EVOLUȚIA ADOPTĂRII TRATATELOR UNIUNII EUROPENE

ȘI EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

1. Tratatele constitutive

1.1. Tratatul de la Paris –

Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

La 18 aprilie 1951, şase state europene (Franţa, R.F.Germană, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg) semnează Tratatul de la Paris - prin care se constituie Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Marea Britanie nu a semnat tratatul,
neacceptând principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, fiind de acord doar cu
instituirea unor relaţii de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state
europene. Conform art. 97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o durată de 50 de ani de la
data intrării sale în vigoare.
Crearea acestei organizaţii europene a presupus instituirea unor organe supranaţionale
cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre. Aşa
cum se arată în unele lucrări, el reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei
politice, pornind de la construirea unei Europe economice1. Raţiunile politice care se
ascundeau sub această construcţie comunitară economică se refereau la situaţia Franţei care se
simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese împărţită în aprilie
1949 prin acordurile de la Washington), precum şi la potenţială ameninţare economică a
ţărilor vest-europene de către SUA, sau la şi mai evidentul pericol al războiului rece.
În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, în cadrul acestei construcţii
europene se ofereau garanţii, constând în punerea în comun a resurselor metalurgice şi
miniere, care făceau imposibilă orice stare litigioasă între cele două ţări. Această organizarea
economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă comună, urmărea şi promovarea
producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii unor pieţe supuse unor
reguli şi practici restrictive.
CECO, bazată pe o piaţă comună, obiective comune şi instituţii comune avea ca
misiune să contribuie în armonie cu economia generală a statelor membre, la expansiunea
economică şi la creşterea nivelului de trai în statele membre (art.2 – Tratat CECO).
Prin acest tratat se creau patru organe ale Comunităţii:
- Înalta Autoritate2, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze interesele
preponderent comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
- Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct şi care
avea sarcina controlului democratic;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura respectarea
normelor juridice instituite în cadrul Comunităţii.

1.2. Tratatele de la Roma -

Constituirea Comunităţii Economice Europene
şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice

1
Louis Cartou, LUnion Europeenne; Traites de Paris, Rome, Maastricht. Dalloz Paris, 1995., pag. 51.
2
In 1952, Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi.

1
 - La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate, respectiv Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană (CEE.) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), membre fiind tot cele şase state care participau la
CECO Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franţa) şi 4
decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite
de adoptarea unei Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele
protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile
Curţii de Justiţie a CEE şi Euratom.
Tratatele CEE şi CEEA au fost încheiate pentru o perioadă nelimitată conform art. 240
Tratat CEE. şi art. 208 Tratat CEEA
Crearea CEE viza în primul rând transformarea condiţiilor economice de schimburi şi
de producţie pe teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remarcat şi opinii de prezentare
a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia funcţională a Europei politice, substituită
integrării politice directe3.
Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv, conform art. 1: “să contribuie la stabilirea
condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii nivelului de
trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.
Constituirea acestei comunităţi avea la bază deficitul de energie al ţărilor membre,
rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state (SUA, Anglia, URSS) şi
faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naţionale şi
regionale comune.
Aceste două comunităţi nou create se bazau pe o structură instituţionalizată similară
celei din cadrul CECO, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi
existau unele diferenţe atât ca denumire, cât şi cu privire la conţinutul atribuţiilor, respectiv
cele ale Înaltei Autorităţi a CECO, care au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul
ultimelor două.

2. Tratatul de fuziune de la Bruxelles4

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură
instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei
pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice şi
juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.
O primă măsură în vederea realizării acestui obiectiv a fost unificarea instituţiilor
comunitare, această măsură având la bază şi considerente de eficienţă a activităţii acestora şi
de reducere a costurilor funcţionării lor.
Primele măsuri luate în acest sens au fost, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca
instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii de
“Adunare parlamentară“, ca instituţie comună celor trei comunităţi.
 La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un
Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1
iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului
comunităţilor”.
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele
atribuite prin fiecare tratat în parte.
3
A se vedea Louis Cartou, op.cit., pag. 52
4
Tratatul de Fuziune, semnat la 8.4.1965, intrat în vigoare la 1.7.1967, (JO 152 din 13.7.1967).

2
 Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere
rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a
comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri
uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui
stat în Comisie şi durata mandatului.
 Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea conceptuală 5 “Comunităţile europene”.
Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu
apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii
nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate
permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi
imunităţile diplomatice să se încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor
europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de
asemenea, în numele acestei entităţi.

3. Actul Unic European

A. Etapele adoptării Actului Unic European6
Premisele adoptării Actului Unic European (AUE) se regăsesc într-o serie de documente
care au fost elaborate începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie, miniştrii afacerilor
externe ai Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc proiectul unei declaraţii de
principii în vederea supunerii ei spre adoptare Consiliului European.
Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în “Declaraţia solemnă asupra
Uniunii Europene”7 adoptată la Stuttgart .
La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de tratat privind
“Uniunea Europeană”, care avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli şi grupul de nouă
parlamentari europeni cunoscut sub numele de “Clubul crocodilului”, după numele
restaurantului din Strasbourg unde aceştia se întâlneau8.
Conferinţa interguvernamentală şi-a desfăşurat lucrările la Luxemburg (9
septembrie1985 - 17 febr.1986) şi a elaborat textul “Actului Unic European” care a fost
semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie
1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Ratificarea Actului Unic s-
a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state, Irlanda considerând că trebuie să-şi
modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe
a Comunităţilor9. Din acest considerent, Actul Unic European a intrat în vigoare doar la 1
iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).

B. Principalele reglementări ale Actului Unic European

 Pe plan instituţional, Actul Unic European conţine reglementări privind:
- extinderea domeniilor în care Consiliul votează cu majoritate calificată;
- instituţionalizarea oficială a Consiliului European;
- asocierea Parlamentului European în procesul legislativ, instituindu-se procedura
cooperării;
- extinderea şi întărirea competenţelor Comisiei în domeniul executiv;
5
Philippe Manin, Les communautés européennes. L’Union européenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A. Pedone, 1993.
pag 44.
6
Actul Unic Europen, semnat la 28.2.1986. Intrat în vigoare la 1.7.1987. (JO L 169 din 29.6.1987).
7
David A.O.Edward şi Robert C.Lane, European Community Law, Edimburgh, 1991, pag. 8
8
A se vedea pentru detalii Dusan Sidjanski, op.cit. pag. 141-144.
9
K.St. Bradley, L’acte unique et la Constitution irlandaise, Revue du Marché commun, no. 2 fev. 1988, pag. 87

3
 - crearea Tribunalului de Primă Instanţă, ca o nouă treaptă de jurisdicţie comunitară.
 În privinţa fundamentelor şi politicilor comunitare, AUE conţine dispoziţii privind:
- realizarea pieţei fără frontiere;
- politica europeană de cercetare şi tehnologie;
- întărirea sistemului monetar european;
- lărgirea câmpului de acţiune comunitar în domeniul social şi în domeniul mediului;
Prin dispoziţiile sale, AUE deschide noi domenii de activitate comunitară: cercetare,
economie, finanţe, mediu, politică socială.
 Sub aspect terminologic, noile texte definesc obiectivele şi mijloacele de acţiune,
precum şi procedurile de adoptare a deciziilor.
Noţiunea de „piaţă comună” este înlocuită ca noţiune cu “piaţa internă”.
„Piaţa internă” este definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată potrivit
dispoziţiilor tratatului. În afara dispoziţiilor care definesc obiectivul central al stabilirii pieţei
interne, AUE aduce modificări şi cu privire la procedurile prevăzute pentru suprimarea
obstacolelor în calea schimburilor dintre statele membre, referitoare la:
- instaurarea unei proceduri de armonizare a legislaţiilor prin decizie a Consiliului
adoptată cu majoritate calificată;
- posibilitatea Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată că dispoziţiile în vigoare
într-un stat membru trebuie considerate ca echivalente cu cele aplicate de un alt stat membru.
Trecerea de la expresia „piaţă comună”, menţionată în tratatele iniţiale, la expresia
„piaţă internă”, nu a reprezentat o simplă modificare terminologică, ci un obiectiv care a
implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea
realizării pieţei interne prin suprimarea obstacolelor fiscale şi tehnice din calea liberei
circulaţii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor.
Se prevede, de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei interne
unice.
 În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare
(Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deşi nu este integrat din punct de vedere
juridic în Tratatul CEE, totuşi el reprezintă o premisă importantă pentru constituirea viitoarei
Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht.
Cu privire la acest aspect, în art. 30 este prevăzut angajamentul statelor membre de a se
informa şi consulta asupra oricăror chestiuni de politică externă de interes general astfel încât
să garanteze că influenţa lor combinată este exercitată cât mai eficient posibil prin
coordonarea, convergenţa poziţiilor acestora şi punerea în aplicare a acţiunilor comune.
D. Caracterizarea generală a Actului Unic European
Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după semnarea
tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi
denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul de
competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii
externe şi în domeniul protecţiei mediului.
El este considerat ca reprezentând un moment important de relansare instituţională, cu
efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în
1992.

4. Tratatul de la Maastricht -
Instituirea Uniunii Europene

4
 Adoptarea Tratatului de la Maastricht10 reprezintă rezultatul evoluţiei ideilor de unitate
europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice şi monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor
externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state.
Analiza conținutului Tratatului
Uniunea Europeană instituită prin Tratatul Maastricht nu se substituie Comunităţilor, ci
le înglobează la un nivel superior, acestea fiind menţinute şi chiar dezvoltate prin dispoziţiile
tratatului.
Uniunea Europeană, privită ca sinteză a celor trei comunităţi, nu are personalitate
juridică, reprezentând mai mult un concept politic.
Comunităţile europene îşi păstrează personalitatea juridică putând să se angajeze şi să
angajeze statele membre în plan internaţional, Uniunea Europeană putându-se angaja numai
în plan politic.
În art. A1 alin.3 din Tratat se arată că Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene
completate cu politicile şi formele de cooperare instaurat de tratat.
Tratatul de la Maastricht a reprezentat doar“o etapă nouă în procesul de creare a unei
uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”(art.A -T.Ms).
Tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor privind
modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o
eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se prevedea posibilitatea
instaurării unei politici de apărare europeană comună, aşa cum rezulta din art. J.4.
Probleme importante au apărut şi în legătură cu procesul de extindere a Uniunii
Europene, prin creşterea numărului statelor membre, precum şi privind relaţiile cu alte
organizaţii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia, Africa).

A. Noua arhitectură comunitară instituită prin dispoziţiile tratatului

În concepţia tratatului, Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină pe trei
piloni:
- Comunităţile (primul pilon);
- Politica externă şi de securitate comună – PESC - (al doilea pilon);
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne – JAI- (al treilea pilon).
Această structură este diferită şi evoluată faţă de structura instaurată prin Actul Unic
European, care cuprinde doar două componente:
- comunităţile;
- cooperarea politică.
Prin Tratatul de la Maastrcht, structura Uniunii a devenit mai unitară având în vedere
faptul că cei trei piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul ce constituie Uniunea. Dispoziţiile
comune cuprinse în primul titlu al tratatului prezintă o importanţă deosebită, având rolul de a
descrie Uniunea Europeană, introducând un ansamblu de elemente comune celor trei piloni ai
acesteia.
 Analizarea celor trei piloni comunitari

10
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), semnat la 7.2.1992; intrat în vigoare la 1.11.1993 (JO C
191 din 29.7.1992).

5
 a) Tratatul de la Maastricht reprezintă modificarea cea mai profundă a Tratatului de la
Roma, dând expresie primului pilon pe care se sprijină Uniunea – şi anume Noua Comunitate
Europeană. Cu privire la aceasta, tratatul cuprinde reglementări detaliate privind:
- definirea principiului subsidiarităţii în exercitarea competenţelor comunităţii;
- introducerea și definirea ”cetăţeniei UE” (care nu înlocuiește cetățenia națională, ci se
adaugă acesteia, aducțnd un plus de prerogative și protecție diplomatică.;
- noile competenţe conferite comunităţii în domeniile: cultură, sănătate publică,
protecţia consumatorilor, educaţie, formare profesională şi tineret.
- întărirea unor competenţe anterioare: mediu, cercetare, politică socială;
- realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
 Componenţa primului pilon privind Comunităţile Europene CE:- uniunea vamală şi
piaţa internă;- politica agricolă;- politica structurală;- politica comercială.
Dispoziţii noi sau modificate privind:- cetăţenia Uniunii;- educaţia şi cultura;- reţelele
transeuropene;- protecţia consumatorilor; - sănătatea;- cercetarea şi mediul;- politica socială;

b) Cel de al doilea pilon al Tratatului instituie o politică externă şi de securitate comună

(PESC) reglementată prin dispoziţiile cuprinse în Titlul V (art. J1 – J11).
Dispoziţiile referitoare la acest pilon comunitar se referă la:
- obiectivele PESC şi metodele sale;
- domeniile în care se instituie “poziţii comune” precum şi pe cele care fac obiectul unor
“acţiuni comune” mai constrângătoare;
- reprezentarea externă a UE;
- procedurile şi competenţele în domeniul reprezentării externe a UE
Includerea în Tratat a unor dispoziţii privind problemele de securitate şi apărare
reprezintă o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht faţă de reglementările anterioare.
 Componenţa celui de-al doilea pilon privind PESC:
- Politica externă- cooperare, poziţii şi acţiuni comune;- menţinerea păcii;- drepturile
omului;- democraţie;- ajutor acordat ţărilor terţe.
- Politica de securitate- aspecte privind securitatea UE (cu sprijinul UEO);- dezarmare;-
aspectele financiare ale apărării;- cadrul european de securitate (pe termen lung).
c) Al treilea pilon al UE reglementat prin dispoziţiile cuprinse în Titlul VI (art. K-K8)
instituie cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
În legătură cu acest domeniu Tratatul cuprinde dispoziţii privind:
- procedurile de cooperarea interguvernamentală “întărite” faţă de practicile ineficiente
de până atunci;
- problema vizelor la care resortisanţii ţărilor terţe pot fi supuşi la intrarea în comunităţi;
- obiectivele avute în vedere de UE în acest domeniu;
- regulile generale ale cooperării interguvernamentale în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne;
- mijloacele juridice şi procedurile de realizare a acestor cooperări.
Componenţa celui de-al treilea pilon privind cooperarae în materie de justiţie şiafaceri
interne- cooperare judiciară în materie civilă şi penală;- cooperare poliţienească;- combaterea
rasismului şi a xenofobiei;- combaterea traficului de droguri;- combaterea traficului de arme;-
combaterea criminalităţii organizate;- combaterea terorismului;- combaterea infracţiunilor
împotriva minorilor şi a traficului de persoane.

B. Caracteristicile esenţiale ale Uniunii sunt precizate prin dispoz. art. A al tratatului,
conform cărora:

6
 - tratatul marchează o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de
cetăţean.
- Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene completate cu politicile şi formele de
cooperare instaurate de tratat;
- Uniunea are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor dintre
statele membre şi dintre popoarele lor.

C. Obiectivele Uniunii Europene sunt prezentate în art. B din tratat, acestea fiind
următoarele:
- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea
unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică;
- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politică
externe şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii unionale;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

D. Sistemul instituţional unic este reglementat prin dispoz. art C, D şi E. Conform

dispoziţiilor art. C, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale,
respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar.
În art.D este prezentat Consiliul European, ca organ ce dă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale, menţionându-se componenţa
acestuia, modul de lucru şi raporturile sale cu Parlamentul european.
În art.E sunt prezentate celelalte instituţii comunitare, care împreună cu Consiliul
European dau expresie cadrului instituţional unic menţionat în art.C. Din analiza coroborată a
art.C-D-E rezultă că sistemul instituţional unic este format din Consiliul European şi celelalte
instituţii comunitare.
Importanţa cadrului instituţional unic este pusă în valoare prin dispoziţiilor alin.2-art.C,
conform căruia Uniunea veghează în special la coerenţa de ansamblu a acţiunii sale externe în
cadrul politicilor sale de relaţii externe, securitate, economie şi dezvoltare. Consiliul şi
Comisia poartă răspunderea pentru asigurarea acestei coerenţe. Ele asigură fiecare, conform
competenţelor care le revin, realizarea acestor politici.
E. Principiile pe care se întemeiază Uniunea sunt prezentate în art - F- din dispoziţiile
comune. Astfel:
- Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de
guvernământ sunt bazate pe principii democratice.
- Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, semnată la 4
noiembrie 1950 şi astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale comune statelor membre
ca principii generale ale dreptului comunitar.Aşa cum s-a arătat, titlurile II, III, IV din Tratat
cuprind dispoziţii pentru modificarea tratatelor constitutive a celor trei comunităţi.
- Adoptarea ”criteriilor de convergență”- privind adoptarea monedei unice – Euro.
Criteriile de convergență sunt definite ca acele condiții pe care trebuie să le îndeplinească

7
statele care doresc să adopte moneda unică, fiind un set de cinci indicatori economici și
juridici meniți să asigure convergența economică între țările interesate din afara zonei euro și
statele membre din zona euro. Între criterii se numără stabilitatea prețurilor, finanțe publice
solide și sustenabile, rata dobânzilor pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb.

F. Dispoziţiile finale cuprinse în Titlul VII al Tratatului (art. L-S) au importanţa de a

prezenta caracterul unitar al Uniunii, bazată pe tratate şi piloni diferiţi. Astfel pentru întreg
ansamblul UE este prevăzută o procedură de revizuire unică (art. N) precum şi o procedură
unică de aderare (art. Q).
Tratatul asupra UE a reprezentat un salt fundamental în construcţia europeană, dând
expresie unor progrese remarcabile la nivel comunitar.

5. Tratatul de la Amsterdam
A. Adoptarea tratatului
In procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam11 a
reprezentat un moment important, care aduce elemente noi în reforma instituţiilor comunitare
şi în adâncirea integrării, din perspectiva extinderii Uniunii prin primirea de noi state, în
special din centrul şi estul Europei.

B. Principalele dispoziţii ale tratatului

Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni deosebit de
importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare,
dintre care menţionăm:12
- o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de integrare a noilor
state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare;
- posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la
propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre şi cu avizul Parlamentului european
să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav şi persistent
drepturile omului;
- creşterea competenţelor Uniunii în unele domenii (ex. protecţia mediului
înconjurător);
- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în sensul că ultima o
completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;
- precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în perspectiva extinderii
Uniunii (maxim 700 de parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi regimul
vamal (o parte din domeniul JAI a fost transferată din pilonul III în pilonul I – respectiv,
dispoziţiile privind politica de vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor. În mod general, cooperarea judiciară în materie civilă şi cooperarea
administrativă au trecut în pilonul I, pilonul III cuprinzând doar cooperarea poliţiilor şi
cooperarea judiciară în domeniul penal) ;
- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă;

11
Textul tratatului a fost redactat la reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, fiind semnat la 2 octombrie
1997 de Consiliu, în compunerea miniştrilor de externe ai statelor membre. După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1
mai 1999.JO C 340 din 10.11.1997
12
Pentru detalii: Victor Duculescu – “Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”, în “Analele
Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, 1998, pag 7-12.

8
 - afirmarea principiului flexibilităţii în exercitarea competenţelor comunitare.
Tratatul de la Amsterdam a reprezintat o nouă etapă în procesul complex de integrare
europeană.

6. Tratatul de la Nisa
Un alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a Uniunii Europene
l-a constritui reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din decembrie 200013.
Dispoziţiile tratatului au vizat modificări instituţionale, însă şi aprofundarea domeniilor
de competenţă comunitară.
A. Analiza structurală a tratatului
Tratatul este structurat pe două părţi cuprinzând 13 articole, fiind precedat de un
Preambul şi finalizat cu 4 protocoale şi un Act final care cuprinde două categorii de declaraţii.
Partea I, structurată pe 6 articole, cuprinde „Modificări de fond”, cu privire la Tratatele
UE (art 1), CE (art 2), CEEA (art.3 ), CECA (art. 4), precum şi cu privire la Protocolul
privind statutele SEBC şi BCE (art. 5) şi la Protocolul privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor Europene (art. 6).
Partea a II-a cuprinde dispoziţii tranzitorii şi finale (art.7-13).
Actul final include un număr de 24 de declaraţii adoptate de către conferinăţă, precum şi
un număr de 4 declaraţii de care conferinţa a luat notă.
B. Sub aspect instituţional, dispoziţiile tratatului au avut în vedere următoarele:
- Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al
doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să
nu depăşească 27 de membri;
- Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a
voturilor de la 3 la 29. Romîniei i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o
poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
- Extinderea, în unele domenii, a votului cu majoritate calificată în locul unanimităţii,
măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului
statelor membre.
- Componenţa Parlamentului european, limitată la 732 de membri, spre deosebire de
numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea loc şi o
redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor
mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
- Reorganizarea Curţii de Conturi, prin crearea unei camere în cadrul ei şi o mai bună
cooperare cu instituţiile similare din statele membre.
C. Sub aspectul domeniilor competenţei comunitare, dispoziţiile tratatului au vizat:
- Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de la
Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de
a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa s-a vizat facilitarea acestei
cooperări intensificate.
- Dezvoltarea unor prevederi privind libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor,
precum şi privind acordarea vizelor.

7. Tratatul de la Lisabona
13
Negocierile au fost concretizate într-un proiect de tratat, semnat la 25 februarie la Nisa. Tratatul a intrat în vigoare la 1
februarie 2003(JO C 80 din 10.3.2001).

9
 Consiliul European reunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou tratat
care să înlocuiască textul Constituţiei respinse prin referendumul din Franța și Olanda14.
Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană, a fost semnat la
13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia15.
A. Analiza structurală a Tratatului
Tratatul de la Lisabona cuprinde modificările operate asupra celor două tratate de bază
ale Uniunii Europene, respectiv asupra Tratatului privind Uniunea Europeană şi asupra
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, fiind completat cu o serie de protocoale şi
declaraţii anexate tratatelor.
 Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) cuprinde 55 de articole, structurate pe 6
titluri, precedate de un preambul. Dispoziţiile tratatului se referă la aspecte privind:
- principiile democratice;
- instituţiile;
- formele de cooperare consolidată;
- acţiunea externă a Uniunii şi politica externă şi de securitate comună;
 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde 358 de articole
structurate pe 7 părţi, după cum urmează:
- Partea I - Principiile;
- Partea a II-a - Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii;
- Partea a III-a Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii;
- Partea a IV-a -Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări;
- Partea a V-a - Acţiunea externă a Uniunii;
- Partea a VI-a - Dispoziţii instituţionale şi financiare;
- Partea a VII-a - Dispoziţii generale şi finale.
 Tratatul de la Lisabona este completat cu 36 de protocoale anexă, care se referă la
aspecte inportante privind funcţionare Uniunii Europene, ca de exemplu:
- rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană;
- aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
- statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Băncii Centrale Europene;
- stabilirea sediilor instituţiilor Uniunii Europene;
- privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene;
- aderarea Uniunii Europene la CEDO;
- criteriile de convergenţă în cadrul UEM;
- procedura aplicabilă deficitelor excesive;
- poziţia anumitor state privind anumite domenii specifice Uniunii;
- acquis-ul schengen integrat Uniunii Europene.
 De asemenea, Tratatul mai cuprinde şi 65 de declaraţii anexă, grupate pe trei
categorii, după cum urmează:
a) Declaraţiile cu privire la dispoziţiile tratatelor (cele mai numeroase – în număr de
33), dintre care exemplificăm:
- Declaraţia cu privire la Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
14
Tratatul instituind Constituţia Europeană (semnat pe 29 octombrie 2004 la Roma,) a fost conceput ca un act constitutiv al
unei organizaţii internaţionale – Uniunea Europeană – fiind considerat actul fundamental de legitimare a existenţei şi
funcţionării unei asociaţii de state care depăşesc forma clasică de organizare a statelor reunite, dar şi al organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale. După eşecul întregistrat în Franţa şi Olanda cu privire la ratificatea tratatului, statele
membre au renunţat la încercarea de a găsi o soluţie pentru intrarea acestuia în vigoare şi au adoptat un nou Tratat de
reformă - Tratatul de la Lisabona.
15
Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. (JO C 306 din 17.12.2007)

10
 - Declaraţia cu privire la componenţa Parlamentului European;
- Declaraţia cu privire la supremaţie;
- Declaraţia cu privire la delimitarea competenţelor;
- Declaraţia cu privire la protecţia datelor cu caracter personal în domeniul cooperării
judiciare în materie penală şi al cooperării poliţieneşti.
b) Declaraţiile cu privire la protocoalele anexate tratatelor;
c) Declaraţiile statelor membre.
 În final, tratatul cuprinde şi un tabel de corespondenţă privind numerotarea
articolelor Tratatului privind Uniunea Europeană şi al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene.
B. Modificări instituţionale
Principalele modificări instituţionale intervenite prin Tratatul de la Lisabona se referă la
următoarele aspecte:
- Înfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Uniunii Europene
Conform dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană va avea un
preşedinte. Preşedintele Uniunii Europene va fi Preşedintele Consiliului, doar că va fi aleasă o
anumită persoană, care va deţine această funcţie timp de 30 de luni. Această persoană va fi o
personalitate politică marcantă, ales în unanimitate de prim-miniţtrii şi de preşedinţii statelor
membre. Vechiul sistem de preşedinţie rotativă a Consiliului se schimbă. Noul tratat prevede
o nouă formă de exercitare a preşedinţiei, compusă din trei state care vor prezida împreună
reuniunile Consiliului.
-Redimensionarea numărului membrilor Comisiei Europene
Tratatul dispune micşorarea numărului de comisari. Astfel, din 2014, numărul
comisarilor se va reduce la două treimi din numărul statelor membre, cu o regulă de rotaţie
corespunzatoare. Noul sistem presupune că pentru o perioadă de 5 ani (pe mandatul Comisiei
Europene) într-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru nu va fi reprezentat în Comisie.
- Reditribuirea numărului de locuri din Parlamentul European
Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European conform unei
formule proporţionale -„proportionalitate regresivă”, adică un parlamentar dintr-o ţară cu o
populaţie mai mare va reprezenta mai mulţi oameni decât un parlamentar dintr-un stat cu o
populaţie mai mică.
. Niciun stat membru nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai puţin de şase.
Numărul maxim de deputaţi europeni va fi 750. Parlamentul European va avea puteri
legislative sporite în domeniul adoptării bugetului şi a aprobării acordurilor internaţionale.
- Înfiinţarea funcţiei de Inalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe
şi politica de securitate
În urma negocierilor dintre statele membre a fost înfiinţată funcţia de „Inalt
Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate”. Tratatul
de la Lisabona prevede că “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce
priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe.
- Investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică
Una dintre cele mai importante reglementări ale Tratatului de la Lisabona constă în
faptul că Uniunea Europeană este investită cu personalitate juridică.
- Introducerea clauzei de retragere voluntară a statelor membre
Orice stat poate să hotărască cu privire la posibilitatea de retragere voluntară din
Uniunea Europeană Deşi exista un precedent în care un teritoriu a încetat să mai facă parte din
Comunitatea Europeană (Groenlanda în 1985), până în prezent nu exista nicio dispoziţie
legală care să stabilească posibilitatea de retragere voluntară din Uniune. Uniune.
C. Modificări legislative
- Implicarea parlamentelor naţionale în procedura legislativă

11
 Tratatul de la Lisabona acordă parlamentelor naţionale un rol mai mare în adoptarea
deciziilor europene. Instituţiile Uniunii Europene vor avea obligaţia să notifice parlamentelor
naţionale toate propunerile legislative facute la nivel european, acestea putând să formuleze
contestaţii la proiectele legislative.
- Instituirea procedurii legislative ordinare prin care urmează să fie adoptate
majoritatea reglementărilo derivate ale Uniunii Europene, procedură care înlocuieşte vechea
procedură a codeciziei.
- Redistribuirea numărului de voturi în Consiliu
Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor membre în
consiliu, care va fi realizată in mai multe faze în perioada 2014 – 2017. Tratatul introduce un
nou sistem de vot în Consiliu. O reglementare comunitară va fi adoptată dacă 55% din statele
membre (15 din 27) votează în favoarea ei sau dacă statele care votează în favoarea ei
formează 65% din populaţia UE. În prezent statele membre beneficiază fiecare de un anumit
număr de voturi în Consiliu, în cuantum direct proporţional cu numărul de cetăţeni. Astfel, o
decizie este aprobată dacă 255 din 345 de voturi sunt voturi favorabile adoptării reglementării
vizate.
- Introducerea dreptului de iniţiativă legislativă a cetăţenilor
Tratatul conferă iniţiativă legislativă cetăţenilor europeni, dacă propunerea este
susţinută de un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre.
- Obligativitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului
Tratatul de la Lisabona conferă obligativitate Cartei Europene a Drepturilor
Fundamentale, aceasta fiind inclusă într-o anexă a tratatului şi deschide oportunitatea pentru
Uniunea Europeana de a adera la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Tratatul introduce un nou drept pentru cetăţenii europeni – dreptul de iniţiativă
legislativă, conform căruia o petiţie cu 1 milion de semnături din mai multe state membre
poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o iniţiativă legislativă.
-Delimitarea competenţelor comunitare
Tratatul identifică trei categorii de competenţe ale Uniunii Europene:
- Competenţe exclusive, transferate în exclusivitate către Uniune;
- Competenţe partajate între Uniune şi statele membre;
- Competenţe de sprijinire şi coordonare a acţiunii statelor membre.
Construcţia Uniunii Europene reprezintă un exemplu inedit pe plan internaţional,
exprimând idealul statelor de a-şi crea un viitor comun, menţinut prin norme şi proceduri
reunite în „acquis-ul communautaire”.

8. Cartea Albă privind viitorul Europei

În 2017, în an aniversar, sărbătorind 60 de ani, de când cele șase state membre

fondatoare au convenit asupra Tratatelor de la Roma, Uniunea Europeană trebuie să răspundă
unor provocări atât de natură internă, cât și de natură internațională.
Pe măsura evoluției Uniunii Europene, s-au acumulat și o serie de tensiuni și
disfuncționalități, generate fie de diferențele economice, sociale, culturale, politice, dintre
statele membre, fie de provocări de natură externă.
Pe plan intern, Uniunea se confruntă cu probleme de natură economică, precum și cu
unele tendințe de fărâmițare, exprimate de unele state membre (ex: Brexit – Marea Britanie,
declararea independenței de către Catalonia și desprinderea de Spania).
Pe plan internațional, Uniunea Europeană trebuie să găsească soluții pentru menținerea
securității și pentru menținerea păcii regionale.

12
 În acest context, Comisia Europeană a prezentat ”Cartea Albă privind viitorul Europei –
Reflecții și scenarii pentru UE -27 până în 2025”16
În Introducere se precizează Uniunea s-a construit pe fondul crizelor și al debuturilor
false, pentru care a găsit soluții și a reușit să își croiască o evoluție ascendentă. Situația
actuală nu trebuie să limiteze viitorul Europei. Uniunea Europeană trebuie să găsească
soluțiile pentru a depăși provocările cu care se confruntă în prezent.
Europa are resursele necesare, bazându-se pe realizările ei istorice: găzduiește cea mai
mare piață unică din lume și deține a doua cea mai utilizată monedă. Este cea mai mare putere
comercială și cel mai mare donator de ajutor umanitar și pentru dezvoltare. Grație, în parte,
programului „Orizont 2020”, cel mai mare program de cercetare multinațional, Europa se află
în avangarda inovării. Diplomația sa are o pondere efectivă și contribuie la menținerea
siguranței și sustenabilității planetei.17
Cartea Albă avansează cinci scenarii care vor contribui la orientarea dezbaterii privind
viitorul Europei. Fiecare scenariu are la bază premisa că cele 27 de state membre avansează
împreună, ca o Uniune.
Uniunea Europeană, reunind cele 27 state membre, va decide în comun asupra
combinației de caracteristici preluate din cele cinci scenarii pe care o consideră cea mai în
măsură să o ajute să ducă proiectul comun mai departe, în interesul cetățenilor europeni.
Scenariul 1: Continuând pe același drum
Conform acestui scenariu, Uniunea își menține parcursul inițial și se axează pe
realizarea agendei comune de reforme, în spiritul orientărilor intitulate „Un nou început
pentru Europa” prezentate de Comisie în 2014 și al Declarației de la Bratislava, convenită de
toate cele 27 de state membre în 2016.
Scenariul 2: Accent exclusiv pe piața unică
Acest scenariu presupune concentrarea acțiunii comune pe elementele cheie ale
Pieței Unice, în detrimentul celorlalte politici, întrucât numărul domeniilor de politică în care
cele 27 de state membre nu sunt în măsură să ajungă la o poziție comună este tot mai mare.
Scenariul 3: Cei care doresc mai mult realizează mai mult
Conform acestui scenariu, Uniunea își desfășoară activitatea ca și până acum, dar
permite statelor membre care își doresc mai mult împreună, separat de celelalte, să realizeze
anumite obiective în anumite domenii cum ar fi apărarea, securitatea internă sau chestiunile
sociale. Se formează una sau mai multe „coaliții ale celor care doresc să realizeze mai mult”.
Scenariul 4: Mai puțin, dar mai eficient
În acest scenariu, Uniunea Europeană se concentrează pe rezultate mai multe și mai
rapide în anumite domenii de politică, acționând în același timp mai puțin în cele în care nu
există percepția că ar avea o valoare adăugată. Atenția și resursele limitate sunt concentrate
asupra câtorva domenii de politică.
Scenariul 5: Mult mai mult, împreună
Statele membre decid să pună în comun mai multe competențe, resurse și puteri
decizionale în toate domeniile. Deciziile se iau mai rapid la nivel european și sunt puse în
aplicare în timp scurt. Cooperarea între toate statele membre este aprofundată mai mult ca
niciodată în toate domeniile.
Calea de urmat
Indiferent care dintre scenariile prezentate în această carte albă va fi cel mai
apropiat de realitate, aceste valori și aspirații îi vor lega în continuare pe europeni. UE este un
proiect unic în care prioritățile interne au fost corelate și suveranitatea a fost pusă în comun în
mod voluntar pentru a servi mai bine interesele naționale și colective.

16
COM(2017) 2025 din 1 martie 2017
17
https://ec.europa.eu/commission/sites/beta-political/files/cartea_alba_privind_viitorul_europei_ro.pdf, p.8.

13
 Europa unită reprezintă garanția realizării efective a drepturilor fundamentale ale omului,
garanția securității reale pentru toți cetățenii, a bunăstării generale.
De aceea, toate statele membre trebuie să depună eforturi pentru restabilirea încrederii,
obținerea consensului și crearea unui sentiment de apartenență unională.

EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE SUB ASPECT CANTITATIV,

PRIN CREŞTEREA NUMĂRULUI STATELOR MEMBRE

1. Succesiunea etapelor de extindere18

A. Primul val al extinderii comunitare (de la şase la nouă)
 La 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei,
Irlandei, Marii Britanii (şi Norvegiei), iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul
de aderare a acestor state.
În Norvegia se obţine un rezultat negativ la referendumul naţional, astfel încât această ţară
renunţă la aderare.
Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârşitul
anului 1977, după expirarea perioadei de tranziţie19. Marea Britanie a solicitat însă renegocierea
aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în
1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un rezultat pozitiv.
După aderarea acestor state s-a ajuns la existenţa a nouă state membre ale Comunităţilor
Europene.

B. Al doilea val al extinderii comunitare(de la nouă la doisprezece)

 Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea şi
comunităţi existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar
intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.
 Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost
semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.
După aceste aderări, componenţa Comunităţilor Europene s-a extins la douăsprezece state
membre.

C. Al treilea val al extinderii comunitare (de la doisprezece la cincisprezece)

Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au fost depuse în
continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989),
Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992),
Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

18
Tabel privind extinderile Uniunii Europene
1951 Franța, Germania,Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg 6 state
1973 Danemarca, Irlanda, Marea Britanie De la 6 la 9
1981 Grecia De la 9 la 10
1986 Spania, Portugalia De la 10 la 12
1995 Austria, Suedia, Finlanda De la 12 la 15
2004 Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, De la 15 la 25
Malta, Cipru
2007 România, Bulgaria De la 25 la 27
2013 Croația 28 state

19
Louis Cartou, op. cit. pag. 55

14
 În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusă în Comunităţile
europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar
pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a
încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu
înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară etc.) s-a acordat o perioadă de
tranziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie20.
 Cererile Austriei, Finlandei, Suediei şi Norvegiei au fost negociate în anul 1994, iar la 4
mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi
îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. În Austria, prin referendumul organizat în
12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile europene. Următoarele trei
referendumuri s-au desfăşurat în lunile octombrie şi noiembrie 1994.
Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea. Relaţiile dintre Norvegia şi Uniunea
Europeană se desfăşoară în prezent pe două coordonate: politic şi economic. Din punct de vedere
politic, Norvegia colaborează cu Uniunea Europeană, aceasta fiind stat membru al Spaţiului
Schengen. Din punct de vedere economic, Norvegia are acces la piaţa unică europeană, în urma
semnării cu Uniunea Europeană a Acordului privind Spaţiul Economic European (1994).
De la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană a avut în componenţă cincisprezece state
membre.

D. Al patrulea val al extinderii (de la cincisprezece la douăzeci şi şapte)

Ulterior, au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state:
Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie
1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995),
Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).
Cu privire la aceste cereri de aderare, Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000 -
Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care erau făcute recomandări cu privire la
fiecare cerere de aderare în parte.
Consiliul european de la Luxemburg din 12 dec.1997 a decis lansarea procesului de
aderare a celor 10 state, la care se adăuga şi Cipru.
La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia,
Letonia, Lituania, Slovecia, Slovenia, Malta şi Cipru, Uniunea totalizând 25 membri.
Deşi aderarea României şi Bulgariei a fost amânată până în anul 2007, totuşi, aderarea
acestor state face parte din acelaşi val de extindere comunitară.
De la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii Europene şi România şi Bulgaria.
Uniunea totalizând 27 de membri. Acest val al extinderii comunitare a fost cel mai semnificativ
din evoluţia comunitară, însă nu şi ultimul, porţile Uniunii Europene fiind deschise şi altor ţări
care împărtăşesc aceleaşi idealuri cu statele membre ale Uniunii.

E. Aderarea Croaţiei
- Croaţia a depus cererea de aderare la 21 februarie 2003, primind statutul de ţară candidată
la reuniunea Consiliului European din iunie 2004.
În decembrie 2011, Uniunea a semnat tratatul de aderare cu Croaţia, care va deveni,
începând cu 1 iulie 2013, al 28-lea stat membru al Uniunii Europene.

F. Perspectivele extinderii Uniunii Europene

20
A se vedea în acest sens şi Penelope Kent, European Community Law, The Maud E. Handbook Series, 1992, pag. 6

15
 - Turcia a depus cererea de aderare la 14 aprilie 1987, fiindu-i recunoscut statutul de ţară
candidată în decembrie 1999, cu ocazia Consiliului European de la Helsinki. Negocierile cu
Turcia au început la 3 octombrie 2005, în cadrul reuniunii Consiliului Afaceri Generale de la
Luxemburg.
- Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a depus cererea de aderare la 22 martie 2004.
Consiliul European i-a acordat statutul de ţară candidată la reuniunea din decembrie 2005. În
octombrie 2009, Comisia a recomandat demararea negocierilor cu această ţară.
- Islanda a depus cererea de aderare la 16 iulie 2009 şi a primit statutul de ţară candidată în
iunie 2010, negocierile fiind deschise oficial în iulie 2010.
- Muntenegru a depus cererea de aderare la 15 decembrie 2008 şi a primit statutul de ţară
candidată la reuniunea Consiliului European din decembrie 2010. Cu toate acestea, negocierile
vor demara numai după îndeplinirea, la un nivel satisfăcător, a unui set de condiţii politice.
- Albania, cât şi Serbia şi-au depus cererea de aderare la UE în anul 2009.

G. Retragerea Marii Britanii

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au adoptat printr-un referendum în data
de 23 iunie 2016 ieșirea din Uniunea Europeană (.Brexit: Din engl - Britain + exit (ieșire).
În acest context, atât în Scoţia, cât şi în Irlanda de Nord s-au intensificat preocupările
pentru organizarea unor referendumuri în scopul obţinerii independenţei faţă de Marea Britanie.
Nota de plata a Marii Britanii către Uniunea Europeană se ridica la 50 de miliarde de lire
sterline. Uniunea Europeana va da in judecata Mare Britanie la Curtea Europeana de Justitie,
daca Regatul Unit va incerca sa evite achitarea "notei de plata" pentru Brexit.
Guvernul englez vrea să negocieze un „acord de liber-schimb amplu, precum şi un acord
vamal amplu care să lase Marea Britanie în aceeaşi poziţie în care este acum, dar să-i permită să
încheie şi alte acorduri comerciale în afara Uniunii Europene fără aprobarea acesteia.

2. Procedura aderării la Comunităţi/Uniunea Europeană

Tratatele de constituire a comunităţilor europene au fost concepute ca tratate deschise,
membrii fondatori având în vedere posibilitatea extinderii comunităţilor prin primirea de noi
membri.
Condiţiile şi procedura de aderare la Uniunea Europeană sunt stabilite în prezent prin
dispoz. art.49 TUE (după modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona), conform cărora,
„orice stat european care respectă valorile prevăzute la art.2 şi care se angajează să le
promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele
naţionale sunt informate cu privire la această cerere.Statul solicitant adresează cererea sa
Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care este constituit.
Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac
obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de
către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale.”
Condiții
Pentru aderarea la Uniunea Europeană trebuie îndeplinite un ansamblu de condiţii
cunoscute sub sintagma „Criteriile de la Copenhaga”, adoptate de Consiliul European de la
Copenhaga din decembrie 1993 ce pot fi clasificate în trei categorii:
a) condiţii cu caracter politic, care includ: calitatea de „stat” a solicitantului şi respectarea
drepturilor fundamentale ale omului şi a principiilor democratice;
b) condiţii cu caracter economic, care se referă la un anumit standard de dezvoltare
economică a statului solicitant, care să-i permită să participe la schimbul liber de valori
comunitare;

16
 c) condiţii cu caracter juridic, care se referă la aplicarea directă şi prioritară a dreptului
comunitar în ordinea juridică naţională;
*
 Condiţiile cu caracter politic rezultă din interpretarea dispoz.art.49 TUE coroborate cu
dispoz.art.2 TUE, acestea fiind următoarele:
- calitatea de “stat”, respectiv de a îndeplini condiţiile cerute de dreptul internaţional
public pentru a fi considerat ca subiect de drept pe plan internaţional. Această calitate trebuie să
fie recunoscută de către toate statele membre ale Uniunii Europene.
- calitatea de stat european, condiţie bazată exclusiv pe criterii geografice21.
- instituţii stabile care să garanteze statul de drept, democraţia, respectarea principiilor
democratice şi a drepturilor omului.
Constituind un principiu de bază al organizării şi funcţionării Comunităţilor europene şi al
Uniunii Europene, respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului reprezintă un
criteriu de bază pentru primirea unui stat în cadrul acesteia22.
 Condiţiile cu caracter economic presupun pregătirea prealabilă a statului solicitant în
vederea atingerii unui anumit standard economic care să-i permită să participe la circuitul
economic al Uniunii Europene. În acest sens, statul candidat trebuie să aibă o economie de piaţă
funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale pe piaţa Uiniunii. Chiar dacă
aceste condiţii nu sunt reglementate în mod expres prin textul tratatelor constitutive, ele
reprezintă obiective importante urmărite în procesul de negociere a acquis-ului comunitar.
În vederea îndeplinirii acestor condiţii, Uniunea Europeană a creat un mecanism financiar
de sprijinire economică a statelor candidate, denumite instrumente financiare de pre-aderare.
Acestea sunt: PHARE, SAPARD şi ISPA. În prezent aceste instrumente financiare au fost
incluse într-un instrument unic – Instrumentul de asistenţă pentru pre-aderare (IPA).
În vederea extinderii Uniunii Europene şi sprijinirea noilor state candidate pentru aderare,
Comunitatea Europeană a decis să acorde asistenţă financiară anuală ţărilor candidate din Europa
Centrală şi de Est prin intermediul a trei instrumente financiare:
- programul PHARE (Regulamentul Consiliului 3906/89);
- programul ISPA (Regulamentul Consiliului 1267/99);
- programul SAPARD (Regulamentul Consiliului 1268/99).
Asistenţa oferită prin fiecare dintre aceste instrumente a fost coordonată în conformitate cu
dispoziţiile Regulamentului Consiliului 1266/99.
- Programul ISPA (Regulamentul Consiliului 1267/99) înlocuiește în prezent fondurile
anterioare de preaderare

 Condiţiile cu caracter juridic, nesancţionate prin textul tratelor, se referă la raportul

dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, care are la bază două principii, respectiv principiul
aplicabilităţii directe a dreptului comunitar şi principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de
dreptul intern.
Aceste principii au fost deduse din practica Curţii de Justiţie şi impun statelor candidate să
accepte în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de instituire a Comunităţilor,
precum şi a principiilor generale şi a dreptului derivat. Aceasta presupune că nu sunt admise
derogări de la această ordine juridică23.

21
Pentru neîndeplinirea acestei condiţii, candidatura Marocului, depusă în 1985 a fost respinsă de către Consiliu în 1987.
22
Este cazul Greciei care, deşi asociată Comunităţilor din 1961, în perioada dictaturii (1967-1974) nu a fost primită. Aceasta
s-a realizat în 1981, după reinstaurarea democraţiei.
23
Unele derogări pentru Marea Britanie (politica socială), Danemarca (politica de apărare), Irlanda (interzicerea avorturilor
prin Constituţie) care au fost prevăzute cu ocazia adoptării Tratatului de la Maastricht sunt considerate ca neaducând atingere
principiului acceptării generale a realizărilor comunitare.

17
 Cu privire la supremaţia dreptului Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona conţine o
declaraţie anexă care face trimitere tot la jurisprudenţa comunitară ca temei a invocării acestui
principiu.
În procesul de negociere statul candidat trebuie să dovedească că are capacitatea de a-şi
asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de stat membru, precum şi adeziunea faţă de obiectivele
economice, monetare şi politice ale Uniunii.

Fazele procedurii de aderare

Aderarea la Uniunea Europeană cuprinde două faze:
A. Faza de preaderare - Etape
a) Cererea
Un stat care doreşte să adere la Uniunea Europeană înaintează o cerere Consiliului, iar
acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini
criteriile de la Copenhaga.
b) Negocierea
Dacă avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de
negociere.
B. Faza cu caracter internaţional
Faza cu caracter internaţional presupune încheierea câte unui acord de aderare între statul
care solicită aderarea şi fiecare stat membru în parte, care trebuie să fie ratificate de către toate
statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu reglementările lor constituţionale.
Intrarea în vigoare a acestor acorduri constituie momentul în care statul respectiv devine membru
al Uniunii Europene.
3. Încetarea calităţii de membru
A. Retragerea voluntară
Nici tratatele iniţiale, nici Tratul instituind Uniunea Europeană nu au cuprins dispoziţii
exprese privind posibilitatea retragerii voluntare a statelor membre din Comunităţile
Europene/Uniunea Europeană.. Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest domeniu este
considerată ca fiind intenţionată, în scopul de a sublinia caracterul deosebit de important al
acordului de aderare la aceste organizaţii internaţionale24.
Totuşi, teoretic a existat posibilitatea de încetare a calităţii de membru prin două
modalităţi: retragerea voluntară şi excluderea.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, în lipsa unor dispoziţii exprese, ar putut fi
aplicabile reglementările generale, de drept internaţional, respectiv art. 54 din Convenţia de la
Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau retragerea nu sunt
posibile decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute în intenţia părţilor sau dacă se pot
deduce din natura tratatului, exprimându-se însă şi opinia că aceste două situaţii nu pot fi aplicate
în cadrul tratatelor comunitare25.
Tratatul de la Maastricht recunoaşte şi respectă identitatea naţională a statelor membre, iar
atunci când apare o neconcordanţă fundamentală între scopurile Uniunii Europene şi cele ale
unui stat membru, în baza respectării acestei identităţi naţionale, statul respectiv se poate
retrage, sens în care este ilustrativ cazul Marii Britanii,care în 1974 a solicitat o renegociere a
24
Philippe Manin, op. cit. pag. 58
25
Jean Boulouis, op. cit. pag. 49. Se exemplifică prin cazul Groenlandei şi San Pierre et Miquelon, cărora li s-au modificat
statutul de către Danemarca şi Franţa, dar acest fapt este apreciat ca fiind făcut prin tratatele dintre aceste două ţări şi celelalte
state membre.

18
condiţiilor de aderare, ameninţând cu retragerea în caz de neacceptare a cerinţelor sale. În această
situaţie, nici unul dintre statele membre nu a ridicat problema imposibilităţii retragerii din punct
de vedere juridic.
În concluzie, s-a apreciat că orice stat membru poate hotărî să se retragă din Uniune,
potrivit dispoziţiilor lor constituţionale.
B. Excluderea
Excluderea din cadrul Uniunii ar putea fi o altă modalitate ipotetică de încetare a calităţii
de membru dar care, de asemenea, nu a fost reglementată de tratatele constitutive. Din aceste
considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere juridic. Pornind de la neîntâlnirea în
practică a unor asemenea situaţii, în doctrină se apreciază că în cazul unor încălcări persistente de
către unul din statele membre a unor principii democratice şi a drepturilor fundamentale ale
omului, prin presiuni politice se poate ajunge fie la corectarea conduitei acelui stat, fie la
determinarea retragerii acestuia.
Dispoziţiile Tratatului de la Lisabona privind încetarea calităţii de membru
Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se introduce în Tratatul UE art 50, care
reglementează posibilitatea retragerii voluntare a unui stat membru din Uniunea Europeană.
Conform acestor dispoziţii, orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele
sale constituţionale, să se retragă din Uniune.
Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European. În
baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care
stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest
acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alin. 3 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu
majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de
retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificare, cu excep ţia cazului în
care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate s ă proroge
acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru
care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European
şi ale Consiliului care privesc statul în cauză.
În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, aceasta
este supusă procedurii prevăzute la art.49 TUE.

19