Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei Uniunii Europene

I.1. Premisele constituirii Comunităţilor Europene

Apariţia Comunităţilor Europene nu a avut loc deodată, în urma unei singure întâlniri
politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalităţi marcante a vieţii
sociale de la jumătatea secolului trecut.
Reconstrucţia ţărilor care au suferit pagube materiale şi umane în timpul celui de-al
doilea război mondial (1939 - 1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan
internaţional (norme de natură politică, monetară, socială şi comercială), reglementări
concretizate, din punct de vedere tehnico-juridic, în negocierea şi semnarea unor convenţii
internaţionale.
În perioada 7- 11 mai 1948 a avut loc la Haga, un Congres european organizat de către
Comitetul Mişcării pentru Unitatea Europei (Comitetul internațional de coordonare a
miscărilor pentru unitatea europeană), mişcare fondată încă din anul 1947, congres la care au
participat peste 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat constituirea unei uniuni
economice şi politice deschisă tuturor popoarelor europene care doreau să trăiască după
principiile şi într-un sistem statal democratic cu obligaţia respectării şi garantării drepturilor
omului. Rezultatul nemijlocit al acestor demersuri de instituţionalizare a unor criterii şi valori
europene comune a fost constituirea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei.
Constituirea Consiliului Europei – organ politic nu a reuşit să răspundă ideii de
integrare şi unificare europeană astfel precum s-a dorit iniţial, fiind mai mult o soluţie de
compromis faţă de atitudinea negativă a Marii Britanii faţă de caracterul parlamentar propus
pentru organul reprezentativ al noii organizaţii.
În domeniul militar, la nivelul Europei, a fost constituită Uniunea Europei Occidentale
(UEO), prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, tratat ce a fost revizuit
prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 (din această uniune au făcut parte Franţa,
Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, Spania, Portugalia şi Grecia),
precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), urmare a semnării Tratatului
de la Washington la 4 aprilie 1949 – organizaţie ce nu cuprinde doar state europene, ci şi de
pe continentul american.
În domeniul economic, în 16 aprilie 1948, a fost constituită Organizaţia pentru
Cooperare Economică Europeană (OCEE/OEEC), al cărei principal scop a fost acela de a
permite statelor europene a gestiona, în comun, ajutorul american atribuit în cadrul Planului
Marshall, şi care se va transforma, în 1960, în Organizaţia pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare (OECD/OCDE)

1
 I.2. Procesul de formare al Comunităţilor Europene

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA)

Experienţa nefericită a războiului, imensele pagube materiale şi omeneşti au
impulsionat opinia politică a înalţilor demnitari europeni pentru a găsi soluţii care să
preîntâmpine declanşarea unei alte conflagraţii de dimensiunea celor două războaie mondiale.
În acest sens un rol important pentru apropierea statelor europene şi pentru demararea
procesului de integrare în accepţiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită
căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta,
îndeplinind funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, a propus ca
producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către un organism
supranaţional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, lansa
declaraţia, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui
şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de
schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Se dorea realizarea unei solidarităţi sectoriale,
în special în domeniul economic, în defavoarea unificării politice. Această declaraţie urmărea
evitarea unei conflagraţii mondiale, prin realizarea unui control internaţional asupra ramurilor
de bază ale industriei de armament, şi anume cărbunele şi oţelul, prin intermediul unui tratat
inviolabil.
Tratatul asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost semnat la Paris la
18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani, la 23 iulie 1952, Tratatul a intrat în vigoare,
dată la care şi Înalta Autoritate, una dintre instituţiile CECO, şi-a început activitatea, sub
preşedinţia lui J. Monnet.
Aşadar, acest tratat a încetat să mai producă efecte la data de 23 iulie 2002, motiv
pentru care Consiliul, prin Decizia nr. 234/2002/CECA a Reprezentanţilor guvernelor statelor
membre, a hotărât că „toate elementele patrimoniului activ şi pasiv al CECO, aşa cum există
la data de 23 iulie 2002, sunt administrate de Comisia europeană în numele statelor membre,
începând cu data de 24 iulie 2002”. Se mai precizează, în esenţă, că urmare a procesului de
lichidare, tot ceea ce rămâne în patrimoniul CECO va fi considerat patrimoniu destinat
cercetării în sectoarele legate de industria cărbunelui şi oţelului.
Semnatarii Tratatului CECA au avut din partea naţiunilor pe care le reprezentau,
mandatul politic de a constitui o organizaţie total nouă, atât din punct de vedere al
obiectivelor, cât şi al metodelor sale de transpunere în practică a misiunii trasate. La cererea
reprezentanţilor Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, dar şi o Adunare
Parlamentară şi o Curte de Justiţie.
2
 Toate deciziile importante pentru viaţa economică şi socială a ţărilor semnatare se
adoptau cu unanimitate de către Înalta Autoritate, organism a cărui independenţă şi autonomie
au fost avute în vedere drept principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu pot fi încălcate
în nici un fel.
Structura instituţională a CECO era următoarea:
•Înalta Autoritate – instituţie independentă, supranaţională, ce reprezintă interesele
Comunităţii
•Consiliul Special de Miniştri – instituţie interguvernamentală care apăra interesele
statelor membre
•Adunarea Comună – care reprezenta interesele cetăţenilor statelor membre
•Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţională, care contribuia la aplicarea uniformă a
normelor juridice ale Comunităţii
Relaţiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriilor
de război (cărbune şi oţel), dar în scurt timp s-a evidenţiat nevoia unei mai strânse colaborări
între statele fondatoare ale CECO.

B. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA/Euratom)
Astfel, Paul Henri Spaark, politician de origine belgiană, a redactat raportul care îi
poartă numele, raport prin care a propus şi argumentat nevoia creării a încă două organizaţii la
nivelul statelor europene: o uniune economică la nivel general, dar şi o uniune particulară
pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea paşnică a energiei
atomice.
Pe baza negocierilor începute în 21 aprilie 1956, în 25 martie 1957, la Roma, au fost
semnate două noi tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) – avea
ca principal scop realizarea unei pieţe comune generalizate şi Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) – urmărea o solidaritate sectorială.
Ambele tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Fiecare dintre cele două organizaţii avea câte un sistem instituţional propriu constituit
din:
•câte o Comisie – atribuţiile fiind unele executive
•câte un Consiliu – atribuţiile fiind legislative
•câte o Adunare – instituţii cu atribuţii de control politic
•câte o Curte de Justiţie – cu atribuţii în domeniul jurisdicţional
Noile comunităţi s-au inspirat din concepţiile cu privire la instituţiile comune puse
deja în practică prin tratatul CECO, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele europene.

3
 În aceeaşi zi cu semnarea Tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au semnat şi Convenţia cu privire la
instituţiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunităţi, create prin tratate diferite şi cu
misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competenţă aceeaşi Adunare parlamentară şi
aceeaşi Curte de justiţie. Deşi avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituţiilor
celor trei comunităţi, CEE, CECO şi CEEA, s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles
instituind o Comisie unică şi un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare,
semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967). Unificarea instituţiilor a reprezentat doar o
reducere a numărului acestora pentru că dispoziţiile privind funcţionarea şi atribuţiile lor nu
au fost modificate. Tratatului de la Bruxelles i-a fost anexat şi Protocolul unic privind
privilegiile şi imunităţile, fiind înlocuite cele trei protocoale anterioare proprii celor trei
Comunităţi.
Repartizarea responsabilităţilor între cele 4 instituţii nu se suprapune schemei
creionate de Montesquieu, potrivit căreia parlamentul este legislativul, guvernul şi, după caz,
şeful statului reprezintă executivul, iar judecătorii, de regulă, exercită puterea jurisdicţională.
Originalitatea sistemului instituţional comunitar constă în faptul că, alături de cele 3 „puteri
clasice dintr-un stat” regăsim, în acelaşi plan, şi instituţia având atribuţii de control, precum:
Adunarea Comună pentru CECO, respectiv Adunarea pentru CEE şi Euratom.

I.3. Dezvoltarea constructiei comunitare (unionale)

Sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcţii principale:

•o primă direcţie a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor comunitare raportat la care pot
fi reţinute 3 momente:
* existenţa unor crize şi eşecuri
O astfel de situaţie este criza cunoscută sub denumirea de - politica scaunului gol,
practicată de Franţa în 1965 timp de şapte luni. Reprezentanţii Franţei nu au participat la nici
una din lucrările organismelor comunitare timp de şapte luni, ca formă de protest faţă de
propunerea Comisiei de a realiza în comun politica agricolă, subiect prioritar pentru viaţa
economică şi socială a Franţei, apreciind că se pune în discuţie interesul naţional. În realitate,
Franţa dorea păstrarea modului de vot în baza votului unanim în general, dar în special pentru
probleme care vizează bugetul pentru agricultură, în timp ce Comisia dorea trecerea politicii
agricole europene în compentenţa decizională a Parlamentului, care să poată lua decizii pe
baza unui vot calificat. Practic Franţa, mai bine zis generalul de Gaulle, nu dorea să accepte
faptul că aşa-numita „perioadă de tranziţie” – din 1958 – până în 1965 – s-a încheiat, votul în
unanimitate urmând a fi înlocuit de votul majorităţii calificate. Criza s-a soluţionat în baza
„Compromisului de la Luxemburg”. Textul acestui document a avut puterea de a rezolva una
dintre cele mai importante crize de debut ale Comunităţilor, acordând statelor posibilitatea ca
4
în cadrul Consiliului, să adopte deciziile pentru problemele importante tot cu unanimitate de
voturi. Acest compromis a făcut ca votul calificat în cadrul procesului decizional comunitar să
fie aplicat cu mare întârziere.
O altă criză a fost respingerea candidaturii Regatului Unit al Marii Britanii şi al
Irlandei de Nord pentru a doua oară, în anul 1967, veto-ul aparţinându-i tot Franţei ca şi în
anul 14 ianuarie 1963. Deblocarea acestei crize a fost posibilă doar urmare a demisiei
generalului de Gaulle, preşedintele Pompidou şi cancelarul german Brandt contribuind prin
politica de deschidere, respectiv prin acţiunile pozitive la dezamorsarea acestei crize. Astfel,
urmare a Summit-ului de la Haga, din 1 – 2 decembrie 1969, s-a ajuns la un acord cu privire
la desăvârşirea Comunităţilor prin adoptarea deciziei privind resursele proprii şi a deciziei de
creştere a puterilor bugetare ale Parlamentului European; la aprofundarea ideii comunitare
prin luarea în considerare a instituirii unei Uniuni economice şi monetare, şi la extinderea
comunitară.
O altă criză a fost cea a Tratatului privind o Constituţie pentru Europa prin care se
dorea, în esenţă, instituirea unei structuri instituţionale eficiente care să contribuie la
afirmarea pe plan mondial a UE, ţinându-se cont şi de continua extindere a acestei uniuni.
Însă, la finele anului 2006, 16 state membre (printre care Austria, Belgia, Germania,
Finlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Spania, Ungaria) ratificaseră
Tratatul, 2 – Franţa şi Olanda nu, or Tratatul trebuia să fie ratificat de către toate statele
membre. Această criză a fost stinsă prin elaborarea şi prezentarea, în cadrul Conferinţei
reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reunită la Bruxelles, la 3 decembrie 2007, a
Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, tratat ce a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 şi care a
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
* reflecţiile cu privire la modalităţile de depăşire a crizelor şi eşecurilor;
* adoptarea de noi prevederi comunitare de natură a revizui sau dezvolta prevederile
iniţiale ale tratatelor institutive.
•o a doua direcţie a urmărit extinderea Comunităţilor, prin cooptarea de noi membri
In 1970 statele membre ale Comunităţilor au adoptat o poziţie comună ce a permis
deschiderea negocierilor comune cu statele candidate.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 1973, devin state membre Regatul Unit al Marii Britanii
şi al Irlandei de Nord, Irlanda şi Danemarca, Norvegia neratificând tratatul de aderare, urmare
a rezultatului negativ al referendumului consultativ, rezultat care se va repeta şi-n 1994.
1981 – Grecia semnează tratatul de aderare şi devine al 10-lea membru.
1986 – Spania şi Portugalia devin state membre.
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia – devin state membre, tratatele de aderare fiind
semnate la Corfu în 1994.

5
 2004 – este anul în care a avut loc cea mai mare extindere a UE, 10 state devenind
state membre – Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia,
Slovenia.
2007 – este anul în care devin membre UE şi Bulgaria şi România
2013 – este anul în care în rândul statelor membre UE este primită şi Croaţia.
La aderarea unui stat nou stat membru se au în vedere trei criterii principale, aşa-
numitele criterii de la Copenhaga:
1. criteriul politic care presupune existenţa unor instituţii democratice stabile, respectarea
drepturilor omului şi ale minorităţilor, existenţa şi funcţionarea unei justiţii independente;
2. criteriul economic care are-n vedere existenţa în statul candidat a unei economii de piaţă
funcţională, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei interne a UE;
3. criteriul instituţional care presupune transpunerea acquis-ului comunitar, capacitatea de a
pune în aplicare angajamentele asumate. Termenul acquis comunitar desemnează totalitatea
drepturilor şi a obligaţiilor comune care decurg din statutul de stat membru al Uniunii
Europene, incluzând, pe lângă tratate, şi actele adoptate de către instituţiile UE, acquis-ul
comunitar este în continuă evoluţie.