarea transparenţei sistemului penitenciar.

2003 - A fost elaborată şi adoptată de către Guvernul României Ordonanţa de Urgenţă nr. 56
din 25.06.2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de
libertate, prin care se abroga Regulamentul de executare a unor pedepse şi a măsurii arestării
preventive din 1969 şi alinia practica penitenciară în domeniu la standardele europene.

2004 - La data de 28 septembrie a intrat în vigoare Legea nr. 293/2004 privind Statutul
funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, act normativ în baza căruia a
avut loc demilitarizarea personalului de penitenciare. La acea dată, aprox. 12.000 cadre militare
au fost trecute în rezervă şi au dobândit calitatea de funcţionar public cu statut special.