Scurt istoric al aparitiei si evolutiei

Uniunii Europene

Dreptul Uniunii Europene s-a impus ca disciplina in planurile de

invatamant ale programelor de studii Drept organizate si desfasurate de facultati
din cadrul universitatilor din Romania, inca inainte de aderarea Romaniei la
Uniunea Europeana, chiar si inainte de demararea efectiva de catre autoritatile
romane a procedurilor de preaderare, iar ulterior a celor de aderare. Cu atat mai
mult aceasta disciplina s-a impus in aceste planuri de invatamant ulterior
momentului aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, anul 2007 determinand, o
data cu semnarea Tratatului de la Lisabona, si o reconsiderare o denumirii
acestei discipline prin adaptarea la noua terminologie impuse de prevederile
tratatului amintit. Astfel, in locul titulaturii Drept comunitar european s-a
preferat folosirea celei de Dreptul Uniunii Europene.
Schimbarea statutului Romaniei din candidat la aderarea la Uniunea
Europeana in membru al Uniunii Europene a impus acordarea unei mari atentii
acestei ramuri de drept, cunoasterea institutiilor unionale, a mecanismelor, a
actiunilor, a procedurilor de la nivelul Uniunii Europene devenind o necesitate
pentru orice student la programul de studii Drept, viitor absolvent al acestuia.
Obiectul cursului de faţă îl constituie analiza instituţiilor primare ale
dreptului Uniunii Europene.
Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului de
specialitate, mai ales a unui limbaj oarecum diferit de cel specific dreptului
national, cu care studentii sunt mai putin familiarizati si au posibilitatea de a se
familiariza pe parcursul intregului ciclu de invatamant de licenta, pot prezenta
dificultati, mai ales cu ocazia parcurgerii pentru prima data a prezentului suport
de curs. Studierea cu seriorizitate, consecventa si constanta a fiecarei unitati de
invatare va permite fiecarui student familiarizarea cu limbajul speficic dreptului
unional, cu notiunile, conceptele, mecanismele, procedurile si corelatiile dintre
acestea specifice institutiilor dreptului Uniunii Europene.
Studierea cu atentie a institutiilor dreptului Uniunii Europene va permite
fiecarui student a intelege inclusiv corelatiile dreptului nostru cu dreptul
unional, precum si raporturile stabilite intre acestea atat prin prevederile
tratatelor constitutive, cat si prin jurisprudenta instantei de judecata europene,
permitand inclusiv o ancorare in realitatea politico-juridica europeana, realitate
ce nu mai poate fi ignorata de dreptul national, precum nici de organele,
institutiile, autoritatile publice de la nivel local, regional sau national.

Primul curs destinat disciplinei dreptul Uniunii Europene, îşi propune

familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice introductive
referitoare la aparitia si evolutia Uniunii Europene, la ratiunile si cauzele care
au determinat statele europene sa constituie comunitatile europene si sa aiba in
vedere dezvoltarea acestora spre ceea ce este, in prezent, Uniunea Europeana.
Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul sistemului institutional initial al
Uniunii Europene, cât și in ceea ce a determinat dezvoltarea acestuia, inclusiv a
Uniunii Europene sub aspectul numarului statelor membre, dar si a criteriilor in
functie de care se decide aderarea de noi state membre.

I. Premisele constituirii comunitatilor europene

Apariţia comunităţilor europene nu a avut loc deodată, în urma unei

singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure
personalităţi marcante a vieţii sociale de la jumătatea secolului trecut.
Reconstrucţia ţărilor care au suferit pagube materiale şi umane în timpul celui
de-al doilea război mondial (1939 - 1945) a impus reglementarea unor norme de
conduită în plan internaţional (norme de natură politică, monetară, socială şi
comercială), reglementări concretizate, din punct de vedere tehnico-juridic, în
negocierea şi semnarea unor convenţii internaţionale. In perioada 7-10 mai 1948
a avut loc la Haga, un Congres european organizat de către Comitetul Mişcării
pentru Unitatea Europei, mişcare fondată încă din anul 1947, congres la care au
participat 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat constituirea unei
uniuni economice şi politice deschisă tuturor popoarelor europene care doreau
să trăiască după principiile şi într-un sistem statal democratic cu obligaţia
respectării şi garantării drepturilor omului. Rezultatul nemijlocit al acestor
demersuri de instituţionalizare a unor criterii şi valori europene comune a fost
constituirea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei. Constituirea Consiliului
Europei – organ politic nu a reuşit să răspundă ideii de integrare şi unificare
europeană astfel precum s-a dorit iniţial, fiind mai mult o soluţie de compromis
faţă de atitudinea negativă a Marii Britanii faţă de caracterul parlamentar propus
pentru organul reprezentativ al noii organizaţii. In domeniul militar, la nivelul
Europei, a fost constituită Uniunea Europei Occidentale (UEO), prin semnarea
Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, tratat ce a fost revizuit prin
Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 (din această uniune au făcut parte
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, Spania,
Portugalia şi Grecia), precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), urmare a semnării Tratatului de la Washington la 4 aprilie 1949 –
organizaţie ce nu cuprinde doar state europene, ci şi de pe continentul american
In domeniul economic, în 16 aprilie 1948, a fost constituită Organizaţia
Europeană de Cooperare Economic (OECE), al cărei principal scop a fost acela
de a permite statelor europene a gestiona, în comun, ajutorul american atribuit
în cadrul Planului Marshall, şi care se va transforma, în 1960, în Organizaţia
pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED).
II. Procesul de formare al comunitatilor europene

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Experienţa nefericită a războiului, imensele pagube materiale şi omeneşti

au impulsionat opinia politică a înalţilor demnitari europeni pentru a găsi soluţii
care să preîntâmpine declanşarea unei alte conflagraţii de dimensiunile celor
două războaie mondiale. În acest sens un rol important pentru apropierea
statelor europene şi pentru demararea procesului de integrare în accepţiunea lui
actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele
demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinind
funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, a propus ca 16
producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către
un organism supranaţional. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul
afacerilor externe al Franţei lansa declaraţia, inspirată de către Jean Monnet,
prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie
condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele
tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Se dorea realizarea unei solidarităţi
sectoriale, în special în domeniul economic, în defavoarea unificării politice.
Această declaraţie urmărea evitarea unei conflagraţii mondiale, prin realizarea
unui control internaţional asupra ramurilor de bază ale industriei de armament,
şi anume cărbunele şi oţelul, prin intermediul unui tratat inviolabil. Tratatul
asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost semnat la Paris la
18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani, la 23 iulie 1952, Tratatul a intrat
în vigoare, dată la care şi Înalta Autoritate, una dintre instituţiile CECO, şi-a
început activitatea, sub preşedinţia lui J. Monnet. Aşadar, acest tratat a încetat să
mai producă efecte la data de 23 iulie 2002, motiv pentru care Consiliul, prin
Decizia nr. 234/2002/CECA a Reprezentanţilor guvernelor statelor membre, a
hotărât că „toate elementele patrimoniului activ şi pasiv al CECO, aşa cum
există la data de 23 iulie 2002, sunt administrate de Comisia europeană în
numele statelor membre, începând cu data de 24 iulie 2002”. Se mai precizează,
în esenţă, că urmare a procesului de lichidare, tot ceea ce rămâne în patrimoniul
CECO va fi considerat patrimoniu destinat cercetării în sectoarele legate de
industria cărbunelui şi oţelului. Semnatarii Tratatului CECA au avut din partea
naţiunilor pe care le reprezentau, mandatul politic de a constitui o organizaţie
total nouă, atât din punct de vedere al obiectivelor, cât şi al metodelor sale de
transpunere în practică a misiunii trasate. La cererea reprezentanţilor Olandei, a
fost constituit un Consiliu de Miniştri, dar şi o Adunare Parlamentară şi o Curte
de Justiţie. Toate deciziile importante pentru viaţa economică şi socială a ţărilor
semnate se adoptau cu unanimitate de către Înalta Autoritate, organism a cărui
independenţă şi autonomie au fost avute în vedere drept principii pentru tratatul
întreg, ca reguli care nu pot fi încălcate în nici un fel.

Structura instituţională a CECO era următoarea:

•Înalta Autoritate – instituţie independentă, supranaţională, ce reprezintă

interesele Comunităţii

•Consiliul Special de Miniştri – instituţie interguvernamentală care apăra

interesele statelor membre

•Adunarea Comună – care reprezenta interesele cetăţenilor statelor membre

•Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţională, care contribuia la aplicarea
uniformă a normelor juridice ale Comunităţii.

Relaţiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul

industriilor de război (cărbune şi oţel), dar în scurt timp s-a evidenţiat nevoia
unei mai strânse colaborări între statele fondatoare ale CECO.
B. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA/Euratom)

Paul Henz Spaark, politician de origine belgiană, a redactat raportul care

îi poartă numele, raport prin care a propus şi argumentat nevoia creării a încă
două organizaţii la nivelul statelor europene: o uniune economică la nivel
general, dar şi o uniune particulară pentru gestionarea în comun a problemelor
în legătură cu utilizarea paşnică a energiei atomice. Pe baza negocierilor
începute în 21 aprilie 1956, în 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate două
noi tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) – avea
ca principal scop realizarea unei pieţe comune generalizate şi Tratatul privind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) – urmărea o
solidaritate sectorială. Ambele tratate au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.

Fiecare dintre cele două organizaţii avea câte un sistem instituţional

propriu constituit din:

•câte o Comisie – atribuţiile fiind unele executive

•câte un Consiliu – atribuţiile fiind legislative

•câte o Adunare – instituţii cu atribuţii de control politic

•câte o Curte de Justiţie – cu atribuţii în domeniul jurisdicţional

Noile comunităţi s-au inspirat din concepţiile cu privire la instituţiile

comune puse deja în practică prin tratatul CECO, pe calea unei uniuni din ce în
ce mai strânse între popoarele europene. In aceeaşi zi cu semnarea Tratatelor de
la Roma, cele 6 state fondatoare (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg) au semnat şi Convenţia cu privire la instituţiile comune, stabilind
că tuturor celor 3 comunităţi, create prin statate diferite şi cu misiuni distincte, li
se alătură în sfera lor de competenţă aceeaşi Adunare parlamentară şi aceeaşi
Curte de justiţie.
 Deşi avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituţiilor
celor trei comunităţi, CEE, CECO şi CEEA, s-a realizat abia prin Tratatul de la
Bruxelles instituind o Comisie Unică şi un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al
executivelor comunitare, semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967). Unificarea
instituţiilor a reprezentat doar o reducere a numărului acestora pentru că
dispoziţiile privind funcţionarea şi atribuţiile lor nu au fost modificate.
Tratatului de la Bruxelles i-a fost anexat şi Protocolul unic privind privilegiile şi
imunităţile, fiind înlocuite cele trei protocoale anterioare proprii celor trei
Comunităţi. Repartizarea responsabilităţilor între cele 4 instituţii nu se
suprapune schemei creionate de Montesquieu, potrivit căreia parlamentul este
legislativul, guvernul şi, după caz, şeful statului reprezintă executivul, iar
judecătorii, de regulă, exercită puterea jurisdicţională. Originalitatea sistemului
instituţional comunitar constă în faptul că, alături de cele 3 „puteri clasice dintr-
un stat” regăsim, în acelaşi plan, şi instituţia având atribuţii de control, anume:
Adunarea Comună pentru CECO, respectiv Adunarea pentru CEE şi Euratom.
Exemple Exemplele in acest caz reies din cele de precizate in cele de mai sus.
I.1.5. Dezvoltarea constructiei comunitare (unionale) Sistemul creat prin cele 3
tratate s-a dezvoltat în 2 direcţii principale:

•o primă direcţie a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor comunitare raportat

la care pot fi reţinute 3 momente:

* existenţa unor crize şi eşecuri O astfel de situaţie este criza cunoscută sub
denumirea de - politica scaunului gol, practicată de Franţa în 1965 timp de şapte
luni. Reprezentanţii Franţei nu au participat la nici una din lucrările
organismelor comunitare timp de şapte luni, ca formă de protest faţă de
propunerea Comisiei de a realiza în comun politica agricolă, subiect prioritar
pentru viaţa economică şi socială a Franţei, apreciind că se pune în discuţie
interesul naţional. În realitate, Franţa dorea păstrarea modului de vot în baza
votului unanim în general, dar în special pentru probleme care vizează bugetul
pentru agricultură, în timp ce Comisia dorea trecerea politicii agricole Europene
în compentenţa decizională a Parlamentului, care să poată lua decizii pe baza
unui vot calificat. Practic Franţa, mai bine zis generalul de Gaulle, nu dorea să
accepte faptul că aşa-numita „perioadă de tranziţie” – din 1958 – până în 1965 –
s-a încheiat, votul în unanimitate urmând a fi înlocuit de votul majorităţii
calificate. Criza s-a soluţionat în baza „Compromisului de la Luxemburg”.
Textul acestui document a avut puterea de rezolva una dintre cele mai
importante crize de debut ale Comunităţilor, acordând statelor posibilitatea ca în
cadrul Consiliului, să adopte deciziile pentru problemele importante tot cu
unanimitate de voturi. Acest compromis a făcut ca votul calificat în cadrul
procesului decizional comunitar să fie aplicat cu mare întârziere.

O altă criză a fost respingerea candidaturii Regatului Unit al Marii

Britanii şi al Irlandei de Nord pentru a doua oară, în anul 1967, veto-ul
aparţinându-i tot Franţei ca şi în anul 14 ianuarie 1963. Deblocarea acestei crize
a fost posibilă doar urmare a demisie generalului de Gaulle, preşedintele
Pompidou şi cancelarul german Brandt contribuind prin politica de deschidere,
respectiv prin acţiunile pozitive la dezamorsarea acestei crize. Astfel, urmare a
Summit-ului de la Haga, din 1 – 2 decembrie 1969, s-a ajuns la un acord cu
privire 19 la desăvârşirea Comunităţilor prin adoptarea deciziei privind
resursele proprii şi a deciziei de creştere a puterilor bugetare ale Parlamentului
European; la aprofundarea ideii comunitare prin luarea în considerare a
instituirii unei Uniuni economice şi monetare, şi la extinderea comunitară.

O altă criză a fost cea a Tratatului privind o Constituţie pentru Europa

prin care se dorea, în esenţă, instituirea unei structuri instituţionale eficiente
care să contribuie la afirmarea pe plan mondial a UE, ţinându-se cont şi de
continua extindere a acestei uniuni. Însă, în anul 2006, 14 state membre
(Austria, Belgia, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Malta, Slovacia şi Spania) ratificaseră Tratatul, 2 – Franţa şi Olanda nu, or
Tratatul trebuia să fie ratificat de către toate statele membre.

Această criză a fost stinsă prin elaborarea şi prezentarea, în cadrul

Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reunită la Bruxelles, la
3 decembrie 2007, a Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, tratat ce a fost
semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 şi care a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009.

* reflecţiile cu privire la modalităţile de depăşire a crizelor şi eşecurilor;

* adoptarea de noi prevederi comunitare de natură a revizui sau dezvolta

prevederile iniţiale ale tratatelor institutive.

•o a doua direcţie a urmărit extinderea Comunităţilor, prin cooptarea de noi

membri In 1970 statele membre ale Comunităţilor au adoptat o poziţie comună
ce a permis deschiderea negocierilor comune cu statele candidate.

Astfel, începând cu

1 ianuarie 1973, devin state membre Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei
de Nord, Irlanda şi Danemarca, Norvegia neratificând tratatul de aderare,
urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ, rezultat care se va
repeta şi in 1994.

1981 – Grecia semnează tratatul de aderare şi devine al 10-lea membru.

1986 – Spania şi Portugalia devin state membre.

1995 – Austria, Finlanda şi Suedia – devin state membre, tratatele de aderare

fiind semnate la Corfu în 1994.
2004 – este anul în care a avut loc cea mai mare extindere a UE, 10 state
devenind state membre – Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia,
Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia.

2007 – este anul în care devin membre UE şi Bulgaria şi România

2013 – este anul in care in randul statelor membre UE este primita si Croatia.

2017 – Marea Britanoe anunta oficial retragerea din UE (BREXIT) iar la

31.01.2020 UK paraseste UE, incepand o perioada de tranzitie care s-a finalizat
la 31.12.2020. Ca urmare, de la 01.01.2021, UE are 27 state.

La aderare unui stat nou stat membru se au în vedere trei criterii

principale, aşanumitele criterii de la Copenhaga:

1.criteriul politic care presupune instituţii democratice stabile, respectarea

drepturilor omului şi ale minorităţilor, existenţa şi funcţionarea unei justiţii
independente

2.criteriul economic care are-n vedere existenţa în statul candidat a unei

economii de piaţă funcţională, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale ale
pieţei interne a UE

3.criteriul instituţional care presupune transpunerea acquis-ului comunitar,

capacitatea de a pune în aplicare angajamentele asumate. Termenul acquis
comunitar desemnează totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor comune care
decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene, incluzând, pe lângă
tratate, şi actele adoptate de către instituţiile UE, acquis-ul comunitar este în
continuă evoluţie.