ANATOMIA UMANĂ –NOȚIUNI GENERALE

Carmen Valeria Dinescu

 Definiția mișcării
• MIȘCÁRE, mișcări, Acțiunea de a (se)
s. f.

mișca și rezultatul ei.

• I. 1. Ieșire din starea de imobilitate, de

stabilitate, schimbare a locului, a poziției;
deplasare a unui obiect sau a unei ființe.
 Aparatul locomotor
este, anatomic, aparatul
care dă posibilitate
oamenilor (și
animalelor) să se miște,
folosindu-se de o
structură organică
locomotoare, formată
din sistemul osteo-
articular (specializat
pentru funcţia de
susţinere) şi sistemul
muscular (pentru
funcţia de mişcare).
 Alcătuirea aparatului locomotor
• Totalitatea structurilor osoase ale unui organism formează
scheletul.
• Oasele sunt legate între ele prin structuri de îmbinare de
diferite feluri și forme, care le asigură mobilitate reciprocă -
posibilitatea deplasării unora în raport cu altele - articulațiile.
• Oasele și articulațiile formează partea pasivă a aparatului
locomotor.
• Pe oase se fixează mușchii, care acționează asupra oaselor și
articulațiilor ca asupra unor pârghii, constituind partea activă
a aparatului locomotor, adică elementele lui mișcătoare,
dinamice.
 Sistemul Osos

• alcătuit din oase, conectate între ele prin articulații, mobilizate de mușchi
• scheletul este alcătuit din 206 oase, rolul oaselor fiind de a suporta greutatea
corpului, de a proteja organele interne, de a produce globule roșii și albe în măduva
roșie, de a depozita calciul și de a înlesni mobilitatea
 Oasele
• Osul reprezintă elementul de bază al scheletului, având structură
dură, solidă și rezistentă.
• Cel mai lung os este femurul (de peste 50 cm), cel mic os este
„scărița” din ureche.
• Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul este de 223, din
care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi.
• Scheletul unui nou-născut are mult mai multe oase decât corpul
unui adult, aproximativ 350, crescând, oasele fuzionează între ele,
numărul lor micșorându-se astfel la 206, o dată ce procesul de
creștere s-a încheiat.
• Depinde de la individ la individ felul în care se sudează oasele, fapt
ce determină numărul acestora.
 Sistemul Osos
• Oasele sunt organe dure și rezistente cu rol în susținerea organelor corpului și în
formarea pârghiilor necesare aplicării diferitelor forțe în vederea mișcării. După
structura lor există mai multe tipuri de oase:
• oase lungi - a căror lungime este mai mare decât lățimea (femur, radius, humerus,
tibie);
• oase scurte - a căror lungime este aproximativ egală cu lățimea (carpienele,
tarsienele);
• oase late - a căror lungime este mai mică decât lățimea (stern, omoplat, coxal);
• oase neregulate - au mai multe planuri de reprezentare (sfenoid, vertebrele,
mandibula);
• oase pneumatice - conțin cavități cu aer (etmoid, maxilar, frontal);
Sistemul Osos
 Sistemul Osos
• Procesul de formare al oaselor se numește osteogeneză. Acest proces este reprezentat de
transformarea țesutului cartilaginos sau conjunctivo-membranos în țesut osos.
• Procesul are loc în două etape, în prima etapă se formează osul brut, nediferențiat, iar în a
doua etapă acest os nediferențiat este modelat și devine funcțional.
• În funcție de tipul de țesut transformat în țesut osos există două tipuri de osificare:
1. Osificarea endocondrală (de cartilaj): specifică oaselor membrelor, oaselor bazei craniului
și oaselor scurte. Se desfășoară prin apariția unor puncte de osificare în interiorul țesutului
cartilaginos;
2. Osificarea desmală (de membrană): specifică oaselor bolții craniene, mandibulei și corpului
claviculelor. Se desfășoară prin osificarea (impregnarea cu oseină și săruri fosfo-calcice) a
membranelor periostului.
Sistemul osos
Sistemul osos
 Țesutul osos
- compune oasele, este constituit din matricea osoasă și din osteocite, osteoblaste și
osteoclaste.
-este bogat vascularizat
-are activitate metabolică intensă
-este rezervor important de Ca, P și alte elemente chimice

se produce prin osteogeneză

- osificare de membrană – rezultă oasele late

- osificare encondrală (endocartilaginoasă) – rezultă oase lungi / scurte
 Țesutul osos
Țesuturile osoase sunt:
•Țesut osos compact
•Țesut osos spongios – clasificarea
depinzând de modul în care sunt organizate
celulele din structura osului.
 Țesutul osos
• țesut osos compact - cel mai dur țesut al corpului omului
• partea de mijloc a osului lung se numește corpul osului sau diafiză
• la exterior este periostul, o membrană prin care osul crește în grosime
• în interiorul diafizei este un canal care o străbate în lungimea ei, numit canal medular
în care se găsește măduva hematogenă cu rol în producerea elementelor figurate ale
sângelui (eritrocite, leucocite, trombocite)
• țesut osos spongios - structură relativ ușoară, mai puțin dură și rezistentă
• extremitățile osului lung sunt numite epifize
• formate din 95% țesut osos spongios la interior și 5% țesut osos compact spre
exterior
• între epifiză și diafiză se află metafiza sau cartilajul de creștere epifizo-diafizar pe
seama căruia osul lung crește în lungime, dinspre epifize spre diafiză
• suprafața de articulare a epifizei este formată dintr-un strat subțire de țesut
cartilaginos hialin
 Țesutul osos compact
• (cortical) alcătuieste stratul exterior al tuturor oaselor și se găseşte în diafiza oaselor lungi, la nivelul stratului
external al epifizelor şi la suprafaţa oaselor late şi scurte.
• Conține doar puține spatii și confera protectie și suport osului în a cărui componenta intră.
• Oaselor lungi le oferă capacitatea de a rezista la presiunea pe care o exercită greutatea corpului asupra lor și la
eforturile fizice.
• Componenta de baza a țesutului osos compact este osteonul, cunoscut sub numele de sistemul harvesian.
Lamele acestui țesut sunt aranjate în formă de tuburi concentrice în jurul unui canal, numit Havers, similar
inelelor anuale ale tulpinilor, fiecare Sistem Harvesian (fiecare unitate) are o structură cilindrică care constă
din 4 părți:
 canalul Harvesian cuprinde vasele de sânge și nervii
 lamelele - inele concentrice care alcătuiesc o structură puternică formată din săruri minerale (calciul, fosfați) și
fibre de colagen. Sărurile minerale reprezintă structura de rezistență iar fibrele de colagen contribuie la mărirea
rezistenței osului.
 lacunele sunt spațiile mici dintre lamele (numite osteocite);
 lacunele sunt conectate între ele prin canale mici numite canaliculi - căi prin care nutrienții ajung la osteocite iar
substanțele nefolositoare sunt eliminate

 Țesutul osos compact este cel mai dur țesut al corpului omului.
 Tesutul osos spongios
• Țesutul trabecular nu contine osteoni (unitatea de baza a țesutului osos
compact).
• În locul acestora, există o rețea de „coloane” numite trabeculi care
conțin lamele, osteocite, lacune și canaliculi.
• La unele țesuturi osoase spongioase, spațiile dintre trabeculi sunt
umplute cu măduvă osoasă roșie.
• Se găseşte în epifizele oaselor lungi şi în interiorul oaselor late şi scurte.

• Țesutul osos spongios este reprezintă o structură relativ ușoară, mai puțin
dură și rezistentă.
 Alcătuirea oaselor

țesut osos;
periost;
măduva
osoasă roșie;
măduva osoasă
galbenă;
endost.
• Oasele
Un os lung este format din următoarele părţi: corpul sau diafiza şi două
capete (extremitati), numite epifize.
• Între diafiză şi epifiză se interpune metafiza, care la oasele tinere reprezintă
cartilajul de creştere în lungime. Încheierea creşterii se face în jurul vârstei de
25 de ani, când cartilajele diafizo-epifizare sunt înlocuite de os şi epifizele se
sudează la diafiză.
• În interiorul diafizei se găseşte canalul medular, care conţine la adult
măduva osoasă galbenă. La nivelul epifizelor se găseşte măduva roşie, unde se
formează elementele figurate ale sângelui (eritrocite, leucocite, trombocite). De
menționat faptul că la copii toate oasele produc această măduvă și va avea o
culoare roșie, la adult doar oasele late și va fi galbenă iar la vârstnici va fi gri-
cenușie și va fi nefuncțională.
• Diafiza este acoperita la exterior de periost. (membrana conjunctiva
vascularizata). Diafiza este formata din tesut osos compact.
• Epifizele contin tesut osos compact la periferie si tesut osos spongios la interior.
Sunt acoperite de periost, în portiunea care nu participa la formarea
articulatiilor si de cartilaj articular hialin la capetele care intra in alcatuirea
articulatiilor. Epifiza situata mai aproape de scheletul axial se numeste epifiza
proximala iar epifiza aceluias os dar situata mai departe de scheletul axial se
numeste epifiza distala.
• Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care înveleşte, la periferie,
întregul os, cu excepţia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje.
Examenul microscopic al periostului arată că această membrană este formată la
adult din două straturi, unul extern sau superficial, numit periostul fibros, şi
altul intern sau profund, care vine în raport cu masa osoasă, numit periostul
osteogen.
• Maduva osoasa
• Este o substanţă moale, semifluidă, buretoasă, care umple cavităţile din
interiorul oaselor. Aceasta reprezinta pana la 4% din greutatea corporala totala.
• În funcţie de localizare, culoare şi prezenţa elementelor sanguine sau osoase,
distingem trei feluri de măduvă osoasă.
 Oasele
• Măduva roşie
• Maduva rosie este prezenta mai ales in oasele copilului pana la 5 ani si a fatului iar la adult se regaseste in principal in oasele plate, cum ar fi osul pelvisului, osul pieptului, coastele
sau vertebrele si la capatul oaselor lungi, fiind inlocuita de-a lungul timpului de atre maduva galbena. Măduva roşie ia două aspecte: măduva roşie osteogenă, al cărei rol
principal este osteogeneza, şi măduva roşie hematogenă, al cărei rol principal este hematopoieza
• a). Măduva roşie osteogenă este formată din ţesut conjunctiv, ale cărui celule fixe sunt anastomozate prin prelungirile lor foarte fine, din care se diferenţiază celule specifice
numite osteoblaste, şi din numeroase vase sanguine, care formează o reţea. Osteoblastele sunt celule osoase tinere care produc substanţa osoasă, contribuind astfel la formarea
osului.
• Prin diferenţierea lor se formează două categorii de celule: osteocite (celule osoase adulte, de formă ovoidstelată, fără funcţie secretoare) şi osteoclaste (celule gicantice, amiboide,
care distrug elementele osului vechi, în locul cărora se formează elemente noi, contribuind astfel la reînnoirea ţesutului osos).
• Pe măsură ce individul înaintează în vârstă, numărul osteoblastelor scade, funcţia osteogenică slăbeşte şi, în cele din urmă, dispare.
• b). Măduva roşie hematogenă este o formaţiune cu alcătuire complexă care se găseşte în cavităţile oaselor. La copil, aproape toată măduva osoasă este hematogenă (se găseşte
numai în diafiza oaselor). La adult dispare din diafiza oaselor lungi şi este prezentă numai în ţesutul osos spongios unde îşi păstrează proprietăţile hematogene. Măduva
hematogenă, la adult, se găseşte în corpul vertebrelor, stren, coaste, în oasele bazei craniului, oasele iliace, osul sacrum, şi în epifizele superioare ale humerusului şi al femurului (în
diafize, măduva îşi pierde proprietatea hematogenă).
• La nastere, maduva din toate oasele formeaza hematii, fapt ce explica culoarea rosie (maduva rosie). Cu timpul, o parte isi pierde reversibil aceasta capacitate, se incarca cu grasime
si devine galbena (maduva galbena).

• Măduva galbenă
• Se caracterizează prin aceea că cea mai mare parte din elementele hematogene au dispărut, iar majoritatea celulelor ei devin celule adipoase (lipocite), adică celule care acumulează
picături de grăsime; această acumulare îi dă culoarea galbenă. Ea se găseşte în diafiza oaselor lungi şi reprezintă pentru organism o rezervă nutritivă.
• Măduva galbenă nu apare în mod normal în unele oase cum sunt: sternul, corpul vertebral, sacrul, coaste, epifize, etc., în care măduva îşi păstrează toată viaţa caracterul
hematopoietic. Transformarea celulelor reticulare în celule adipoase este reversibilă, întrucât în stare de anemie aceste celule îşi reiau funcţia hematopoietică.
• Cu alte cuvinte, între măduva galbenă şi măduva roşie hematogenă este un echilibru dinamic, măduva galbena transformându-se în măduvă producătoare de eritrocite ori de câte
ori organismul o cere.

• La bătrâni, măduva cenuşie este formată, în cea mai mare parte, din fibre colagene şi o substanţă fundamentală foarte abundentă; ea se numeşte măduva cenuşie fibroasă. În
cazul unor boli (la tineri sau bătrâni), ea este formată din celule conjunctive şi o substanţă fundamentală cu aspect mucos; de aceea se numeşte măduva cenuşie gelatinoasă.
Măduva cenuşie nu îndeplineşte nici un rol în organism; numai de umplutură.

• Endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasă atât a diafizei, cât şi a epifizelor. Ca structură microscopică, endostul erste asemănător cu periostul,
el fiind format din fibre conjunctive, în special de reticulină, dintr-un număr restrâns de celule conjunctive, din puţină substanţă fundamentală şi din rare vase sanguine.

•
Alcătuirea oaselor
Structura osului
 Compoziția oaselor
• Osul este format din 25% apă și 75% reziduu uscat.
• Este alcătuit dintr-o matrice organică solidă, care este întărită de depozitele
de săruri de calciu.
Matricea organică a osului
• Este alcătuită din 90-95% fibre de colagen, iar restul este un mediu
omogen numit subsțantă fundamentală, împreună constituiind oseină.
Fibrele de colagen se extind în primul rând de-a lungul liniilor de forța de
tensiune și dau osului marea sa rezistență la tensiune.
Sărurile minerale
• Sunt reprezentate în special de fosfatul de calciu (CaPO4), iar cea mai
importantă substanță cristalină e hidroxiapatita (Ca5(PO4)3OH).
• La nivelul oaselor au loc procese metabolice similare celorlaltor organe. O
particularitate metabolică o constituie marea afinitate a substanței
fundamentale față de sărurile minerale.
 Tipuri de oase
• Oasele scheletului sunt:
• oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de a amortiza socurile. Acestea au o parte
interioara, numită diafiza si două capete numite epifiza. Regiunile intre diafize si epifize
se numesc metafiza. Oasele lungi sunt mai compacte decât celelalte oase. Din această
categorie fac parte oasele membrelor, precum femurul, tibia si falangele.
• oasele scurte, care sunt mai putin compacte compacte, destul de subtiri, mici. In
structura oaselor scurte intra periostul si masa osoasa, formata indeosebi din tesut osos
spongios asezat in partea interna,si dintr-un strat subtire de tesut osos compact asezat la
periferie. Exemple de asa oase sunt: oasele carpiene si metacarpiene, vertebre.
• oasele neregulate, care au forme si dimensiuni variate, de exemplu: oasele bazinului.
• oasele late, oase subtiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele pieptului,
oasele craniului. Oasele la care lungimea si latimea sunt aproimativ egale si mereu mai
mari decat grosimea. Exemple: omoplatul, oasele craniului, coxalul, etc.
• oasele pneumatice, in jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etnoid si
• oasele sesamoide, care se dezvoltă în tendoane (rotula), sunt un tip special de oase
scurte.
 Funcțiile oaselor
1. functia de suport – scheletul este baza corpului, suporta atat greutatea lui cat si ofera puncte de conexiune pentru
majoritatea muschilor. Confera pozitia bipeda a omului.
2. functia de protectie – scheletul ofera protectie mecanica pentru multe dintre organele interne, reducand astfel riscul
deteriorarii lor (oasele craniene protejeaza creierul, vertebrele protejeaza maduva spinarii, coastele protejeaza inima si
plamanii).
3. functia de asistenta in miscare – muschii care sunt atasati oaselor in momentul in care se contracta
determina miscarea oaselor.
4. functia de depozit de minerale – tesutul osos este o rezerva naturala de minerale cum ar fi calciul si fosforul. Cand
este necesar oasele elimina in sange mineralele in acest fel echilibrand nivelul acestora in corp.
5. functia de producere a celulelor albe – acest proces are loc in maduva osoasa rosie, in interiorul oaselor mari.
6. functia de inmagazinare a energiei – odata cu trecerea timpului in interiorul anumitor oase maduva osoasa
rosie se transforma in maduvaosoasa galbena. Maduva osoasa galbena consta in mare parte din celule adipoase si
doar cateva celule sanguine si reprezinta o importanta resursa de energie chimica.
 Funcțiile oaselor
• Oasele, sau scheletul, au mai multe funcțiuni:
• Rol de pârghii ale aparatului locomotor. Asupra lor acționează mușchii, asigurând susținerea corpului și
locomoția. Se constituie astfel, pârghii de trei ordine:
• I - articulația craniului cu coloana vertebrală
• II - articulația dintre oasele gambei și picior
• III - articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului.
• Rol de protecție a unor organe vitale
• Cutia craniană pentru encefal
• Canalul rahidian pentru măduva spinării
• Cutia toracică pentru inimă și plămâni
• Bazinul osos pentru organele pelviene
• Rol antitoxic
• Oasele rețin numeroase substanțe toxice (Hg, Pb, F) pătrunse accidental în organism și le eliberează
treptat, fiind apoi eliminate renal. În felul acesta, concentrația sangvină a toxicului nu crește prea mult și
sunt prevenite efectele nocive asupra altor organe.
• Rol de sediu principal al organelor hematopoietice
• La copii toate oasele, iar, la adult oasele late conțin măduvă roșie, hematogenă. La adult, măduva din
canalul central al diafizei oaselor lungi este galbenă (țesut adipos cu rol de rezervă), iar la vârstnici, este
cenușie, aproape nefuncțională.
• Rol în metabolismul calciului, fosforului și electroliților
• Oasele reprezintă principalul rezervor de substanțe minerale ale organismului.
 Scheletul
• Scheletul reprezintă totalitatea oaselor articulate între ele.
Scheletul uman este alcătuit din:
Scheletul capului
Scheletul trunchiului
Scheletul membrului superior
Scheletul membrului inferior
• După regiune deosebim:
• Scheletul axial este format din: craniu, coloana vertebrală, coaste
şi stern și constituie axa de suport a organismului, asigurând
protecţia organelor de la nivelul capului, gâtului şi trunchiului.
• Scheletul apendicular reuneşte centurile (scapulară şi pelviană)
şi membrele propriu-zise, superioare şi inferioare.
 Scheletul capului
• a). Neurocraniu
• Partea interioară a craniului se numeşte endocraniuiar parte exterioară
exocraniu. Pe de altă parte, craniul poate fi segmetat pe verticală şi în acest caz se
vorbeşte despre craniul superior sau bolta craniana şi craniul inferior sau baza
craniului:
• patru neperechi → frontal, etmoid, occipital, sfenoid.
• două perechi → temporal şi parietal.
• b). Viscerocraniu ( splahnocraniu )
• Craniul visceral (viscerocraniul, oasele fetei) – este format din 14 oase, dintre
care doua neperechi: vomerul si mandibula, si 12 grupate in perechi: oasele
maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice, cornetele nazale
inferioare. in afara craniului mai exista un os asezat in grosimea muschilor
gatului, osul hioid si de el se prind o parte din muschii limbii.
• Viscerocraniul prezinta o parte fixa si o parte mobila (mandibula). Cele doua
parti sunt legate prin articulatia temporo-mandibulara (singura articulatie
mobila a craniului).
Scheletul capului
 Scheletul trunchiului
• Scheletul trunchiului este format din: coloana vertebrală, sternul, coastele
Coloana vertebrală
• scheletul axial situat în planul posterior și median al corpului;
• formată din 33 sau 34 vertebre, dispuse metameric, ce delimitează 5
regiuni: cervicală -7, toracică – 12, lombară – 5, sacrală – 5, coccigiană –
4/5- sunt sudate între ele
 Vertebra
O vertebră este alcătuită din corp
vertebral și trei apofize orientate în
cele trei direcții. Între apofize și
corpul vertebral se află gaura
vertebrală.
Prin suprapunerea găurilor
vertebrale se formează canalul
vertebral, ce adăpostește măduva
spinării. Prima vertebră cervicală
(C1) nu are apofize și se numește
atlas, fiind sudată de osul occipital.
A doua vertebră cervicală (C2) se
numește axis și are o apofiză ce
pătrunde în gaura vertebrală a
atlasului.
Scheletul trunchiului
 Scheletul trunchiului
Sternul
•este un os lat, median și impar situat în partea
anterioară a toracelui.
•alcătuit din: corp, manubriu, apendice xifoid care
rămâne cartilaginos până la vârsta de 40 de ani
•pe partea superioară mai lățită se articulează
claviculele, iar pe marginile laterale prezinta 7 fețe
articulare în care se prind primele 7 perechi de coaste
•porțiunea toracică a coloanei vertebrale împreună cu
sternul și coastele alcătuiesc cutia toracică ce este
separată de abdomen prin diafragmă
 Scheletul trunchiului
Coastele
– 12 perechi se prind de
vertebrele toracice,
primele 7 perechi se
articulează la stern,
astfel:
• 7 perechi adevărate
• 3 perechi false
• 2 perechi flotante
(libere)
 Oasele membrului superior
• partea liberă sau membrul superior propriu-zis are 3 segmente: brațul, antebrațul
și mâna
• scheletul brațului este alcătuit din humerus
• scheletul antebrațului este format din două oase: radius și ulna
• scheletul mâinii este constituit din oasele carpiene, metacarpiene și falange
• Oasele carpiene sunt în număr de 8 , oase scurte, așezate pe două rânduri,
formează un jgheab spre palmă, prin care trec tendoanele, vasele de sânge și nervii,
dinspre braț spre mână
• sunt 5 metacarpiene
• mâna are 14 falange ale degetelor
• Centura superioară (scapulară) este formată din omoplat (scapulă) şi clavicula,
situată posterior și leagă membrul superior de torace
Oasele membrului superior
 Oasele membrului inferior
• Scheletul membrului inferior liber este format din scheletul coapsei, al gambei și al
piciorului
• scheletul coapsei este format din femur, cel mai lung os din corp, în partea
anterioară a genunchiului se găsește rotula
• scheletul gambei este format din 2 oase: fibula (peroneul) și tibia, legate între ele,
ca și la antebraț printr-o membrană interosoasă
• scheletul piciorului este format din oasele tarsiene în număr de 7: astragalul care
formează glezna și calcaneul, oasele metatarsiene și falangele
• Centura pelviană, în formă de trunchi de con, este formată din osul coxal, provine
din sudarea a trei oase primitive ilion, ischion și pubis
• Centura pelviană susține și transmite greutatea trunchiului în statica și locomoția
bipedă și protejează organele pelvine
Oasele membrului inferior
 Articulațiile
Articulațiile îndeplinesc două funcții:
• asigură transferul mișcării de la un segment la altul al corpului, realizând mișcarea
scheletului
• asigură transmiterea sarcinilor mecanice între segmentele corpului uman.
Articulatia poate fi definită:
din punct de vedere anatomic: “ansamblul elementelor moi prin care se
unesc două sau mai multe oase vecine”, “organele de legătură dintre oase” sau
“totalitatea elementelor – reprezentate prin formațiuni conjunctive și mușchi – prin care
oasele se unesc între ele”; conform acestui criteriu, sunt considerate articula ții inclusiv
cele imobile, cum sunt articulațiile oaselor cutiei craniene;
din punct de vedere mecanic :“legătura directă și mobilă dintre două elemente
cinematice, având scopul de a transmite mișcare și forța”, “sistemul
care restrânge libertatea de mișcare a unui punct sau sistem de corpuri materiale”
sau “zona sau zonele de contact dintre două elemente cinematice care determină
posibilitățile de mișcare ale celor doua elemente”;
Clasificarea articulațiilor
• Articulațiile sunt structuri complexe
• - diartroze (articulatii sinoviale)
- sinartroze: sinostoza, sincondroza, sindesmoza.
- gomfoze: localizate la nivelul dintilor- alveolele dentare.

• DIARTROZELE
• Sunt articulații mobile:
• amfiartroze - suprafețele articulare sunt plane: articulațiile intervertebrale;
• artrodii - conțin suprafețele articulare de diferite forme, capsula articulară, cavitatea articulară
și ligamentele articulare. Au un grad mare de mobilitate: cot, genunchi, gleznă etc.
• SINARTROZELE
• Sunt articulații fixe, lipsite de mobilitate:
• sindesmozele - între oase se interpune țesut fibros: suturile craniene;
• sincondrozele - între oase se interpune o lamă de țesut cartilaginos: simfiza pubiană
 Cartilajele
• Cartilajele constituie componenta moale, rezistentă, dar în acelasi timp flexibilă, a scheletului corpului.
• La adulți se găsesc îndeosebi în articulații, acoperind extremitătile osoase dar și în alte puncte strategice ale
scheletului, unde netezimea si flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad.
• Structura cartilajului nu este aceeaşi în tot scheletul, aceasta variază în raport cu funcţiile specifice pe care le
îndeplineşte. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază, sau matrice, în care sunt incluse celulele, şi
din fibre constituite din proteine denumite colagen şi elastina.
• Consistenta acestor fibre variază în diferite tipuri de ţesut cartilaginos, dar toate se aseamănă prin faptul că nu
conţin vase sanguine. În funcţie de caracteristicile fizice, ţesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin, cartilaj
fibros şi cartilaj elastic.
• a). Cartilajul hialin → un ţesut traslucid de culoare albastră-albă şi, dintre cele trei tipuri histologice, conţine
cea mai mică cantitate de celule şi de fibre. Toate fibrele pe care le conţine sunt formate din colagen. Formează
scheletul embrionului şi are o mare capacitate de creştere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni
de aproximativ 45cm până la dimensiunea adultului de 1,80 m. După ce creşterea s-a oprit,cartilajul hialin
rămâne int-un strat foarte subţire de 1-2 mm pe suprafaţa extremităţilor osoase la nivelul articulaţiilor.
• b). Cartilajul fibros → format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate cât şi rezistenţa
la compresii. Ambele însuşiri sunt necesare la locul în care este prezent, în speţă intre vertebre. În coloana
vertebrală, vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. Discurile intervertebrale protejează
coloana împotriva traumelor şi fac posibilă poziţia ostostatica.
• c). Cartilajul elastic → îşi datorează denumirea prezenţei fibrelor de elastina, cat şi a celor de colagen în
structura sa. El este compact, dar flexibil şi intră în constituţia epiglotei, care acoperă intrarea în căile respiratorii
în timpul deglutiţiei (înghiţirii). Cartilajul elastic formează pavilionul urechii, ca şi pereţii conductului auditiv
extern şi ai tubelor Eustachio, care leagă fiecare ureche cu faringele posterior.
 Cartilajele
• Țesutul cartilaginos își găsește utilitatea funcțională în zonele în care apar presiuni
și frecări mecanice importante, compoziția chimică și proprietățile fizice impunându-l
pentru micșorarea tensiunilor de contact, prin elasticitatea sa și îmbunătățirea mișcării.
• Există trei tipuri de țesut cartilaginos:
• hialin - acoperă suprafețele osoase articulare (diafizele),
• elastic - conține țesut cartilaginos hialin și fibre elastice (se găsește în pavilionul
urechii, în conductul auditiv extern, în unele cartilaje ale laringelui etc.)
• fibros - conține în substanța fundamentală fibre de colagen, așezate paralel între
ele și grupate în benzi (în discurile intervertebrale, la locul de unire a anumitor
tendoane cu osul etc.).
 Tendoanele
• Tendoanele sunt asemenea unor corzi care au rolul de a lega muşchii de oase.
• Fibrele ce formează tendoanele sunt alcătuite dintr-o substanţă asemănătoare cauciucului
numită colagen (proteină care se găseşte în ţesutul conjunctiv, osos şi cartilaginos şi care, prin
fierbere, se transformă în gelatină).
• La o extremitate, ele se formează din corpul muşchiului iar la cealaltă extremitate se fixează de os,
unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structură osoasă.
• Orice mişcare a corpului, de la simplă plimbare până la ridicarea greutăţilor are loc deoarece
contracţia muşchilor are ca urmare o tracţiune pe tendoane, care vor produce deplasarea oaselor.
 Ligamentele
• Corzi alcătuite din colagen, dar care au rolul de a lega oasele între ele, asigurând „tăria”
încheieturilor. Ligamentele sunt structuri de legătură care leagă oasele unul de altul şi menţin
articulaţiile. Ligamentele sunt alcătuite tot din fibre albe, dar sunt mai subţiri şi mai puţin elastice
decât tendoanele.
• Ligamentele se ataşează de oase. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern al osului
(periostul). Periostul are o vasculahzatie şi o inervaţie care îi permit să hrănească osul, cât şi să
fumizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi. Ligamentele şi periostul se afla într-o
interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a
ligamentului.
• Spre deosebire de ţesutul muscular, roşu, tendoanele şi ligamentele primesc o cantitate foarte
mică de sânge. Chiar şi oasele au o vascularizaţie mai bună, ceea ce explica de ce un os rupt se
reface în 4-6 săptămâni iar un tendon sau un ligament în 9 luni
• Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se insera pe oasele ce se articulează
între ele, contribuind la menținerea contactului dintre suprafețele articulare
• Din punct de vedere structural, toate ligamentele sunt rezistente si inextensibile. În
Același timp, ele sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mișcărilor
fiziologice
 Mișcările
• sunt descrise plecând
dintr-o poziție de
echilibru, numită
poziție anatomică, în
care corpul este în
ortostatism cu
membrele inferioare
lipite, paralele iar
membrele superioare
sunt de-a lungul
corpului, palmele
privind în afară
Fiziologia aparatului locomotor
 Tipuri de mișcări

Eversie Ridicare

Coborâre

Inversie

Protracție

Retracție
 Tipuri de mișcări
• în realitate, mișcările corpului se fac frecvent în mai multe plane
• exemplu: poziția croitorului se realizează prin flexie + abducție + rotație externă a
coapsei
• cele trei plane analizate servesc doar ca referință pentru descrierea mișcărilor
• planele care împart corpul în două jumătăți se numesc medio-sagital (dreapta și
stânga), medio-frontal (anterioară și posterioară) și medio-transversal (superioară și
inferioară
Tipuri de mișcări

Rotație
Circumducție
 Tipuri de mișcări
• la intersecția celor trei plane se găsește centrul de greutate al corpului

• pentru articulațiile distale, mișcările se realizează într-un singur plan (mișcări pure)

• la nivelul articulațiilor proximale (umăr, șold) se realizează mișcări complexe, în

mai multe plane simultan, în timp ce la nivelul articulațiilor intermediare (cot,
genunchi) mișcările se realizează în două plane
 Extensia
• mișcarea în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior față de poziția
anatomică
• excepție: → retroproiecție pentru umăr
→ flexie plantară pentru picior
 Adducție, Abducție
• mișcarea în plan frontal care
duce o regiune a corpului spre
linia mediană a corpului se
numeste adducție
• exemplu: adducția brațului.
• mișcarea în plan frontal care Abducție
îndepartează o regiune a corpului
de linia mediana se numește
abducți
• planul frontal divide corpul într-
o parte anterioară și una
posterioară
• este planul în care se fac
mișcările vizibile din față în jurul
unui ax sagital (antero-posterior) Adducție
 Rotație externă, Rotație internă
• mișcarea în plan transversal care duce o parte a corpului în exterior se numește
rotație externă
• exemplu: rotația externă a coapsei
• mișcare în plan transversal care duce o parte a corpului în interior se numește
rotație internă
• planul transversal împarte corpul într-o parte superioară și una inferioară
• este planul în care se realizează mișcările vizibile de sus sau de jos în jurul unui ax
vertical (longitudinal)

• exemplu: rotația internă a brațului

• pentru antebraț rotația externă se numește supinație, rotația internă pronație
• pentru trunchi, rotațiile se realizează la stânga sau la dreapta
 Circumducție
• mișcare complexă, în care segmentul trece succesiv prin pozițiile de flexie,
abducție, extensie, adducție și revine la poziția de flexie.
• se poate executa și invers, cu punct de plecare din orice poziție
• se descriu mișcări speciale în cadrul cărora se înscriu mișcările de inversiune și
eversiune ale piciorului
• inversiunea este mișcarea prin care se ridică marginea medială a piciorului (flexia
plantară, adducția și supinația piciorului) iar eversiunea este mișcarea inversă
 Protracția
• protracția este mișcarea prin care o parte a corpului se deplasează anterior, într-un
plan paralel cu cel al solului, în timp ce retracția este mișcarea inversă
• alt tip de milșcări sunt: ridicări și coborâri ale unui segment al corpului
( mandibulă, umeri)

• este important de remarcat deosebirea dintre unii termeni medicali și unii termeni
folosiți în gimnastică
• noțiunea de răsucire din gimnastică este similară noțiunii de rotație din
biomecanică, prin rotație în gimnastică se înțelege circumducția din biomecanică
 Flexia
• mișcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului anterior față de poziția
anatomică
• Planul sagital este cel care divide corpul într-o parte stângă și într-o parte dreaptă,
prin extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus menționat
• planul în care se execută mișcările vizibile din profil, în jurul unui ax transversal
(frontal)
• Exemplu: flexia antebrațului
• excepție: → anteproiecție pentru umăr (considerat complex articular)
• → flexie dorsală pentru picior
• → extensie pentru gambă
Pârghie de ordinul I
Pârghie de ordinul II
Pârghie de ordinul III
 Sistemul muscular
reprezintă totalitatea mușchilor cu ajutorul
cărora se realizează locomoția și alte funcții
vitale, formând împreună cu oasele de care
sunt atașate, aparatul locomotor.
 Mușchii
- reprezintă aproximativ 40-50 % din greutatea
totală a corpului
- țesut specializat, având ca principală funcție
realizarea mișcării
- organe active ale mișcării, datorită proprietății
lor de a se contracta
• corpul uman conține peste 650 de mușchi, din care
125 de perechi sunt implicați în menținerea
poziției și mișcărilor de bază.
 Mușchii
• Mușchii sunt organe capabile de mișcare având posibilitatea de a-și scurta
dimensiunile efectuând lucru mecanic. Mușchiul este un organ alcătuit din țesut
muscular
• Mușchiul scheletic este învelit într-o teacă conjunctivă rezistentă numită epimisium.
Această teacă trimite fascicule în interior formând perimisum care trimite fascicule
ce izolează fiecare fibră musculară, fascicule numite endomisium.
• Mușchiul este un organ bogat vascularizat și bine inervat. Mușchii scheletici
prezintă două sau mai multe puncte de prindere pe os. Punctul de prindere al
tendonului mușchiului pe osul fix poartă numele de origine iar punctul de prindere
pe osul mobil se numește inserție.
 Mușchii
• alcătuiți din țesut contractil de culoare roz-roșiatică, format din celule musculare
numite fibre musculare, acestea conțin miofibrile cu rol în contacție, celulele
alcătuiesc corpul mușchiului

• la capătul mușchiului se află tendoanele - unul se inseră pe osul fix și se numește

originea mușchiului, celălalt se prinde de osul mobil și se numește inserția
mușchiului

• dintre cele două capete de fixare ale mușchiului, unul este considerat, convențional,
ca origine origo, iar celălalt ce inserție terminală insertio; originea este așezată
proximal, iar inserția terminală - distal

• pot fi voluntari (lucrează sub acțiunea sistemului nervos somatic) sau involuntari
(lucrează sub actiunea sistemului nervos vegetativ)

• se așează unul lângă altul sau se suprapun pe planuri, în interstițiile dintre ei se

găsesc fasciile
 Compoziție
• Compoziția chimică a mușchilor este de: 75–
80% apă, 20–25% substanță uscată.
Substanța uscată este de natură organică și
anorganică. Materia organică este formată
din proteine, contractile (actină, miozină) și
necontractile; lipide (fosfolipide), glucide (glic
ogen), mioglobină și miogen. Materia
anorganică, este alcătuită din diferite săruri
de potasiu, magneziu și calciu.
 Mușchii
•Din punct de vedere structural sunt:
-MUȘCHI SCHELETICI SAU STRIAȚI - Nomenclatura multora dintre muschii scheletici este in
legatura cu regiunea in care sunt localizati (brahial, dorsal, pectoral) , cu dimensiunea acestora (lung, scurt), cu numarul de
fibre care intra in componenta lor (biceps, triceps, cvadriceps) si cu functia lor (extensor, flexor, adductor) .
Musculatura striata este impartita in doua categorii din punctul de vedere al profunzimii lor:
- muschi superficiali: acestia sunt situati imediat sub piele, de aceea in momentul in care se contracta, o deformeaza.
- muschi profunzi: sunt situati sub stratul superficial, nu sunt vizibili decat in situatia aparitiei unei plagi profunde sau in cadrul
unei interventii chirurgicale.

-MUȘCHI NETEZI SAU VISCERALI - Muschiul neted este alcatuit din celule care nu prezinta
striatii. Contractia muschiului neted are la baza activitatea filamentelor de actina si miozina care insa nu sunt aranjate
paracristalin, precum cele din musculatura scheletica, intră în alcătuirea organelor interne (restul tubului digestiv, intrinsecii
globului ocular, piloerectorii)

-MUȘCHIUL CARDIAC - Muschiul cardiac este alcatuit din fascicule celulare strans unite si intercalate si
desi prezinta striatii transversale asemanatoare muschiului scheletic, celulele musculare cardiace sunt uninucleate (este o
variană particilară a mușchiului striat)
 Mușchii scheletici
•sunt alcătuiți din fibre musculare striate și țesut conectiv
•sunt mușchi voluntari care se inseră pe oase și care realizează mișcarea corpului
•majoritatea m. scheletici se atașează de două oase, între care există o articulație
•unul dintre oase este fix iar inserția m. pe acest os poartă numele de origine
 Mușchii scheletici
•sunt alcătuiți din fibre musculare striate și țesut conectiv
•sunt mușchi voluntari care se inseră pe oase și care realizează mișcarea
corpului
•majoritatea m. scheletici se atașează de două oase, între care există o
articulație
•reprezintă 40% din greutatea corpului
•dau forma corpului
 Mușchii scheletici
•se prind de schelet de
aceea se numesc scheletici
•după profunzime sunt:
- mușchi superficiali, fiind
situați imediat sub piele, în
momentul când se
contractă, o deformează.
- mușchi profunzi: situați sub
stratul superficial, nu sunt
vizibili decât în cazul
apariției unei plăgi profunde
sau în cazul unei intervenții
chirurgicale.
•sunt scheletici (ai
aparatului locomotor) sau
viscerali (ai tubului digestiv
superior);
 Funcțiile Mușchilor Scheletici
1.Mișcarea
2.Menținerea posturii
3.Producerea de căldură
4.Contractilitatea (capacitatea mușchiului de a dezvolta tensiune între
capetele sale/ de a se scurta)
2. Excitabilitatea (proprietatea mușchilor de a răspunde unui stimul prin
potențial de acțiune)
3. Extensibilitatea (proprietatea mușchiului de a se alungi pasiv sub acțiunea
unei forțe exterioare)
4. Elasticitatea (capacitatea de a se deforma sub acțiunea unei forțe și de a
reveni pasiv la forma de repaus, atunci când forța a încetat să mai acționeze)
5. Tonusul muscular (stare de tensiune permanentă)
Structura mușchiului striat
 Mușchii netezi
•nu prezintă striații
•nu sunt atașați de oase
•acționează mai lent decât mușchii striați și pot rămâne contractați o perioadă
mai lungă de timp
•mușchii netezi intră în structura organelor interne: stomac , intestine, vase de
sânge
•au mai multe roluri cum ar fi : deplasarea alimentelor ingerate de-a lungul
tubului digestiv, contracția uterului, dilatarea și contractarea vaselor sanguine
 Mușchii netezi (viscerali)
•alcătuiți din celule fără striații
•intră în alcătuirea organelor interne (ex.
restul tubului digestiv, intrinsecii globului
ocular, piloerectorii, etc);
• contracția mușchiului neted are la bază
activitatea filamentelor de actină și miozină
care nu sunt aranjate ca cele din
musculatura scheletică
 Mușchii netezi (viscerali)
- nu sunt atașați de oase
- acționează mai lent decât
mușchii striați și pot rămâne
contractați o perioadă mai
lungă de timp
- intră în structura organelor
interne: stomac, intestine, vase
de sânge
- au rol în: deplasarea
alimentelor ingerate de-a
lungul tubului digestiv,
contracția uterului, dilatarea și
contractarea vaselor sanguine
 Mușchiul cardiac
•alcătuit din fascicule celulare
unite și intercalate, prezintă striații
transversale asemanătoare
mușchiului scheletic, celulele
musculare cardiace sunt
uninucleate și prezință ramificații
•reprezintă miocardul
•este mușchi involuntar, se
contractă rapid și este foarte
puternic
•se găsește exclusiv la nivelul
inimii
 Clasificarea mușchilor
• după formă

• după numărul de capete de origine

• după tipul de mișcare

 După formă
1. lungi (croitorul)
2. scurți (interspinoșii)
3. lați (transversul abdominal)
4. evantai (lat doar la un capăt - temporalul)
5. circulari (orbicularul ochiului)
6. radiari (diafragma)
 După numărul capetelor de
origine
1. fără nici un capăt de origine (circulari - orbicularul gurii)
2. cu un capăt de origine (simplu - coracobrahialul)
3. cu două capete de origine (bicepsul brahial, iliopsoasul)
4. cu trei capete de origine (tricepsul sural, pectoralul mic)
5. cu patru capete de origine (cvadricepsul femural, dințatul postero-
inferior)
6. cu mai multe capete de origine (dințatul anterior)
 După numărul de articulații în
care acționează
• Nearticulari (ex. diafragma)
• Monoarticulari (ex. maseterul);
• Biarticulari (ex. tricepsul brahial);
• Poliarticulari (ex. flexorul profund ai
degetelor).
 După planul de situare
Superficiali (ex. oblicul extern)
Profunzi (ex. oblicul intern).
 După tipul de mișcare
 flexori și extensori
 pronatori și supinatori
 adductori și abductori
 opozitori și repozitori
 ridicători și coborâtori
 rotatori
 Proprietătile fundamentale ale
muşchilor:
– elasticitatea → proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială după începerea acţiunii forţei
care a determinat extensia;
– plasticitatea → proprietatea muşchilor netezi vicerali de a-şi menţine constantă tensiunea la diferite grade de
distensie.
– excitabilitatea → proprietatea muşchiului de a răspunde la acţiunea unui excitant (mecanic, fizic sau chimic). în
organism, excitantul natural este influxul nervos care ajunge la muşchi prin fibrele nervoase motorii. Influxul nervos,
venit prin fibrele motorii, este transmis fiecărei fibre musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii
motorii sau sinapsa neuromusculară.
– contractibilitatea → proprietatea specifică a muşchiului de a dezvolta o tensiune asupra punctelor sale de fixare pe
oase. în general, prin contracţie, muşchiul se scurtează şi poate pune în mişcare pârghiile osoase, realizând o mişcare,
care este de fapt răspunsul muşchiului la acţiunea unui excitant din exterior sau la o comandă venită pe calea nervilor.
 Proprietățile mușchilor
 contractilitatea
 conductibilitatea
 troficitatea
 elasticitatea / extensibilitatea
 excitabilitatea
 tonicitatea
 plasticitatea
 Contractilitatea
• contractilitatea - scurtarea mușchiului atunci când asupra lui acționează
un excitant, are la bază teoria glisării filamentelor
• în timpul contracției musculare, în fibrele musculare au loc procese
chimice în urma cărora se eliberează energie
• cea mai mare parte din energia eliberată se transformă în caldură, o mică
parte se transformă în energie mecanică
• după variația lungimii mușchiului și a tensiunii musculare, contracțiile
pot fi: izotonice (aceeași tensiune) și izometrice (aceeași dimensiune).
 Contracțiile izotonice
• mușchiul se scurtează, tensiunea musculară
rămâne constantă
• mușchiul realizează lucru mecanic
• contracțiile izotonice sunt specifice
musculaturii membrelor
 Contracțiile izometrice
• mușchiul își modifică tensiunea fără a se scurta
• nu realizează lucru mecanic
• contacțiile izometrice sunt caracteristice musculaturii
care asigură poziția verticală a corpului
după numărul de stimuli și frecvența aplicării
acestora pe mușchi, contracțiile sunt:
- simple
- fuzionate
 Contracția musculară simplă
(secusa musculară)
• secusa musculară este o contracție musculară
obținută prin aplicarea unui stimul unic, direct
pe mușchi
• secusa se studiază cu ajutorul miografului și se
înregistrează grafic ca o curbă sau ca un clopot
 Contracțiile fuzionate
• se obțin prin aplicarea unor stimuli repetitivi pe mușchi
a) tetanos incomplet
se obține prin aplicarea de stimuli repetitivi cu frecvență joasă
(10-20 de stimuli / sec)
• grafic, se înregistrează ca o curbă cu platou dințat, care
exprimă fuzionarea incompletă a secuselor
 Contracțiile fuzionate
b) tetanosul complet
•se obține prin aplicarea de stimuli repetitivi cu
frecvență mare (50-100 de stimuli / sec)
•se înregistrează grafic ca o curbă cu platou
neted care exprimă fuzionarea completă a
secuselor
 Contracțiile fuzionate
• c) tonusul muscular
• starea de contracție permanentă dar parțială a musculaturii;
• rezultatul unor impulsuri nervoase care provin de la măduvă și
stimulează alternativ fibrele musculare
• are rol în:
- menținerea poziției verticale a corpului (tonus postural)
- expresiei feței (mimică)
- ușurarea declanșării contracțiilor musculare
- producerea de căldură (termoreglare)
Tonusul muscular
 Modul de fixare al mușchilor
• mușchiul este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremități cu ajutorul a câte un tendon: inserție.
• inserția se face pe oase determinând creste, proeminențe sau depresiuni pe suprafața lor.
• mușchii se pot fixa și: pe piele (mușchi pieloși), pe membrane fibroase (membrane interosoase la antebraț și la
gambă), pe porțiuni îngroșate aponevrotic ale fasciilor de înveliș regionale, pe septe intermusculare, pe tendoane
• inserția mușchilor se face prin intermediul unui tendon
• porțiunea tendinoasă, în unele cazuri, poate fi atât de redusă, încât macroscopic nu se recunoaște; în acest caz
se vorbește de o inserție "cărnoasă"
• în majoritatea cazurilor tendonul este bine dezvoltat; el este necontractil și inextensibil, de culoare albă, foarte
rezistent, și de structură conjunctivă fibroasă.
• forma tendonului este variabilă după cea a corpului muscular: cordon cilindric sau cordon turtit pentru mușchii
lungi; când mușchiul este lat, tendonul are formă de lamă lărgită și poartă numele de aponevroză (la mușchii lați
ai abdomenului)
• arcadele tendinoase sunt formațiuni fibroase, dispuse ca niște arcuri între două inserții, prezintăun orificiu care
are rol la trecerea vaselor sanguine
 Mușchii corpului uman
1. Mușchii capului (mimicii și masticatori)
2. Mușchii gâtului (sternocleidomastoidian și pieliosul gâtului)
3. Mușchii umărului (deltoid)
4. Mușchii spatelui (trapez și marele dorsal)
5. Mușchii toracelui anterior (pectoral)
6. Mușchii abdomenului anterior (drept abdominal, oblic extern)
7. Mușchii brațului (biceps și triceps)
8. Mușchii antebrațului
9. Mușchii mâinii
10.Mușchii bazinului (fesieri)
11.Mușchii coapsei (croitor, aductor, cvadriceps femural)
12.Mușchii gambei (gemeni ce se prind de călcâi prin tendonul lui
Ahile)
 Mușchii capului
a. mușchii mimicii (cutanați):
frontal, sprâncenos, zigomatic,
occipital,orbicular al
ochiului, orbicular al buzelor,
buccinator,etc)
- prin contracție,mușchii
mimicii dau expresia feței
b. mușchii masticatori:
maseter, temporal,
pterigoidieni
Mușchii capului
 Mușchii gâtului

• platisma, sternocleidomastoidian, scaleni,

prevertebrali, suprahioidieni (coborâtori ai
mandibulei), infrahioidieni
• Mușchiul sternocleidomastoidian
- prin contracție unilaterală, înclină capul de
aceeași parte și îl rotește în partea opusă;
- în contracția bilaterală este flexor al capului
Mușchii gâtului
 Mușchii trunchiului
• 1.ai spatelui și ai cefei;
• 2. anterolaterali ai toracelui;
• 3. abdominali;
• 1. Mușchii spatelui și ai cefei - în plan superficial: trapez, marele
dorsal;
• - în plan profund: ridicător al scapulei,
romboid (ridicarea omoplatului), dințat posterior superior
• Mușchiul trapez, cel mai lat mușchi al corpului, când ia punct fix pe
coloană ridică umărul; când ia punct fix pe centura scapulară, fibrele
superioare înclină capul de aceeași parte iar cele inferioare contribuie
la cățărare (extensie cervicală)
• Marele dorsal când ia punct fix pe coloană coboara brațul și îl rotește
înîuntru; când ia punct fix pe humerus ridică toracele, rotație internă,
adducția și extensia umărului, este accesor în respirație
Mușchii spatelui
Mușchii trunchiului
 Mușchii trunchiului
• 2. Anterolaterali ai toracelui: în plan superficial - marele pectoral,
marele dințat, în plan profund: micul pectoral, subclavicular;
intercostali externi; intercostali interni
• Marele pectoral - cînd ia punct fix pe torace apropie brațul, de torace
(adducția brațului), când ia punct fix pe humerus intervine în cățărare,
ridicând toacele
• Marele dințat - când ia punct fix pe torace duce scapula înainte și lateral;
când ia punct fix pe scapulă, ridică coastele (inspirator).
Mușchii spatelui, ai cefei și ai centurii
superioare
 Mușchii trunchiului
• 3. Mușchii abdominali:
• drept abdominal, oblic extern, oblic intern, transvers abdominal piramidal, pătrat
lombar, psoas
• Acțiuni:
• menținerea echilibrului corpului
• mișcarea de flexie a trunchiului prin mușchii drepti și oblici abdominali;
• flexia laterală a trunchiului
• asigură presiunea abdominală
• contribuie, prin tonicitatea lor, la fixarea organelor abdominale
• când se contractă, comprimă organele abdominale și determină ”o presiune
abdominală” ce intervine în acte fiziologice precum: expirația, micțiunea,
defecația, expulzia fătului
Mușchii trunchiului
 Mușchii antebrațului
se inseră pe humerus și pe oasele carpiene, flexând și întinzând palma
1. Mușchii membrelor superioare:
Mușchii centurii superioare (scapulare)
-deltoid, supraspinos, infraspinos, rotund mic, rotund mare, subscapular;
Mușchiul deltoid:
- fasciculele anterioare proiectează brațul înainte;
- fasciculele posterioare proiectează brațul înapoi;
- contracția sinergica a celor trei fascicule duce brațul în plan
orizontal (abducție)
Mușchiul supraspinos este abductor al brațului.
Mușchii infraspinos și rotund mic fac rotația în afară a brațului.
Mușchii rotund mare și subscapular fac rotația înăuntru a brațului și îl apropie
de corp (adducție)
Mușchii centurii scapulare
Mușchii brațului
• - anteriori: biceps brahial,
coracobrahial, brahial;
• - posteriori: triceps brahial.
Mușchiul biceps brachial situat
deasupra cavității glenoide a
scapulei
Acțiune: flexia umărului, abducția și
rotația internă a humerusului,
flexia antebratului pe brat.
Mușchiul triceps brachial este
extensor al cotului
 Mușchii antebrațului
• anteriori: flexori ai degetelor, ai mâinii
și ai antebrațului
Mușchiul rotund pronator face mișcarea de
pronație a mâinii
• posteriori: extensori ai degetelor, ai
mâinii și ai antebrațului
• laterali: - extensori ai mâinii și flexori ai
antebrațului pe braț
Mușchiul supinator este cel mai puternic
supinator al antebrațului și al mâinii
 Mușchii mâinii
• mâna are mușchi
numai pe fața sa
palmară și în spațiile
interosoase
• sunt flexori ai
degetelor și abductori
ai policelui (degetul
mare) și ai degetului
mic.
 Mușchii membrelor inferioare
Mușchii centurii inferioare ( pelviene)
•- anteriori : - ileopsoas este flexor al coapsei pe bazin
•- posteriori: - fesierii (gluteus) mare, mijlociu și mic
- obturatori (intern și extern)
- tensor al fasciei lata

•Fesierii mari sunt extensori ai coapsei și contribuie la menținerea poziției verticale a

corpului.

•Fesierii mijlocii și mici au acțiune comună:

•- prin contracția fibrelor posterioare au acțiune de extensie și rotație în afară a coapsei;
•- prin contracția fibrelor anterioare au acțiune de flexie și rotație înăuntru a coapsei.
Mușchii membrelor inferioare
 Mușchii coapsei
anteriori: croitor (sartorius),
cvadriceps femural
•Mușchiul croitor este flexor al coapsei pe
bazin și al gambei pe coapsă
•Mușchiul cvadriceps femural este format
din patru mușchi: dreptul anterior, vastul
median, vastul lateral, cruralul și are rol în
extensia gambei pe coapsă
posteriori: biceps femural,
semitendinos, semimembranos.
Mușchiul biceps femural este extensor
al coapsei, flexor al genunchiului și rotator
în afară al gambei
Mușchiul medial este adductor al
coapselor
 Mușchii gambei
anteriori : - tibialul anterior - este supinator al
piciorului
- extensori ai degetelor
• laterali: - peronieri (lung și scurt) - sunt pronatori ai
piciorului
• posteriori: - gastrocnemian
- solear
Mușchii gastocnemian și solear, împreună, formează
mușchiul triceps sural care se inseră pe tuberozitatea
calcaneului (osul călcâiului) prin tendonul lui Ahile
Tricepsul surial este extensor, supinator și adductor
al piciorului.
Mușchii flexori ai degetelor
 Mușchii piciorului
• piciorul prezintă mușchi
atât pe fața dorsală
(extensori ai degetelor) cât
și pe cea plantară (flexori
ai degetelor, abductor al
halucelui, adductor al
halucelui)
 Oboseala musculară
Cauze
activitate fizică dezorganizată și stres; scăderea randamentului energetic,
acumularea de acid lactic, lipsa oxigenului, scăderea substanțelor macroergice
(ATP) și a glucozei la nivelul plăcii motorii.
Simptome
dureri musculare, scăderea forței și excitabilității musculare, dispariția fazei de
relaxare și instalarea contracturii musculare.
Prevenire
prin dozarea efortului muscular, evitarea sedentarismului, tratarea unor boli
endocrine și adoptarea unui stil de viață echilibrat
 Întinderi și rupturi musculare
Cauze
eforturi musculare intense (frecvente la sportivi)
Întinderea musculară este produsă de contracția excesivă a
mușchiului, peste limita de elasticitate
Ruptura musculară este produsă de ruperea mușchiului sau a
țesutului conjunctiv adiacent
Simptome
dureri locale, echimoze și tumefierea zonei afectate, vărsături și
colaps în cazuri grave
Prevenire
regim de viață echilibrat, repaus, tratament chirurgical în cazuri
grave
Vă mulțumesc pentru atenție!!!