EVOLUȚIA ADOPTĂRII TRATATELOR UNIUNII EUROPENE

ȘI EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

1. Tratatele constitutive

1.1.Tratatul de la Paris –
Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

La 18 aprilie 1951, şase state europene (Franţa, R.F.Germană, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg) semnează Tratatul de la Paris - prin care se constituie Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Marea Britanie nu a semnat tratatul,
neacceptând principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, fiind de acord doar cu
instituirea unor relaţii de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state
europene. Conform art. 97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o durată de 50 de ani de la
data intrării sale în vigoare.
Crearea acestei organizaţii europene a presupus instituirea unor organe supranaţionale
cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre. Aşa
cum se arată în unele lucrări, el reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei
politice, pornind de la construirea unei Europe economice1. Raţiunile politice care se
ascundeau sub această construcţie comunitară economică se refereau la situaţia Franţei care se
simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese împărţită în aprilie
1949 prin acordurile de la Washington), precum şi la potenţială ameninţare economică a
ţărilor vest-europene de către SUA, sau la şi mai evidentul pericol al războiului rece.
În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, în cadrul acestei construcţii
europene se ofereau garanţii, constând în punerea în comun a resurselor metalurgice şi
miniere, care făceau imposibilă orice stare litigioasă între cele două ţări. Această organizarea
economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă comună, urmărea şi promovarea
producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii unor pieţe supuse unor
reguli şi practici restrictive.
CECO, bazată pe o piaţă comună, obiective comune şi instituţii comune avea ca
misiune să contribuie în armonie cu economia generală a statelor membre, la expansiunea
economică şi la creşterea nivelului de trai în statele membre (art.2 – Tratat CECO).
Prin acest tratat se creau patru organe ale Comunităţii:
- Înalta Autoritate2, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze interesele
preponderent comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
- Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct şi care
avea sarcina controlului democratic;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura respectarea
normelor juridice instituite în cadrul Comunităţii.

1.2. Tratatele de la Roma -

Constituirea Comunităţii Economice Europene
şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice

1
Louis Cartou, LUnion Europeenne; Traites de Paris, Rome, Maastricht. Dalloz Paris, 1995., pag. 51.
2
In 1952, Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi.

1
 - La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate, respectiv Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană (CEE.) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), membre fiind tot cele şase state care participau la
CECO Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franţa) şi 4
decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite
de adoptarea unei Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele
protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile
Curţii de Justiţie a CEE şi Euratom.
Tratatele CEE şi CEEA au fost încheiate pentru o perioadă nelimitată conform art. 240
Tratat CEE. şi art. 208 Tratat CEEA
Crearea CEE viza în primul rând transformarea condiţiilor economice de schimburi şi
de producţie pe teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remarcat şi opinii de prezentare
a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia funcţională a Europei politice, substituită
integrării politice directe3.
Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv, conform art. 1: “să contribuie la stabilirea
condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii nivelului de
trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.
Constituirea acestei comunităţi avea la bază deficitul de energie al ţărilor membre,
rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state (SUA, Anglia, URSS) şi
faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naţionale şi
regionale comune.
Aceste două comunităţi nou create se bazau pe o structură instituţionalizată similară
celei din cadrul CECO, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi
existau unele diferenţe atât ca denumire, cât şi cu privire la conţinutul atribuţiilor, respectiv
cele ale Înaltei Autorităţi a CECO, care au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul
ultimelor două.

2. Tratatul de fuziune de la Bruxelles4

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură
instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei
pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice şi
juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.
O primă măsură în vederea realizării acestui obiectiv a fost unificarea instituţiilor
comunitare, această măsură având la bază şi considerente de eficienţă a activităţii acestora şi
de reducere a costurilor funcţionării lor.
Primele măsuri luate în acest sens au fost, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca
instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii de
“Adunare parlamentară“, ca instituţie comună celor trei comunităţi.
 La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un
Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1
iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului
comunităţilor”.

3
A se vedea Louis Cartou, op.cit., pag. 52
4
Tratatul de Fuziune, semnat la 8.4.1965, intrat în vigoare la 1.7.1967, (JO 152 din 13.7.1967).

2
 Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele
atribuite prin fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere
rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a
comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri
uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui
stat în Comisie şi durata mandatului.
 Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea conceptuală5 “Comunităţile europene”.
Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu
apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii
nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate
permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi
imunităţile diplomatice să se încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor
europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de
asemenea, în numele acestei entităţi.

3. Actul Unic European

A. Etapele adoptării Actului Unic European6
Premisele adoptării Actului Unic European (AUE) se regăsesc într-o serie de documente
care au fost elaborate începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie, miniştrii afacerilor
externe ai Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc proiectul unei declaraţii de
principii în vederea supunerii ei spre adoptare Consiliului European.
Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în “Declaraţia solemnă asupra
Uniunii Europene”7 adoptată la Stuttgart .
La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de tratat privind
“Uniunea Europeană”, care avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli şi grupul de nouă
parlamentari europeni cunoscut sub numele de “Clubul crocodilului”, după numele
restaurantului din Strasbourg unde aceştia se întâlneau8.
Conferinţa interguvernamentală şi-a desfăşurat lucrările la Luxemburg (9
septembrie1985 - 17 febr.1986) şi a elaborat textul “Actului Unic European” care a fost
semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie
1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Ratificarea Actului Unic s-
a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state, Irlanda considerând că trebuie să-şi
modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe
a Comunităţilor9. Din acest considerent, Actul Unic European a intrat în vigoare doar la 1
iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).

B. Principalele reglementări ale Actului Unic European

 Pe plan instituţional, Actul Unic European conţine reglementări privind:
- extinderea domeniilor în care Consiliul votează cu majoritate calificată;
- instituţionalizarea oficială a Consiliului European;

5
Philippe Manin, Les communautés européennes. L’Union européenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A. Pedone, 1993.
pag 44.
6
Actul Unic Europen, semnat la 28.2.1986. Intrat în vigoare la 1.7.1987. (JO L 169 din 29.6.1987).
7
David A.O.Edward şi Robert C.Lane, European Community Law, Edimburgh, 1991, pag. 8
8
A se vedea pentru detalii Dusan Sidjanski, op.cit. pag. 141-144.
9
K.St. Bradley, L’acte unique et la Constitution irlandaise, Revue du Marché commun, no. 2 fev. 1988, pag. 87

3
 - asocierea Parlamentului European în procesul legislativ, instituindu-se procedura
cooperării;
- extinderea şi întărirea competenţelor Comisiei în domeniul executiv;
- crearea Tribunalului de Primă Instanţă, ca o nouă treaptă de jurisdicţie comunitară.
 În privinţa fundamentelor şi politicilor comunitare, AUE conţine dispoziţii privind:
- realizarea pieţei fără frontiere;
- politica europeană de cercetare şi tehnologie;
- întărirea sistemului monetar european;
- lărgirea câmpului de acţiune comunitar în domeniul social şi în domeniul mediului;
Prin dispoziţiile sale, AUE deschide noi domenii de activitate comunitară: cercetare,
economie, finanţe, mediu, politică socială.
 Sub aspect terminologic, noile texte definesc obiectivele şi mijloacele de acţiune,
precum şi procedurile de adoptare a deciziilor.
Noţiunea de „piaţă comună” este înlocuită ca noţiune cu “piaţa internă”.
„Piaţa internă” este definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată potrivit
dispoziţiilor tratatului. În afara dispoziţiilor care definesc obiectivul central al stabilirii pieţei
interne, AUE aduce modificări şi cu privire la procedurile prevăzute pentru suprimarea
obstacolelor în calea schimburilor dintre statele membre, referitoare la:
- instaurarea unei proceduri de armonizare a legislaţiilor prin decizie a Consiliului
adoptată cu majoritate calificată;
- posibilitatea Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată că dispoziţiile în vigoare
într-un stat membru trebuie considerate ca echivalente cu cele aplicate de un alt stat membru.
Trecerea de la expresia „piaţă comună”, menţionată în tratatele iniţiale, la expresia
„piaţă internă”, nu a reprezentat o simplă modificare terminologică, ci un obiectiv care a
implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea
realizării pieţei interne prin suprimarea obstacolelor fiscale şi tehnice din calea liberei
circulaţii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor.
Se prevede, de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei interne
unice.
 În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare
(Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deşi nu este integrat din punct de vedere
juridic în Tratatul CEE, totuşi el reprezintă o premisă importantă pentru constituirea viitoarei
Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht.
Cu privire la acest aspect, în art. 30 este prevăzut angajamentul statelor membre de a se
informa şi consulta asupra oricăror chestiuni de politică externă de interes general astfel încât
să garanteze că influenţa lor combinată este exercitată cât mai eficient posibil prin
coordonarea, convergenţa poziţiilor acestora şi punerea în aplicare a acţiunilor comune.
D. Caracterizarea generală a Actului Unic European
Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după semnarea
tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi
denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul de
competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii
externe şi în domeniul protecţiei mediului.
El este considerat ca reprezentând un moment important de relansare instituţională, cu
efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în
1992.

4
 4. Tratatul de la Maastricht -
Instituirea Uniunii Europene

Adoptarea Tratatului de la Maastricht10 reprezintă rezultatul evoluţiei ideilor de unitate

europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice şi monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor
externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state.
Analiza conținutului Tratatului
Uniunea Europeană instituită prin Tratatul Maastricht nu se substituie Comunităţilor, ci
le înglobează la un nivel superior, acestea fiind menţinute şi chiar dezvoltate prin dispoziţiile
tratatului.
Uniunea Europeană, privită ca sinteză a celor trei comunităţi, nu are personalitate
juridică, reprezentând mai mult un concept politic.
Comunităţile europene îşi păstrează personalitatea juridică putând să se angajeze şi să
angajeze statele membre în plan internaţional, Uniunea Europeană putându-se angaja numai
în plan politic.
În art. A1 alin.3 din Tratat se arată că Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene
completate cu politicile şi formele de cooperare instaurat de tratat.
Tratatul de la Maastricht a reprezentat doar“o etapă nouă în procesul de creare a unei
uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”(art.A -T.Ms).
Tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor privind
modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o
eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se prevedea posibilitatea
instaurării unei politici de apărare europeană comună, aşa cum rezulta din art. J.4.
Probleme importante au apărut şi în legătură cu procesul de extindere a Uniunii
Europene, prin creşterea numărului statelor membre, precum şi privind relaţiile cu alte
organizaţii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia, Africa).

A. Noua arhitectură comunitară instituită prin dispoziţiile tratatului

În concepţia tratatului, Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină pe trei
piloni:
- Comunităţile (primul pilon);
- Politica externă şi de securitate comună – PESC - (al doilea pilon);
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne – JAI- (al treilea pilon).
Această structură este diferită şi evoluată faţă de structura instaurată prin Actul Unic
European, care cuprinde doar două componente:
- comunităţile;
- cooperarea politică.
Prin Tratatul de la Maastrcht, structura Uniunii a devenit mai unitară având în vedere
faptul că cei trei piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul ce constituie Uniunea. Dispoziţiile
comune cuprinse în primul titlu al tratatului prezintă o importanţă deosebită, având rolul de a

10
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), semnat la 7.2.1992; intrat în vigoare la 1.11.1993 (JO C
191 din 29.7.1992).

5
descrie Uniunea Europeană, introducând un ansamblu de elemente comune celor trei piloni ai
acesteia.
 Analizarea celor trei piloni comunitari
a) Tratatul de la Maastricht reprezintă modificarea cea mai profundă a Tratatului de la
Roma, dând expresie primului pilon pe care se sprijină Uniunea – şi anume Noua Comunitate
Europeană. Cu privire la aceasta, tratatul cuprinde reglementări detaliate privind:
- definirea principiului subsidiarităţii în exercitarea competenţelor comunităţii;
- introducerea și definirea ”cetăţeniei UE” (care nu înlocuiește cetățenia națională, ci se
adaugă acesteia, aducțnd un plus de prerogative și protecție diplomatică.;
- noile competenţe conferite comunităţii în domeniile: cultură, sănătate publică,
protecţia consumatorilor, educaţie, formare profesională şi tineret.
- întărirea unor competenţe anterioare: mediu, cercetare, politică socială;
- realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
 Componenţa primului pilon privind Comunităţile Europene CE:- uniunea vamală şi
piaţa internă;- politica agricolă;- politica structurală;- politica comercială.
Dispoziţii noi sau modificate privind:- cetăţenia Uniunii;- educaţia şi cultura;- reţelele
transeuropene;- protecţia consumatorilor; - sănătatea;- cercetarea şi mediul;- politica socială;

b) Cel de al doilea pilon al Tratatului instituie o politică externă şi de securitate comună

(PESC) reglementată prin dispoziţiile cuprinse în Titlul V (art. J1 – J11).
Dispoziţiile referitoare la acest pilon comunitar se referă la:
- obiectivele PESC şi metodele sale;
- domeniile în care se instituie “poziţii comune” precum şi pe cele care fac obiectul unor
“acţiuni comune” mai constrângătoare;
- reprezentarea externă a UE;
- procedurile şi competenţele în domeniul reprezentării externe a UE
Includerea în Tratat a unor dispoziţii privind problemele de securitate şi apărare
reprezintă o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht faţă de reglementările anterioare.
 Componenţa celui de-al doilea pilon privind PESC:
- Politica externă- cooperare, poziţii şi acţiuni comune;- menţinerea păcii;- drepturile
omului;- democraţie;- ajutor acordat ţărilor terţe.
- Politica de securitate- aspecte privind securitatea UE (cu sprijinul UEO);- dezarmare;-
aspectele financiare ale apărării;- cadrul european de securitate (pe termen lung).
c) Al treilea pilon al UE reglementat prin dispoziţiile cuprinse în Titlul VI (art. K-K8)
instituie cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
În legătură cu acest domeniu Tratatul cuprinde dispoziţii privind:
- procedurile de cooperarea interguvernamentală “întărite” faţă de practicile ineficiente
de până atunci;
- problema vizelor la care resortisanţii ţărilor terţe pot fi supuşi la intrarea în comunităţi;
- obiectivele avute în vedere de UE în acest domeniu;
- regulile generale ale cooperării interguvernamentale în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne;
- mijloacele juridice şi procedurile de realizare a acestor cooperări.
Componenţa celui de-al treilea pilon privind cooperarae în materie de justiţie şiafaceri
interne- cooperare judiciară în materie civilă şi penală;- cooperare poliţienească;- combaterea
rasismului şi a xenofobiei;- combaterea traficului de droguri;- combaterea traficului de arme;-
combaterea criminalităţii organizate;- combaterea terorismului;- combaterea infracţiunilor
împotriva minorilor şi a traficului de persoane.

6
 B. Caracteristicile esenţiale ale Uniunii sunt precizate prin dispoz. art. A al tratatului,
conform cărora:
- tratatul marchează o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de
cetăţean.
- Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene completate cu politicile şi formele de
cooperare instaurate de tratat;
- Uniunea are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor dintre
statele membre şi dintre popoarele lor.

C. Obiectivele Uniunii Europene sunt prezentate în art. B din tratat, acestea fiind
următoarele:
- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea
unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică;
- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politică
externe şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii unionale;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

D. Sistemul instituţional unic este reglementat prin dispoz. art C, D şi E. Conform

dispoziţiilor art. C, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale,
respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar.
În art.D este prezentat Consiliul European, ca organ ce dă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale, menţionându-se componenţa
acestuia, modul de lucru şi raporturile sale cu Parlamentul european.
În art.E sunt prezentate celelalte instituţii comunitare, care împreună cu Consiliul
European dau expresie cadrului instituţional unic menţionat în art.C. Din analiza coroborată a
art.C-D-E rezultă că sistemul instituţional unic este format din Consiliul European şi celelalte
instituţii comunitare.
Importanţa cadrului instituţional unic este pusă în valoare prin dispoziţiilor alin.2-art.C,
conform căruia Uniunea veghează în special la coerenţa de ansamblu a acţiunii sale externe în
cadrul politicilor sale de relaţii externe, securitate, economie şi dezvoltare. Consiliul şi
Comisia poartă răspunderea pentru asigurarea acestei coerenţe. Ele asigură fiecare, conform
competenţelor care le revin, realizarea acestor politici.

E. Principiile pe care se întemeiază Uniunea sunt prezentate în art - F- din dispoziţiile

comune. Astfel:
- Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de
guvernământ sunt bazate pe principii democratice.
- Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, semnată la 4
noiembrie 1950 şi astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale comune statelor membre

7
ca principii generale ale dreptului comunitar.Aşa cum s-a arătat, titlurile II, III, IV din Tratat
cuprind dispoziţii pentru modificarea tratatelor constitutive a celor trei comunităţi.
- Adoptarea ”criteriilor de convergență”- privind adoptarea monedei unice – Euro.
Criteriile de convergență sunt definite ca acele condiții pe care trebuie să le îndeplinească
statele care doresc să adopte moneda unică, fiind un set de cinci indicatori economici și
juridici meniți să asigure convergența economică între țările interesate din afara zonei euro și
statele membre din zona euro. Între criterii se numără stabilitatea prețurilor, finanțe publice
solide și sustenabile, rata dobânzilor pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb.

F. Dispoziţiile finale cuprinse în Titlul VII al Tratatului (art. L-S) au importanţa de a

prezenta caracterul unitar al Uniunii, bazată pe tratate şi piloni diferiţi. Astfel pentru întreg
ansamblul UE este prevăzută o procedură de revizuire unică (art. N) precum şi o procedură
unică de aderare (art. Q).
Tratatul asupra UE a reprezentat un salt fundamental în construcţia europeană, dând
expresie unor progrese remarcabile la nivel comunitar.

5. Tratatul de la Amsterdam
A. Adoptarea tratatului
In procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam11 a
reprezentat un moment important, care aduce elemente noi în reforma instituţiilor comunitare
şi în adâncirea integrării, din perspectiva extinderii Uniunii prin primirea de noi state, în
special din centrul şi estul Europei.

B. Principalele dispoziţii ale tratatului

Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni deosebit de
importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare,
dintre care menţionăm:12
- o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de integrare a noilor
state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare;
- posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la
propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre şi cu avizul Parlamentului european
să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav şi persistent
drepturile omului;
- creşterea competenţelor Uniunii în unele domenii (ex. protecţia mediului
înconjurător);
- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în sensul că ultima o
completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;
- precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în perspectiva extinderii
Uniunii (maxim 700 de parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi regimul
vamal (o parte din domeniul JAI a fost transferată din pilonul III în pilonul I – respectiv,
dispoziţiile privind politica de vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a

11
Textul tratatului a fost redactat la reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, fiind semnat la 2 octombrie
1997 de Consiliu, în compunerea miniştrilor de externe ai statelor membre. După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1
mai 1999.JO C 340 din 10.11.1997
12
Pentru detalii: Victor Duculescu – “Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”, în “Analele
Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, 1998, pag 7-12.

8
persoanelor. În mod general, cooperarea judiciară în materie civilă şi cooperarea
administrativă au trecut în pilonul I, pilonul III cuprinzând doar cooperarea poliţiilor şi
cooperarea judiciară în domeniul penal) ;
- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă;
- afirmarea principiului flexibilităţii în exercitarea competenţelor comunitare.
Tratatul de la Amsterdam a reprezintat o nouă etapă în procesul complex de integrare
europeană.

6. Tratatul de la Nisa
Un alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a Uniunii Europene
l-a constritui reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din decembrie 200013.
Dispoziţiile tratatului au vizat modificări instituţionale, însă şi aprofundarea domeniilor
de competenţă comunitară.
A. Analiza structurală a tratatului
Tratatul este structurat pe două părţi cuprinzând 13 articole, fiind precedat de un
Preambul şi finalizat cu 4 protocoale şi un Act final care cuprinde două categorii de declaraţii.
Partea I, structurată pe 6 articole, cuprinde „Modificări de fond”, cu privire la Tratatele
UE (art 1), CE (art 2), CEEA (art.3 ), CECA (art. 4), precum şi cu privire la Protocolul
privind statutele SEBC şi BCE (art. 5) şi la Protocolul privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor Europene (art. 6).
Partea a II-a cuprinde dispoziţii tranzitorii şi finale (art.7-13).
Actul final include un număr de 24 de declaraţii adoptate de către conferinăţă, precum şi
un număr de 4 declaraţii de care conferinţa a luat notă.
B. Sub aspect instituţional, dispoziţiile tratatului au avut în vedere următoarele:
- Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al
doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să
nu depăşească 27 de membri;
- Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a
voturilor de la 3 la 29. Romîniei i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o
poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
- Extinderea, în unele domenii, a votului cu majoritate calificată în locul unanimităţii,
măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului
statelor membre.
- Componenţa Parlamentului european, limitată la 732 de membri, spre deosebire de
numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea loc şi o
redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor
mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
- Reorganizarea Curţii de Conturi, prin crearea unei camere în cadrul ei şi o mai bună
cooperare cu instituţiile similare din statele membre.
C. Sub aspectul domeniilor competenţei comunitare, dispoziţiile tratatului au vizat:
- Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de la
Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de

13
Negocierile au fost concretizate într-un proiect de tratat, semnat la 25 februarie la Nisa. Tratatul a intrat în vigoare la 1
februarie 2003(JO C 80 din 10.3.2001).

9
 a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa s-a vizat facilitarea acestei
cooperări intensificate.
- Dezvoltarea unor prevederi privind libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor,
precum şi privind acordarea vizelor.

7. Tratatul de la Lisabona

Consiliul European reunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou tratat
care să înlocuiască textul Constituţiei respinse prin referendumul din Franța și Olanda14.
Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană, a fost semnat la
13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia15.
A. Analiza structurală a Tratatului
Tratatul de la Lisabona cuprinde modificările operate asupra celor două tratate de bază
ale Uniunii Europene, respectiv asupra Tratatului privind Uniunea Europeană şi asupra
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, fiind completat cu o serie de protocoale şi
declaraţii anexate tratatelor.
 Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) cuprinde 55 de articole, structurate pe 6
titluri, precedate de un preambul. Dispoziţiile tratatului se referă la aspecte privind:
- principiile democratice;
- instituţiile;
- formele de cooperare consolidată;
- acţiunea externă a Uniunii şi politica externă şi de securitate comună;
 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde 358 de articole
structurate pe 7 părţi, după cum urmează:
- Partea I - Principiile;
- Partea a II-a - Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii;
- Partea a III-a Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii;
- Partea a IV-a -Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări;
- Partea a V-a - Acţiunea externă a Uniunii;
- Partea a VI-a - Dispoziţii instituţionale şi financiare;
- Partea a VII-a - Dispoziţii generale şi finale.
 Tratatul de la Lisabona este completat cu 36 de protocoale anexă, care se referă la
aspecte inportante privind funcţionare Uniunii Europene, ca de exemplu:
- rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană;
- aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
- statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Băncii Centrale Europene;
- stabilirea sediilor instituţiilor Uniunii Europene;
- privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene;
- aderarea Uniunii Europene la CEDO;
- criteriile de convergenţă în cadrul UEM;
- procedura aplicabilă deficitelor excesive;
- poziţia anumitor state privind anumite domenii specifice Uniunii;
14
Tratatul instituind Constituţia Europeană (semnat pe 29 octombrie 2004 la Roma,) a fost conceput ca un act constitutiv al
unei organizaţii internaţionale – Uniunea Europeană – fiind considerat actul fundamental de legitimare a existenţei şi
funcţionării unei asociaţii de state care depăşesc forma clasică de organizare a statelor reunite, dar şi al organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale. După eşecul întregistrat în Franţa şi Olanda cu privire la ratificatea tratatului, statele
membre au renunţat la încercarea de a găsi o soluţie pentru intrarea acestuia în vigoare şi au adoptat un nou Tratat de
reformă - Tratatul de la Lisabona.
15
Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. (JO C 306 din 17.12.2007)

10
 - acquis-ul schengen integrat Uniunii Europene.
 De asemenea, Tratatul mai cuprinde şi 65 de declaraţii anexă, grupate pe trei
categorii, după cum urmează:
a) Declaraţiile cu privire la dispoziţiile tratatelor (cele mai numeroase – în număr de
33), dintre care exemplificăm:
- Declaraţia cu privire la Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
- Declaraţia cu privire la componenţa Parlamentului European;
- Declaraţia cu privire la supremaţie;
- Declaraţia cu privire la delimitarea competenţelor;
- Declaraţia cu privire la protecţia datelor cu caracter personal în domeniul cooperării
judiciare în materie penală şi al cooperării poliţieneşti.
b) Declaraţiile cu privire la protocoalele anexate tratatelor;
c) Declaraţiile statelor membre.
 În final, tratatul cuprinde şi un tabel de corespondenţă privind numerotarea
articolelor Tratatului privind Uniunea Europeană şi al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene.
B. Modificări instituţionale
Principalele modificări instituţionale intervenite prin Tratatul de la Lisabona se referă la
următoarele aspecte:
- Înfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Uniunii Europene
Conform dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană va avea un
preşedinte. Preşedintele Uniunii Europene va fi Preşedintele Consiliului, doar că va fi aleasă o
anumită persoană, care va deţine această funcţie timp de 30 de luni. Această persoană va fi o
personalitate politică marcantă, ales în unanimitate de prim-miniţtrii şi de preşedinţii statelor
membre. Vechiul sistem de preşedinţie rotativă a Consiliului se schimbă. Noul tratat prevede
o nouă formă de exercitare a preşedinţiei, compusă din trei state care vor prezida împreună
reuniunile Consiliului.
-Redimensionarea numărului membrilor Comisiei Europene
Tratatul dispune micşorarea numărului de comisari. Astfel, din 2014, numărul
comisarilor se va reduce la două treimi din numărul statelor membre, cu o regulă de rotaţie
corespunzatoare. Noul sistem presupune că pentru o perioadă de 5 ani (pe mandatul Comisiei
Europene) într-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru nu va fi reprezentat în Comisie.
- Reditribuirea numărului de locuri din Parlamentul European
Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European conform unei
formule proporţionale -„proportionalitate regresivă”, adică un parlamentar dintr-o ţară cu o
populaţie mai mare va reprezenta mai mulţi oameni decât un parlamentar dintr-un stat cu o
populaţie mai mică.
. Niciun stat membru nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai puţin de şase.
Numărul maxim de deputaţi europeni va fi 750. Parlamentul European va avea puteri
legislative sporite în domeniul adoptării bugetului şi a aprobării acordurilor internaţionale.
- Înfiinţarea funcţiei de Inalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe
şi politica de securitate
În urma negocierilor dintre statele membre a fost înfiinţată funcţia de „Inalt
Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate”. Tratatul
de la Lisabona prevede că “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce
priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe.
- Investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică
Una dintre cele mai importante reglementări ale Tratatului de la Lisabona constă în
faptul că Uniunea Europeană este investită cu personalitate juridică.
- Introducerea clauzei de retragere voluntară a statelor membre

11
 Orice stat poate să hotărască cu privire la posibilitatea de retragere voluntară din
Uniunea Europeană Deşi exista un precedent în care un teritoriu a încetat să mai facă parte din
Comunitatea Europeană (Groenlanda în 1985), până în prezent nu exista nicio dispoziţie
legală care să stabilească posibilitatea de retragere voluntară din Uniune. Uniune.
C. Modificări legislative
- Implicarea parlamentelor naţionale în procedura legislativă
Tratatul de la Lisabona acordă parlamentelor naţionale un rol mai mare în adoptarea
deciziilor europene. Instituţiile Uniunii Europene vor avea obligaţia să notifice parlamentelor
naţionale toate propunerile legislative facute la nivel european, acestea putând să formuleze
contestaţii la proiectele legislative.
- Instituirea procedurii legislative ordinare prin care urmează să fie adoptate
majoritatea reglementărilo derivate ale Uniunii Europene, procedură care înlocuieşte vechea
procedură a codeciziei.
- Redistribuirea numărului de voturi în Consiliu
Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor membre în
consiliu, care va fi realizată in mai multe faze în perioada 2014 – 2017. Tratatul introduce un
nou sistem de vot în Consiliu. O reglementare comunitară va fi adoptată dacă 55% din statele
membre (15 din 27) votează în favoarea ei sau dacă statele care votează în favoarea ei
formează 65% din populaţia UE. În prezent statele membre beneficiază fiecare de un anumit
număr de voturi în Consiliu, în cuantum direct proporţional cu numărul de cetăţeni. Astfel, o
decizie este aprobată dacă 255 din 345 de voturi sunt voturi favorabile adoptării reglementării
vizate.
- Introducerea dreptului de iniţiativă legislativă a cetăţenilor
Tratatul conferă iniţiativă legislativă cetăţenilor europeni, dacă propunerea este
susţinută de un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre.
- Obligativitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului
Tratatul de la Lisabona conferă obligativitate Cartei Europene a Drepturilor
Fundamentale, aceasta fiind inclusă într-o anexă a tratatului şi deschide oportunitatea pentru
Uniunea Europeana de a adera la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Tratatul introduce un nou drept pentru cetăţenii europeni – dreptul de iniţiativă
legislativă, conform căruia o petiţie cu 1 milion de semnături din mai multe state membre
poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o iniţiativă legislativă.
-Delimitarea competenţelor comunitare
Tratatul identifică trei categorii de competenţe ale Uniunii Europene:
- Competenţe exclusive, transferate în exclusivitate către Uniune;
- Competenţe partajate între Uniune şi statele membre;
- Competenţe de sprijinire şi coordonare a acţiunii statelor membre.
Construcţia Uniunii Europene reprezintă un exemplu inedit pe plan internaţional,
exprimând idealul statelor de a-şi crea un viitor comun, menţinut prin norme şi proceduri
reunite în „acquis-ul communautaire”.

8. Cartea Albă privind viitorul Europei

În 2017, în an aniversar, sărbătorind 60 de ani, de când cele șase state membre

fondatoare au convenit asupra Tratatelor de la Roma, Uniunea Europeană trebuie să răspundă
unor provocări atât de natură internă, cât și de natură internațională.
Pe măsura evoluției Uniunii Europene, s-au acumulat și o serie de tensiuni și
disfuncționalități, generate fie de diferențele economice, sociale, culturale, politice, dintre
statele membre, fie de provocări de natură externă.

12
 Pe plan intern, Uniunea se confruntă cu probleme de natură economică, precum și cu
unele tendințe de fărâmițare, exprimate de unele state membre (ex: Brexit – Marea Britanie,
declararea independenței de către Catalonia și desprinderea de Spania).
Pe plan internațional, Uniunea Europeană trebuie să găsească soluții pentru menținerea
securității și pentru menținerea păcii regionale.
În acest context, Comisia Europeană a prezentat ”Cartea Albă privind viitorul Europei –
Reflecții și scenarii pentru UE -27 până în 2025”16
În Introducere se precizează Uniunea s-a construit pe fondul crizelor și al debuturilor
false, pentru care a găsit soluții și a reușit să își croiască o evoluție ascendentă. Situația
actuală nu trebuie să limiteze viitorul Europei. Uniunea Europeană trebuie să găsească
soluțiile pentru a depăși provocările cu care se confruntă în prezent.
Europa are resursele necesare, bazându-se pe realizările ei istorice: găzduiește cea mai
mare piață unică din lume și deține a doua cea mai utilizată monedă. Este cea mai mare putere
comercială și cel mai mare donator de ajutor umanitar și pentru dezvoltare. Grație, în parte,
programului „Orizont 2020”, cel mai mare program de cercetare multinațional, Europa se află
în avangarda inovării. Diplomația sa are o pondere efectivă și contribuie la menținerea
siguranței și sustenabilității planetei.17
Cartea Albă avansează cinci scenarii care vor contribui la orientarea dezbaterii privind
viitorul Europei. Fiecare scenariu are la bază premisa că cele 27 de state membre avansează
împreună, ca o Uniune.
Uniunea Europeană, reunind cele 27 state membre, va decide în comun asupra
combinației de caracteristici preluate din cele cinci scenarii pe care o consideră cea mai în
măsură să o ajute să ducă proiectul comun mai departe, în interesul cetățenilor europeni.
Scenariul 1: Continuând pe același drum
Conform acestui scenariu, Uniunea își menține parcursul inițial și se axează pe
realizarea agendei comune de reforme, în spiritul orientărilor intitulate „Un nou început
pentru Europa” prezentate de Comisie în 2014 și al Declarației de la Bratislava, convenită de
toate cele 27 de state membre în 2016.
Scenariul 2: Accent exclusiv pe piața unică
Acest scenariu presupune concentrarea acțiunii comune pe elementele cheie ale
Pieței Unice, în detrimentul celorlalte politici, întrucât numărul domeniilor de politică în care
cele 27 de state membre nu sunt în măsură să ajungă la o poziție comună este tot mai mare.
Scenariul 3: Cei care doresc mai mult realizează mai mult
Conform acestui scenariu, Uniunea își desfășoară activitatea ca și până acum, dar
permite statelor membre care își doresc mai mult împreună, separat de celelalte, să realizeze
anumite obiective în anumite domenii cum ar fi apărarea, securitatea internă sau chestiunile
sociale. Se formează una sau mai multe „coaliții ale celor care doresc să realizeze mai mult”.
Scenariul 4: Mai puțin, dar mai eficient
În acest scenariu, Uniunea Europeană se concentrează pe rezultate mai multe și mai
rapide în anumite domenii de politică, acționând în același timp mai puțin în cele în care nu
există percepția că ar avea o valoare adăugată. Atenția și resursele limitate sunt concentrate
asupra câtorva domenii de politică.
Scenariul 5: Mult mai mult, împreună
Statele membre decid să pună în comun mai multe competențe, resurse și puteri
decizionale în toate domeniile. Deciziile se iau mai rapid la nivel european și sunt puse în
aplicare în timp scurt. Cooperarea între toate statele membre este aprofundată mai mult ca
niciodată în toate domeniile.
Calea de urmat
16
COM(2017) 2025 din 1 martie 2017
17
https://ec.europa.eu/commission/sites/beta-political/files/cartea_alba_privind_viitorul_europei_ro.pdf, p.8.

13
 Indiferent care dintre scenariile prezentate în această carte albă va fi cel mai
apropiat de realitate, aceste valori și aspirații îi vor lega în continuare pe europeni. UE este un
proiect unic în care prioritățile interne au fost corelate și suveranitatea a fost pusă în comun în
mod voluntar pentru a servi mai bine interesele naționale și colective.
Europa unită reprezintă garanția realizării efective a drepturilor fundamentale ale omului,
garanția securității reale pentru toți cetățenii, a bunăstării generale.
De aceea, toate statele membre trebuie să depună eforturi pentru restabilirea încrederii,
obținerea consensului și crearea unui sentiment de apartenență unională.

EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE SUB ASPECT CANTITATIV,

PRIN CREŞTEREA NUMĂRULUI STATELOR MEMBRE

1. Succesiunea etapelor de extindere18

A. Primul val al extinderii comunitare (de la şase la nouă)
 La 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei,
Irlandei, Marii Britanii (şi Norvegiei), iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul
de aderare a acestor state.
În Norvegia se obţine un rezultat negativ la referendumul naţional, astfel încât această ţară
renunţă la aderare.
Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârşitul
anului 1977, după expirarea perioadei de tranziţie19. Marea Britanie a solicitat însă renegocierea
aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în
1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un rezultat pozitiv.
După aderarea acestor state s-a ajuns la existenţa a nouă state membre ale Comunităţilor
Europene.

B. Al doilea val al extinderii comunitare(de la nouă la doisprezece)

 Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea şi
comunităţi existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar
intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.
 Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost
semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.
După aceste aderări, componenţa Comunităţilor Europene s-a extins la douăsprezece state
membre.

C. Al treilea val al extinderii comunitare (de la doisprezece la cincisprezece)

18
Tabel privind extinderile Uniunii Europene
1951 Franța, Germania,Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg 6 state
1973 Danemarca, Irlanda, Marea Britanie De la 6 la 9
1981 Grecia De la 9 la 10
1986 Spania, Portugalia De la 10 la 12
1995 Austria, Suedia, Finlanda De la 12 la 15
2004 Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, De la 15 la 25
Malta, Cipru
2007 România, Bulgaria De la 25 la 27
2013 Croația 28 state

19
Louis Cartou, op. cit. pag. 55

14
 Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au fost depuse în
continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989),
Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992),
Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusă în Comunităţile
europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar
pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a
încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu
înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară etc.) s-a acordat o perioadă de
tranziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie20.
 Cererile Austriei, Finlandei, Suediei şi Norvegiei au fost negociate în anul 1994, iar la 4
mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi
îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. În Austria, prin referendumul organizat în
12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile europene. Următoarele trei
referendumuri s-au desfăşurat în lunile octombrie şi noiembrie 1994.
Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea. Relaţiile dintre Norvegia şi Uniunea
Europeană se desfăşoară în prezent pe două coordonate: politic şi economic. Din punct de vedere
politic, Norvegia colaborează cu Uniunea Europeană, aceasta fiind stat membru al Spaţiului
Schengen. Din punct de vedere economic, Norvegia are acces la piaţa unică europeană, în urma
semnării cu Uniunea Europeană a Acordului privind Spaţiul Economic European (1994).
De la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană a avut în componenţă cincisprezece state
membre.

D. Al patrulea val al extinderii (de la cincisprezece la douăzeci şi şapte)

Ulterior, au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state:
Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie
1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995),
Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).
Cu privire la aceste cereri de aderare, Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000 -
Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care erau făcute recomandări cu privire la
fiecare cerere de aderare în parte.
Consiliul european de la Luxemburg din 12 dec.1997 a decis lansarea procesului de
aderare a celor 10 state, la care se adăuga şi Cipru.
La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia,
Letonia, Lituania, Slovecia, Slovenia, Malta şi Cipru, Uniunea totalizând 25 membri.
Deşi aderarea României şi Bulgariei a fost amânată până în anul 2007, totuşi, aderarea
acestor state face parte din acelaşi val de extindere comunitară.
De la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii Europene şi România şi Bulgaria.
Uniunea totalizând 27 de membri. Acest val al extinderii comunitare a fost cel mai semnificativ
din evoluţia comunitară, însă nu şi ultimul, porţile Uniunii Europene fiind deschise şi altor ţări
care împărtăşesc aceleaşi idealuri cu statele membre ale Uniunii.

E. Aderarea Croaţiei
- Croaţia a depus cererea de aderare la 21 februarie 2003, primind statutul de ţară candidată
la reuniunea Consiliului European din iunie 2004.

20
A se vedea în acest sens şi Penelope Kent, European Community Law, The Maud E. Handbook Series, 1992, pag. 6

15
 În decembrie 2011, Uniunea a semnat tratatul de aderare cu Croaţia, care va deveni,
începând cu 1 iulie 2013, al 28-lea stat membru al Uniunii Europene.

F. Perspectivele extinderii Uniunii Europene

- Turcia a depus cererea de aderare la 14 aprilie 1987, fiindu-i recunoscut statutul de ţară
candidată în decembrie 1999, cu ocazia Consiliului European de la Helsinki. Negocierile cu
Turcia au început la 3 octombrie 2005, în cadrul reuniunii Consiliului Afaceri Generale de la
Luxemburg.
- Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a depus cererea de aderare la 22 martie 2004.
Consiliul European i-a acordat statutul de ţară candidată la reuniunea din decembrie 2005. În
octombrie 2009, Comisia a recomandat demararea negocierilor cu această ţară.
- Islanda a depus cererea de aderare la 16 iulie 2009 şi a primit statutul de ţară candidată în
iunie 2010, negocierile fiind deschise oficial în iulie 2010.
- Muntenegru a depus cererea de aderare la 15 decembrie 2008 şi a primit statutul de ţară
candidată la reuniunea Consiliului European din decembrie 2010. Cu toate acestea, negocierile
vor demara numai după îndeplinirea, la un nivel satisfăcător, a unui set de condiţii politice.
- Albania, cât şi Serbia şi-au depus cererea de aderare la UE în anul 2009.

G. Retragerea Marii Britanii

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au adoptat printr-un referendum în data
de 23 iunie 2016 ieșirea din Uniunea Europeană (.Brexit: Din engl - Britain + exit (ieșire).
În acest context, atât în Scoţia, cât şi în Irlanda de Nord s-au intensificat preocupările
pentru organizarea unor referendumuri în scopul obţinerii independenţei faţă de Marea Britanie.
Nota de plata a Marii Britanii către Uniunea Europeană se ridica la 50 de miliarde de lire
sterline. Uniunea Europeana va da in judecata Mare Britanie la Curtea Europeana de Justitie,
daca Regatul Unit va incerca sa evite achitarea "notei de plata" pentru Brexit.
Guvernul englez vrea să negocieze un „acord de liber-schimb amplu, precum şi un acord
vamal amplu care să lase Marea Britanie în aceeaşi poziţie în care este acum, dar să-i permită să
încheie şi alte acorduri comerciale în afara Uniunii Europene fără aprobarea acesteia.

2. Procedura aderării la Comunităţi/Uniunea Europeană

Tratatele de constituire a comunităţilor europene au fost concepute ca tratate deschise,
membrii fondatori având în vedere posibilitatea extinderii comunităţilor prin primirea de noi
membri.
Condiţiile şi procedura de aderare la Uniunea Europeană sunt stabilite în prezent prin
dispoz. art.49 TUE (după modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona), conform cărora,
„orice stat european care respectă valorile prevăzute la art.2 şi care se angajează să le
promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele
naţionale sunt informate cu privire la această cerere.Statul solicitant adresează cererea sa
Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care este constituit.
Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac
obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de
către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale.”
Condiții
Pentru aderarea la Uniunea Europeană trebuie îndeplinite un ansamblu de condiţii
cunoscute sub sintagma „Criteriile de la Copenhaga”, adoptate de Consiliul European de la
Copenhaga din decembrie 1993 ce pot fi clasificate în trei categorii:

16
 a) condiţii cu caracter politic, care includ: calitatea de „stat” a solicitantului şi respectarea
drepturilor fundamentale ale omului şi a principiilor democratice;
b) condiţii cu caracter economic, care se referă la un anumit standard de dezvoltare
economică a statului solicitant, care să-i permită să participe la schimbul liber de valori
comunitare;
c) condiţii cu caracter juridic, care se referă la aplicarea directă şi prioritară a dreptului
comunitar în ordinea juridică naţională;
*
 Condiţiile cu caracter politic rezultă din interpretarea dispoz.art.49 TUE coroborate cu
dispoz.art.2 TUE, acestea fiind următoarele:
- calitatea de “stat”, respectiv de a îndeplini condiţiile cerute de dreptul internaţional
public pentru a fi considerat ca subiect de drept pe plan internaţional. Această calitate trebuie să
fie recunoscută de către toate statele membre ale Uniunii Europene.
- calitatea de stat european, condiţie bazată exclusiv pe criterii geografice21.
- instituţii stabile care să garanteze statul de drept, democraţia, respectarea principiilor
democratice şi a drepturilor omului.
Constituind un principiu de bază al organizării şi funcţionării Comunităţilor europene şi al
Uniunii Europene, respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului reprezintă un
criteriu de bază pentru primirea unui stat în cadrul acesteia22.
 Condiţiile cu caracter economic presupun pregătirea prealabilă a statului solicitant în
vederea atingerii unui anumit standard economic care să-i permită să participe la circuitul
economic al Uniunii Europene. În acest sens, statul candidat trebuie să aibă o economie de piaţă
funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale pe piaţa Uiniunii. Chiar dacă
aceste condiţii nu sunt reglementate în mod expres prin textul tratatelor constitutive, ele
reprezintă obiective importante urmărite în procesul de negociere a acquis-ului comunitar.
În vederea îndeplinirii acestor condiţii, Uniunea Europeană a creat un mecanism financiar
de sprijinire economică a statelor candidate, denumite instrumente financiare de pre-aderare.
Acestea sunt: PHARE, SAPARD şi ISPA. În prezent aceste instrumente financiare au fost
incluse într-un instrument unic – Instrumentul de asistenţă pentru pre-aderare (IPA).
În vederea extinderii Uniunii Europene şi sprijinirea noilor state candidate pentru aderare,
Comunitatea Europeană a decis să acorde asistenţă financiară anuală ţărilor candidate din Europa
Centrală şi de Est prin intermediul a trei instrumente financiare:
- programul PHARE (Regulamentul Consiliului 3906/89);
- programul ISPA (Regulamentul Consiliului 1267/99);
- programul SAPARD (Regulamentul Consiliului 1268/99).
Asistenţa oferită prin fiecare dintre aceste instrumente a fost coordonată în conformitate cu
dispoziţiile Regulamentului Consiliului 1266/99.
- Programul ISPA (Regulamentul Consiliului 1267/99) înlocuiește în prezent fondurile
anterioare de preaderare

 Condiţiile cu caracter juridic, nesancţionate prin textul tratelor, se referă la raportul

dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, care are la bază două principii, respectiv principiul
aplicabilităţii directe a dreptului comunitar şi principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de
dreptul intern.
Aceste principii au fost deduse din practica Curţii de Justiţie şi impun statelor candidate să
accepte în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de instituire a Comunităţilor,
21
Pentru neîndeplinirea acestei condiţii, candidatura Marocului, depusă în 1985 a fost respinsă de către Consiliu în 1987.
22
Este cazul Greciei care, deşi asociată Comunităţilor din 1961, în perioada dictaturii (1967-1974) nu a fost primită. Aceasta
s-a realizat în 1981, după reinstaurarea democraţiei.

17
precum şi a principiilor generale şi a dreptului derivat. Aceasta presupune că nu sunt admise
derogări de la această ordine juridică23.
Cu privire la supremaţia dreptului Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona conţine o
declaraţie anexă care face trimitere tot la jurisprudenţa comunitară ca temei a invocării acestui
principiu.
În procesul de negociere statul candidat trebuie să dovedească că are capacitatea de a-şi
asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de stat membru, precum şi adeziunea faţă de obiectivele
economice, monetare şi politice ale Uniunii.

Fazele procedurii de aderare

Aderarea la Uniunea Europeană cuprinde două faze:
A. Faza de preaderare - Etape
a) Cererea
Un stat care doreşte să adere la Uniunea Europeană înaintează o cerere Consiliului, iar
acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini
criteriile de la Copenhaga.
b) Negocierea
Dacă avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de
negociere.
B. Faza cu caracter internaţional
Faza cu caracter internaţional presupune încheierea câte unui acord de aderare între statul
care solicită aderarea şi fiecare stat membru în parte, care trebuie să fie ratificate de către toate
statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu reglementările lor constituţionale.
Intrarea în vigoare a acestor acorduri constituie momentul în care statul respectiv devine membru
al Uniunii Europene.
3. Încetarea calităţii de membru
A. Retragerea voluntară
Nici tratatele iniţiale, nici Tratul instituind Uniunea Europeană nu au cuprins dispoziţii
exprese privind posibilitatea retragerii voluntare a statelor membre din Comunităţile
Europene/Uniunea Europeană.. Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest domeniu este
considerată ca fiind intenţionată, în scopul de a sublinia caracterul deosebit de important al
acordului de aderare la aceste organizaţii internaţionale24.
Totuşi, teoretic a existat posibilitatea de încetare a calităţii de membru prin două
modalităţi: retragerea voluntară şi excluderea.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, în lipsa unor dispoziţii exprese, ar putut fi
aplicabile reglementările generale, de drept internaţional, respectiv art. 54 din Convenţia de la
Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau retragerea nu sunt
posibile decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute în intenţia părţilor sau dacă se pot

23
Unele derogări pentru Marea Britanie (politica socială), Danemarca (politica de apărare), Irlanda (interzicerea avorturilor
prin Constituţie) care au fost prevăzute cu ocazia adoptării Tratatului de la Maastricht sunt considerate ca neaducând atingere
principiului acceptării generale a realizărilor comunitare.
24
Philippe Manin, op. cit. pag. 58

18
deduce din natura tratatului, exprimându-se însă şi opinia că aceste două situaţii nu pot fi aplicate
în cadrul tratatelor comunitare25.
Tratatul de la Maastricht recunoaşte şi respectă identitatea naţională a statelor membre, iar
atunci când apare o neconcordanţă fundamentală între scopurile Uniunii Europene şi cele ale
unui stat membru, în baza respectării acestei identităţi naţionale, statul respectiv se poate
retrage, sens în care este ilustrativ cazul Marii Britanii,care în 1974 a solicitat o renegociere a
condiţiilor de aderare, ameninţând cu retragerea în caz de neacceptare a cerinţelor sale. În această
situaţie, nici unul dintre statele membre nu a ridicat problema imposibilităţii retragerii din punct
de vedere juridic.
În concluzie, s-a apreciat că orice stat membru poate hotărî să se retragă din Uniune,
potrivit dispoziţiilor lor constituţionale.
B. Excluderea
Excluderea din cadrul Uniunii ar putea fi o altă modalitate ipotetică de încetare a calităţii
de membru dar care, de asemenea, nu a fost reglementată de tratatele constitutive. Din aceste
considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere juridic. Pornind de la neîntâlnirea în
practică a unor asemenea situaţii, în doctrină se apreciază că în cazul unor încălcări persistente de
către unul din statele membre a unor principii democratice şi a drepturilor fundamentale ale
omului, prin presiuni politice se poate ajunge fie la corectarea conduitei acelui stat, fie la
determinarea retragerii acestuia.
Dispoziţiile Tratatului de la Lisabona privind încetarea calităţii de membru
Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se introduce în Tratatul UE art 50, care
reglementează posibilitatea retragerii voluntare a unui stat membru din Uniunea Europeană.
Conform acestor dispoziţii, orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele
sale constituţionale, să se retragă din Uniune.
Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European. În
baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care
stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest
acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alin. 3 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu
majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de
retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificare, cu excepţia cazului în
care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge
acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru
care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European
şi ale Consiliului care privesc statul în cauză.
În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, aceasta
este supusă procedurii prevăzute la art.49 TUE.

25
Jean Boulouis, op. cit. pag. 49. Se exemplifică prin cazul Groenlandei şi San Pierre et Miquelon, cărora li s-au modificat
statutul de către Danemarca şi Franţa, dar acest fapt este apreciat ca fiind făcut prin tratatele dintre aceste două ţări şi celelalte
state membre.

19
 INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE
ȘI FUNCȚIILE EXERCITATE DE ACESTEA

I. SISTEMUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Instituţiile comunitare îşi îndeplinesc atribuţiile în cadrul unui sistem instituţional,
între ele realizându-se legături şi corelaţii atât în plan vertical, cât şi în plan orizontal.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea
acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi dezvoltând realizările
comunitare. Tratatul conferă instituţiilor misiunea comună de a contribui la evoluţia
procesului comunitar, dar procedurile de realizare a acestei misiuni sunt specifice, proprii
fiecărei instituţii.
Cadrul instituţional unic se caracterizează atât prin unitatea de acţiune a instituţiilor în
vederea realizării idealurilor comunitare, cât şi prin diversitatea procedurilor utilizate pentru
aceasta.
Tratatul de reformă de la Lisabona (TFUE) dispune că instituţiile acordă cetăţenilor şi
asociaţiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-şi face cunoscute
opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii.
Instituţiile Uniunii menţin un dialog deschis, transparent şi constant cu asociaţiile
reprezentative şi cu societatea civilă.
* Dacă acceptăm ideea structurării piramidale a instituţiilor comunitare, în vârful
acestei structuri distingem Consiliul European.
* La un prim nivel sub Consiliul European distingem cele cinci instituţii comunitare
care acţionează într-o strânsă interdependenţă, îndeplinind atribuţii specifice: Consiliul
Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Curtea
de Conturi.
* La un nivel următor vom distinge alte organe comunitare care îndeplinesc funcţii cu
caracter financiar sau tehnic, sau funcţii cu caracter consultativ.
Între nivelele structurii piramidale distingem atât relaţii pe orizontală (între organele
care fac parte din aceiaşi categorie), cât şi pe verticală (între organe aflate pe nivele diferite).
Conform art. 13 TUE, Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale
cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a
continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.
Instituţiile Uniunii sunt:
- Parlamentul European;
- Consiliul European;
- Consiliul;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană;
- Curtea de Conturi.
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile
cooperează unele cu altele în mod loial.

Consiliul European
Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene
Membri: șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele Consiliului European,
președintele Comisiei Europene
1
Președinte: Charles Michel
Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Site: Consiliul European
Atribuții
- Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte
legislative.
- Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai joase
de cooperare interguvernamentală.
- Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele
strategice ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.
- Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul
UE, cum ar fi BCE și Comisia.
- Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii.
Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE.
- Consiliul European este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii. El se prezintă
sub formă de summituri (de obicei, trimestriale) ale liderilor statelor membre,
prezidate de un președinte permanent.
Componență
Consiliul European este alcătuit din șefii de stat sau de guvern ai țărilor UE, președintele
Consiliului European și președintele Comisiei Europene
Se reunește la convocarea președintelui său, care este ales chiar de către Consiliu pentru
un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Printre altele,
președintele are rolul de a reprezenta UE în relația cu țările din restul lumii.

Consiliul Uniunii Europene

Rol: reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează
politicile UE
Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus discuțiilor
Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni
Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Atribuții
- Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza
propunerilor înaintate de Comisia Europeană.
- Coordonează politicile țărilor UE.
- Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului
European.
- Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.
- Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.
- În cadrul Consiliului UE (cunoscut informal și sub numele de Consiliul), miniștrii din
guvernele tuturor statelor membre se reunesc pentru a discuta, pentru a modifica și
adopta acte legislative și pentru a coordona politici. Ei sunt abilitați să angajeze
guvernelor lor în îndeplinirea acțiunilor asupra cărora s-a convenit în cadrul
reuniunilor Consiliului.
- Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere
decizională al UE.
Consiliul UE nu trebuie confundat cu: Consiliul European - summit trimestrial în cadrul
căruia liderii UE se reunesc pentru a stabili direcțiile generale ale politicii europene
Componență

2
Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în 10 configurații diferite,
fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse dezbaterii. În funcție de
configurație, fiecare țară își trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat.
De exemplu, la reuniunea Consiliului pentru afaceri economice și financiare („Ecofin”)
participă miniștrii de finanțe din fiecare țară.

Comisia Uniunii Europene

Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora
și implementând politicile și bugetul Uniunii
Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE
Președinte: Ursula von der Leyen
Înființare: 1958
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Ce face Comisia?
- Propune noi acte legislative
- Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le
înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului:
- Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
- Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.
- Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.
- Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
- Garantează respectarea legislației UE
- Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația
UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre.
- Reprezintă UE pe scena internațională
- Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în
special în domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.
- Negociază acorduri internaționale în numele UE.
- Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere
politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu
punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE.
Componență
Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 27 de comisari (câte unul din
fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei. Acesta decide de ce
domeniu politic răspunde fiecare comisar.
Colegiul comisarilor este format din președinta Comisiei, opt vicepreședinți (dintre care trei
vicepreședinți executivi), Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și 18 comisari, fiecare responsabil pentru un anumit portofoliu.
Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său (avocați, economiști etc.),
repartizat pe departamente numite direcții generale (DG), fiecare dintre ele ocupându-se de un
anumit domeniu de activitate.
Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie 2024.

Parlamentul European
Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de control
Membri: 705 deputați (2019)(Romțnia =32)
Președinte: David-Maria Sassoli
Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului; în
1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg

3
Alegeri
Alegerile europene au avut loc în perioada 23-26 mai 2019.
Mai multe informații despre rezultatele alegerilor europene din 2019
Atribuții
Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales direct de cetățenii
UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc în mai 2019.
Parlamentul are trei roluri principale.
Rol legislativ
- Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei
Europene.
- Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
- Ia decizii cu privire la extinderea UE.
- Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.
Rol de control
- Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.
- Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate recurge
la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
- Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE.
- Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
- Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
- Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
- Participă la misiuni de observare a alegerilor.
Rol bugetar
- Stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.
- Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).
Componență
Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația sa, dar în
practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de
6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 705 (704 plus
președintele). Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică,
nu de naționalitate.
Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE, cât și pe plan
extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul Uniunii.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE;
garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
Membri:
- Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
- Tribunalul: câte 2 judecători din fiecare țară a UE
Înființare: 1952
Sediu: Luxemburg
Atribuții
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura că
aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele
naționale și instituțiile europene.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizații care
doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat
drepturile.

4
 Curtea de Conturi
Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la îmbunătățirea gestiunii
financiare a UE
Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE
Înființare: 1977
Sediu: Luxemburg
Atribuții
În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi apără interesele
contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea de a îmbunătăți gestionarea
bugetului UE de către Comisia Europeană și de a raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.
Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost colectate și cheltuite
corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare adăugată și dacă au fost contabilizate
corespunzător.
Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE, efectuând inclusiv controale la
fața locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei Europene), în țările membre și în țările care
primesc ajutor din partea UE.
Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei Europene și guvernelor
naționale.
Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF).

Banca Centrală Europeană

Rol: gestionează moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și trasează politica economică și
monetară
Președintă: Christine Lagarde
Membri: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din toate
statele membre
Înființare: 1998
Sediu: Frankfurt (Germania)
Atribuții
Banca Centrală Europeană (BCE) gestionează moneda euro și trasează și pune în
aplicare politica economică și monetară a UE. Scopul său principal este să mențină stabilitatea
prețurilor, sprijinind astfel creșterea economică și crearea de locuri de muncă.
Fixează rata dobânzilor la care acordă credite băncilor comerciale din zona euro, controlând
astfel masa monetară și inflația.
Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și cumpărarea și vânzarea de
valută pentru a echilibra cursurile de schimb.
Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către
autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect.
Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.
Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta
pentru stabilitatea prețurilor.

II. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA ORGANIZĂRII

ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR UE
Instituţiile comunitare sunt create şi organizate în manieră sistemică. Fiecare dintre
instituţii urmăreşte realizarea interesului pe care îl apără conlucrând în acelaşi timp cu
celelalte instituţii. Din sistemul organelor comunitare fac parte la un alt nivel şi alte organe
care pot fi considerate subsidiare sau auxiliare, ce au menirea să dea o întregire activităţii
comunitare desfăşurată de instituţii, având rol consultativ.

5
 Principiile care stau la baza repartizării competenţelor între instituţiile comunitare sunt
următoarele:
- principiul atribuirii de competenţe;
- principiul echilibrului instituţional și cooperării loiale;
- principiul autonomiei instituţionale;

1. Principiul atribuirii de competenţe

Conform acestui principiu instituţional, fiecare instituţie comunitară îţi exercită
atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în tratatele comunitare.
Aceasta presupune că instituţiile comunitare nu pot să exercite decât competenţele
care le sunt în mod expres atribuite prin tratate.
Conform principiului competenţelor de atribuire, putem concluziona că instituţiile
comunitare au competenţe limitate, fiecare dintre ele putând acţiona numai în limitele
reglementărilor legale, acest lucru fiind enunţat în tratatele comunitare1
- Art.14 TUE – competențele Consiliului;
- Art.15 TUE – competențele Consiliului European;
- Art.16 TUE- competențele Parlamentului European;
- Art.17 TUE- competențele Comisiei Europene;
- Art.19 TUE- competențele Curții de Justiție;

2. Principiul echilibrului instituţional și cooperării loiale

Principiul echilibrului instituţional cârmuieşte raporturile existente între instituţiile
comunitare, fiind conceput atât ca un principiu de separare a puterilor comunitare, dar şi de
colaborare între aceste puteri.
Principiul nu exprimă ideea că tratatele comunitare ar fi realizat o repartizare
echilibrată a puterilor între instituţii, ci reflectă faptul că interesele comunitare au determinat o
anumită organizare comunitară.
Conform principiului echilibrului instituţional, fiecare instituţie trebuie să-şi exercite
competenţele ce ia-u fost atribuite, dar să nu împiedice în nici un mod exercitarea
competenţelor ce au fost atribuite altor instituţii.
Aplicarea principiului echilibrului instituţional constituie o garanţie a exercitării
corecte a atribuţiilor instituţiilor comunitare, o garanţie a respectării drepturilor lor în cadrul
sistemului instituţional comunitar.
În acelaşi timp echilibrul instituţional presupune şi o conlucrare între puteri, care se
manifestă prin participarea fiecărei instituţii la elaborarea şi punerea în practică a normelor
juridice comunitare.
Cooperarea loială este prevăzută în art.13 TUE și art.295 TFUE.

3. Principiul autonomiei instituţionale

Principiul impune statelor membre să se abţină de la orice măsură susceptibilă de a
pune în pericol realizarea scopurilor tratatului (prin aceasta înţelegându-se şi obligaţia de a nu
lua măsuri care ar putea împiedica funcţionarea internă a instituţiilor comunitare).

1
Art. 3 - Tratatul CECO, art. 8 par. 1 – Tratat CE, art. 3 par. 1 Tratat CEEA

6
 Autonomia recunoscută instituţiilor comunitare nu presupune investirea acestora cu
personalitate juridică, tratatele comunitare recunoscând existenţa personalităţii juridice numai
pentru comunităţi.
Instituţiile comunitare se bucură de autonomie, având posibilitatea de a dispune în
mod liber în următoarele domenii:
- posibilitatea de a-şi adopta regulamentul interior2;
- posibilitatea de a-şi organiza propria funcţionare internă pe baza regulamentelor
adoptate, în scopul realizării sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin tratate;
- posibilitatea de a-şi desemna funcţionarii comunitari, aceştia fiind numiţi de fiecare
instituţie pe baza propriilor reguli stabilite, privind statutul acestora;
- posibilitatea de stabilire a sediului – cu respectarea prevederilor din tratatele care
stabilesc sediile instituţiilor.
Această posibilitate a fost confirmată cu prilejul unor dispute generate de stabilirea
sediului Parlamentului european. Curtea de Justiţie a decis că trebuie respectată autonomia
Parlamentului european în privinţa stabilirii sediului, cu respectarea tratatelor referitoare la
implicarea statelor membre în problema respectivă3.
II. REPARTIZAREA PUTERILOR ÎNTRE
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE
Instituţiile Uniunii Europene şi organele subsidiare acţionează în cadrul organizării
sistemice în vederea realizării interesului general, corelat cu interesele naţionale ale statelor
membre. Pentru funcţionarea normală a Uniunii Europene şi pentru realizarea obiectivelor
propuse, s-a impus un sistem de reguli de luare a deciziilor şi deci, de repartizare a puterilor
între instituţii.
Având în vedere principiile care stau la baza repartizării puterilor între instituţiile
Uniunii Europene (principiul competenţelor de atribuire, principiul echilibrului instituţional,
principiul autonomiei instituţiilor şi principiul cooperării loiale între instituţii), se poate
observa că acestea, în strânsă interdependenţă exercită un ansamblu de funcţii4:
- funcţia normativă;
- funcţia executivă;
- funcţia bugetară;
- funcţia de control;
Interdependenţa dintre instituţiile Uniunii Europene rezultă din analiza modului de
exercitare a fiecărei funcţii în parte, a cărei finalitate rezultă în urma conlucrării mai multor
instituţii.
1. Funcţia normativă

1.1. Procedurile legislative

a) Actele juridice ale Uniunii
Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive,
decizii, recomandări şi avize. În cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie

2
Exemple: art. 199 Tratat CE – “Parlamentul european îşi stabileşte regulamentul interior în urma acordului majorităţii
membrilor care îl compun”, art. 207 par. 3 – Tratat CE – “Consiliul îşi adoptă regulamentul interior”, art. 218 par. 2 – Tratat
CE – “Comisia îşi fixează regulamentul interior în vederea asigurării funcţionării sale şi a serviciilor sale în condiţiile
prevăzute de tratat.”
3
CJCE– Luxemburg c. Parlament 10.02.1983. 230/81 Recueil 1983, pag. 255
4
În acest sens sunt clasificate competenţele instituţiilor comunitare şI de autorul P. Manin – op. cit, pag. 175-202 la a cărui
opinie mă raliez.

7
adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile şi a
principiului proporţionalităţii.
b) Procedura legislativă ordinară
Prin dispoz.art. 289 TFUE, Tratatul face referire la două tipuri de proceduri
legislative:
- procedura legislativă ordinară;
- procedurile legislative speciale.
Procedura legislativă ordinară (reglementată prin dispoz. art.294) constă în
adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei
directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Actele juridice adoptate prin procedură
legislativă constituie acte legislative.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive
sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
În art 294 TFUE este reglementată procedura legislativă ordinară, care înlocuieşte
procedura codeciziei. Actele juridice comunitar pot fi adoptate fie prin procedura legislativă
ordinară, fie prin proceduri legislative speciale.
Procedura legislativă ordinară reprezintă modalitatea de adoptare a actelor legislative
ale Uniunii Europene, de către Consiliu, în comun cu Parlamentul European.
Procedura legislativă ordinară are mai multe faze, respectiv:
- prima lectură,
- a doua lectură,
- concilierea și
- a treia lectură.

c) Procedurile legislative speciale

Procedurile legislative speciale sunt excepţii de la procedura legislativă ordinară.
Acestea înlocuiesc procedurile anterioare de consultare, de cooperare şi de aviz
conform. Obiectivul aplicării procedurilor speciale constă în simplificarea procesului de luare
a deciziilor al UE. În cadrul procedurilor legislative speciale, Consiliul UE este singurul
legiuitor. Rolul Parlamentului European se limitează doar la consultare sau la aprobare, după
caz.

1.2.Competenţele Comisiei
- Iniţiativa legislativă
Deşi nu este titulară a puterii normative, Comisia are un rol esenţial în procesul
adoptării actelor legislative la Uniunii Europene, fiind titulară a iniţiativei legislative.
Comisia decide asupra propunerilor pe care le face Consiliului în vederea adoptării
unor acte legislative.
În acest sens, subliniem că până la adoptarea textului de către Consiliu, Comisia poate
să-şi retragă propunerea, în această situaţie Consiliul fiind împiedicat să statueze.
Tratatul de la Lisabona limitează dreptul exclusiv al Comisiei privind iniţiativa
legislativă. Astfel, la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui
număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni
consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
1.3. Competenţele Consiliului European

8
 Intervenţia directă Consiliului European în procesul legislativ nu a fost prevăzută în
dispoziţiile tratatelor. De regulă, Consiliul European nu intervine în procesul legislativ
curent, concentrându-se asupra problemelor care se referă la funcţionarea în ansamblu a
Uniunii. Rolul său este de stabilire şi direcţionare a politicii Uniunii Europene în sfera cea
mai largă de cuprindere.
1.4. Competenţele Consiliului
Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor/Uniunii Europene, Consiliul a reprezentat principalul
titular al puterii normative.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut, deşi la un număr limitat de cazuri, asocierea
Parlamentului European la adoptarea actelor normative ale Uniunii.
Tratatul de la Lisabona modifică procedura „codeciziei”, redenumind-o procedura legislativă
ordinară, prin care, un act legislativ al Uniunii este adoptat în urma unui acord între Parlamentul
European şi Consiliu.
Procedura legislativă ordinară este generalizată, majoritatea actelor legislative ale Uniunii
fiind adoptate prin această procedură.
În domenii expres prevăzute în tratate, Consiliul adoptă acte legislative sau nelegislative prin
proceduri legislative speciale, care nu sunt definite în tratate (fiind aplicate de la caz la caz, conform
dispozițiilor speciale din TFUE sau TUE, în funcție de domeniu).
1.5. Competenţele Parlamentului European
* Competențele legislative ale Parlamentului exercitate anterior Tratatului de la
Lisabona
Rolul Parlamentului European, limitat iniţial la emiterea avizelor consultative, a
crescut prin dispoziţiile Actului Unic European şi Tratatului de la Maastricht.
Tratatul de la Maastricht a reglementat cinci modalităţi graduale de intervenţie a
Parlamentului European în procesul legislativ al Uniunii Europene şi anume: consultarea,
cooperarea, codecizia, avizul conform şi neintervenţia.
a) Consultarea reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenţie a Parlamentului în
procesul normativ.
b) Cooperarea este o procedură introdusă prin Actul Unic European- şi reiterată de
Tratatul Maastricht în art. 252 CE5. Procedura presupunea două lecturi ale textului actului ce
urmează a fi adoptat de către Parlament şi Consiliu.Puterea de decizie aparţinea Consiliului,
însă Parlamentul putea influenţa decizia acestuia.
c) Codecizia este o procedură introdusă prin Tratatul Maastricht – art.2516
reprezentând un salt calitativ în exercitarea atribuţiilor normative ale Parlamentului European,
fiind asociat Consiliului la adoptarea actelor normative.
Procedura presupune trei lecturi ale textului de către Parlament şi Consiliu, fiind o
procedură complexă ce cuprinde trei trimiteri şi retrimiteri ale textului între cele două
instituţii. După a doua lectură fără realizarea unui acord se convoacă un comitet de conciliere,
care încearcă să realizeze adoptarea unui text comun. Dacă Parlamentul respinge textul
propus, actul va fi definitiv respins.
d) Avizul conform – este o procedură introdusă prin Actul Unic European şi
presupune aprobarea de către Parlament a textului stabilit de Consiliu. Avizul conform
echivalează cu aprobarea dată de către Parlament în legătură cu o propunere care este supusă
spre aprobare de către Consiliu.
Avizul conform al Parlamentului este necesar în deciziile privind: aderarea noilor state
membre; acordurile de asociere cu ţări terţe; încheierea acordurilor internaţionale; adoptarea

5
Abrogat prin Tratatul de la Lisabona.
6
Prin Tratatul de la Lisabona „procedura codeciziei” este înlocuită cu „procedrua legislativă ordinară”, reglementată prin
dispoz.art. 294TFUE.

9
procedurii electorale uniforme în Parlament; dreptul de sejur al cetăţenilor uniunii;
organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune.
e) Absenţa intervenţiei Parlamentului presupune posibilitatea Consiliului de a legifera
fără a fi necesară consultarea acestuia sau altă formă de intervenţie. Aceste domenii sunt
prevăzute de tratatele, în unele cazuri Consiliul putând statua în unanimitate, iar în alte cazuri
cu majoritate calificată.
 Competențele legislative ale Parlamentului exercitate după adoptarea Tratatului
de la Lisabona
După adoptarea Tratatului de la Lisabona, rolul Parlamentului European în exercitarea
funcției legislative a crescut semnificativ, participând la adoptarea actelor juridice ale Uniunii
Europene prin cele două proceduri legislative prevăzute de art.289 TFUE (descrise anterior):
- Procedura legislativă ordinară, rolul Parlamentului fiind similar cu al Consiliului;
- Procedurile legislative speciale, în cadrul cărora, Parlamentul este consultat sau
aprobă (după caz), actele adoptate de Consiliu.
1.6. Competenţele Băncii Centrale Europene
Tratatul Maastricht conferă BCE competenţa de reglementare în măsura necesară
îndeplinirii funcţiilor care îi sunt atribuite prin tratat şi statut, precum şi cu privire la alte
probleme din domeniul său de activitate, în măsura în care este abilitată de Consiliu.
Pentru îndeplinirea misiunilor care sunt încredinţate SEBC, BCE:
- adoptă regulamente în măsura necesară îndeplinirii misiunilor din tratat şi statut, ca şi
în actele Consiliului.
- ia deciziile necesare pentru îndeplinirea misiunilor SEBC.
- emite recomandări şi avize.
1.7. Competenţele parlamentelor naţionale
 Conform art.12 TUE, parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna
funcţionare a Uniunii:
a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de
notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul
privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;
b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute
în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la
mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii şi prin implicarea în
controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust;
d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor;
e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune, ;
f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi cu
Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în
cadrul Uniunii Europene.
 Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, anexat
Tratatului de la Lisabona, conţine dispoziţii privind:
A. Informaţiile destinate parlamentelor naţionale
B. Cooperarea interparlamentară

2. Funcţia executivă
Funcţia executivă implică luarea deciziilor particulare, însă şi adoptarea unor acte cu
caracter general, cu condiţia ca acestea să nu fie puse în aplicare prin reglementări superioare.

10
În sistemele de drept naţionale această funcţie este asigurată de guvern, parlamentul naţional
având posibilitatea să controleze modul de exercitare al acestei funcţii şi să aplice sancţiuni.
În cadrul Uniunii Europene situaţia este mai complexă.
Comisia este principalul organ de gestiune al Uniunii Europene, revenindu-i
competenţa execuţiei bugetare, dar şi punerea în aplicare a dispoziţiilor tratatelor.
Deşi Comisia a fost calificată în mod constant ca fiind “executivul Uniunii Europene”,
totuşi şi Consiliul exercită anumite atribuţii de tip executiv.
2.1. Competenţele Comisiei
Tratatul nu atribuie Comisiei o competenţă generală de execuţie, dar îi atribuie în
anumite domenii putere de decizie proprie. În plus, execuţia bugetului îi conferă importante
competenţe de gestiune. O altă sursă esenţială a competenţelor sale de execuţie o constituie
puterea de decizie delegată de către Consiliu.
Conform prevederilor tratatelor, Comisia este desemnată drept organul competent să ia
deciziile necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor lor.
- În domeniul concurenţei,
- în cadrul colaborării cu jurisdicţiile statelor membre.
- În domeniul întreprinderilor publice şi întreprinderilor cu drepturi speciale Comisia
dispune de putere de decizie şi reglementare..
- În domeniul acordării ajutoarelor are putere de supraveghere generală.
B. Puterea de execuţie a bugetului
Comisia, în cooperare cu statele membre, execută bugetul, în conformitate cu
dispoziţiile regulamentelor, pe propria răspundere şi în limita creditelor alocate, în
conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre cooperează cu Comisia
astfel încât creditele să fie folosite în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare.
Regulamentul prevede obligaţiile de control şi de audit ale statelor membre în execuţia
bugetului, precum şi răspunderile care decurg din acestea. Acesta stabileşte, de asemenea,
răspunderile şi normele potrivit cărora fiecare instituţie participă la execuţia propriilor
cheltuieli.
3. Funcţia bugetară
3.1. Dispoziţiile Tratatului de la Lisabona privind exerciţiul bugetar al Uniunii
Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona, dispoziţiile aplicabile
exerciţiului bugetar anual sunt cuprinse în art. 313- 319 TFUE. Acestea reglementează
aspectele relative la:
- procedura adoptării bugetului;
- execuţia şi descărcarea bugetară;
- controlul exerciţiului bugetar,
- rolul instituţiilor europene în cadrul procedurii bugetare;
- combaterea fraudei.
A. Cadrul financiar multianual
Prin Tratatul de la Lisabona se introduce un nou capitol în Tratatul CE privind cadrul
financiar multianual 7.
Conform acestor dispoziţii, cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluţiei
ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii. Acesta se adoptă pentru o
perioadă de cel puţin cinci ani. Bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar multianual.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă un
regulament care stabileşte cadrul financiar multianual. Consiliul hotărăşte în unanimitate după
aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun.

7
Cuprins în art.312TFUE.
11
 Cadrul financiar stabileşte valorile plafoanelor anuale ale alocărilor pentru
angajamente pe categorii de cheltuieli şi ale plafonului anual de credite pentru plăţi.
Categoriile de cheltuieli, al căror număr este limitat, corespund marilor sectoare de activitate
ale Uniunii. Cadrul financiar prevede orice alte dispoziţii utile bunei desfăşurări a procedurii
bugetare anuale.
În cazul în care regulamentul Consiliului de stabilire a unui nou cadru financiar nu a
fost adoptat la încheierea cadrului financiar precedent, plafoanele şi celelalte dispoziţii
corespunzătoare ultimului an al acestui cadru se prorogă până la adoptarea acestui act.
Pe tot parcursul procedurii care conduce la adoptarea cadrului financiar, Parlamentul
European, Consiliul şi Comisia iau toate măsurile necesare pentru a facilita adoptarea.
B.Stabilirea procedurii bugetare
Conform dispoz.art. 322 TFUE, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Curţii de Conturi, adoptă
prin regulamente:
a)normele financiare care definesc în special procedura care trebuie adoptată pentru
stabilirea şi execuţia bugetului şi pentru predarea şi verificarea conturilor;
b)normele de organizare a controlului răspunderii participanţilor la execuţia bugetului,
în special a ordonatorilor şi contabililor.
Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European şi a Curţii de Conturi, stabileşte metodele şi procedura prin care veniturile bugetare
prevăzute de regimul resurselor proprii ale Uniunii se pun la dispoziţia Comisiei şi defineşte
măsurile care trebuie aplicate pentru a răspunde, dacă este cazul, necesităţilor trezoreriei.
3.2. Repartizarea competenţelor bugetare între instituţiile Uniunii Europene
În cadrul procedurii bugetare se constată o repartizare a competenţelor între instituţiile
Uniunii Europene.
a) Consiliul European poate adopta, în unanimitate, o decizie care autorizează
Consiliul să hotărască cu majoritate calificată în cazul în care adoptă regulamentul privind
cadrul financiar multianual.
b) Consiliul exercită următoarele atribuţii în cadrul procedurii bugetare:
- adoptă o decizie care prevede dispoziţiile aplicabile sistemului de resurse proprii ale
Uniunii.
- stabileşte măsurile de punere în aplicare a sistemului de resurse proprii ale Uniunii,.
- adoptă un regulament care stabileşte cadrul financiar multianual,.
- Împreună cu Parlamentul adoptă bugetul Uniunii Europene.
c) Comisiei îi revin următoarele atribuţii:
- întocmeşte proiectul de buget pe care îl înaintează Consiliului;
- execută bugetul în cooperare cu statele membre;
- prezintă anual Parlamentului European şi Consiliului conturile exerciţiului încheiat,
aferente operaţiunilor bugetare;
- Parlamentului European şi Consiliului un raport de evaluare a finanţelor Uniunii
bazat pe rezultatele obţinute,.
Prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona, executarea bugetului
reprezintă o responsabilitate comună a Comisiei şi statelor membre. Până la adoptarea acestui
tratat, execuţia bugetară reprezenta o atribuţie exclusivă a Comisiei.
d) Parlamentul European exercită următoarele competenţe bugetare:
- adoptă bugetul împreună cu Consiliul;
- aprobă adoptarea de către Consiliu a deciziilor privind: resursele proprii ale
Uniunii; stabilirea cadrului financiar multianual;
- adoptă descărcarea Comisiei de execuţia bugetară.

12
 e) Curţii de Conturi îi revine sarcina controlului execuţiei bugetare; ea va prezenta
Parlamentului un raport anual însoţit de răspunsurile instituţiilor vizate de observaţiile acestui
raport.
3.4. Rolul statelor membre privind executarea bugetului Uniunii Europene
Statele membre trebuie să adopte măsuri efective şi să asigure cooperarea între
autorităţile naţionale competente şi Comisie, în vederea protejării intereselor financiare ale
Uniunii şi combaterii fraudei.
Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona, statele membre
participă alături de Comisie la executarea bugetului.
Resursele proprii sunt colectate de statele membre în numele Uniunii.
Fiecare stat membru trebuie să realizeze anual o dare de seamă cu privire la resursele
proprii, aşa cum reies acestea din situaţia contabilă pe care trebuie să o transmită Comisiei
până cel târziu la data de 1 aprilie a anului ce urmează anului financiar în cauză.
Statele membre vor remite resursele proprii într-un cont deschis în numele Comisiei în
Trezorerie sau în cadrul altei instituţii desemnată de statul membru. Acest cont nu va fi supus
nici unor taxe sau comisioane.

4. Funcţia de control politic

Funcţia de control poate fi analizată din două perspective având în vedere controlul
politic şi controlul jurisdicţional, implicând - în mod diferenţiat – mai multe instituţii.
4.1. Controlul exercitat de Parlament
În cadrul Uniunii Europene, controlul politic este exercitat în primul rând de către
Parlamentul European, care a deţinut atribuţii tradiţionale în acest domeniu încă de la
instituirea Comunităţilor europene. Totuşi, deşi rolul Parlamentului este recunoscut de
celelalte instituţiiale Uniunii, el nu reprezintă singura instituţie cu atribuţii în domeniul
controlului politic. În scopul exercitării controlului Parlamentul foloseşte o gamă variată de
tehnici de control:
A - Rapoartele
Consiliul European are obligaţia de a prezenta Parlamentului European două categorii
de rapoarte: un raport în urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris anual privind
progresele realizate de Uniune.
În afară de aceasta, dreptul de informare al Parlamentului presupune prezentarea către
această instituţie şi a altor documente cum ar fi: programul anual al Comisiei, programul
preşedinţiei Consiliului, raportul privind reuniunile Consiliului European.
B- Petiţiile
Tratatul Maastricht a confirmat dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a introduce
petiţii în mod individual sau prin asociere. Dreptul la petiţie era reglementat anterior adoptării
Tratatului Maastricht prin regulamentul interior al Parlamentului.
Dreptul la petiţie este recunoscut în egală măsură atât cetăţenilor Uniunii, cât şi
persoanelor fizice sau juridice rezidente sau cu sediul statutar pe teritoriul unui stat membru.
Petiţiile reprezintă o modalitate de informare a Parlamentului, pe baza lor putând fi iniţiate
proiecte de rezoluţie sau putând fi adoptate diverse propuneri la adresa Comisiei sau
Consiliului.
C- Interpelările
Acestea reprezintă un mijloc tradiţional de control practicat în activitatea
Parlamentului European. Regulamentul interior al Parlamentului reglementează trei categorii
de interpelări şi anume: scrise, orale fără dezbateri şi orale cu dezbateri.

13
 Interpelările, ca tehnică de control parlamentar, au fost prevăzute în tratatele
constitutive8.
D- Mediatorul.
Instituţia mediatorului reprezintă o inovaţie a Tratatului Maastricht, inspirată din
practica mai multor state. Mediatorul (Ombudsman) şi este reglementat prin dispoz. art.228
TFUE (ex.art.195TCE). Statutul şi condiţiile generale ale exercitării funcţiilor mediatorului
sunt fixate de Parlamentul European, prin procedură specială, după avizul Comisiei şi cu
aprobarea Consiliului.
E- Controlul bugetar
Parlamentul controlează execuţia bugetară îndeplinită de Comisie, care trebuie să-i
prezinte un raport. Parlamentului îi revine misiunea să descarce Comisie de execuţia bugetară,
pe baza rapoartelor Comisiei şi a Curţii de Conturi.
F- Puterea de sancţionare. Moțiunea de cenzură a Comisiei
Această putere a Parlamentului se poate exercita asupra Comisiei. Astfel, Parlamentul
poate să constrângă Comisia să demisioneze colectiv prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Moţiunea de cenzură este o sancţiune gravă şi se adoptă în cazurile în care membrii Comisiei
săvârşesc abateri grave în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin9.
Parlamentul nu dispune de o asemenea putere de sancţionare îndreptată împotriva
Consiliului.
În privinţa statelor membre, Parlamentul exercită un control indirect, având
posibilitatea de a sesiza Comisia în situaţia constatării unor încălcări de către acestea a
tratatelor.
G- Comisia temporară de anchetă
Tratatul Maastricht realizează o creştere a atribuţiilor parlamentare de control cu
privire la punerea în aplicare a politicilor Uniunii Europene.
Rolul acestei Comisii de anchetă este de a examina afirmaţiile de infracţiune sau de
proastă administrare în aplicarea dreptului Uniunii Europene. Modalităţile de exercitare a
dreptului de anchetă sunt determinate de comun acord, de următoarele instituţii: Parlamentul
European, Consiliu şi Comisie.
4.2. Controlul exercitat de Comisie
Comisia, denumită în literatura de specialitate şi gardianul tratatelor 10 are, printre alte
atribuţii, şi misiunea de a veghea la aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi actelor juridice adoptate
de instituţiile Uniunii Europene.
Pentru exercitarea controlului efectuat de către Comisie cu privire la modul de aplicare
a tratatelor, statele membre au obligaţia să informeze Comisia în legătură cu măsurile
întreprinse în acest scop11.
Comisia poate să dispună efectuarea unor anchete şi să dispună măsuri de sancţionare
în cazul în care constată încălcări privind prevederile tratatelor. Exercitarea unor asemenea
prerogative de control şi sancţionare de către Comisie este limitată numai asupra statelor

8
art. 23 - Tratatul CECO, art. 110 Tratatul CEEA, art. 197 – TratatulCE.
9
Un exemplu de exercitare a puterii de sancţiune a Parlamentului european asupra Comisiei îl poate constitui moţiunea de
cenzură adoptată de Parlamentul european în martie 1999 în urma căreia Comisia condusă de Jaques Santer a demisionat în
bloc.
10
P.Manin, op. cit. pag. 199
11
Pentru facilitatea acestui control, mai multe dispoziţii ale tratatelor prevăd obligaţia statelor membre de a informa Comisia
cu privire la măsurile luate privind aplicarea dreptului comunitar (art. 108 par.3 TFUE –ex.88 par. 3 TCE, art.114 par.4
TFUE -ex 95 par. 4 TCE,). În acest sens sunt şi numeroase dispoziţii cuprinse în dreptul derivat.

14
membre, nu şi în ce priveşte activitatea celorlalte instituţii comunitare. În legătură cu acestea
Comisia având doar posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie12. Comisia poate promova în
faţa Curţii de Justiţie acţiunea împotriva statelor membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce
le revin în legătură cu tratatele.
Comisia dispune de putere de control cu privire la activitatea întreprinderilor în
domeniul concurenţei. Refuzul cooperării acestora în vederea efectuării verificărilor de către
Comisie le expune la aplicarea unor sancţiuni (amenzi, nulitatea unor acorduri).

4.3. Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Curtea de Conturi nu este un organ jurisdicţional, ci este un organ de control financiar,
având misiunea de a examina conturile Uniunii privind totalitatea veniturilor şi cheltuielilor.
Ea examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna
gestiune financiară.
Controlul în interiorul statelor membre se realizează în colaborare cu instituţiile de
control naţional sau cu serviciile naţionale competente.
Orice document sau orice informaţie, necesară pentru îndeplinirea misiunii Curţii de
Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte instituţii ale uniunii şi de instituţiile de
control naţional sau de serviciile naţionale competente.

4.4. Controlul exercitat de BCE

Conform art. 132par.3 TFUE(ex.110 par.3 Tratatul CE), în limitele şi condiţiile
stabilite de Consiliu, BCE - în exercitarea controlului său - este abilitată să impună
întreprinderilor amenzi şi constrângeri în cazul nerespectării regulamentelor şi deciziilor sale.
BCE poate introduce la Curtea de Justiţie o acţiune în anulare cu privire la actele juridice
adoptate de celelalte instituţii.

12
Împotriva celorlalte instituţii Comisia poate promova în faţa Curţii de Justiţie fie un recurs în anulare, fie un recurs în
carenţă.

15
 EVOLUȚIA COMPETENŢELOR UNIUNII EUROPENE
ȘI REPARTIZAREA ACESTORA ÎNTRE UE ȘI STATELE MEMBRE

1. Principii generale privind competenţele

Stabilirea competenţelor în cadrul Comunităţilor/Uniunii Europene apare ca o

problemă deosebit de complexă, motivele fiind bazate atât pe caracterul eterogen al
Comunităţilor, în forma lor iniţială, cât şi pe repartizarea competenţelor între
Comunităţi/Uniune şi state. Aceste competenţe nu au fost reglementate de tratate în mod
concret, astfel că jurisprudenţa a trebuit să intervină în numeroase cazuri şi să rezolve
neînţelegerile apărute, statuând totodată şi o practică prin care se pot găsi soluţii altor
situaţii asemănătoare.
În vederea stabilirii competenţelor Comunităţilor/Uinunii europene şi a competen-
ţelor statelor membre trebuie să se pornească de la elementele de bază ale construcţiei
comunitare.
Principiile care guvernează repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi
statele membre au fost prevăzute de Tratatul de la Maastricht în art. 5, care modifica
Tratatul CE şi care avea următorul conţinut: “Comunitatea acţionează în limitele
competenţelor care i-au fost conferite şi a obiectivelor care i-au fost atribuite prin
prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu
intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în măsura în care, obiectivele
activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră
satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau
efectelor acţiunii proiectate. Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat.”
Din conţinutul acestui articol se desprind trei principii care guvernează
competenţele Comunităţilor/Uniunii faţă de competenţele statelor membre:
- principiul specializării;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul proporţionalităţii.
Deşi principiile respective au fost proclamate prin T.Ms., trebuie remarcat faptul
că ele nu au fost stabilite pentru prima dată prinacest tratat, întrucăt se regăseau şi în
anumite prevederi ale tratatelor constitutive ale comunităţilor, chiar dacă nu au fost foarte
clar exprimate.
1.2. Principiul specializării
Principiul specializării are la bază dispoziţiile tratatelor constitutive ale
Comunităţilor Europene, care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, în
consecinţă, competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului prevăzut de tratate.
Dispoziţiile art.5 din Tratatul CE, aşa cum a fost introdus prin Tratatul de la
Maastricht, statuează ca principiu general: “Comunitatea acţionează în limitele de
competenţă care îi sunt conferite şi a obiectivelor ca îi sunt atribuite prin prezentul
tratat”.

1
 Din activitatea jurisdicţională se constată că interpretarea dispoziţiilor din tratatele
iniţiale privind competenţa nu este restrictivă1. Deşi este vorba de organizaţii specializate,
au fost recunoscute şi aşa-numitele “competenţe implicite”, care nu sunt prevăzute în
mod expres de către tratat, dar care pot fi deduse printr-o interpretare extinctivă, globală
şi având în vedere realizarea obiectul tratatului. Această interpretare poate fi făcută atunci
când dispoziţiile tratatului prevăd o enumerare exemplificativă a unor domenii în care se
conferă competenţă Comunităţilor, altele nefiind deci interzise. Se are în vedere, de
exemplu, faptul că dacă în sarcina Comunităţilor revine realizarea unor obiective interne,
se poate extinde competenţa acestora şi în domeniul extern, pentru acele măsuri care sunt
necesare bunei îndepliniri a atribuţiilor pe plan intern2. De asemenea, jurisprudenţa Curţii
a statuat că dispoziţiilor tratatelor privind competenţele Comunităţilor trebuie să li se dea
o interpretare mai mult “extinsă” decât “restrânsă” (de exemplu în domeniul formării
profesionale, unde Comunităţile nu au competenţe expres prevăzute)3.
Extinderea competenţelor comunitare faţă de cele prevăzute în tratate trebuie să se
facă însă doar în limitele care sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind
supusă anulării.
Tratatul evidenţiază şi o diversitate de competenţe instituţionale, respectiv: -
competenţa normativă; - competenţa executivă; - competenţa de control; - competenţa
jurisdicţională. Fiecare dintre acestea este exercitată prin instituţiile şi organele abilitate
prin tratate şi alte acte normative comunitare, sau de drept intern. Astfel, Uniunea are
posibilitatea de a sancţiona persoanele fizice sau agenţii economici pentru nerespectarea
reglementărilor comunitare, dar nu dispune de mijloace pentru aplicarea sancţiunilor,
acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin organele lor competente, aceasta
constituind o obligaţie a statelor în cadrul cooperării comunitare4.

1.3. Principiul subsidiarităţii

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competenţelor Comunităţilor/Uniunii
Europene înseamnă că acestea nu intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor
exclusivă, decât în măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod
corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai bine îndeplinite la nivel
comunitar.
Principiul are în vedere faptul că ceea ce poate fi realizat în mod individual, de
către fiecare stat, nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală nu este
posibilă, se impune intervenţia colectivă.
Competenţa de drept comun revine statelor, iar intervenţia Uniunii, în practică,
este de natură să ducă în suficiente cazuri la situaţii dificile în ceea ce priveşte delimitarea
competenţelor, fapt pentru care în doctrină s-au exprimat opinii controversate în legătură
cu această problemă.

1
P.Manin, op. cit. pag. 63
2
CJCE - Hot Kramer (14.07.1976, 3, 4 et 6/76, 1279)
3
CJCE - Hot Casagrande (03.07.1974, 9/74, 773); Granier (13.02.1959; 292/83, p. 606)
4
P.Manin, op. cit,. pag. 65

2
 În mod concret este vorba de o acceptare din partea statului a limitării
competenţelor sale, în vederea acordării unor competenţe sporite Uniunii Europene.
Competenţa naţională constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia.
Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind competenţele prin
Tratatul de la Maastricht (art.5 alin.2 din Tratatul CE). El are însă atât precedente
doctrinare, cât şi constituţionale. Dintre sursele doctrinare se impun a fi menţionate acele
teorii care încercau să confere o protecţie individului faţă de intervenţiile publice
nejustificate, prin luarea deciziilor la nivelul cel mai scăzut posibil. Acest principiu a
cunoscut o evoluţie în sensul intervenţiei forului superior numai atunci când cel inferior
nu reuşea să aibă eficienţă în acţiunile sale.
Principiul subsidiarităţii reprezintă o formă de control asupra puterilor instituţiilor
Uniunii, prin crearea unei prezumţii în favoarea unei acţiuni în favoarea unui stat
membru, în sectoarele în care Uniunea Europeană nu are competenţă exclusivă.
Acest principiu este perceput ca un instrument pentru descentralizarea puterii
politice. În cadrul Uniunii Europene statele membre au cedat parte din suveranitatea
naţională, structurilor comunitare dar în acelaşi timp, în cadrul fiecărui stat membru
există mecanisme guvernamentale pentru administrarea legilor naţionale. În general,
principiul subsidiarităţii înseamnă că deciziile ar trebui luate la cel mai jos nivel de
competenţă în ierarhia politică, iar centrul nu poate interveni decât atunci când este
absolut necesar. Subsidiaritatea este deci un instrument al descentralizării. Democraţia
trebuie bazată pe o clară separare între puterea naţională şi cea supranaţională.
Statele membre trebuie să beneficieze de o cât mai mare putere în sectoarele în
care nici Uniunea europeană şi nici statele membre nu au o competenţă exclusivă.
Comisia Europeană se bazează pe principiul că un domeniu este de competenţă exclusivă
a Uniunii Europene atunci când tratatul impune instituţiilor comunitare obligaţia de a
acţiona.
Văzut de sus în jos, principiul subsidiarităţii este perceput ca fiind delegarea
puterii de la nivelul central al Uniunii Europene, la nivelul naţional al statelor membre.
Astfel, nu trebuie să se impună o prea mare greutate asupra instituţiilor Uniunii.
Văzut de jos în sus, statele membre, prin intermediul acestui principiu, îşi aduc
contribuţia pentru buna funcţionare a sistemului comunitar în ansamblu. Acest lucru este
evidenţiat şi de faptul că statele membre percep problemele dintr-o perspectivă regională,
şi sunt aproape de nevoile locale. În acest context, Uniunea Europeană intervine pentru a
aduce elementul de uniformitate şi armonizare a sistemelor naţionale.
Principiul subsidiarităţii a stârnit discuţii şi pe planul politicii comunitare, fiind
disputat cu ocazia unor reuniuni ale Consiliului European. Astfel, la Birmingham (16
octombrie 1992) şi Edinburgh (11-12 decembrie) s-au examinat implicaţiile practice ale
acestui principiu şi s-au stabilit liniile directoare, de natură să aprecieze în mod corect, de
la caz la caz, dacă o măsură luată de o instituţie a Uniunii este conformă acestui principiu.
S-a stabilit astfel că , în vederea aplicării acestuia, trebuie să se respecte identitatea
naţională a statelor membre şi competenţele naţionale ale acestora.

3
 Îmbinarea interesului comunitar cu principiul subsidiarităţii îşi găseşte reflectarea
în modul de acţiune al instituţiilor în vederea elaborării dreptului derivat, precum şi în
jurisprudenţa Curţii.

1.4. Principiul proporţionalităţii

Conţinutul principiului proporţionalităţii constă în faptul că acţiunile Uniunii
Europene nu vor depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în
tratat. Acest principiu a fost aplicat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie încă din anul 19565,
fiind considerat unul dintre principiile care rezultă din natura comunităţilor şi care sunt
inerente noţiunii de piaţă comună şi doctrinei neo-liberale pe care aceasta se bazează.
Potrivit acestui principiu, instituţiile Uniunii vor trebui să acţioneze în aşa fel
încât să nu depăşească în exercitarea competenţelor ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor comunitare. Atunci când instituţia poate să aleagă între mai multe variante de
rezolvare a atribuţiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai
puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o execute, iar în cazurile în care se
impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.
Acest principiu îşi găseşte reflectarea mai ales în aplicarea unor măsuri de
sancţionare de natură administrativă sau penală, precum şi în domeniul protecţiei
consumatorilor interni din statele membre, sau în cel al liberei circulaţii a persoanelor.
Principiul se aplică atât în ceea ce priveşte măsurile comunitare, cât şi măsurilor naţionale
care prevăd sancţionarea încălcărilor normelor dreptului comunitar.
Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii au reprezentat domenii de interes în
cadrul reglementărilor intervenite prin tratatele ulterioare Tratatului de la Maastricht. În
acest sens, Tratatul de la Amsterdam a cuprins în axexe şi Protocolul privind principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, care stabilea reguli noi cu privire la aplicarea acestor
principii.
Pe parcursul evoluţiei Uniunii Europene, în paralel cu preocupările de integrare,
statele membre au acordat o importanţă deosebită aplicării principiului subsidiarităţii în
exercitarea competenţelor.
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexat
Tratatului de la Lisabona, subliniază necesitatea implicării autorităţilor naţionale în
adoptarea reglementărilor Uniunii Europene. Prin dispoziţiile protocolului se urmăreşte
realizarea unei cooperări loiale între autorităţile naţionale şi instituţiile Uniunii în
adoptarea şi aplicarea dreptului comunitar european.
Privind retrospectiv, constatăm că iniţial, autorităţile naţionale au avut un rol
limitat în adoptarea reglementărilor comunitare ce ţineau de competenţa exclusivă a
Comunităţii/Uniunii, acestea fiind implicate doar în aplicarea dreptului comunitar.
Treptat, nevoia de democratizare a condus la implicarea autorităţilor naţionale şi în
procesul de adoptare a dreptului Uniunii Europene.

5
CJCE, 25.11.1956, Fédération charbonière de Belgique, 8/55 pag.199. A se vedea şi Jean Boulouis - Droit
institutionel de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995, pag. 128-129.

4
 2. Repartizarea competenţelor
între statele membre şi Uniunea Europeană

3.1. Exercitarea competenţelor

din perspectiva dispoziţiilor tratatelor iniţiale

Caracterul unic al construcţiei europene este conferit, printre altele, şi de

caracterul specific al exercitării competenţelor de către Uniunea Europeană cu privire la
politicile comunitare. Astfel, cu privire la unele domenii, statele membre au transferat
către Uniune o serie de competenţe exercitate în mod exclusiv de către aceasta, iar în alte
domenii au fost păstrate competenţe le nivel naţional.
Politicile comune au fost elaborate de instituţiile Uniunii, având aplicabilitate pe
teritoriul tuturor statelor membre. Noţiunea de „politică comună” nu a beneficiat de o
calificare legală prin dispoziţiile tratatelor comunitare, această noţiune fiind interpretată
de Curtea de Justiţie, având în vedere domeniul concret al speţei în cadrul căreia s-a
impus necesitatea calificării.
În mod generic, politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor
competenţa de a acţiona în mod exclusiv, lipsind statele de posibilitatea de a întreprinde
măsuri specifice în aceste domenii6.
În domeniul politicilor comune, Comunităţile/Uniunea au avut competenţa
exclusivă de a acţiona, statele membre fiind lipsite de competenţa proprie.
Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene şi demonstrează
acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene7.
Prin dispoziţiile Tratatului CE au fost prevăzute politicile comune în domeniul
comercial, domeniul transporturilor, domeniul agriculturii şi pescuitului.
Conform dispoziţiilor cuprinse în redactarea art.38 din Tratatul CE (după
modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht) acţiunile Uniunii au vizat mai multe
domenii, cum ar fi: politica comercială comună, o politică comună în domeniul
transporturilor, agriculturii şi pescuitului, politica socială, politica în domeniul mediului
înconjurător, în domeniul coeziunii economice şi sociale, în domeniul promovării
cercetării şi dezvoltării tehnologice, în domeniul întăriri competitivităţii industriale, în
domeniul cooperării pentru dezvoltare şi altele.
Deşi în Tratatul CE sunt menţionate mai multe domenii de acţiune comunitară,
totuşi transferul competenţelor naţionale către Uniune nu s-a realizat cu privire la toate
aceste domenii.
In funcţie de modalitatea de exercitare a competenţelor comunitare, politicile
comunitare au fost încadrate în categorii diferite.
Sub acest aspect distingem două categorii de politici comunitare:
a) politicile comune (în realizarea cărora competenţele naţionale au fost
transferate către Comunitate):
- politica comercială comună;
- politica comună a transporturilor;
- politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului;
6
P.Manin, Les communautes europeennes. L’Union europeenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, p. 81.
7
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.13-14.
8
În prezent modificat prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona.

5
 - politica economică şi monetară (nu a fost iniţial calificată ca politică
comună prin dispoziţiile tratatului, însă a dobândit trăsăturile caracteristice
ale unei politici comune după introducerea monedei unice).
 Noţiunea de „politică comună” nu a beneficiat de o calificare legală
prin textul tratatului, Curţii de Justiţie revenindu-i sarcina de a interpreta
această noţiune.
În literatura de specialitate, noţiunea de politică comună a fost interpretată
ca fiind acel domeniu în cadrul căruia competenţa de acţiona a fost
transferată în mod exclusiv către Comunitate, lipsind statele de
posibilitatea de a întreprinde măsuri specifice în acel domeniu.9
b) politicile de coordonare sau de stimulare comunitară (în realizarea cărora nu a
operat transferul de competenţe naţionale către Comunitate):
- politica socială;
- politica în domeniul mediului;
- politica în domeniul protecţiei consumatorilor;
- politica industrială;
- politica în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice;
- politica în domeniul coeziunii economice şi sociale;
- politica în domeniul cooperării intensificate;
- politica privind cooperarea pentru dezvoltare;
- politica privind cultura;
- politica privind sănătatea.

3.2. Exercitarea competenţelor

din perspectiva dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona

3.2.1. Aspecte generale

Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se stabilesc foarte clar domeniile de
competenţă exclusivă a Uniunii, domeniile de competenţă partajată şi domeniile de
coordonare sau de sprijinire a acţiunii statelor membre. Dispoziţiile tratatului depăşesc
neajunsul reglementărilor anterioare, care nu prezentau foarte clar domeniile de
competenţă comunitară, stabilind doar caracteristicile generale ale acţiunii comunitare în
raport de acţiunea statelor membre în unele domenii.
Categoriile şi domeniile de competenţă ale Uniunii sunt reglementate prin
dispoziţiile cuprinse în art.2-6 TFUE.
Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea
competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce
i-au ost atribuite de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Orice
altă competenţă neatribuită Uniunii aparţine statelor membre.
În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate
nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la

9
P. Manin, Les communautes europeennes. L,Uniuon europeenne, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, p.81.

6
nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine
atinse la nivelul Uniunii.

3.2.2. Categoriile de competenţe

 În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu
determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie,
statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune
sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
 În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele
membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta
acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi
exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai
exercite.
 Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de
muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora
Uniunea dispune de competenţă.
Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind
Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate
comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună.
În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta
să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre,
fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii.
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza
dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu
putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin
dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu.

3.2.3. Competenţele exclusive

Conform dispoz.art.3 TFUE, competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele

domenii:
a) uniunea vamală;
b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
e) politica comercială comună.
De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea
unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act
legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa
internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar
putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

3.2.4. Domeniile de competenţă partajată

7
 Uniunea dispune de competenţă comună cu statele membre atunci când tratatul îi
atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile de competenţă exclusivă sau de
coordonare.
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi
atribuie o competenţă exclusivă.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre, stabilite prin dispoz.art.4
TFUE, se aplică în următoarele domenii principale:
a) piaţa internă;
b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecţia consumatorului;
g) transporturile;
h) reţelele transeuropene;
i) energia;
j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru
aspectele definite în prezentul tratat.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de
competenţă pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare
a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.
În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune
de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca
exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de
posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă.

3.2.5. Domeniile acţiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare

Uniunea are competenţa să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau

complementare. Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii.
În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor
politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.
Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de
muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.
Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale
statelor membre.
Domeniile în care se desfăşoară acţiuni de sprijinire, de coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, conform art.6 TFUE, sunt următoarele:
a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;

8
f) protecţia civilă;
g) cooperarea administrativă.

9
 FILOSOFIA CONSTITUȚIONALĂ
A UNIUNII EUROPENE
ȘI CARACTERISTICILE SALE

Comunităţile europene au reprezentat în plan european şi internaţional o realitate

inedită şi complet originală, diferită de oricare altă organizaţie creată până atunci.
Uniunea Europeană a adăugat noi valenţe acestei construcţii suprastatale, ea
reprezentând încă un pas important, dar nu ultimul, în realizarea ideilor de integrare
europeană.
Dacă statele sunt subiectele principale ale dreptului internaţional, care beneficiază de
plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor, iar organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,
cu o capacitate limitată, comunităţile europene şi Uniunea Europeană sunt organizaţii
internaţionale cu caracter specific, care prezintă o serie de caracteristici proprii, ce vor fi
analizate în continuare.

1. Caracterele generale ale Uniunii Europene

Ca organizaţii internaţionale, Comunităţile/Uniunea Europeană au prezentat unele

caracteristici generale, similare cu acestea, cum ar fi:
a) - Comunităţile europene/Uniunea Europeană au ca fundamente juridice tratate
internaţionale încheiate după regulile generale ale dreptului internaţional public;
b) - Comunităţile au reprezintat subiecte distincte ale dreptului internaţional public, cu
un statut internaţional recunoscut, fiind investite cu personalitate juridică proprie; Uniunea
Europeană, ca succesoare a Comunităţii, este investită cu personalitate juridică prin
dispoziţiile Tratatului de la Lisabona1.

1.1. Fundamentele juridice ale Comunităţilor/Uniunii Europene

Fiecare dintre cele trei Comunităţi a reprezentat, la origine, o organizaţie internaţională
care a fost creată prin câte un tratat internaţional, negociat, încheiat şi ratificat conform
normelor internaţionale şi reglementărilor interne, constituţionale şi de altă natură ale fiecărui
stat care şi-a exprimat astfel consimţământul de a deveni membru. Uniunea Europeană este de
asemenea, creată printr-un tratat internaţional, care respectă atât normele dreptului
internaţional, cât şi reglementările constituţionale ale fiecărui stat.
Durata tratatelor este prevăzută în fiecare dintre acestea. Astfel, Tratatul CECO este
încheiat pentru o perioadă de cincizeci de ani, putând fi reînnoit, iar celelalte două tratate au o
durată nelimitată.
Fundamentul juridic al Uniunii Europene este reprezentat de Tratatul privind Uniunea
Europeană, încheiat pe durată nelimitată.2

1.2. Statutul internaţional al Comunităţilor/Uniunii Europene

1.2.1. Personalitatea juridică a Comunităţilor/Uniunii Europene
În conformitate cu tratatele constitutive (art.6 CECO, art.210 CEE şi 184 CEEA),
fiecare comunitate a fost investită cu personalitate juridică. Aceasta a fost confirmată şi prin
jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi s-a concretizat în faptul că au putut să încheie tratate

1
Conform art 47 TUE, introdus prin Tratatul de la Lisabona.
2
Conform art.53 TUE (ex.art.51 TUE), în urma renumerotării intervenite prin Tratatul de la Lisabona.
internaţionale, precum şi să beneficieze de imunităţile acordate organizaţiilor internaţionale
guvernamentale.
Calitatea de subiect de drept internaţional, ca şi capacitatea juridică a unei organizaţii
internaţionale trebuie să rezulte în mod expres din actul constitutiv sau din practica formată în
activitatea ei.
Uniunea Europeană instituită prin Tratatul de la Maastricht nu a fost investită cu
personalitate juridică. Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană
dobândeşte personalitate juridică.
A) Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice naţionale a statelor membre.
În funcţie de modalităţile de exercitare a competenţelor comunitare, dreptul comunitar
european tinde să cuprindă o sferă tot mai largă din ordinea juridică a statelor membre,
legislaţia comunitară substituindu-se legislaţiei naţionale.
Prin legislaţiile naţionale s-a recunoscut Comunităţilor europene cea mai largă
capacitate juridică de care se bucură persoanele morale.3
B) Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice proprii Uniunii Europene
Ordinea juridică comunitară/a Uniunii Europene s-a conturat pe plan internaţional ca o
ordine juridică nouă, cu trăsături specifice, reprezentând ansamblul de reguli proprii,
aplicabile în cadrul Uniunii Europene.
În ordinea juridică comunitară, personalitatea juridică a Uniunii europene constă în
capacitatea de a-şi exercita competenţele, determinate pe baza unor criterii clare de repartiţie
faţă de competenţele statelor membre.
C) Personalitatea juridică internaţională
Comunităţile europene, în calitate de organizaţii internaţionale regionale, au fost
calificate ca subiecte derivate ale dreptului internaţional, cu personalitate juridică
internaţională recunoscută pe plan internaţional. Alături de state şi de celelalte organizaţii
internaţionale, Comunităţile europene au făcut parte din societatea internaţională, în condiţii
de egalitate juridică. Comunităţile europene s-au creat în concordanţă cu normele dreptului
internaţional şi au avut la bază principiile dreptului internaţional.
Tratatul de la Lisabona reglementează aspectele relative la capacitatea juridică a
Uniunii prin dispoz.cuprinse în art.335TFUE (ex-articolul 282 TCE), iar aspectele privind
personalitatea juridică a Uniunii prin dispoz.art.47 TUE. Astfel, conform art. 47 TUE,
Uniunea are personalitate juridică.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene prezintă importanţă în sfera relaţiilor
internaţionale ale Uniunii. În acest sens, personalitatea juridică a Uniunii produce efecte
juridice mai mult în exterior decât în interiorul Uniunii.

1.2.2. Reprezentarea Uniunii Europene în relaţiile internaţionale

 În mod constant, Uniunea Europeană a fost reprezentată la reuniunile internaţionale
de către Comisia Europeană, prin preşedintele său.
Tratatul de la Lisabona conţine o serie de inovaţii cu privire la reprezentarea
internaţională a Uniunii Europene.
 Astfel, tratatul instituie funcţia de Preşedinte al Consiliului European, ales pentru
un mandat de doi ani şi jumătate, având ca atribuţie, printre altele şi reprezentarea externă a

3
În schimb, Comunităţile nu au beneficiat de imunitatea de jurisdicţie, nefiind sustrase de la jurisdicţia curţilor şi tribunalelor
din statele membre, în cazul litigiilor la care ele sunt parte(art 274 TFUE–ex.art.240CE; art 155CEEA).Prin art.274
TFUE(ex.art.240TCE) se stabileşte faptul că calitatea de parte a Uniunii nu înlătură competenţa instanţelor naţionale la
litigiile respective, cu excepţia cazurilor în care prin tratate competenţa este atribuită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Uniunii în problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a duce
atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate.
Conform art.18 TUE, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul
preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate.
 Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii,
asigurând coerenţa acţiunii externe a Uniunii.
 Cu privire la încheierea acordurilor internaţionale, conform dispoz. art. 218 TFUE
(ex.art.300TCE), Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de
negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.
Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, în cazul în care acordul în cauză priveşte exclusiv sau în principal politica externă
şi de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a
începerii negocierilor şi desemnează, în funcţie de domeniul acordului în cauză, negociatorul
sau şeful echipei de negociatori a Uniunii.
 Preşedintele Parlamentului European reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi
cu celelalte instituţii comunitare.
 Între Comunităţi/Uniune pe de o parte şi statele membre, pe de altă parte, au fost
instituite “misiuni” de reprezentare care, chiar dacă nu sunt denumite ambasade, au întrunit
toate caracteristicile acestora. Astfel, statele terţe au acreditat la Bruxelles reprezentanţi pe
lângă Comunităţi, care se aseamănă din toate punctele de vedere cu reprezentarea pe lângă
state, având statut diplomatic şi urmând aceeaşi procedură. La rândul lor, statele membre au
reprezentanţe permanente, cu statut diplomatic, dar fără să fie asimilate ambasadelor, întrucât
relaţiile dintre acestea sunt de tip intern, fiind de altfel integrate în cadrul COREPER.
 Reprezentarea Comunităţilor/Uniunii pe lângă terţe state sau organizaţii internaţio-
nale s-a realizat prin delegaţii4 numite de către Comisie şi care trebuie să beneficieze de
acordul statului în cauză. Acestea beneficiază, de asemenea, de statutul diplomatic. În statele
comunitare nu există organe de reprezentare ale Uniunii, din aceleaşi considerente de
apartenenţă a acestora la Uniunea Europeană.
Delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale asigură
reprezentarea Uniunii.
Delegaţiile Uniunii se află sub autoritatea înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate. Delegaţiile acţionează în strânsă cooperare cu
misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre.

1.2.3. Recunoaşterea
Recunoaşterea este actul unilateral prin care un stat constată existenţa unor fapte care
pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale şi declară expres sau acceptă implicit
că relaţiile sale internaţionale viitoare vor fi edificate ţinând seama de aceste fapte 5. Instituţia
recunoaşterii internaţionale cunoaşte aplicări în numeroase domenii, privind fapte extrem de
diverse precum: recunoaşterea statelor, recunoaşterea guvernelor, a beligeranţei,
recunoaşterea statutului de neutralitate permanentă, recunoaşterea unei norme imperative ş.a.
Recunoaşterea unui stat nou poate fi definită ca actul unilateral prin care unul sau
mai multe state acceptă, explicit sau implicit, să considere ca stat o nouă entitate politică

4
Reglementate prin dispoz.art.221 TFUE.
5
Jose Maria Ruda, Reconnaissance d’Etats et de gouvernement, în Droit international: bilan et perspectives, editor general
M.Bedjaoui, 1991, pag.471 şi urm.; Nguyen Quoc Dinh, A.Pellet, P.Daillier, op. cit., pag. 550.
şiadmit că acesta este subiect de drept internaţional, deci dispune de capacitatea de a dobândi
drepturi şi a-şi asuma obligaţii internaţionale6.
Instituţia „recunoaşterii internaţionale” poate fi analizată în cazul Uniunii Europene
dintr-o dublă perspectivă: fie privind recunoaşterea Uniunii de către statele terţe, fie privind
recunoaşterea statelor nou constituite de către Uniune.
Pe parcursul evoluţiei lor istorice, Comunităţile Europene au practicat recunoaşterea
unor state nou apărute pe arena internaţională (exemplu: statele care au făcut parte din fosta
URSS).
În ceea ce priveşte recunoaşterea/nerecunoaşterea Comunităţilor/Uniunii Europene de
alte state sau organizaţii internaţionale, trebuie să se ţină cont de faptul că conţinutul
„recunoaşterii” organizaţiilor internaţionale este diferit faţă de conţinutul „recunoaşterii”
statelor sau guvernelor.

2. Caracterele specifice ale Uniunii Europene

Dincolo de trăsăturile generale ale Uniunii Europene ca organizaţie internaţională,
aceasta prezintă şi anumite caractere specifice, prin care se deosebeşte de organizaţiile
internaţionale de tip clasic. Aceste caractere specifice sunt, în principiu, următoarele:
- natura juridică specifică a Comunităţilor/Uniunii europene;
- modalităţile specifice de exercitare a competenţelor în cadrul Uniunii Europene;
- modalităţile specifice de cooperare economică;
- procedura specifică de modificare a tratatelor;
- sistemul instituţional unic.

2.1. Natura juridică specifică a Uniunii europene

Determinarea naturii juridice a Comunităţilor/Uniunii europene a reprezentat o
problemă care a fost permanent avută în vedere de literatura de specialitate, încă de la crearea
primei comunităţi.
Până în prezent, nu a fost încă exprimat un punct de vedere unanim cu privire la
această problemă, fapt cauzat atât de procesul complex de integrare comunitară, cât şi de
schimbările permanente intervenite la nivelul structurii instituţiilor comunitare.
 Iniţial, Curtea de Justiţie a calificat odinea juridică comunitară ca fiind o nouă
ordine juridică de drept internaţional, cu privire la care, atât statele membre, cât şi
resortisanţii acestora, au (în anumite domenii), limitate drepturile lor suverane ( în cazul
statelor), sau de altă natură (în cazul celorlalţi).7
 Ulterior, Curtea de Justiţie a revenit asupra acestei concepţii, stabilind o detaşare
certă între ordine juridică internaţională şi noua ordine juridică specifică din cadrul
comunităţilor europene. Astfel, Curtea de Justiţie a subliniat că, instituindu-se o comunitate
pe o durată nelimitată, căreia i se confereau atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate
juridică în domeniul realaţiilor internaţionale, şi mai ales cu puteri reale care izvorau dintr-o
limitare a competenţei statelor, sau dintr-un transfer de competenţe de la stat la comunităţi
(deşi în domenii restrânse), s-a creat în acest fel, un sistem de drept aplicabil atât
comunităţilor, cât şi resortisanţilor statelor membre.8

6
N.Purdă (şi colectivul), Drept internaţional public, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.54.
7
CJCE, Hot.Van Gend end Loos, 5 febr. 1963.
8
CJCE, Hot. Costa c. Enel, 15 iul. 1964.
  Majoritatea autorilor au exprimat tendinţa de a situa Comunităţile europene între o
ordine juridică internaţională9 (ca punct de plecare al acestei construcţii) şi o ordine juridică
de natură federală (ca punct final al construcţiei comunitare).
Natura juridică proprie a Uniunii Europene rezultă din analiza distincţiei dintre
aceasta, pe de o parte şi categoriile de federaţie şi confederaţie, pe de altă parte.
 Unii autori arată că viziunea internaţională asupra Uniunii Europene este depăşită,
în sensul că aceasta nu poate fi asimilată cu organizaţiile internaţionale clasice, întemeiate pe
o simplă cooperare între state10.
 În altă opinie11 s-a susţinut că Comunităţile europene/Uniunea Europeană pot fi
calificate drept organizaţii de tip autonom, privite prin prisma multitudinii şi diversităţii
organizaţiilor internaţionale existente în prezent, fapt care face dificilă clasificarea lor în
categorii distincte.

2.2. Modalităţile specifice de exercitare

a competenţelor în cadrul Uniunii Europene
 Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a organizaţiilor
internaţionale clasice, asemănătoare cu ordinea juridică a unui stat, în care normele juridice
au o structură piramidală şi sunt bazate pe respectarea drepturilor fundamentale ale
persoanelor şi ale cărei subiecte sunt, deopotrivă, statele şi cetăţenii acestora12.
 Caracterul specific al Uniunii Europene rezultă şi din modul de exercitare al
competenţelor. Pentru prima dată în istoria dreptului internaţional, prin instituirea
comunităţilor, statele membre au transferat către acestea anumite prerogative ale suveranităţii
naţionale, comunităţile fiind astfel împuternicite să legifereze în mod obligatoriu pentru
statele membre în domeniile respective.
Comunităţile europene au avut la bază, de la constituirea lor, o colaborare axată pe
noţiunea de „integrare”. Prin noţiunea de „piaţă comună” s-a realizat o strategie de integrare
a activităţilor economice, care însemna mai mult decât realizarea unor obiective comune în
domeniul economic, cuprinzând în acelaşi timp şi stabilirea unor linii politice comune,
precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective. Din această perspectivă, realizarea
pieţei comune a însemnat atât o integrare economică, cât şi politico-juridică13.
Prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona sunt introduse reglementări
noi în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), se stabilesc foarte clar modalităţile
de repartizare a competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre. În acest sens,
tratatul identifică trei categorii de competenţe, respectiv competenţele exclusive, competenţele
partajate şi competenţele de coordonare sau de sprijinire a acţiunii statelor membre.
Dispoziţiile tratatului depăşesc neajunsul reglementărilor anterioare, care nu prezentau
foarte clar domeniile de competenţă comunitară, stabilind doar caracteristicile generale ale
acţiunii comunitare în raport de acţiunea statelor membre în unele domenii.

9
Munteanu Roxana – Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine juridică, Ed. Oscar Print, 1996, pag.63; Boulouis Jean –
Droit institutional de lUnion Europeenne, 5 edition, Montchrestien, Paris, 1995; Cartou Louis -LUnion Europeenne;
Traites de Paris, Rome, Maastricht. Dalloz Paris, 1995.
10
J.P.Jacque – Cours general de droit communautaire, 1991, pag. 259-260.
11
P. Pescatore – Le droit de l-inbtegration, Leyde, 1972, pag. 31.
12
P.Manin, op. cit. pag. 36
13
Alte organizaţii, cum sunt cele africane sau sud-americane, deşi au fost puternic influenţate de comunităţile europene, şi-au
propus mai mult obiective politice. De altfel, unele dintre acestea (ex. Comunitatea Africii Orientale) nu au reuşit să-şi atingă
obiectivele, astfel încât au fost desfiinţate, iar altele au realizat foarte puţin din ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu pot fi
comparate cu comunităţile europene decât în ceea ce priveşte ideile care au stat la baza constituirii lor, realizările acestora
fiind cu mult sub dezideratele care au condus la înfiinţarea lor.
 Din punctul de vedere al împărţirii competenţelor, Uniunea Europeană se
caracterizează printr-un „federalism cooperativ”, în sensul că nivelul supranaţional şi cel
naţional au roluri complementare în domeniile reglementate de tratate, cu respectarea
principiului subisidiarităţii. În acest context, federalismul cooperativ exprimă cel mai bine
ideea conţinută în deviza Uniunii Europene – „Unitate în diversitate”.
Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea
competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul
principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite de
către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Orice altă competenţă
neatribuită Uniunii aparţine statelor membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în
domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre
nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor
preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.
Tratatul de la Lisabona conţine în anexe o serie de declaraţii şi protocoale relative la
exercitarea competenţelor, după cum urmează:
- Protocolul (nr.2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
- Protocolul (nr.25) privind exercitarea competenţelor partajate;
- Declaraţia 18 cu privire la delimitarea competenţelor.
Soluţia suveranităţii partajate reprezintă un stadiu tranzitoriu, care permite
aprofundarea integrării europene, şi pregătirea pentru definirea noii structuri a Uniunii
Europene ca asociaţie de state, ca federaţie sau ca altă formă de construcţie politică.

2.3. Modalităţile specifice de cooperare economică

Pentru prima dată în evoluţia dreptului internaţional, în cadrul unei organizaţii
internaţionale s-a utilizat noţiunea de „integrare”, ca modalitate de cooperare economică.
Integrarea comunitară vizează constituirea unei vaste pieţe unice comunitare, întinse pe
teritoriul comun al statelor membre, în cadrul căreia să funcţioneze regulile cererii şi ofertei în
domeniile de competenţă stabilite prin tratate.
 Piaţa unică a reprezentat elementul central al integrării economice din cadrul
Uniunii Europene şi una din principalele realizări ale Comunităţii Europene. Scopul principal
al Pieţei Unice constă în stimularea concurenţei la nivelul pieţelor naţionale, accelerând
creşterea economică europeană, îmbunătăţind astfel gradul de competitivitate şi nivelul de
viaţă în spaţiul comunitar.
Realizarea unei pieţe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape
în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piaţa comună şi ajungând în
prezent la piaţa internă. Trecerea de la stadiul de piaţa comună la stadiul de piaţa
internă nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare
superioară a problemelor comunitare, având la bază noţiunea de integrare.
Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor comunitare
propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a schimburilor de
bunuri şi servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale (constând în
eliminarea taxelor vamale între statele membre şi stabilirea unui tarif vamal comun),
eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere
circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Realizarea pieţei comune a
constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.
 Conceptul de piaţă comună nu a beneficiat de o definire legală prin dispoziţiile
Tratatului. Noţiunea de “piaţă comună”, pe care s-a bazat iniţial strategia de integrare
a activităţilor economice, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective comune
în domeniul economic , cuprinzând în acelaşi timp şi stabilirea liniilor politice
directoare, precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective. În acest sens,
noţiunea de “piaţă comună” dobândeşte implicaţii juridice (care presupun adoptarea unor
reglementări imperative pentru buna funcţionare a pieţei) şi politice (care presupun fie
stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea
altor politici între statele membre şi Comunitate). Din această perspectivă, realizarea
pieţei comune presupunea o integrare economică, la care se adăuga şi o integrare
politico-juridică.
 Conceptul de Piaţa internă – introdus prin Actul Unic European – semnat în 1986
şi intrat în vigoare în 1987, poate fi definit ca fiind un spaţiu fără frontiere interne, în care
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului se desfăşoară fără nici un
control la frontierele interne ale Uniunii, funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale.
Trecerea de la conceptul „piaţă comună” menţionată în tratatele iniţiale, la conceptul
„piaţă internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunităţii, care a
implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea
realizării pieţei interne.
 Tratatul de la Lisabona menţine în cadrul Tratatului de funcţionare a Uniunii
Europene noţiunea de „Piaţă internă”.
Conform dispoz.art.26par.2 TFUE (ex.art.14 TCE), piaţa internă cuprinde un spaţiu
fără frontiere intrerne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatului.

2.4. Procedura specifică de modificare a tratatelor

Reglementarea modalităţilor de revizuire a tratatelor este stabilită prin dispoz.art.48
TUE, conform ultimelor modificări intervenite prin Tratatul de la Lisabona14.
Tratatul distinge două categorii de proceduri de revizuire:
- procedura de revizuire ordinară;
- proceduri de revizuire simplificate.

2.4.1. Procedura de revizuire ordinară

a) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie
extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor.
b) Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică
parlamentelor naţionale.
c) În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a
Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse,
preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului
European şi ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul
modificărilor instituţionale în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire
şi adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor
membre.
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului
European, să nu convoace Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică.
În acest ultim caz, Consiliul European stabileşte mandatul pentru Conferinţa reprezentanţilor
guvernelor statelor membre.
14
Modificarea tratatelor a fost reglementată distinct pentru fiecare dintre acestea (art.96 CECO, art.236 CEE şi art.204
CEEA), însă Tratatul de la Maastricht abrogă aceste dispoziţii şi instituie o procedură comună pentru revizuirea tratatelor prin
dispoziţiile art.N, care reprezintă, de fapt, preluarea procedurii prevăzute în tratatele CEE. şi CEEA.
 d) În vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor,
preşedintele Consiliului convoacă o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre.
Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele membre în
conformitate cu normele lor constituţionale.
În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui tratat de
modificare a tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat tratatul menţionat, iar
unul sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăţi în ratificarea respectivă, Consiliul
European se autosesizează cu privire la chestiune.

2.4.2. Proceduri de revizuire simplificate

Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii.
Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a
dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul
European hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei,
precum şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul
monetar. Această decizie intră în vigoare după aprobarea de către statele membre, în
conformitate cu normele lor constituţionale. Decizia nu poate extinde competenţele atribuite
Uniunii prin tratate.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene sau cele
ale titlului V din tratat prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul
hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a
Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Aceste
dispoziţii nu se aplică deciziilor care au implicaţii militare sau în domeniul apărării.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prevăd că
actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială,
Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte
legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Orice iniţiativă luată de Consiliul European se transmite parlamentelor naţionale. În
cazul opoziţiei unui parlament naţional, notificate în termen de şase luni de la această
transmitere, decizia menţionată nu se adoptă. În absenţa oricărei opoziţii, Consiliul European
poate adopta respectiva decizie.
Pentru adoptarea deciziilor, Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun.
* O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin intermediul acordurilor de
aderare ale altor state, acorduri care în anumite limite “de adaptare” pot modifica aceste
tratate.
Există şi o procedură asemănătoare revizuirii, dar care constituie mai mult o dezvoltare
a cadrului iniţial al tratatelor, respectiv în cazul alegerii membrilor Parlamentului European
prin vot universal direct (art.138 CEE modificat prin Tratatul de la Maastricht), care prevede
necesitatea adoptării unei decizii în unanimitate a Consiliului şi avizul conform al
Parlamentului, precum şi aprobarea actelor adoptate în cadrul comunităţilor de către statele
membre conform normelor constituţionale, ca şi în cazul înlocuirii contribuţiilor financiare ale
statelor membre prin resurse proprii - art. 269CE.

2.5. Sistemul instituţional unic

 Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie internaţională cu o structură originală,
diferită de cea a altor organizaţii internaţionale, care dispune de un sistem instituţional unic, în
cadrul căruia, fiecare instituţie exercită atribuţiile ce i-au fost atribuite prin tratate, în
colaborare cu celelalte instituţii, în scopul exercitării competenţelor Uniunii.
La origine, Comunităţile au reprezentat trei organizaţii internaţionale cu personalitate
juridică distinctă, care, prin tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub sintagma
“Comunităţile Europene”. Fiecare dintre acestea şi-a păstrat domeniul de activitate specific,
deşi sistemul instituţional a devenit unic. Ulterior, la scopurile iniţiale ale Comunităţilor s-a
adăugat cooperarea interguvernamentală în cadrul căreia un rol important i-a revenit
Consiliului European, instituţie formată din şefii de state şi guverne care au posibilitatea să
decidă asupra direcţiilor cooperării.
Comunităţile au înregistrat o evoluţie ascendentă, unică pe scena internaţională:.
 Prin “Convenţia privind unele instituţii comunitare” s-au constituit la 25 martie
1957 o Adunarea unică şi o Curte de justiţie unică. Deşi aveau anumite instituţii comune după
adoptarea tratatelor de la Roma (Adunarea şi Curtea de Justiţie), Comunităţile păstrau şi
anumite instituţii distincte, respectiv cele privind “executivul” (Înalta Autoritate şi Comisia) şi
Consiliul, precum şi bugetele proprii, fapt care le păstra autonomia. De asemenea, tratatele îşi
păstrau specificitatea, Tratatul de la Roma privind CEE. (art.232) precizând că prevederile
sale nu modifică dispoziţiile tratatelor CECO şi CEEA.
 Prin adoptarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965), intrat în
vigoare la 1 iulie 1967, s-au creat o Comisie Unică şi un Consiliu Unic al “Comunităţilor
Europene”. De asemenea, s-a creat Curtea de Conturi ca organ comun celor trei Comunităţi.
Comisia şi Consiliul au preluat funcţiile instituţiilor specifice fiecărei Comunităţi, pe care le-
au înlocuit.
Prin acelaşi tratat s-a instituit un buget al Comunităţilor Europene care cuprindea
veniturilor şi cheltuielile celor trei Comunităţi, conform tratatelor. De asemenea, s-a constituit
un corp unic de funcţionari ai Comunităţilor, supuşi unui statut unic.
Printru-un protocol-anexă s-a stabilit un regim unitar de privilegii şi imunităţi pentru
Comunităţi. S-a creat şi entitatea “Comunităţile Europene”, care a absorbit cele trei
comunităţi originale. Rezultatul acesteia este concretizat în faptul că funcţionarii acesteia sunt
comuni, fără să poată pretinde că aparţin uneia dintre ele, iar misiunile de reprezentare pe
lângă alte state sunt acreditate în numele comunităţilor, acestea apărând ca titular de drepturi
şi obligaţii, deci ca persoană juridică15.
S-a menţinut însă o separare între acţiunile Comunităţilor europene şi cooperarea
politică, aceasta nefiind instituţionalizată, rămânând o activitate interguvernamentală
distinctă.
 Actul unic European adoptat în 1985 a marcat un nou pas important în evoluţia
construcţiei comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituţiilor comunitare şi la
extinderea competenţelor acestora în noi domenii, reprezentând în acelaşi timp şi o premisă
importantă în vederea realizării Uniunii Europene. Prin Actul Unic European s-a
instituţionalizat Consiliul European şi s-a creat Tribunalul de Primă Instanţă.
 Tratatul de la Maastricht instituie o “Uniune Europeană” fondată pe Comunităţile
europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instituite prin acest tratat.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht a adus unele modificări substanţiale în ceea ce priveşte
structura organizatorică şi mijloacele de acţiune. Deşi se instituie sintagma „Uniunea
Europeană” care cuprinde cele trei Comunităţi, acestea continuă să existe ca entităţi separate.
Consiliul European, instituţionalizat prin Actul Unic European (1985) este confirmat
prin art. D al Tratatului de la Maastricht ca fiind organul care “dă Uniunii impulsurile

15
P. Manin, op. cit., pag. 44
necesare dezvoltării sale şi definirii orientărilor politice generale”, el trebuind să prezinte
anual un raport în faţa Parlamentului European.
 Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de reglementări care conduc la evoluţia
Uniunii Europene atât sub aspect instituţional, cât şi cu privire la politicile şi domeniile de
competenţă.
 Tratatul de la Nisa conţine importante acorduri privind perfecţionarea instituţională
a Uniunii Europene în vederea extinderii acesteia. Aceste prevederi nu schimbă structura
instituţională, ci aduc modificări în sistemul de vot din cadrul Consiliului, modifică numărul
membrilor Comisiei, ai Parlamentului şi implicit ai Curţii de Justiţie, Tribunalului de primă
instanţă şi Curţii de Conturi.
 Tratatul de la Lisabona conţine importante dispoziţii privind perfecţionarea
instituţională a Uniunii Europene, cum ar fi:
- se creează funcţia de Preşedinte al Uniunii Europene;
- se redistribuie voturile statelor membre în Consiliu, în perioada 2014-2017;
- se adoptă un nou sistem de vot în Consiliu, în sensul că un act juridic comunitar va fi
adoptat dacă 55% din statele membre (15 din 27) sunt in favoarea acestuia sau dacă statele
care votează în avoarea adoptării actului respectiv formează 65% din populaţia UE;
- din 2014 numărul comisarilor europeni se va reduce la două treimi din numărul
statelor membre;
- se redistribuie locurile din Parlamentul Europoean, conform unei formule
proporţionale. Nici unul din Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai
puţin de şase. Numărul maxim de deputaţi europeni va fi 750;
- parlamentele naţionale vor avea un rol mai important în procesul de adoptare a
reglementărilor comunitare;
- Uniunea Europeană este investită cu personalitate juridică.
Prin investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică, sistemul instituţional unic
încetează să mai reprezinte o trăsătură specifică a acestei structuri internaţionale, în sensul că,
din acest punct de vedere se aseamănă cu organizaţiile internaţionale de tip clasic, în cadrul
cărora funcţionează sisteme instituţionale cu atribuţii specifice.
 ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
1. Aspecte generale privind caracterul specific al ordinii juridice europene
Uniunea Europeană a creat o ordine juridică nouă, diferită față de ordinea juridică
națională sau față de ordinea juridică de drept internațional public.
Curtea de justiţie a constatat natura specifică a Comunității/Uniunii ca entitate creată
pentru o durată nelimitată, înzestrată cu atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate juridică
proprie, cu capacitate de reprezentare internaţională şi, mai ales, cu puteri reale izvorâte dintr-
o limitare a competenţei statelor membre sau dintr-un transfer al atribuţiilor statelor către
Uniune.
Din această natură specifică, originală, care deosebeşte Uniunea de orice altă entitate
clasică de drept internaţional, Curtea de Justiţie deduce că statele membre au ales să limiteze,
în anumite domenii determinate, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de norme
aplicabile atât resortisanţilor acestora, cat şi lor.
Dreptul Uniunii Europene, ca sistem autonom de drept, pentru a fi aplicabil, trebuie să
se integreze în sistemul de drept intern al statelor membre.
Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat
comunitar, deci să se aplice în mod direct.
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene se impune deci ca un principiu de
bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă
în prioritatea (supremaţia)1 dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern.
2. Principiul aplicabilităţii directe
2.1. Fundamentarea principiului
Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte confirmarea în dispoz. art. 288 alin.2 TFUE,
dar numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de aplicabilitate
directă în toate statele membre.
Pentru restul actelor normative ale Uniunii Europene şi pentru cele adoptate în temeiul
CECO, i-a revenit rolul Curţii de Justiţie de a statua acest principiu, cu ocazia soluţionării
unor cauze.
 Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963, 26/62.1), Curtea a constatat că
Tratatul CE are ca obiect instituirea unei “pieţe comune”, care în mod implicit cuprinde pe
toţi justiţiabilii Comunităţii, cărora lise aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru
reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat, de asemenea, că tratatele
constituie o ordine juridică nouă, de drept internaţional, căreia statele i-au transferat
competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi resortisanţii
acestora, cărora jurisdicţiile naţionale trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor şi să
asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora.
 Ulterior, prin hotărârea COSTA / E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64) Curtea a revenit
asupra formulărilor din hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea “ordine juridică
de drept internaţional” cu “ordine juridică proprie” iar “independenţa” dreptului comunitar
a fost înlocuită cu “integrarea” sa în sistemul juridic al statelor membre.
Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în
contradicţie cu ordinea juridică comunitară.

2.2. Consecinţele aplicării principiului efectului direct

1
P.Manin,. op. cit. pag. 237

1
 Principiul aplicabilităţii directe a dreptului Uniunii Europene are implicaţii atât asupra
statelor membre, cât şi asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.
- Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile care le sunt
adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident ţinând seama
de categoria normelor juridice respective, aşa cum au fost ele analizate mai sus).
- Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică internă
dreptul Uniunii Europene, în condiţiile statuate de reglementările respective.
- Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul Uniunii, însă atunci când
judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor
aplica dreptul fiecărui stat. În cazul în care judecătorul naţional solicită un recurs prejudicial,
Curtea poate indica acestuia elementele de drept pe baza căruia să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor dreptului
Uniunii Europene faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane
private).
3. Supremația/Primordialitatea dreptului Uniunii Europene
3.1. Instituirea principiului
Tratatele de instituire a Comunităţilor nu au conţinut prevederi privind supremația
dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.
Problema primordialităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern al statelor
membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern2. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, în dreptul
internaţional există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă
şi doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în cazul ordinii
juridice al Uniunii Europene statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea
dreptului Uniunii asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul
statelor de a fi membre ale Uniunii şi de a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate
cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul
fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin
referendum în ultimă instanţă.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie
de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja sentimentele
anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional
al construcţiei comunitare3.
S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuit
să le dea o soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). A
revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar/Uniunii
Europene asupra dreptului intern.

3.2. Fundamentarea principiului

Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curtea de Justiţie, prin
interpretarea globală a normelor juridice comunitare.
* Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van Gend & Loos (menţionată anterior
cu ocazia examinării principiului efectului direct), dar a fost statuată, în mod expres, în
2
Penelope Kent, European Community Law, MAE Handbook 1992, pag. 37
3
J.Boulouis, op. cit., pag. 247; P. Manin, op. cit., pag. 258

2
Hotărârea COSTA/E.N.E.L.(15.07.1964, 6/64), în care Curtea a expus, în mod sintetic,
caracteristicile originare ale Comunităţilor europene: instituţii cu o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic naţional al statelor membre, cu personalitate şi capacitate
juridică proprie, cu reprezentare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii
conferite prin transferul competenţei consimţite de către statele membre, precum şi existenţa
unui cadru normativ comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii dreptului
comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care trebuie integrat în
ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept corolar imposibilitatea pentru
toate statele de a face să prevaleze normele juridice unilaterale contra ordinii juridice comune,
acceptate pe bază de exprimare a consimţământului.
* Doctrina supremaţiei dreptului UE astfel cum reiese aceasta din hotărârea Costa
c./ENEL şi reconfirmată de jurisprudenţa ulterioară este definită de patru elemente
principale4:
a. supremaţia este o condiţie existenţială a dreptului UE. Realizarea unor obiective
comune impune aplicarea uniformă a dreptului UE, fără de care conceptul de integrare ar fi
lipsit de sens. Sursa supremaţiei rezidă în însuşi caracterul normelor ordinii juridic3e a UE de
a fi comune.
b. Supremaţia izvorăşte din natura specifică, proprie, originală a dreptului UE şi nu
este tributară în nici un fel dreptului constituţional al statelor membre. Astfel, ea nu poate să
depindă de regulile divergente aplicabile într-un stat sau altul.
c. Ordinea juridică a UE este superioară, în ansamblul său, ordinilor juridice naţionale.
De supremaţie se bucură aşadar toate normele de drept al UE, primare sau derivate, înzestrate
sau nu cu efect direct. Pe de altă parte, supremaţia se impune tuturor normelor ce alcătuiesc
ordinea juridică naţională: administrative, legislative, jurisdicţionale, fie ele şi de natură
constituţională. Astfel, Curtea de Justiţie afirmă că dispoziţiile constituţionale interne nu pot fi
utilizate pentru a împiedica aplicarea dreptului UE, o astfel de acţiune fiind „contrară ordinii
publice comunitare3 ”. Supremaţia se impune aşadar în raport cu drepturile fundamentale
astfel cum sunt formulate de constituţia naţională cât şi în raport cu principiile unei structuri
constituţionale naţionale4 .
d. În sfârşit, principiul supremaţiei dreptului UE nu este aplicabil numai în ordinea
juridică a Uniunii, în relaţiile dintre state şi instituţiile acesteia ci şi în sistemele de drept
naţionale („supremaţie internă”) şi în raport cu jurisdicţiile naţionale.
* Nici tratatul de la Lisabona nu introduce dispoziţii noi relative la supremaţie în
textul tratatului, însă în anexe cuprinde o „Declaraţie cu privire la supremaţie” (nr.17)
conform căreia, „Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza
tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de
jurisprudenţa menţionată anterior.
În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum
figurează în documentul 11197/07(JUR260), să fie anexat prezentului act final:„Avizul
Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese
că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar.
Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data
primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie 1964, în
cauza 6/64, Costa/ENEL(... ), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a

4
http://www.constcourt.md/public/files/file/conferinta_20ani/programul_conferintei/Razvan_Horatiu_Radu.pdf

3
schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va
schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.”
«Reiese (…) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea,
dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text
intern, indiferent de natura acestuia, fără a-.i pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în
discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi.»”

3.3. Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului Uniunii
Europene, acestea având o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria
cărora le aparţin.
Dreptul intern al tuturor statelor membre trebuie să fie în deplină concordanţă cu
dreptul Uniunii Europene, indiferent de ierarhia internă a normelor respective.
Statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu se aplica o
normă comunitară5.
În practica jurisdicţională pot apărea situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali
să fie tentaţi să aplice dispoziţii interne – iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu dispună de
texte legale pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului Uniunii Europene. Poate fi
utilizată, în acest sens, acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre. S-
a statuat astfel, că fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată
dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare. Acţiunea pentru
neîndeplinirea obligaţiilor nu duce însă la invalidarea normelor juridice interne neconforme,
ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru încetarea situaţiei
respective6.
În alte hotărâri ale Curţii de Justiţie7, s-a statuat că un judecător naţional are obligaţia
să respecte dreptul comunitar şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legea
internă.
În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor penale, acestea sunt lipsite
de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, impunându-se să se pronunţe anularea
acestora de către instanţele superioare8.

4. Rolul statelor membre în aplicarea

dreptului Uniunii Europene

Conform dispoz.art.4 alin 3 TUE, (în urma modificărilor intervenite prin Tratatul de la
Lisabona)9, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi
se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.

5
CJCE - Hot. din 15.07.1964, Cauza COSTA/E.N.E.L, C 6/64, 1141.
6
CJCE – Hot din 14.12.1982, Cauza Waterkeyn, 314 la 316/81 şi 83/82, 4337.
7
CJCE – Hot. din 09.03.1978, Cauza Simmenthal 106/77, RTDE 1978, 381.
8
P.Manin, op. cit., pag. 262
9
Art.4 alin.3 TUE conţine pe fond, reglementările cuprinse în art.10 TCE, abrogat prin Tratatul de la Lisabona. În formularea
iniţială, Tratatul CE dispunea în art.10 că statele membre iau toate măsurile generale sau particulare corespunzătoare pentru a
asigura executarea obligaţiilor decurgând din tratatsau rezultând din actele instituţiilor Comunităţii. Îi facilitează acesteia
îndeplinirea misiunii sale. Statele membre se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol realizarea scopurilor
tratatului.

4
 Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la
orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Conform dispoz.art.7 alin.3 TUE, obligaţiile care îi revin statului membru în cauză în
temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice situaţie pentru statul membru respectiv.
Măsurile generale sau particulare ce revin statelor în virtutea dispoziţiilor tratatului,
antrenează implicarea autorităţilor pe trei domenii: legislativ, administrativ şi judecătoresc.10
a) Pe plan legislativ, implicarea statelor este diferită, în funcţie de natura actului
Uniunii Europene ce urmează a fi aplicat.
În măsura în care se aplică un instrument juridic adoptat într-un domeniu de
competenţă exclusivă a Uniunii, acesta beneficiază de aplicabilitate directă în legislaţia
statelor membre.
Punerea în aplicare a surselor dreptului derivat depinde de tipul actului juridic,
respectiv, dacă este vorba de regulament, decizie sau directivă.
- Regulamentele se aplică, în principiu, în mod direct, fără să fie necesară intervenţia
legislativă a statelor membre. În unele situaţii, statele pot adopta măsuri legislative în
completarea dispoziţiilor regulamentelor, vizând măsuri practice de aplicabilitate a acestora.
- Directivele implică măsuri legislative la nivel naţional, având în vedere că, prin
dispoziţiile lor stabilesc doar rezultatele ce trebuie obţinute, mijloacele de realizare practică a
acestora fiind lăsată la aprecierea autorităţilor statelor membre.
- Deciziile pot implica, de asemenea, luarea unor măsuri legislative de către statele
membre, atunci când sunt adresate acestora.
b) Pe plan judecătoresc, instanţele naţionale sunt considerate ca instanţe de drept
comun, fiind competente să aplice dreptul Uniunii Europene în acţiunile aflate pe rol.
c) Pe plan administrativ, aplicarea normelor Dreptului Uniunii Europene implică
intervenţia autorităţilor naţionale, în funcţie de domeniul de competenţă în cadrul căruia s-a
elaborat actul respectiv. Măsurile administrative de punere în executare a actelor juridice ale
Uniunii sunt adoptate potrivit procedurilor proprii existente în statele membre.
Conform art.197 TFUE, introdus prin Tratatul de la Lisabona, care se referă la
„cooperarea administrativă”, punerea în aplicare efectivă a dreptului Uniunii de către statele
membre, care este esenţială pentru buna funcţionare a Uniunii, constituie o chestiune de
interes comun.
Uniunea poate sprijini eforturile statelor membre pentru îmbunătăţirea capacităţii lor
administrative de punere în aplicare a dreptului Uniunii. Această acţiune poate consta, în
special, în facilitarea schimburilor de informaţii şi de funcţionari publici, precum şi în
sprijinirea programelor de formare. Niciun stat membru nu este obligat să recurgă la acest
sprijin. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare în acest scop, cu excepţia oricărei
armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Aceste dispoziţii nu aduc atingere obligaţiei statelor membre de a pune în aplicare
dreptul Uniunii, nici atribuţiilor şi îndatoririlor Comisiei. De asemenea, acesta nu aduce
atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, care prevăd o cooperare administrativă între statele
membre, precum şi între acestea şi Uniune.

5. Ierarhia normelor juridice ale Uniunii Europene

10
Ovidiu Ţinca, Drept comunitar general, Editura didactică şi pedagogică, p262.

5
 Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă modalităţile specifice prin care
regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin
acordul de voinţă al statelor membre11.
Voinţa statelor de a configura anumite norme juridice este determinată de realităţile
dezvoltării economice şi social europene ajunse la un anumit nivel, care presupune
sancţionarea din punct de vedere juridic a regulilor de conduită şi transformarea lor în norme
de drept.
Normele juridice ce formează conţinutul dreptului Uniunii Europene se exprimă
printr-o varietate de mijloace juridice ce reprezintă izvoarele specifice ale dreptului Uniunii.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate în următoarele categorii:
- izvoarele principale sau originare, care formează dreptul primar al Uniunii
Europene (incluzând normele juridice cuprinse în tratatele iniţiale şi tratatele modificatoare
ale Comunităţilor europene şi Uniunii Europene);
- izvoarele secundare, care formează dreptul derivat al Uniunii Europene (incluzând
normele juridice cuprinse în actele juridice adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea
atribuţiilor ce le-au fost stabilite prin tratate);
- izvoarele complementare (incluzând principiile generale de drept şi normele juridice
cuprinse în acordurile internaţionale încheiate de Comunităţi/Uniune sau de statele membre cu
alte state sau organizaţii internaţionale).

5.1 . Izvoarele principale

(Dreptul primar al Uniunii Europene)

Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului Uniunii Europene sunt constituite din
instrumentele care au creat norme cu caracter constituţional pentru comunităţi12, toate
celelalte norme fiindu-le subordonate.
Izvoarele principale cu fost create pe baza acordului de voinţă al statelor membre şi
sunt exprimate în:
- tratatele de constituire a Comunităţilor Europene;
- convenţiile şi protocoalele anexate;
- acordurile de aderare a altor state;
- tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale;
- convenţiile între statele membre încheiate în contextul tratatelor iniţiale;
- convenţii încheiate între statele membre şi terţe state.
 Tratatele constitutive reprezintă categoria surselor de cea mai mare importanţă în
ordinea juridică a Uniunii Europene, întrucât toate celelalte surse trebuie să se
subordoneze acestora.
Ele cuprind cele trei tratate de bază, prin care s-au constituit Comunităţile, respectiv:
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (CECO) şi Tratatele de la Roma din 25 martie
1957(CEE. şi CEEA).
* Tratatele modificatoare reprezintă a doua categorie ca importanţă din cadrul
izvoarelor principale. Ele reflectă procesul de perfecţionare a cadrului juridic comunitar în
funcţie de necesităţile impuse de evoluţia comunităţilor. Din rândul lor fac parte, printre
altele:
- Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965)13;
11
D.Mazilu – op.cit.,pag. 69
12
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire, Bruxelles, 1990, pag. 71

6
 - Decizia şi Tratatul de la Luxemburg (21 şi 22 aprilie 1970) privind modificarea unor
dispoziţii financiare şi bugetare14;
- Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare(1975)15
- Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986)16;
- Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992 – Tratatul de instituire al Uniunii
Europene)17;
- Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997)18 ;
- Tratatul de la Nisa (25 februarie 2001)19 ;
- Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007)20
* Acordurile de aderare a altor state la Comunităţi/Uniunea Europeană, respectiv:
- Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie
21
1972) ,
- Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979)22;
- Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984);
- Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985)23;
- Tratatul de aderare al Austriei, Suediei şi Finlandei 24;
- Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta şi Cipru (16 aprilie 2003)25;
- Tratatul de aderare privind România şi Bulgaria (25 aprilie 2005)26.
 Actele comunitare supuse aprobării statelor membre sunt incluse, de asemenea, în
cadrul surselor principale. Cu privire la calificarea juridică a acestor acte, în
literatura de specialitate s-a apreciat că, din moment ce ele au fost aprobate de
către statele membre, au o forţă juridică similară tratatelor constitutive ale
Comunităţilor27.
5.2. Izvoarele secundare
(Dreptul derivat al Uniunii Europene)
Din categoria surselor derivate ale dreptului Uniunii Europene fac parte actele
normative elaborate de instituţiile comunitare în baza exercitării atribuţiilor stabilite prin
tratatele constitutive. Din punct de vedere numeric, acestea sunt cele mai numeroase,
constituind o sursă foarte importantă a dreptului Uniunii Europene.
 Regimul juridic al regulamentelor
Regulamentele sunt acte juridice adoptate, după caz de către Consiliu, Comisie şi
Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană (conform Tratatului de la Maastricht).

13
Jurnalul Oficial 152 din 13 iulie 1967.
14
Jurnalul Oficial L 2 din 2 ianuarie 1971
15
Jurnalul Oficial L 359 din 31 decembrie 1977.
16
Jurnalul Oficial L 169 din 29 iunie 1987.
17
Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992.
18
Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997.
19
Jurnalul Oficial C80 din 10 mqrtie 2001.
20
Jurnalul Oficial C 306 din 17 decembrie 2007.
21
Jurnalul Oficial L 73 din 27 martie1972 ; Jurnalul Oficial L 2 din 1 ianuarie 1973
22
Jurnalul Oficial L 291 din 19 noiembrie 1979
23
Jurnalul Oficial L 302 din 15 noiembrie 1985
24
Jurnalul Oficial L 1 din 1 ianuarie 1995
25
Jurnalul Oficial L 236 din 23 septembrie 2003.
26
Jurnalul Oficial L 157 din 21 iunie 2005
27
P.Manin, op. cit. pag. 222

7
  Din punctul de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor, regulamentele pot fi “de
bază” sau “de execuţie”28. Cele de bază sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, iar cele de
execuţie pot fi emanaţia şi a celorlalte organe abilitate29.
Conform art.288TFUE par.2, regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este
obligatoriu ăn toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.
 Elementele esenţiale ale regulamentelor, care rezultă din dispoziţiile tratatului, sunt
următoarele:
- au o aplicabilitate generală, adresându-se tuturor subiectelor de drept din spaţiul
comunitar;
- sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor;
- au o aplicabilitate directă în toate statele membre30.
- intrarea în vigoare este condiţionată de publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene31, ele intrând în vigoare la data prevăzută în textul lor, sau după douăzeci de zile de
la publicare.
 În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor, acesta este foarte vast,
începând cu armonizarea legislaţiilor interne în scopul creării pieţei interioare, până la
stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună a pieţei agricole şi a
dispoziţiilor privind regulile de concurenţă.
 Regimul juridic al directivelor
Directivele sunt definite ca acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în
atingerea scopului pentru care sunt adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor naţionale
cărora le sunt adresate alegerea formei şi mijloacelor necesare pentru atingerea respectivelor
scopuri.
Directivele au fost prevăzute în toate cele trei tratate iniţiale, fiind constituite atât din
recomandări (art. 14 CECO) cât şi din directive (art. 249 CE şi art. 161 CEEA).
Autorii directivelor sunt Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.
Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul că recomandările CECO
sunt adresate unor anumiţi destinatari – aceştia putând fi atât statele, cât şi alţi agenţi
comunitari – în timp ce directivele CE şi CEEA pot fi adresate doar statelor membre,
neputând impune obligaţii persoanelor. O persoană care este implicată într-un proces judiciar
poate însă să invoce o directivă împotriva unui stat, indiferent dacă statul se află în calitate de
patron sau de autoritate publică.
Conform art.288 TFUEpar.3, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar cu privire la rezultattul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa
în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Caracteristicile directivei din punctul de vedere al regimului juridic sunt următoarele:
- directivele nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins;
- nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatorilor avuţi în vedere chiar dacă
au acelaşi conţinut general. Ele trebuie deci comunicate fiecărui destinatar, făcând
parte din categoria actelor care – chiar dacă sunt publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene – nu înseamnă că publicarea este o condiţie de aplicabilitate, ea
având doar valoare documentară32.

28
J.Boulouis, op. cit., pag. 190
29
Ibidem, pag. 190
30
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les grandes dates de l’Europe Communitaire, Paris 1989, pag. 214
31
Conform dispoz.art. 297TFUE(ex.art.254TCE) pct.1.
32
J.Boulouis, op. cit. pag. 192

8
 Directivele prezintă o mai mare flexibilitate faţă de recomandări, adaptându-se
specificului şi particularităţilor naţionale ale statelor membre.
Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru a
aplica în mod concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă aprecieri
asupra fundamentării sau oportunităţii directivei în cauză, controlul Comisiei şi al Curţii
asupra acestei situaţii fiind foarte riguros.
Termenul de transpunere a unei directive în legislaţia naţională este prevăzut în
cuprinsul directivei. Întârzierea transpunerii atrage posibilitatea de sancţionare a statului
membru în cauză, inclusiv aplicarea unor penalităţi.
O directivă netranspusă în legislaţia naţională sau transpusă în mod nesatisfăcător,
poate fi invocată în mod direct de către cetăţeni împotriva statului, producând efect direct pe
linie verticală, în situaţia în care dispoziţiile directivei sunt în favoarea cetăţeanului33.
Deşi nu se prevede în tratate, Uniunea impune statelor să prezinte lista tuturor
măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa notificării sau prezentarea incompletă a
acesteia constituie o neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se apreciază
că directivele au mai ales un rol de armonizare a legislaţiilor statelor membre.
 Regimul juridic al deciziilor
Deciziile sunt reglementate prin dispoz.art.288TFUE.
Conform acestor reglementări, decizia este obligatorie în toate elementele sale. În
cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.
Deciziile pot fi adoptate de Consiliul European, Consiliu, Comisie, Parlamentul
European şi Banca Centrală Europeană.
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către Parlament
şi Consiliu, care intră în vigoare la data fixată sau în cea de-a douăzecea zi de la publicare, în
afara cazurilor când este necesară modificarea.
Tratatul de la Maastricht acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta
decizii, ea putând hotărî publicarea lor34 .
Deciziile pot fi adresate unui stat, tuturor statelor, unei persoane fizice sau juridice,
sau se adresează unor destinatari neprecizaţi.
* Deciziile cu destinatari neprecizaţi au fost introduse prin Tratatul de la Lisabona.
Astfel, art. 288 alin 4 teza 2 dispune că în cazul în care se indică destinatarii, decizia este
obligatorie numai pentru aceştia. Aceste decizii au caracter normativ, general.
* Deciziile cu destinatari precizați se caracterizează prin următoarele trăsături:
- deciziile nu sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor destinatari precişi,
desemnaţi sau identificaţi, de regulă, conform articolului final al acestora 35. Se deosebeşte
deci în acest fel de regulament, acesta fiind un act impersonal. Decizia poate să se adreseze
unor subiecte de drept diferite de state, în special în cazurile privind concurenţa, când se
adresează îndeosebi agenţilor economici. Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora
le sunt adresate unele obligaţii, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se impune completarea lor cu
măsuri de aplicare luate la nivelul statului.
- pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie notificate destinatarului, lipsa
acestuia atrăgând neintrarea lor în vigoare. Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la
nevaliditatea lor, ci doar la situaţia de a fi inopozabile, chiar dacă au fost publicate în JOUE.

33
34
Dispoziţia este menţinută şi prin Tratatul de la Lisabona în art.132TFUE(ex.art.110TCE)
35
P.Manin, op.cit., pag. 228.

9
 - deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează pe o
practică constantă, pot fi motivate şi sumar.
- deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii acestora.

 Regimul juridic al avizelor şi recomandărilor

Avizele prevăzute în Tratatul CECO şi recomandările din Tratatele CE şi CEEA se
caracterizează prin faptul că nu au forţă juridică obligatorie, ele neimpunând obligaţii pentru
statele membre şi nefiind supuse controlului jurisdicţional.
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt statut juridic şi care au deci o
anumită forţă juridică. Este situaţia avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru
neîndeplinirea obligaţiilor rezultând din tratate şi al avizelor CECO în domeniul programelor
de investiţii al întreprinderilor siderurgice şi miniere, precum şi în cazul unor avize ale
Consiliului şi Parlamentului, situaţii în care jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea
acestora şi să facă distincţie între cele care reprezintă simple opinii şi cele care impun o
conduită obligatorie statelor membre36.

 Procedurile legislative conform Tratatului de la Lisabona

Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii,

recomandări şi avize. În cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie adoptat,
instituţiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile şi a principiului
proporţionalităţii.
Actele juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile, iniţiativele, recomandările,
cererile sau avizele prevăzute în tratate.
În cazul în care examinează un proiect de act legislativ, Parlamentul European şi Consiliul
se abţin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de procedura legislativă aplicabilă
domeniului respectiv.

a) Procedura legislativă ordinară

Prin dispoz.art. 289 TFUE, Tratatul face referire la două tipuri de proceduri legislative:
- procedura legislativă ordinară;
- procedurile legislative speciale.
Procedura legislativă ordinară (reglementată prin dispoz. art.294) constă în adoptarea în
comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii, la propunerea Comisiei. Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie
acte legislative.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a
unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu
participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la iniţiativa unui
grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene
sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii Europene de Investiţii.
În art 294 TFUE este reglementată procedura legislativă ordinară, care înlocuieşte
procedura codeciziei. Actele juridice comunitar pot fi adoptate fie prin procedura legislativă
ordinară, fie prin proceduri legislative speciale.

36
J.Boulouis, op. cit. pag. 198

10
 Procedura legislativă ordinară reprezintă modalitatea de adoptare a actelor legislative ale
Uniunii Europene, de către Consiliu, în comun cu Parlamentul European.
Procedura legislativă ordinară are mai multe faze, respectiv:
- prima lectură,
- a doua lectură,
- concilierea și
- a treia lectură.
- Prima lectură constă în adoptarea poziţiei Parlamentului European, pe care o trimite
Consiliului. Actul juridic poate fi adoptat în formularea care corespunde poziţiei Parlamentului
European, în cazul în care Consiliul aprobă această poziţie.
În cazul în care Consiliul nu este de acord cu poziţia Parlamentului European, va adopta
poziţia sa în prima lectură şi o va trimite Parlamentului European. Consiliul va informa
Parlamentul cu privire la motivele pe baza cărora a adoptat altă poziţie la prima lectură.
- A doua lectură constă în două termene consecutive de câte trei luni în care cele două
instituţii pot conveni asupra adoptării actului respectiv.
Astfel, după trimiterea poziţiei Consiliului către Parlamentul European, în termen de trei
luni, acesta poate să adopte una dintre următoarele poziţii:
a) să adopte poziţia Consiliului din prima lectură, actul juridic fiind considerat adoptat în
formularea corespunzătoare poziţiei Consiliului. Aceeaşi soluţie se va aplica şi în cazul în care în
termenul de trei luni Parlamentul nu se va pronunţa.
b) să respingă poziţia Consiliului, cu votul majorităţii membrilor care îl compun, actul
juridic fiind considerat neadoptat.
c) să propună modificări la poziţia Consiliului, cu majoritatea membrilor care îl compun,
textul modificat fiind apoi transmis Comisiei şi Consiliului, care vor emite un aviz cu privire la
aceste modificări.
În termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul poate
să adopte una dintre următoarele poziţii:
a) să aprobe modificările propuse, actul fiind considerat adoptat;
b) să respingă modificările propuse, caz în care, preşedintele Consiliului, în consens cu
preşedintele Parlamentului, va convoca comitetul de conciliere, într-un termen de şase
săptămâni;
În cazul unui aviz negativ din partea Comisiei cu privire la unele modificări, Consiliul se
va pronunţa în unanimitate.
- Concilierea constă în reunirea Comitetului de conciliere, constituit din membrii
Consiliului sau reprezentanţii lor şi un număr egal de reprezentanţi ai Parlamentului European,
care trebuie să ajungă la un acord asupra unui proiect comun, în termen de şase săptămâni de la
data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului European şi Consiliului din a doua lectură.
Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi adoptă orice iniţiativă necesară
promovării unei apropieri între poziţiile Parlamentului European şi Consiliului.
În cazul în care comitetul de conciliere nu reuşeşte să aprobe nici un proiect comun, în
termen de şase săptămâni de la convocare, actul respectiv este considerat neadoptat.
- A treia lectură constă în adoptarea proiectului comun aprobat de comitetul de conciliere.
Parlamentul European, hotărând cu majoritatea voturilor exprimate şi Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată, dispun de un termen de şase săptămâni de la data aprobării proiectului
comun, pentru a adopta actul respectiv. În caz contrar, actul este considerat neadoptat.

11
 Termenele de trei luni şi de şase săptămâni pe care le au la dispoziţie Parlamentul
European, Consiliu şi comitetul de conciliere, pot fi prelungite cu cel puţin o lună şi, respectiv,
două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului.
Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează
de preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului.

b) Procedurile legislative speciale

Procedurile legislative speciale sunt excepţii de la procedura legislativă ordinară.
Acestea înlocuiesc procedurile anterioare de consultare, de cooperare şi de aviz conform.
Obiectivul aplicării procedurilor speciale constă în simplificarea procesului de luare a deciziilor
al UE. În cadrul procedurilor legislative speciale, Consiliul UE este singurul legiuitor. Rolul
Parlamentului European se limitează doar la consultare sau la aprobare, după caz.
* Aprobarea Parlamentului se impune ca procedură nelegislativă privind:
- adoptarea de către Consiliu a unor acorduri internaționale;
- încălcarea gravă a drepturilor fundamentale (art. 7 TUE);
- aderarea noilor membri ai UE;
- procedurile de retragere din UE.
* Consultarea Parlamentului (prin aviz) se aplică privind:
- derogările de pe piața internă;
- dreptul concurenței.
Tratatul privind funcţionarea UE nu descrie în mod precis procedurile legislative speciale.
Modalităţile de punere în practică a acestora sunt definite de la caz la caz, prin articolele din
Tratatul privind UE şi din Tratatul privind funcţionarea UE care prevăd aplicarea lor.
*Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se
semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat. Actele legislative se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în
absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.
*Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive şi decizii, în
cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei care
le-a adoptat. Regulamentele şi directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum şi
deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a
douăzecea zi de la data publicării. Celelalte directive, precum şi deciziile care se adresează unui
destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin această notificare.

5.3. Izvoarele complementare

Din categoria izvoarelor complementare fac parte principiile generale de drept şi
acordurile internaţionale.
* Principiile generale de drept
Principiile generale de drept au un conţinut mai complex, fiind diferenţiate în funcţie
de apartenenţa lor la sistemele juridice clasice, la sistemele de drept comune statelor membre,
sau la principiile proprii Uniunii europene.
Principiile generale de drept sunt acele elemente fundamentale, idei cu un grad ridicat
de generalitate, ce pot fi regăsite în orice sistem de drept şi care călăuzesc, pe o durată de timp
relativ îndelungată, atât elaborarea, evoluţia şi interpretarea, cât şi aplicarea normelor de
drept37.

37
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.163; Nicolae Popa, Teoria generală a
dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 112, 119; Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 100.

12
 Cât priveşte clasificarea principiilor s-au conturat mai multe opinii. Astfel s-a
considerat38 că principiile pot fi clasificate în:
- principii rezultate din natura Comunităţilor/Uniunii Europene,
- principii de drept internaţional;
- principii deduse din dreptul statelor membre.
În altă opinie39, principiile se clasifică în:
- principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibru instituţional, la alegerea
bazei legale,
- principii generale ale dreptului din care fac parte principiile inerente ale oricarui
sistem juridic organizat,
- principii generale comune sistemelor naţionale de drept ale statelor membre (acestea
reprezentând categoria cea mai substanţială de principii generale care se sprijină pe dreptul
statelor membre),
- principiile deduse din natura Comunităţilor/Uniunii Europene.
* Principiile clasice ale dreptului
Aceste principii au fost recunoscute de către Curtea de Justiţie, îndeosebi în ceea ce
priveşte dreptul de apărare40, corecta administrare a justiţiei, neretroactivarea actelor
administrative, principiul bunei credinţe, principiul echităţii41 sau principiul recunoaşterii
drepturilor dobândite 42.
 Principiile generale comune dreptului statelor membre
Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt respectate sunt prevăzute
şi în tratatele de la Roma în ceea ce priveşte responsabilitatea extracontractuală, însă sunt
recunoscute şi pe cale cutumiară de către statele membre. În general, aceste principii sunt
aplicate doar în cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare, sau când se impun
pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curţii43. Trebuie remarcat faptul că nu se
impune ca aceste principii să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt care este de
altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie respectate doar în unele state membre. O altă
condiţie este ca aceste principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică comunitară.
Curtea a statuat că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară principiile privind:
egalitatea faţă de reglementările economice, îmbogăţirea fără just temei, responsabilitatea
extracontractuală pentru daunele cauzate de actele normative, confidenţialitatea
corespondenţei între avocat şi client, dreptul la apărare, secretul afacerilor întreprinderilor etc.
 Principiile privind natura Comunităţilor/Uniunii Europene
În ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor/Uniunii Europene,
practica jurisdicţională a Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, cum ar fi:
- principiul solidarităţii statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la
comportamentul lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele cu statele terţe;
- principiul nediscriminării sau al egalităţii de tratament;
- principiul general al proporţionalităţii;
- principiul preferinţei comunitare.

38
P.Manin., op.cit. p.223.
39
J.Boulouis, op.cit. p-208.
40
CJCE, Cauza 85/76, Hot. Hoffmann la Roche c. Comisie.
41
CJCE, Cauza 43/75, Hot.Defrenne c.Societe Sabena.
42
J.Boulouis, op. cit., pag. 208-209
43
CJCE, Cauza 4/73, Hot. Kohlen c. Comisie.

13
 Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor/Uniunii Europene s-au conturat mai multe
categorii de principii specifice Uniunii, cum ar fi:
a) - principiile ce stau la baza repartizării atribuţiilor între instituţiile Uniunii
Europene, acestea fiind:
- principiul atribuirii de competenţe;
- principiul echilibrului instituţional;
- principiul autonomiei instituţionale relative:
b) - principiile ce stau la baza raportului dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul
naţional al statelor membre, acestea fiind:
- principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene;
- principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene.
c) - principiile care stau la baza repartizării competenţelor între Uniunea Europeană
şi statele membre, acestea fiind:
- principiul atribuirii de competențe;
- principiul proporţionalităţii;
- principiul subsidiarităţii.
* Principiile respectării drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale
omului
Respectarea drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului au
reprezentat obiective majore ale Comunităţilor europene, încă de la constituirea acestora.
Tratatele comunitare constitutive nu au conţinut iniţial o enumerare a drepturilor
fundamentale ale omului, ele completându-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul
Consiliului Europei. Din acest punct de vedere, la nivel comunitar au apărut unele probleme
legate de determinarea conţinutului acestor drepturi şi a justificării lor ca suport al hotărârilor
Curţii. Din aceste considerente, Curtea a statuat că drepturile fundamentale ale omului fac
parte integrantă din principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
Prin dispoziţiile art. F(6) par 1 - Tratatul de la Maastricht, se menţionează că Uniunea
se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale ca şi a statului de drept, principii comune statelor membre.
De asemenea, conform art F(6) par 3, Uniunea respectă identitatea naţională a statelor
membre.
Tratatul de la Lisabona cuprinde reglementări deosebit de importante privind protecţia
drepturilor fundamentale ale omului.
 În primul rând, tratatul conferă forţă juridică Cartei Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene44. În acest sens, în art.6 par.1 TUE (versiunea consolidată) se menţionează
că Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
 În al doilea rând, tratatul stabileşte poziţia Uniunii Europene faţă de Convenţia
Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În acest sens, art.6
par.2 TUE se menţionează că Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar în par.3 al aceluiaşi articol se precizează că
drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţie şi astfel cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului
Uniunii.
Problema reglementării drepturilor fundamentale ale omului prin instrumente juridice
specifice Uniunii Europene a fost rezolvată prin adoptarea, în 2000, a Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene.
44
Marea Britanie, Polonia şi Cehia au obţinut derogări de la aplicarea acestui document.

14
 Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului în Uniunea Europeană reafirmă drepturile
ce rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune
ale statelor membre.
Conţinutul Cartei este extins faţă de Convenţia Europeană de apărare a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. Dacă această convenţie se limitează numai la drepturile
civile şi politice, Carta, acoperă şi drepturile economice şi sociale enunţate de Carta
Comunitară a drepturilor sociale ale lucrătorilor, adoptată în 1989, precum şi drepturile
culturale.
Rezultă că, din perspectiva reglementărilor existente, Carta Drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene asigură o protecţie suplimentară faţă de Convenţia Europeană a drepturilor
omului. Chiar dacă la nivelul Consiliului Europei sunt adoptate reglementări distincte relative
la drepturile economice, sociale şi culturale, acestea nu conţin mecanisme de garantare cu
caracter jurisdicţional, similare mecanismului reglementat prin Convenţia Europeană.
Din perspectivă instituţională trebuie făcute mai multe distincţii:
- între Consiliul Europei, pe de o parte şi Consiliul European şi Consiliul Uniunii
Europene, pe de altă parte;
- între Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.
Consiliul Europei - ca organizaţie interguvernamentală cu caracter regional, acţionează
în favoarea unităţii europene prin: ocrotirea şi întărirea democraţiei pluraliste şi a drepturilor
omului; definirea de soluţii comune pentru problemele societăţii; înţelegerea şi punerea în
valoare a identităţii culturale europene – în timp ce Consiliul European şi Consiliul Uniunii
Europene, sunt instituţii ale Uniunii Europene.

 Acordurile internaţionale
Acordurile internaţionale au un regim diferit, după cum sunt încheiate de Uniune cu
alte state sau organizaţii internaţionale - sau de către statele membre cu alte state sau
organizaţii internaţionale. De asemenea, forţa juridică a unui acord internaţional este diferită
în funcţie de momentul încheierii lui, în raport cu adoptarea tratatelor de instituire a
Comunităţilor europene.
 Regimul juridic al acordurilor internaţionaleîncheiate de către statele membre
Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între statele membre sau acorduri ale
acestora cu terţe state.
a) Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi anterioare intrării în
vigoare a tratatelor constitutive sau posterioare acestora.
Conform dispoz. iniţiale cuprinse în art.306 şi 20 CEEA, acordurile privind ţările
Benelux anterioare tratatelor constitutive, rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu
tratatele45.
În cazul acordurilor posterioare, tratatele iniţiale au prevăzut (art.86 CECO, art. 10CE
şi art. 192 CEEA) angajamentul statelor membre de a se abţine de la orice acţiune care este de
natură să împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate.
b) Acordurile încheiate între statele membre cu terţe state sunt, de asemenea, supuse
unor regimuri diferite în funcţie de momentul încheierii acordului. Cele anterioare tratatelor
rămân în vigoare, dar statele trebuie să înlăture eventualele incompatibilităţi dintre acestea
prin orice mijloace posibile.

45
Conform acestor dispoziţii, tratatul nu se opune existenţei şi întăririi uniunilor regionele dintre Belgia şi
Luxemburg, ca şi dintre Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos, în măsura în care obiectivele acestor regiuni unionale nu
sunt atinse în aplicarea tratatului.

15
 Acordurile posterioare sunt însă, în principiu, de competenţa comunitară, dar pot să
apară situaţii dificil de rezolvat în ceea ce priveşte competenţa externă, doar Tratatul CEEA
prevăzând iniţial, în art.103, unele garanţii pentru eliminarea unor eventuale incompatibilităţi.

 Regimul juridic al acordurilor internaţionale încheiate de Uniunea Europeană cu

state terţe sau organizaţii internaţionale
Acordurile internaţionale ale Uniunii Europene reprezintă instrumentele juridice prin
care se materializează conţinutul juridic al relaţiilor Uniunii Europene cu state terţe şi
organizaţii internaţionale.
Temeiul juridic al acordurilor încheiate de Uniunea Europeană cu statele terţe sau
organizaţii internaţionale este reprezentat de dispoz. art.216-219 TFUE.
 Acorduri încheiate cu ţări terţe sau organizaţii internaţionale46
Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui
acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre
obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii,
fie poate influenţa normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora.
Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru
statele membre.
 Acordurile de asociere47
Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de
acţiuni comune şi proceduri speciale.
Acordurile de asociere încheiate de Uniunea Europeană cu statele europene candidate la
Uniunea (Acordurile Europa) diferă, sub aspectul naturii juridice, de acordurile de asociere
încheiate de Comunităţi/Uniunea cu ţările în curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor
şi Pacific (ACP).
Dacă prima categorie de acorduri de asociere se află sub incidenţa relativă a normelor
juridice ale Uniunii Europene, a doua categorie de acorduri de asociere se află sub incidenţa
normelor juridice de drept internaţional public.
Acordurile Europa reprezintă o categorie specifică de acorduri care pun în evidenţă
relaţiile dintre viitoarele state membre şi Uniune, în perspectiva aderării acestora la Uniune,
relaţii materializate prin stabilirea unui dialog politic, derularea unor forme de cooperare
economică, socială şi culturală.

46
Conform art.216 TFUE.
47
Conform art.217TFUE (ex-art.310TCE).

16
 EVOLUȚIA ȘI CONȚINUTUL ”PIAȚEI INTERNE” A UNIUNII EUROPENE

1. Evoluţia conceptelor de la ”piața comună” la „piaţă internă”

Piața internă a reprezentat ”motorul economic” al Uniunii Europene.

Realizarea unei pieţe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape
în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de ”piaţa comună” şi ajungând în
prezent la ”piaţa internă”. Trecerea de la stadiul de piaţa comună la stadiul de piaţa
internă nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare
superioară a problemelor comunitare, având la bază noţiunea de ”integrare”.
 „Piaţa comună” a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor
comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a
schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale
(constând în eliminarea taxelor vamale între statele membre şi stabilirea unui tarif vamal
comun), eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea
unei libere circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Realizarea pieţei
comune a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.
Conceptul de piaţă comună nu a beneficiat de o definire legală prin dispoziţiile
Tratatului CEE. Noţiunea de “piaţă comună”, pe care s-a bazat iniţial strategia de
integrare a activităţilor economice, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective
comune în domeniul economic, cuprinzând în acelaşi timp şi stabilirea liniilor politice
directoare, precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective. În acest sens,
noţiunea de “piaţă comună” dobândeşte implicaţii juridice (care presupun adoptarea unor
reglementări imperative pentru buna funcţionare a pieţei) şi politice (care presupun fie
stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea
altor politici între statele membre şi Comunitate/Uniune).
Piaţa comună a fost prevăzută să se realizeze pe o perioadă de tranziţie ce urma să
expire la 31 decembrie 19691.
Până la expirarea perioadei de tranziţie doar o parte a măsurilor stabilite pentru
realizarea pieţei comune au fost finalizate, acestea fiind:
- uniunea vamală propriu-zisă – finalizată la 1 iulie 1968;
- eliminarea cotelor vamale;
- libera circulaţie a lucrătorilor, în unele condiţii;
- armonizarea sistemului de taxe prin introducerea generală a TVA-ului.
Celelalte obiective care vizau realizarea pieţei comune nu au fost însă finalizate până
la sfârşitul perioadei de tranziţie stabilite în acest scop.
Barierele comerciale indicau menţinerea frontierelor fie de natură fizică (controlul
bunurilor şi persoanelor la frontierele interne), fie de natură tehnică (un ansamblu de reguli
procedurale naţionale aplicabile), fie legate de sistemul de taxare (menţinerea taxelor indirecte
la cote diferite, ceea ce determina formalităţi costisitoare de trecere a frontierelor).
Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 au fost destul de mici în
raport de obiectivele comunitare propuse, Uniunea a hotărât să utilizeze o abordare nouă,
calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică şi a propus realizarea
unei „pieţe interne”.
 Trecerea la conceptul de „piaţă internă” a fost stabilită prin Cartea Albă a Comisiei
Europene din 1985 şi a fost încorporată în tratatele comunitare prin intermediul Actului Unic
European (1986).

1
Reglementarea perioadei de tranziţie a fost stabilită prin dispoziţiile art. 8 par. 1 din Tratatul CEE, în prezent abrogate

1
 Piaţa internă poate fi definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne, în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului se desfăşoară fără nici un
control la frontierele interne ale Uniunii, funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale.
Ideea de piaţă internă a fost sprijinită de statele membre, astfel încât, în martie 1985
Consiliul European a fixat ca dată pentru finalizarea acesteia sfârşitul anului 1992 şi a solicitat
Comisiei Europene să pregătească un program şi un calendar al implementării pieţei interne.
În acest context, Comisia a elaborat Cartea Albă a integrării europene, care fost
aprobată de Consiliul European în iunie 1985 şi conţinea 300 măsuri legislative grupate pe
trei obiective principale:
- eliminarea frontierelor fizice;
- eliminarea frontierelor tehnice;
- eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe.
Trecerea de la conceptul „piaţă comună” menţionată în tratatele iniţiale, la conceptul
„piaţă internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Uniunii, care a
implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea
realizării pieţei interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond,
presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.
Elementele Pieței Interne sunt:
- Libera circulație a persoanelor;
- Libera circulație a mărfurilor;
- Libera circulație a serviciilor;
- Libera circulație a capitalurilor.
Legătura dintre aceste elemente se realizează prin intermediul liberei concurențe
la nivel unional.
Din punctul de vedere al competențelor exercitate în domeniu, art.4 lit.a)TFUE (după
modificările intervenite prin Trattatul de la Lisabona) dispune că în domeniul ”pieței interne”
Uniunea exercită competențe partajate cu statele membre, în timp ce în domeniul ”Uniunii
Vamale” și al ”concurenței” – Uniunea exercită competențe exclusive (art.3 TFUE lit a) și b).

2. Libera circulaţie a mărfurilor

2.1. Temei juridic

Temeiul juridic al liberei circulaţii a mărfurilor îl constituie, în principal, dispoziţiile

art.28-29 din versiunea consolidată a Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE),
modificat prin Tratatul da la Lisabona, care stabilesc regulile esenţiale privind libera
circulaţie a mărfurilor, aceste reguli fiind detaliate prin dispoziţiile art.30-32 din versiunea
consolidată.
Dreptul derivat al Uniunii Europene oferă un ansamblu variat de reglementări concrete
cu privire la realizarea efectivă a liberei circulaţii a mărfurilor.
În preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene2 este afirmată
intenţia Uniunii de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi de a asigura libera
circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.

2.2. Acquis-ul comunitar privind libera circulaţie a mărfurilor

Libera circulaţie a mărfurilor în cadrul Uniunii implică:
a) - interzicerea între statele membre a taxelor vamale şi a altor taxe cu caracter
echivalent;

2
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost adoptată la 28 septembrie 2000. Tratatul de la Lisabona include
Carta într-o declaraţie anexă.

2
 b) – crearea unei Uniuni Vamale și adoptarea unui tarif vamal comun pentru
comerţul dintre statele membre şi statele terţe;
c) - interzicerea oricăror restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
d) - reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.

2.2.1. Realizarea Uniunii vamale şi instituirea tarifului vamal comun

Conform dispoz.art.28-TFUE, Uniunea se bazează pe o uniune vamală care cuprinde

ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea între statele membre a tarifelor
vamale la import şi la export şi a tuturor taxelor cu un efect echivalent ca şi adoptarea unui
tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţările terţe.
 Uniunea vamală nu reprezintă un scop în sine, ci doar cadrul de realizare al pieţei
comune.
Conform art 3 par.1 lit a) TFUE, în urma modificărilor intervenite prin Tratatul de la
Lisabona, în domeniul uniunii vamale, competenţa Uniunii este exclusivă.
Instituirea uniunii vamale între statele membre presupune crearea unor condiţii de
concurenţă reală între participanţii la circuitul productiv şi comercial, ducând la introducerea
pe piaţă a unor produse competitive, variate, la preţuri cât mai apropiate de costurile de
producţie.
Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de tranziţie prevăzut până la
sfârşitul anului 1992. În reglementarea iniţială prevăzută în art.12 din Tratatul CE (art. 25
după Tratatul de la Amsterdam), uniunea vamală presupunea interzicerea în comerţul dintre
statele membre ale Uniunii a taxelor vamale şi a altor taxe cu caracter echivalent.
Realizarea uniunii vamale presupune şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile
dintre statele membre şi ţările terţe. Conform instituirii acestui tarif vamal comun, orice marfă
intră pe teritoriul comunitar va fi supusă plăţii acestuia, indiferent care este ţara de intrare în
spaţiul comunitar.
 Tariful vamal comun a fost stabilit prin dispoziţiile Regulamentului nr. 950/68 din
28 iunie 19683 al Consiliului şi a fost pus în aplicare de la 1 iulie 1968, când a înlocuit
tarifele vamale naţionale ale statelor membre. Tariful vamal comun se publică anual în
forma actualizată în Jurnalul Oficial şi este format din două părţi:
- Nomenclatorul, care cuprinde descrierea şi caracteristicile mărfurilor vămuite,
în funcţie de care se stabilesc taxele vamale. Nomenclatorul este structurat pe poziţii
şi subpoziţii, numerotate cu cifre şi este întocmit pe baza dispoziţiilor Convenţiei
internaţionale privind descrierea armonizată a mărfurilor şi sistemul de codificare4.
- Partea tarifară, care cuprinde taxele, procentele aplicabile şi alte măsuri tarifare.

3
Acest regulament a fost modificat ulterior de mai multe ori prin: Regulamentul Consiliului Nr. 2658/87 din 23
iulie 1987 privind tariful şi nomenclatura statistică şi Tariful vamal comunitar (Jurnalul Oficial L 256,
07/09/1987); Regulamentul 1228/2000 din 31 mai 2000 al Consiliului; Regulamentul nr. 1264/2000;
nr.2265/2000; nr.2559/2000 ale Consiliului. În baza art. 2 al Reglementarii Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2
iulie 1987 a fost stabilit TARIC (Tariful Integrat al Comunităţilor Europene) privind nomenclatorul statistic şi
tarifar şi Tariful Vamal Comun; TARIC-UL se bazează pe Nomenclatura Combinată (NC) care are aproximativ
10.000 de titluri (codificate în 8 cifre) şi care constituie nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal Comun,
precum şi pentru întocmirea statisticilor de comerţ exterior al Uniunii şi de comerţ între statele membre; TARIC
cuprinde aproximativ 18.000 de subdiviziuni (codificate cu doua cifre suplimentare sau cu un cod adiţional) create
pentru a face distincţie între diverse aspecte: eliminarea tarifului, cotele tarifare, preferinţele tarifare (inclusiv cote şi plafoane
de tarifare), sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP) aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe antidumping şi cu
caracter protecţionist, taxe cu caracter protecţionist, componente agricole, valori per unitate, valori standard de import, preţuri
de referinţă şi minime, interziceri la import, restricţii la import, supravegherea importurilor, interziceri la export, restricţii la
export, supravegherea exportului, refinanţarea exportului;).
4
Regulamentul (CE) nr. 1231/2007 al Comisiei din 19 octombrie 2007 privind clasificarea anumitor mărfuri în
Nomenclatura Combinată (JO L 279, 23.10.2007, p. 3-7). Regulamentul (UE) nr. 153/2010 al Comisiei din 23 februarie 2010
privind clasificarea anumitor mărfuri în Nomenclatura combinată (Jurnalul Oficial L 048 , 25/02/2010 p. 0005 – 0006)

3
 Tariful vamal comun se aplică mărfurilor importate din ţările terţe prin intermediul
autorităţilor naţionale ale statului membru pe teritoriul căruia se realizează intrarea mărfurilor
în spaţiul comunitar. În aceste cazuri, autorităţile statului respectiv acţionează în interesul
Uniunii. Statele membre au în competenţă organizarea serviciilor vamale naţionale,
efectuarea controlului vamal şi constatarea eventualelor încălcări ale tarifului vamal
comun.
La 12 oct. 1992, Consiliul a adoptat Codul Vamal Comunitar5, care stabileşte
procedura operaţiunilor de vămuire.

2.2.2. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent

Pentru realizarea unei libere circulaţii a mărfurilor, în afara interzicerii taxelor vamale
şi taxelor cu efect echivalent, la nivelul comunitar au fost interzise şi restricţiile cantitative sau
măsurile cu caracter echivalent, care ar fi putut afecta realizarea acestei libertăţi.
În acest sens, prin dispoziţiile art.34 TFUE – restricţiile cantitative la import, ca şi
toate măsurile cu efect echivalent, sunt interzise între statele membre6.
De asemenea, conform dispoziţiile 35 TFUE, restricţiile cantitative la export, ca şi
toate măsurile cu efect echivalent, sunt interzise între statele membre.
Măsurile cu caracter echivalent restricţiilor cantitative au fost definite de Comisie ca
fiind „orice reguli şi prevederi administrative constituind o barieră la import sau la export
care s-ar putea realiza, inclusiv acele prevederi şi practici care ar face importul sau exportul
mai scump sau mai dificil în comparaţie cu vânzările din producţia internă pe piaţa
naţională”7.
Interzicerea restricţiilor cantitative precum şi a măsurilor cu efect echivalent se aplică
atât măsurilor naţionale, cât şi măsurilor luate de instituţiile comunitare.
Comisia a subliniat faptul că prevederile care se aplică nediscriminatoriu importurilor
şi produselor indigene nu constituie, de regulă, măsuri având efect echivalent restricţiilor
cantitative.

2.2.3. Reorganizarea monopolurilor cu caracter comercial

Prin reglementări naţionale statele membre pot acorda unei întreprinderi sau instituţii
de stat drepturi exclusive asupra importurilor şi exporturilor, instituindu-se astfel monopoluri
de stat cu caracter comercial în anumite domenii.
Aceste monopoluri pot să introducă restricţii şi discriminări care să afecteze libera
circulaţie a mărfurilor prin măsuri privind: fixarea condiţiilor de aprovizionare şi desfacere a
mărfurilor; drepturi exclusive de vânzare – cumpărare; controlul exercitat asupra importurilor
şi exporturilor.
Pentru a fi preîntâmpinate restricţiile şi discriminările privind libera circulaţie a
mărfurilor prin activitatea desfăşurată de monopolurile de stat cu caracter comercial, prin
art.37 par.1 TFUE s-a stabilit pentru statele membre obligaţia de a reorganiza monopolurile
naţionale prezentând un caracter comercial, astfel încât să fie asigurată, în privinţa condiţiilor
de aprovizionare şi desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor
membre. Conform prevederilor art.37 par.1 alin.2 TFUE, aceste dispoziţii se aplică oricărui
organism prin care un stat membru, de jure sau de facto, controlează, dirijează sau

5
Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (JO L 302,
19.10.1992, p. 1-50).
6
Aceste cote restrictive au fost eliminate în mod progresiv până la sfârşitul perioadei de tranziţie aşa cum stabilea art. 32 din
Tratat (abrogat prin TA).
7
O.Manolache, op. cit., p. 175

4
influenţează sensibil, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre.
Aceste dispoziţii se aplică de asemenea monopolurilor de stat delegate8.
Prin dispoziţiile art.37 par.2 TFUE se stabileşte, în sarcina statelor membre, obligaţia
de a se abţine de la orice măsură nouă contrară principiilor enunţate la par. 1 sau care
restrânge aria de acţiune a articolelor relative la interzicerea tarifelor vamale şi a restricţiilor
cantitative între statele membre.
Curtea de Justiţie a precizat că această obligaţie a fost inclusă în sistemul juridic al
statelor membre şi creează drepturi individuale pentru resortisanţii acestora, pe care
tribunalele naţionale trebuie să le protejeze.
Conform dispoziţiilor art.37par.4TFUE, în cazul unui monopol cu caracter comercial
cuprinzând o reglementare destinată să faciliteze accesul la produse agricole sau obţinerea
prin vânzarea lor a unor preţuri cât mai bune, vor fi asigurate garanţii echivalente pentru
angajarea şi nivelul de viaţă al producătorilor interesanţi.

3. Libera circulaţie a persoanelor

3.1. Temei juridic

Temeiul juridic general al liberei circulaţii a persoanelor îl constituie un ansamblu de

dispoziţii cuprinse în mai multe reglementări ale Uniunii Europene, după cum urmează:
 Dispoziţii cuprinse în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), după
cum urmează:
- art.26 TFUE, care stabileşte piaţa internă, aceasta incluzând şi libera circulaţie a
persoanelor;
- art.20-25 TFUE , care reglementează cetăţenia Uniunii Europene;
- art.45 TFUE privind libera circulaţie a forţei de muncă;
- art.77 – 79 TFUE relative la „Politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil
şi imigrarea”;
 art.45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale;
 Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele
comune (din 14 iunie 1985);
 Convenţia de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a
controalelor la frontierele comune (19 iunie 1990).
Prevederile tratatului sunt completate cu un ansamblu de reglementări cuprinse în
dreptul derivat al Uniunii Europene.

3.2. Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor

Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului

membru pe teritoriul căruia aceştia se află şi îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte
state membre care se află şi muncesc pe teritoriul aceluiaşi stat. Aceste discriminări pot să
privească condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea
unui regim nediscriminatoriu privind aceste aspecte, se realizează libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar.
Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător – Piaţa
Internă – care nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a
restricţionării circulaţiei persoanelor.

8
Monopolurile delegate sunt întreprinderile private cărora le-au fost concesionate prin reglementări naţionale activităţi
importante în anumite domenii (de exemplu, producţia şi desfacerea alcoolului).

5
 Sensul conceptului de liberă circulaţie a persoanelor a evoluat mult de la apariţia sa,
odată cu evoluţia reglementărilor comunitare (ajungând de la persoana privită doar ca agent
economic la noţiunea de cetăţean al Uniunii).
Libera circulaţie a persoanelor se poate prezenta în una din următoarele forme:
a) dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de sejur pe teritoriul celorlalte state membre;
b) dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă
salariate;
c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru, care presupune accesul la
activităţile nesalariate, la constituirea şi gestionarea întreprinderilor.
Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor
Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene domeniul de aplicare a liberei circulaţii
a persoanelor a fost extins.
a) Iniţial, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de
lucrător sau furnizor de servicii.
Astfel, art.45 par.1 TFUE a stabilit că libera circulaţie a forţei de muncă este garantată
în interiorul Uniunii. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei
de muncă din statele membre în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de
muncă - conform art.45 par.2 TFUE.
Pentru a beneficia de această libertate era necesar faptul ca lucrătorul să aibă
naţionalitatea unuia dintre statele membre.
Condiţiile pentru acordarea naţionalităţii erau stabilite în mod suveran de fiecare stat
membru în parte.
Conform dispoziţiilor art.45 par.3 TFUE, conţinutul libertăţii de circulaţie a
lucrătorilor cuprinde, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de securitate
publică sau de sănătate publică, dreptul lucrătorilor:
- de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
- de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
- de şedere într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi salarizate
conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care se aplică angajării
forţei de muncă;
- de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în
condiţiile ce vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie.

b) Ulterior, de libera circulaţie a persoanelor au beneficiat şi resortisanţii unui stat

membru care nu desfăşoară o activitate salarială pe teritoriul altui stat membru, dar dispun
de mijloace suficiente de trai.
Dreptul general de sejur a fost reglementat iniţial prin Directiva nr.90/364/CEE a
Consiliului9.

c) Dreptul de a rămâne permanent pe teritoriul unui stat membru este recunoscut

lucrătorilor salariaţi sau independenţi migranţi, care au ocupat un loc de muncă în acest
stat.
Acest drept este reglementat iniţial prin dispoziţiile Regulamentului nr.
1251/70/CEE al Consiliului din 29 iunie 197010.

d) Dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii

Uniunii şi membrii familiilor acestora

9
Abrogată prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
10
În prezent dreptul de şedere permanentă este reglementat prin Directiva 2004/38/CE.

6
 Acest drept este reglementat prin dispoziţiile Directivei 2004/38/CE din 29 aprilie
2004 a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la libera circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora .
Dreptul de liberă circulaţie este recunoscut oricărui cetăţean al Uniunii care se
deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este,
precum şi membrilor familiei sale, care îi însoţesc sau li se alătură.
Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de
cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte
de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în
cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani, dobândesc dreptul de şedere permanentă pe
teritoriul acestuia.
Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe
din statul membru gazdă pe o perioada care depăşeşte doi ani consecutivi.
Drepturi și obligații:
- pentru șederi mai scurte de trei luni: singura cerință este ca cetățenii Uniunii să
aibă un act de identitate sau un pașaport valabil. Statul membru gazdă poate
solicita persoanelor în cauză înregistrarea prezenței lor în țară.
- pentru șederi de peste trei luni: dacă nu lucrează, cetățenii UE și membrii
familiilor lor trebuie să dispună de resurse suficiente precum și de o asigurare de
sănătate pentru a garanta că nu devin o povară pentru serviciile sociale din statul
membru gazdă pe perioada șederii. Cetățenii Uniunii nu au nevoie de permise de
ședere, însă statele membre le pot solicita să urmeze o procedură de înregistrare la
autoritățile competente. Acei membri ai familiei unui cetățean UE care nu sunt
resortisanți ai unui stat membru trebuie să solicite un permis de ședere valabil pe
durata șederii lor sau pe o perioadă de 5 ani.
- dreptul de ședere permanentă: cetățenii Uniunii dobândesc acest drept după o
perioadă de cinci ani de ședere legală neîntreruptă, în cazul în care nu s-a aplicat
nicio hotărâre de expulzare împotriva lor. Acest drept nu mai este supus niciunei
condiții. Aceeași regulă se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt
cetățeni ai unui stat membru și care au coabitat cu un cetățean al Uniunii timp de
cinci ani. Dreptul de ședere permanentă poate fi pierdut doar în cazul unei absențe
de mai mult de doi ani consecutivi din statul membru gazdă.
- restricții privind dreptul de intrare și de ședere: cetățenii Uniunii sau membrii
familiilor lor pot fi expulzați din statul membru gazdă din motive de ordine
publică, siguranță publică sau sănătate publică. Se oferă garanții pentru a se
asigura că aceste decizii nu sunt luate din motive economice, respectă principiul
proporționalității și se bazează pe conduita personală, printre altele.

3.3.Limitarea dreptului la libera circulaţie a persoanelor

Prin dispoziţiile Tratatului sunt prevăzute şi câteva situaţii de limitare a liberei

circulaţii a persoanelor:
a) O primă situaţie, prevăzută prin dispoziţiile art.45 par.3 TFUE presupune că libera
circulaţie a lucrătorilor poate fi exercitată, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de
ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică11.

11
Această limitare a fost reglementată iniţial prin Directiva nr. 64/221 a Consiliului – abrogată ulterior, prin Directiva
2004/38/CE; de asemenea restricţia este prevăzută şi în art. 2 par. 2 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen privind
eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (Schengen – 19 iunie 1990).

7
 Determinarea în mod concret a motivelor de ordine publică, de securitate publică sau
de sănătate publică rămân la latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a
dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul său.
b) O altă situaţie de limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor, prevăzută
prin dispoziţiile art. 45 par.4 TFUE interzice angajările în posturile din administraţia
publică.
Curtea de Justiţie a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că „astfel de posturi
prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existenţa unei legături speciale de loialitate faţă
de stat şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care constituie fundamentul obligaţiei de
naţionalitate”12.
c) O altă excepţie de la exercitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor este prevăzută
în art.51 alin.1 TFUE , care dispune că sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor privind
libertatea de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile participând în
acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii publice.
d) De asemenea, art.51 alin.2 TFUE dispune că Consiliul, statuând cu majoritate
calificată pe baza propunerii Comisiei, poate excepta anumite activităţi de la aplicarea
dispoziţiilor privind dreptul de stabilire.13 Textul nu oferă alte detalii privind natura
activităţilor ce pot fi exceptate, lăsând la latitudinea instituţiilor comunitare implicate
aprecierea situaţiilor concrete în care s-ar impune exceptări.
e) O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naţionale
privind accesul la exercitarea unor activităţi non-salariale.
Conform dispoziţiilor art.53 par.1 TFUE, cu scopul de a facilita accesul la activităţile
non-salariale şi exercitarea lor, Consiliul emite directive vizând recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri similare. De asemenea Consiliul emite directive în
vederea coordonării reglementărilor naţionale privind accesul la exercitarea activităţilor non-
salariale.

4. Libera circulaţie a serviciilor

4.1. Temei juridic

Libera circulaţie a serviciilor are la bază următoarele dispoziţii cu caracter general,

cuprinse în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene:
- art.49-54 TFUE, care se referă la dreptul de stabilire în spaţiul comunitar;
- art.56-61 TFUE , care reglementează în mod concret serviciile.
Aceste dispoziţii de bază sunt completate cu reglementări interne adoptate de
instituţiile Uniunii Europene.

4.2. Conţinutul liberei circulaţii a serviciilor

4.2.1. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor

şi libera circulaţie a serviciilor

12
CJCE– Hot. Prov. din 17 decembrie 1980 (Comisia c Belgiei)
13
Articolul 21 TFUE (ex.18 TCE) CE şi articolul 27 din Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European
şi a Consiliului privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora nu se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat
membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat
pentru că se afla acolo în situaţie de „şedere ilegală”, cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o
ameninţare reală, prezentă si suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, măsura
restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a
ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanţei de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în
cauza cu a cărei soluţionare este sesizată.

8
 Deşi cele două libertăţi au fost reglementate distinct prin dispoziţiile Tratatului de la
Roma (CE) libertatea de stabilire fiind analizată în cadrul dispoziţiilor privind libera circulaţie
a persoanelor, totuşi, aceste libertăţi au numeroase puncte comune, şi mai ales un scop comun
care vizează eliminarea barierelor economice din cadrul Pieţei Interne14.
Libera circulaţie a serviciilor nu poate fi realizată decât în mod coordonat cu
realizarea libertăţii de stabilire a persoanelor.
Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul unui stat
membru de către prestatori aparţinând altui stat membru comunitar, implicând şi libertatea
de stabilire a prestatorului pe teritoriul acelui stat.
Libera circulaţie a serviciilor reprezintă o componentă importantă a realizării pieţei
unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de
producţie la nivel comunitar.
Prin dispoz.art.57 alin.1 TFUE este calificată noţiunea de „servicii”. Conform acestor
dispoziţii, în înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit
în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind
libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi a persoanelor.
Referitor la dreptul de stabilire, art.49 alin.1 TFUE dispune că restricţiile asupra
libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt
interzise. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind crearea de agenţii, sucursale sau
filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul unui alt stat membru.
Libertatea de stabilire cuprinde, conform dispoziţiilor art.49 alin.2 TFUE accesul la
activităţile independente şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea
întreprinderilor şi în special a societăţilor în sensul art.54 par.2 TFUE, în condiţiile definite de
legislaţia ţării gazdă pentru proprii ei resortisanţi, sub rezerva dispoziţiilor relative la
capitaluri.
Libertatea de stabilire implică interzicerea discriminării între resortisanţii proprii şi
resortisanţii altui stat membru, impunând o egalitate de tratament între aceştia. Măsurile în
vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o activitate determinată, sunt adoptate de
către Parlamentul European şi Consiliu, prin procedura legislativă ordinară.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia exercită funcţiile care le sunt atribuite
privind dreptul la stabilire, prin următoarele modalităţi :
a) acordând prioritate activităţilor în cazul cărora libertatea de stabilire are o
contribuţie deosebit de utilă pentru dezvoltarea producţiei şi a schimburilor comerciale;
b) asigurând o strânsă cooperare între autorităţile naţionale competente, în vederea
cunoaşterii situaţiilor particulare din diversele sectoare de activitate din cadrul Uniunii;
c) eliminând acele proceduri şi practici administrative care decurg fie din legislaţia
internă, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre şi a căror menţinere ar
constitui un obstacol în calea libertăţii de stabilire;
d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi pe teritoriul altui stat membru,
posibilitatea de a rămâne pe acel teritoriu, pentru a începe acolo activităţi independente;
f) eliminând progresiv restricţiile aduse libertăţii de stabilire în fiecare ramură de
activitate luată în considerare, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare pe
teritoriul unui stat membru a unor agenţii, sucursale, sau filiale şi, pe de altă parte, condiţiile
de acces ale personalului sediului principal în organele de gestiune sau de supraveghere a
acestora;
g) asigurând garanţiile cerute în statele membre de societăţi, în măsura necesităţilor şi
cu scopul de a le face echivalente pentru a proteja atât interesele asociaţilor cât şi pe cele ale
terţilor;

14
Acest mod de abordare separată a celor două libertăţi a fost depăşit prin reglementările cuprinse în Tratatul de la Lisabona,
prin ale cărei dispoziţii se realizează o abordare coordonată a celor două libertăţi.

9
 h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condiţiile
de stabilire..
De la regula libertăţii de stabilire, Tratatul reglementează şi excepţiile în care acest
drept poate fi restricţionat. Astfel de excepţii sunt reglementate prin dispoziţiile art51
TFUE, art.52 par.1 TFUE.

4.2.2. Modalităţi de realizare a liberei circulaţii a serviciilor

În dreptul Uniunii Europene, conform dispoziţiilor art.57 alin.1 TFUE, prin noţiunea
de „servicii” se înţelege ansamblul prestaţiilor furnizate în mod normal în schimbul
remunerării, şi care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor.
Din analiza textului rezultă că această noţiune este definită ca având un caracter
caracter subsidiar în raport cu definirea noţiunii de liberă circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor şi persoanelor, însă trăsăturile sale specifice rezultă din analiza unor criterii
stabilite prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie:
a) prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru, altul decât cel al
destinatarului prestaţiei, astfel încât să se constate o trecere a unei frontiere interne
comunitare;
b) prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei Unice;
c) prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.
Tratatul de la Roma CE prevede în art.56 par.1 TFUE (ex.art.49 par.1 TCE), că
restricţiile asupra liberei prestări a serviciilor în interiorul Uniunii sunt interzise în ceea ce
priveşte pe resortisanţii statelor membre stabiliţi într-o ţară a Uniunii diferită de cea a
destinatarului prestaţiei.
Conform dispoziţiilor art.57 alin.2 TFUE (ex.50 alin.2 TCE), serviciile cuprind în
special:
- activităţi cu caracter industrial;
- activităţi cu caracter comercial;
- activităţi artizanale;
- activităţile profesiunilor liberale.
Prestatorul serviciilor poate să îşi exercite şi cu titlu temporar activitatea în ţara în care
este furnizată prestaţia, în aceleaşi condiţii ca cele pe care această ţară la impune propriilor săi
resortisanţi, conform dispoziţiilor art.57 alin.3 TFUE.
În această situaţie prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde
prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de stabilire.
Beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor sunt persoanele fizice şi persoanele juridice
care prin activităţile lor se plasează în câmpul de aplicare a dreptului comunitar.

4.2.3. Recunoașterea diplomelor și calificărilor în UE

Faţă de reglementările generale cuprinse în Tratat, reglementările cuprinse în dreptul
comunitar derivat oferă un cadru juridic de realizare concretă a liberei circulaţii a serviciilor,
completând în acest fel dreptul comunitar originar în acest domeniu.
Astfel, prin directive ale Consiliului au fost reglementate aspecte privind asigurarea
accesului la anumite profesii prin recunoaşterea reciprocă a diplomelor;

 Accesul la profesiile reglementate

Profesiile reglementate sunt cele a căror exercitare este condiţionată în anumite state, de
un nivel de pregătire profesională determinat prin reglementări naţionale.

10
 La nivel naţional, statele au libertatea de a stabili un nivel minim al condiţiilor de calificare
profesională pentru exercitarea unei profesii15.
Guvernele ţărilor UE răspund de sistemele de educaţie şi au libertatea de a aplica propriile
norme, inclusiv în materie de recunoaştere a calificărilor universitare.
Compararea ”nivelului”de studii. În funcţie de ţara în care diploma vă este „evaluată" şi de
scopul acestui demers, centrul ENIC/NARIC o va evalua el însuşi sau o va transfera către
autoritatea competentă.
Conform principiului recunoaşterii reciproce a profesiilor, statele membre au obligaţia să ia
în considerare calificarea profesională obţinută de o persoană în alt stat membru şi să aprecieze
dacă această calificare corespunde exigenţelor impuse de legislaţia proprie. Iniţial, la nivel
comunitar s-a încercat armonizarea legislativă în domeniu prin adoptarea unor directive
specializate, pentru fiecare profesie în parte.
Ulterior, după 1988, constatându-se o eficienţă limitată a rezultatelor concrete înregistrate
în practică, s-a procedat la adoptarea unui sistem legislativ general, bazat pe principiul
recunoaşterii reciproce a diplomelor.

* Directivele generale16 de recunoaştere reciprocă a diplomelor şi certificatelor stabilesc

condiţiile generale pentru exercitarea unor profesii, fără să fie făcute referiri concrete la anumite
domenii de exercitare.
Criteriile generale avute în vedere de aceste directive vizează:
- durata studiilor;
- exigenţele de exercitare a unor profesii privind principiile moralităţii, eticii, onorabilităţii,
deontologiei profesionale;
- condiţiile de exercitare a unei profesii care nu este reglementată în statul membru unde se
prestează serviciul.
Directivele generale încearcă să stabilească un sistem de recunoaştere reciprocă, analizând
aproape toate ipotezele posibile de exercitare a unor profesii în scopul determinării condiţiilor
generale de acces la exercitarea acestora.
În urma generalizării au fost codificate în prezent cinci ipoteze de recunoaştere reciprocă
a diplomelor, având regimuri diferite, cu măsuri de compensare privind insuficienţa pregătirii
de o mai scurtă durată din statul căruia aparţine prestatorul.
Cu toate acestea, statul membru pe teritoriul căruia se prestează serviciul poate să ceară
dovada unei experienţe profesionale, efectuarea unor stagii în practică sau trecerea unor probe
de aptitudini, fără ca acestea să fie calificate drept discriminări sau restricţii privind libera
circulaţie a serviciilor.

* Directivele speciale17 au vizat anumite profesii, ca de exemplu cele de: farmacişti,

asistenţi medicali, veterinari, arhitecţi, avocaţi, medici18.

15
La nivel naţional fost adoptată Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru
profesiile reglementate.
16
Dintre acestea menţionăm:
- Directiva nr.2005/36/CE referitoare la recunoaşterea calificărilor profesionale care înlocuieşte Directiva nr.89/48/CEE din
21 decembrie 1988 privind recunoaşterea calificărilor profesionale obţinute în urma finalizării studiilor superioare cu o durată
de minim trei ani în ceea ce priveşte recunoaşterea în România a diplomei de avocat;- Directiva nr.2006/123/CE a
Parlamentului European privind serviciile în cadrul pieţei interne.- Directiva 92/51/CEE din 18.06.1992 privind al doilea
sistem general de recunoaştere a educaţiei şi formării profesionale; - Directiva 1999/42/CEE a Consiliului şi Parlamentul
European din 7 iulie 1999 privind stabilirea unui mecanism pentru recunoaşterea calificărilor profesionale.
17
Exemple de directive speciale:
- Directiva Consiliului nr.93/16 din 5 aprilie 1993 pentru înlesnirea liberei circulaţii a medicilor şi recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor dovezi de calificare formală a acestora;
- Directiva Consiliului nr.85/433 din 16 septembrie 1985 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor
titluri pentru farmacişti;

11
 Cu privire la profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice tratatul prevedea prin
dispoz.53 par.3 TFUE că eliminarea progresivă a restricţiilor este subordonată coordonării
condiţiilor de exercitare în diferitele state membre19.
După 1975 au fost adoptate numeroase directive codificate în prezent prin dispoziţiile
Directivei 93/16/CEE din 5 aprilie 1993 vizând facilitatea liberei circulaţii a medicilor şi
recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri.
Principalele dispoziţii ale directivei se referă la următoarele aspecte :
- coordonarea diverselor forme de pregătire a personalului medical şi paramedical;
- aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a diplomelor obţinute în alte state membre.
Realizarea acestor coordonate implică accesul fără discriminări naţionale la exercitarea
profesiilor medicale.
Cu privire la profesia de avocat, legislaţiile naţionale conţineau reglementări diferite,
făcând destul de greu de realizat coordonarea privind accesul la profesie şi la exercitarea
acesteia.
În scopul realizării unei coordonări legislative comunitare privind profesia de avocat, a fost
adoptată Directiva 77/249/CEE a Consiliului20, pentru a facilita exercitarea acestei profesii.
Directiva conţine reglementări privind:
- condiţiile de realizare a echivalenţei dintre profesii – avocat, barrister, solicitor, awocato,
etc.;
- liberalizarea activităţilor ce ţin de atribuţiile profesiei de avocat, cu excepţia celor ce
implică exerciţiul autorităţii publice;
- coordonarea dispoziţiilor cuprinse în unele legislaţii naţionale privind obligaţia
(recunoscută prin directivă) ca avocatul prestator din alt stat membru să-şi exercite atribuţiile în
colaborare cu un avocat local;
- respectarea deontologiei din statul unde prestează activitatea, cu aplicarea sancţiunilor
corespunzătoare prevăzute în cazul încălcării acesteia.
Cu privire la exercitarea profesiei de avocat a fost adoptată şi Directiva 98/5/CE care
stabileşte condiţiile exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru,
altul decat cel in care s-a obtinut calificarea
Prin Directiva 98/5/CEE21 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, este prevăzut că
exercitarea profesiei de avocat în alt stat membru este posibilă în 3 modalităţi:
- cu titlul din ţara de origine, existând obligaţia prestării activităţii în colaborare cu un
avocat local, în condiţiile respectării deontologiei profesionale existente atât în statul de origine,
cât şi în statul unde se prestează serviciul;
- prin asimilare cu avocatul din statul membru unde se prestează serviciul. Asimilarea
presupune recunoaşterea diplomei;
- într-o societate de avocaţi.

- Directiva Consiliului 78/687 din 25 iulie 1978 cu privire la coordonarea prevederilor legislative, regulamentare sau
administrative referitoare la activităţile practicienilor stomatologi;
-Directiva Consiliului nr.78/1026 din 18 decembrie 1978 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor
dovezi ale calificării în medicină veterinară;
- Directiva Consiliului nr. 85/384 din 10 iunie 1985 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor dovezi
de calificare oficiale din domeniul arhitecturii.
18
Legea nr100/2001 privind recunoaşterea diplomelor şi a certificatelor de studii străine, pune în practică Directivele
Consiliului numărul 89/48/CEE şi numărul 92/51/CEE privind sistemul general de recunoaştere a calificărilor profesionale şi
ale Directivelor Consiliului numerele 77/452/CEE, 77/453/CEE, 78/686/CEE, 78/687/CEE, 78/1026/CEE, 78/1027/CEE,
80/154/CEE, 80/155/CEE, 85/384/CEE, 85/432/CEE, 85/433/CEE, 93/16/CEE şi 81/1057/CEE, privind profesiile de asistent
medical generalist, medic stomatolog, medic veterinar, moaşă, arhitect, farmacist şi medic.
19
Directiva 2005/36/CE Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, intrată în vigoare la 20 octombrie 2007, reglementează recunoaşterea calificării profesionale în cazul profesiilor
de medic, asistent medical, dentist, medic veterinar, moaşă, farmacist şi arhitect.
20
Directiva 77/249/CEE a fost adoptată de Consiliu la 7 iulie 1993
21
Directiva 95/5/CEE a fost adoptată de Consiliu la 14 februarie 1998.

12
  Cu privire la exercitarea profesiilor nereglementate, condiţiile de calificare
profesională sunt stabilite de fiecare angajator. Totuşi, pentru a evita eventualele
neajunsuri privind recunoaşterea calificării în alt stat membru, Comisia publică anual în
Jurnalul Oficial o listă de echivalenţă a unui număr de 200 profesii de muncitor calificat
din 19 sectoare de activitate.

5. Libera circulaţie a capitalului

5.1. Temei juridic

Baza juridică a liberei circulaţii a capitalului în cadrul Uniunii Europene, o constituie

dispoziţiile art.63-66 TFUE privind „Capitalurile şi plăţile”.
Tratatul CE a reglementat iniţial în mod distinct „plăţile curente” în raport de
„circulaţia capitalului”. De aici, rezultă că libertatea plăţilor era calificată de Tratat drept o
libertate distinctă în procesul de realizare a Pieţei Interne, însă, totuşi, trebuie avut în vedere
faptul că libertatea plăţilor decurge din celelalte libertăţi comunitare, neavând o existenţă de
sine stătătoare, fiind o libertate cu caracter derivat. Libertatea plăţilor se află în relaţie de
interdependenţă cu celelalte libertăţi, intercondiţionându-se şi influenţându-se reciproc.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se realizează o reglementare unitară a
aspectelor relative la capitaluri şi plăţi.

5.2. Conţinutul liberei circulaţii a capitalului

5.2.1. Libera circulaţie a plăţilor curente

Conceptul de liberă circulaţie a capitalului nu este definit prin dispoziţiile

tratatului, revenindu-i Curţii de Justiţie misiunea de a oferi câteva criterii de calificare
juridică a acestor noţiuni.
Conform jurisprudenţei comunitare, prin expresia „circulaţia capitalurilor” sunt
desemnate acele operaţiuni financiare care reflectă în mod esenţial plasarea sau investirea
sumelor de bani şi nu remuneraţia pentru o prestaţie, în timp ce „plăţile” desemnează acele
transferuri băneşti care constituie o contrapartidă în cadrul unei tranzacţii, o remuneraţie
pentru o anumită prestaţie efectuată.
Distincţia concretă dintre circulaţia plăţilor curente şi circulaţia capitalurilor este
dificil de realizat.
Astfel, în practică, plata primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru
asigurarea de răspundere civilă a fost apreciată ca fiind plată curentă, în timp ce plata
primelor pentru asigurarea de viaţă a fost calificată ca reprezentând mişcare de capital.
În categoria plăţilor pot fi incluse:
- achitarea contravalorii aferente schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalului, (cum
ar fi, de exemplu, cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi);
- transferurile de salarii pentru activitatea desfăşurată într-un stat membru de
persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor
Tratatul conţine reglementări exprese referitoare la plăţile curente prin dispoz.art.63
par.2 TFUE conform cărora, toate restricţiile asupra plăţilor între statele membre şi ţările terţe
sunt interzise22.

22
Art.73H (în prezent abrogat prin Tratatul de la Amsterdam) conţinea dispoziţii exprese privind liberalizarea plăţilor, aceste
dispoziţii fiind aplicabile până la 1 ianuarie 1994.

13
 5.2.2. Libera mişcare a capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor presupune deplasarea lor prin operaţiunile financiare

încheiate în scopuri de investire a fondurilor respective.
Prin dispoziţiile art.63 par.1 TFUE, sunt interzise toate restricţiile asupra mişcărilor
de capital între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe.
Pentru realizarea progresivă a liberei circulaţii a capitalurilor, a fost necesară
adoptarea unor reglementări comunitare interne, de punere în aplicare a dispoziţiilor
Tratatului. Astfel, au fost adoptate:
 Directiva Consiliului 86/566 din 17 noiembrie 1986 – care reglementează
liberalizarea creditelor pe termen lung legate de operaţiunile cu titluri de valoare care nu
erau negociate la bursă;
 Directiva Consiliului 88/361 din 24 iunie 1988 - care, prin dispoziţiile sale, a
realizat veritabila liberalizare a capitalurilor.
Cele mai importante dispoziţii ale directivei se referă la:
- liberalizarea circulaţiei capitalurilor între statele membre;
- suprimarea tuturor autorizaţiilor de transfer, chiar şi a celor care se acordau în mod
automat;
- dreptul statelor membre de a lua măsuri de reglementare a lichidităţii bancare, chiar
dacă aceste măsuri pot avea consecinţe asupra operaţiunilor cu capitaluri efectuate de
instituţiile de credit cu persoane fizice sau juridice care nu au reşedinţa într-un stat membru
comunitar;
- măsurile de control administrativ având, în principal scopul de a împiedica fraudele
fiscale sau pentru a garanta respectarea regulilor prudenţiale în sistemul bancar, ori în scopuri
statistice;
- o clauză de salvgardare specifică, în cadrul raporturilor dintre statele membre sau
dintre statele membre şi terţe state privind circulaţia capitalurilor pe termen scurt, în cazul
unor tensiuni puternice sau perturbări pe pieţele de schimb. Când perturbările afectează un
singur stat, măsurile de salvgardare trebuie adoptate de către Comisie, în afara cazurilor de
urgenţă. Când perturbările îşi au originea în raporturile cu statele terţe şi afectează unul sau
mai multe state membre sau relaţiile de schimb în interiorul Uniunii, este prevăzută doar o
simplă consultare.
Tratatul de la Maastricht a accentuat procesul mişcărilor de capitaluri, dispoziţiile
tratatului fiind de aplicare directă.
Principiul de bază stabilit de Tratat presupune liberalizarea totală a mişcărilor de
capital între statele membre, dar şi în raporturile dintre statele membre cu state terţe.

14