Introducere în studiul dreptului comunitar

Definiţia şi obiectul dreptului comunitar

Noţiunea dreptului comunitar implică cunoaşterea determinărilor, evoluţiilor şi trăsăturilor

caracteristice ale noilor reglementări juridice care au fundamentat Uniunea Europeană. Dreptul
comunitar1 reprezintă ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele de instituire sau în actele
adoptate de instituţiile comunitare prin care sunt reglementate structurile, rolul şi funcţiile
instituţiilor Uniunii Europene şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale. Dreptul comunitar se
aplică în cadrul comunităţilor europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un
pronunţat caracter intern al statelor2(statuare făcută de Curtea de Justiţie).
Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor Europene
şi dintre acestea şi statele membre, în baza competenţele instituţiilor europene, precum şi a
raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor membre.
Dreptul comunitar este alcătuit din două categorii de norme juridice:
- cele cuprinse în tratatele constitutive, care au valoare constituţională şi
- cele cuprinse în acte juridice emise de instituţii comunitare – care constituie legislaţia
comunitară ordinară.
Metoda comunitară are la baza permanentul dialog dintre interesele naţionale şi interesele
comune, respectând diversitatea naţională, dar în acelaşi timp afirmând şi propria identitate a
Uniunii. Ea a apărut cu scopul de a depăşi antagonisme seculare, pentru a şterge aerele de
superioritate şi pentru a aboli recursul la forţă ce marca relaţiile dintre state. Această metodă va
permite realizarea unei Europe democratice, ataşată valorilor libertăţii, generată de nevoia
popoarelor de astăzi de a construi un nou continent în care să nu mai existe antagonismul
Est/Vest3.

Tratatul de la Maastricht

Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) reprezintă, din punct de

vedere istoric, încheierea procesului de integrare economică, început la Paris prin Tratatul
C.E.C.O. Acest Tratat va reprezenta fundamentul Europei politice unite.
Tratatul asupra U.E., semnat la Maastricht în 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993. Acest tratat va marca o nouă etapă în procesul de creare de uniuni din ce în ce
mai strânse între popoarele Europei, toţi analiştii fenomenului european fiind de părere că prin
adoptarea acestui tratat procesul integrării europene a intrat într-o fază decisivă, deoarece
adoptarea acestuia a fost rezultatul intenţiei de a realiza uniunea economică şi monetară, pe de o
parte, şi uniunea politică, pe de altă parte.
Acest document care pune bazele Uniunii Europene este format din două tratate: Tratatul
de Uniune Europeană şi Tratatul Comunităţii Europene. Tratatul prevedea, în principal, ca
obiective ale Uniunii Europene: promovarea progresului economic şi social prin realizarea
uniunii economice şi monetare bazată pe instituirea monedei unice, afirmarea identităţii pe scena
internaţională, ceea ce includea şi definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei
drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei unionale 4 şi dezvoltarea cooperării
în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

1
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004, pag. 54
2
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 105
3
Dana Victoria Savu – Integrare europeană, Editura Oscar Print, 1996, pag. 116-117
4
Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european, va avea drept de
circulaţie şi de şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie la Parlamentul european şi dreptul de a se
adresa ombudsmanului.
 Uniunea era fondată pe Comunităţile europene, care erau completate de reformele aduse
prin Tratatul de la Maastricht, având misiunea de a organiza relaţiile între statele membre şi între
popoarele lor. Cât priveşte modificările referitoare la apropierea Europei de cetăţeni 5 – ele se
referă la reglementarea cetăţeniei europene, respectarea principiului subsidiarităţii şi instituirea
procedurii de codecizie6. Cu precizarea că, între toate acestea, Tratatul nu acorda personalitate
juridică Uniunii, ceea ce înseamnă că ea nu se putea substitui statelor membre.
Cele mai importante modificări aduse prin Tratatul de la Maastricht sunt cele cu privire
la dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, ale cărei obiective sunt
redefinite (printre altele tratatul transforma Comunitatea Economică Europeană în Comunitatea
Europeană). Celelalte 2 tratate institutive (CECO şi EUROATOM) nu au fost modificate decât în
măsura necesară armonizării dispoziţiilor instituţionale cu schimbările aduse Tratatului instituind
Uniunea Europeană.
Titlul V este consacrat „politicii externe şi de securitate comună”, care a înlocuit
dispoziţiile Actului Unic European privind cooperarea politică europeană.
Obiectivele politicii externe şi de securitate comună sunt reprezentate de salvgardarea
valorilor comune, a independenţei Uniunii, consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre
şi menţinerea păcii, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei
şi a statului de drept.
Aceste obiective vor fi atinse prin stabilirea unei cooperări sistematice între statele
membre şi prin realizarea unor acţiuni comune. Noile dispoziţii urmăresc deschiderea unei căi
privind elaborarea unei veritabile politici a Uniunii europene, prin intermediul poziţiilor şi
acţiunilor comune care se dezvoltă, cu anumite rezerve la apărare 7. Consiliul stabileşte o poziţie
comună ori de câte ori este necesar, statele membre urmând a veghea ca politicile naţionale să fie
în acord cu poziţiile comune.
Titlul VI cu privire la „cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne” îşi propune
sistematizarea cooperării, realizate până atunci într-o manieră informaţională sau pe bază de
convenţii extra ori paracomunitare, încheiate de către toate statele membre sau numai de unele
dintre acestea, în chestiuni de interes comun ca: azilul, trecerea frontierelor, imigraţia, lupta
împotriva toxicomaniei, a fraudei internaţionale, cooperarea judiciară în materie civilă şi penală,
cooperarea vamală şi cooperarea poliţienească.
Comisia va primi toate competenţele executive şi va căpăta şi va dobândi o mai mare
independenţă faţă de state, prin numirea preşedintelui de către Consiliu. Puterea legislativă şi
bugetară nu mai era asumată doar de Consiliul de Miniştri, ci urma să fie împărţită între
Parlament, Camera Popoarelor şi Consiliul de Miniştri 8. Consiliul nu era responsabil în faţa
Parlamentului, ale cărui puteri sunt extinse, îl va asocia însă la puterea de decizie prin intermediul
procedurii codeciziei, iar procedura „avizului conform” va fi extinsă la noi domenii. Curtea de
Conturi este transformată în instituţie, este creat Comitetul regiunilor şi introdusă instituţia
mediatorului, iar Tribunalul de primă instanţă nu mai este un organ subsidiar, creat printr-o
decizie a Consiliului.
Evident, Tratatul de la Maastricht nu avea să reprezinte ultima fază a construcţiei europene, ci o
nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, cu atât mai
mult cu cât tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor privind
modificarea instituţională, în funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o
eventuală întărire a Parlamentului european9. Deşi prezintă unele lacune, contribuţia acestui
Tratat, din perspectivă juridică, la realizarea Uniunii Europene nu poate fi neglijată.

5
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag.
180
6
Prin acest drept de codecizie, puterea Parlamentului s-a extins, lărgindu-se şi puterea sa de control bugetar,
Parlamentul dobândind, de asemenea, dreptul de a institui comisii de anchetă.
7
Deciziile în domeniul apărării comune vor fi luate cu majoritate calificată, şi nu în unanimitate, ca până la Tratatul
de la Maastricht.
8
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag.
181-184
9
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 42-43
 Tratatul de la Amsterdam şi lansarea monedei unice

. Tratatul de la Amsterdam

În 1994 Consiliul european de la Corfu a decis constituirea unui grup de reflecţie, format
din 18 membri: reprezentantul personal al fiecărui ministru al afacerilor externe, comisarul
european responsabil cu dosarul instituţional şi doi reprezentanţi ai Parlamentului european,
pentru organizarea Conferinţei interguvernamentale (C.I.G.) ce a avut loc în 1996. Grupul şi-a
început activitatea la 2 iunie 1995. El s-a reunit timp de 6 luni, iar la 5 decembrie 1995 a
prezentat un raport cu privire la pregătirea C.I.G.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 în urma Consiliului european
din 16-17 iunie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Printre factorii care au impus adoptarea
acestui Tratat enumerăm: necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional,
necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a celor doi piloni ai Uniunii Europene:
politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
necesitatea înlăturării tehnocraţiei care guverna activitatea instituţiilor comunitare şi necesitatea
reducerii disensiunilor dintre statele mari şi cele mici referitor la activităţile comunitare.
Tratatul de la Amsterdam avea să fie o etapă decisivă în evoluţia Uniunii Europene pentru
că urmărea: implementarea unor schimbări radicale în domeniul exercitării şi garantării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a protecţiei mediului înconjurător, creşterii rolului
Parlamentului în procesul decizional prin ridicarea procedurii codeciziei la rang de „regulă
generală”, a securităţii şi apărării comune, creşterea flexibilităţii procesului de integrare a noilor
candidaţi, statuarea unor noi reglementări în ceea ce priveşte domeniul vizelor, a liberei circulaţii
a persoanelor, politica socială şi forţa de muncă, extinderea şi simplificarea procedurii legislative
a codeciziei la noi domenii, introducerea majorităţi calificate în noi domenii şi extinderea
competenţelor Curţii de justiţie la noi domenii observându-se dorinţa autorilor de a dezvolta, cel
puţin simbolic, protecţia drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, a apropierii instituţiilor Uniunii
faţă de cetăţeni.
De asemenea, principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în procesul muncii constituie una
din dispoziţiile cele mai importante ale Tratatului, în acelaşi timp fiind considerabil lărgită şi
definirea noţiunii de egalitate în ceea ce priveşte remunerarea muncii 10. Tratatul de la Amsterdam
a dat o mai bună definiţie cetăţeniei europene şi a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor
omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetăţenia europeană într-un capitol unic,
cu toate acestea a fost criticat că deşi prevederile sale instituiau cetăţenia, nu-i ofereau acesteia un
conţinut real.
Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să ofere soluţii pentru toate problemele propuse spre
rezolvare în timpul negocierilor, în special cele cu privire la reforma instituţională în vederea
extinderii Uniunii Europene. Astfel, Tratatul a fost criticat pentru că nu a oferit soluţii de
rezolvare, de multă vreme aşteptate, pentru o serie de probleme importante legate de ocuparea
forţei de muncă şi scăderea ratei şomajului, armonizarea fiscală, reformarea sistemului bugetar
comunitar etc. Cu toate acestea, Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de noutăţi deloc
neglijabile:
- în primul rând este vorba de introducerea capitolului social şi a celui cu privire la forţa de
muncă în cadrul Uniunii Europene; tratatul comunitarizează politicile care privesc libera
circulaţie a persoanelor (vize, drept de azil, imigrare, cooperare juridică civilă),
- de asemenea conferă Parlamentului european atribuţii noi precum: numirea preşedintelui
Comisiei europene şi participarea la decizia comunitară.
Prin acest tratat, U.E. cunoaşte, într-o anumită măsură, unele transformări. Astfel:
- U.E. îi sunt încredinţate noi sarcini politice atât în interior cât şi în exterior,
- rolul cetăţeanului este accentuat,
- caracterul democratic al instituţiilor este consolidat.

10
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag.
194-195
Din acest moment se va pune accentul pe responsabilităţile politice ale Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi acestea
au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam cuprinde 3 părţi şi
anume:
- modificări ale Tratatului asupra U.E.,
- simplificarea Tratatelor,
- dispoziţii generale şi finale.
Celor 3 părţi li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune. Modificarea de
substanţă pe care o aduce Tratatul de la Amsterdam vizează suspendarea unor drepturi statului
care încalcă principiile funcţionării Uniunii.
În ceea ce priveşte modificările aduse ale Tratatului asupra U.E., trebuie precizat că pe
lângă obiectivele Uniunii Europene prevăzute în Tratatul de la Maastricht: promovarea
progresului economic şi social prin realizarea uniunii economice şi monetare bazată pe instituirea
monedei unice, afirmarea identităţii pe scena internaţională, ceea ce includea şi definirea unei
politici de apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin instituirea
cetăţeniei unionale11, dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi
menţinerea acquis-ului comunitar, tratatul de la Amsterdam prevede ca noi obiective: asigurarea
unui nivel de trai ridicat, dezvoltarea durabilă şi echilibrată, consolidarea apărării comune,
menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
De asemenea, tot în modificarea Tratatului de la Maastricht este introdus un nou paragraf,
conform căruia „Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale şi a statului de drept, acestea fiind comune tuturor statelor
membre”.
În ceea ce priveşte modificările aduse celor 3 tratate institutive acestea au fost de ordin
instituţional. În plus s-a prevăzut realizarea unor progrese în vederea apărării, iar în acest sens s-a
statuat că Consiliul poate decide trecerea la apărarea comună, însă şi statele membre trebuie să
adopte o decizie în acest sens în conformitate cu prevederile lor constituţionale.
Tratatul îşi propune realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
comunitarizarea unei părţi din cel de-al treilea pilon (noul Titlu IV din cadrul Tratatului instituind
C.E.: „Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor” ), integrarea
aquis-ului Schengen în Titlul IV al Tratatului C.E. şi cel de-al treilea pilon redus la cooperarea
poliţiei şi organelor judiciare în materie penală.
În privinţa celui de-al doilea pilon PESC 12 sunt extinse domeniile în această materie şi
este urmărită creşterea calitativă a cooperării statelor membre; regula de adoptare a deciziilor
rămânănd unanimitatea cu anumite menţiuni cum ar fi “abţinerea constructivă” (adică înlăturarea
imposibilităţii luării unei decizii dacă unul dintre state se abţine). PESC înglobează toate
problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv stabilirea unei politici de apărare comune 13.
Tratatul mai prevede, de asemenea, că fiecare stat membru sau Comisia poate sesiza Consiliul în
legătură cu orice problemă de politică externă şi securitate comună, putând înainta propuneri
Consiliului.
În vederea conferirii unei transparenţe cât mai mari politicii externe şi de securitate
comună a fost înfiinţat un DOMN sau o DOAMNĂ PESC, care îl va asista pe preşedintele
Consiliului şi va conduce o celulă de planificare a politicii. DOMNUL sau o DOAMNĂ PESC va
face parte din troikă, alături de preşedintele în exerciţiu al Uniunii şi comisarul responsabil cu
relaţiile externe. Relaţiile dintre U.E. şi U.E.O. sunt redefinite prin tratatul de la Amsterdam. În
tratat sunt prevăzute şi misiunile Petersburg.
Pentru cel de-al treilea pilon centrat pe cooperarea poliţienească şi judiciar-penală, tratatul
aduce unele modificări, şi anume:
- introduce un nou tip de act – decizia-cadru – mult mai operaţional,
11
Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european, va avea drept de
circulaţie şi de şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie la Parlamentul european şi dreptul de a se
adresa ombudsmanului.
12
PESC prescurtare pentru Politica externă şi de securitate comună
13
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 176
- prevede o mai mare asociere a Comisiei şi a Parlamentului european,
- conferă competenţă organizatorică certă, dar generală, Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte
actele luate în cadrul acestui pilon.
Referitor la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, titlul VI aduce
modificări esenţiale şi în ceea ce priveşte obiectivul Uniunii în această materie, acesta fiind
reprezentat de oferirea unui nivel ridicat de protecţie cetăţenilor prin elaborarea unei acţiuni
comune a statelor membre tradusă printr-o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie şi
autorităţile judiciare şi prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei, cu precizarea că
cooperarea este promovată de Consiliu prin intermediul Oficiului European de Poliţie (Europol).
Tratatul de la Amsterdam va aduce câteva noutăţi şi în domeniul politicilor comunitare,
în politica comercială comună va extinde sfera de aplicare de la probleme comerciale şi la
proprietatea intelectuală, precum şi la politica socială şi de angajare subliniind egalitatea femeilor
şi bărbaţilor în ceea ce priveşte munca şi remunerarea acesteia. Vor exista şi modificări cu
caracter proclamatoriu în domeniul mediului, sănătăţii publice şi a protecţiei consumatorilor.
Cât priveşte articolul privitor la condiţiile necesare aderării, statelor vor trebui de acum
încolo să nu mai fie doar europene, ci şi să respecte acqius-ul comunitar şi principiile nou
introduse referitoare la libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale şi statului de drept.
Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un pas hotărâtor în direcţia dezvoltării dreptului
comunitar, precizând mai bine rolul şi funcţiile Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European.
Tratatul a reglementat, de asemenea, o nouă viziune asupra dimensiunilor principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii în acţiunile U.E., precum şi a statelor membre. În acest sens
fiecare instituţie veghează la respectarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii în
exercitarea competenţelor sale. Aplicarea acestor principii se va face cu respectarea dispoziţiilor
generale şi a obiectivelor tratatului,în special în ceea ce priveşte menţinerea integrală a aquis-ului
comunitar şi a echilibrului instituţional.

. Lansarea monedei unice

La Consiliul european de la Madrid din decembrie 1995, denumirea de Ecu a fost

înlocuită de Euro. Ulterior, la Consiliul european de la Dublin (decembrie 1996) a fost adoptat un
Pact de stabilitate, care prevede aplicarea de către statele membre ale zonei Euro, a programului
de stabilitate şi aplicare a sancţiunilor financiare statelor care au deficit superior cifrei de 3%, cu
excepţia cazurilor de recesiune economică gravă.
În ianuarie 1998 nu făceau parte din zona euro patru state membre ale U.E., şi anume:
- Grecia, care nu îndeplinea criteriile de convergenţă,
- Marea Britanie, Suedia, şi Danemarca care nu au dorit să participe la zona euro.
La 2 mai 1998, Consiliul european reunit la Bruxelles confirmă crearea unei zone Euro
între 11 state şi stabileşte poziţiile definitive dintre monedele acestora. De asemenea Consiliul
european l-a desemnat pe d-nul Dufsenberg, olandez, ca preşedinte al Băncii centrale europene.
La 31 decembrie 1998 miniştrii de finanţe stabilesc valoarea în euro a celor 11 monede
vizate, iar la 1 ianuarie 1999, Euro a fost lansat pe pieţele de schimb şi poate fi folosit ca mijloc
scriptural de plată. Europenii folosesc biletele şi monedele Euro începând cu 1 ianuarie 2000.
 Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul 2001 şi intrat în vigoare în 2003. Obiectivul
central al Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa a fost acela de a reforma dispoziţiile
instituţionale din tratatul asupra Uniunii Europene şi tratatele Comunitare institutive cu scopul
declarat al deschiderii drumului pentru viitoarea extindere a U.E. care ar trebui să numere 27 de
state membre sau chiar mai multe.
Principalele teme ale Conferinţei, avute în vedere încă de la Consiliul european de la
Cologne din iunie 1999, au fost: componenţa Comisiei europene, ponderea voturilor în cadrul
U.E., eventuala extindere a votului cu majoritate calificată în interiorul Consiliului, alte
modificări „în măsura în care ele să vizeze instituţiile europene în cadrul punctelor mai sus
menţionate şi în care ele au rolul de a aplica Tratatul de la Amsterdam. Acest ultim aspect a
permis şi o reformă în cadrul jurisdicţiei comunitare.
Problemele asupra cărora s-au mai purtat dezbateri vizau:
- simplificarea tratatelor constând în regruparea dispozitivelor fundamentale din cele 4 Tratate de
bază într-un singur tratat, care va trebui să fie prezentat într-un mod mai clar şi pe înţelesul
cetăţenilor;
- delimitarea competenţelor între Uniune a statelor membre pentru asigurarea unei mai bune
complementarităţi a diferitelor niveluri de acţiuni legislative şi administrative;
- Statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;
- rolul parlamentelor naţionale în arhitectonica europeană.
Tratatul de la Nisa aduce modificări instituţiilor Uniunii Europene şi celor două organe
comunitare consultative – Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. În ceea ce
priveşte Parlamentul european, Tratatul de la Nisa stabileşte numărul total de deputaţi europeni
la 73214 în perspectiva extinderii Uniunii, statele candidate putându-şi ocupa locurile începând cu
data aderării; de asemenea modificările legate de Parlamentul European vizează rolul de
colegislator al acestuia.
În acest moment devine evident faptul că într-o Uniune care va avea 30 de membri un
acord în unanimitate va fi foarte greu de obţinut. De aceea tratatul prevede cazurile în care statele
îşi pot utiliza dreptul de veto. Astfel, prin ratificarea tratatului vor putea fi adoptate cu majoritate
calificată decizii care până atunci erau supuse unanimităţii. De exemplu în cazul cooperării
judiciare civile sau a politicilor comunitare, Tratatul de la Nisa prevede că luarea deciziilor se va
face cu majoritatea calificată.
Începând cu 1 ianuarie 2005 ponderea voturilor din Consiliu va fi modificată la 345 de
voturi; în ceea ce priveşte luarea unei decizii cu majoritate calificată decizia va trebui să
întrunească 2/3 din voturile statelor membre, iar această majoritate calificată să cuprindă 62% din
populaţia teritorială a Uniunii Europene, lucru care va trebui verificat la cererea oricărui membru
al Consiliului.
În ceea ce priveşte componenţa Comisiei, Tratatul de la Nisa o limitează la un comisar
pentru fiecare stat membru. Tratatul va mai decide sporirea puterilor preşedintelui, pentru a
asigura coerenţa unui colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Preşedintele va decide
repartizarea portofoliilor şi remanierea responsabilităţilor în timpul mandatului, având dreptul să
ceară demisia unui comisar. Tot Consiliul este cel care va hotărî după aderarea celui de-al 27-lea
stat numărul membrilor Comisiei şi modalităţile de rotaţie a acestora care va trebui să ţină seama
de principiul egalităţii statelor membre, precum şi de principiul demografic şi geografic.
Cât priveşte modificările aduse Curţii de justiţie aceasta se va întruni în Camere sau în
Marea Cameră, Curtea va fi asistată de 8 avocaţi, Consiliul putând creşte numărul acestora.
Marea Cameră va fi compusă din 13 judecători, fiecare stat având câte un reprezentant, fiind de
asemenea prevăzută şi crearea unei camere jurisdicţionale specializate.

14
România va avea un număr de 33 de eurodeputaţi
 Curtea de Conturi va avea câte un reprezentant din fiecare stat membru şi îşi va putea
crea Camere pentru adoptarea unor categorii de avize sau raporturi. Numărul membrilor
Comitetului Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor va fi limitat la maximum 350.
Alături de reforma instituţională, din perspectiva aderării unor state a U.E., şefii de stat şi
de guvern întruniţi la Nisa au adăugat şi alte aspecte, printre care reţin atenţia:
- Carta drepturilor fundamentale ale U.E.;
- protejarea valorilor democratice;
- cooperarea consolidată15;
- apărarea comună;
- dezbaterile cu privire la viitorul Europei.
Referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Tratatul de Nisa prevede că
Consiliul poate să constate dacă un stat membru a adus atingere drepturilor şi libertăţilor
fundamentale pe care este întemeiată Uniunea Europeană, Consiliul putând adresa recomandări
statului membru în cauză. Consiliul va putea statua cu o majoritatea de 4/5 a membrilor săi, după
avizul conform al Parlamentului european, că există un risc clar de violare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Dreptul de iniţiativă pentru o astfel de decizie aparţine unui stat terţ,
Comisiei sau Parlamentului european.
Carta reglementează, de asemenea, un ansamblu de drepturi civile, politice, economice, şi
sociale, grupate în şase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie.
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată printre altele şi „Declaraţia privind viitorul Uniunii”,
aceasta vizând, mai ales, situaţia Uniunii după lărgirea ei, delimitarea competenţelor la nivelul
structurilor de conducere şi decizie şi rolul parlamentelor naţionale în viitor.
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al uniunii pentru extinderea sa, dar s-a
afirmat şi necesitatea realizării unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu privire la viitorul
Uniunii.

15
Acest tratat suprimă posibilitatea prevăzută anterior ca statele membre să se opună cu un veto declanşării unei
cooperări consolidate, fixând la 9 numărul maxim de state membre necesare pentru a instaura o cooperare
consolidată în domeniul politicii externe şi de securitate comună.
 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa

În ceea ce priveşte originea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa precizăm că

cu ocazia Consiliului European de la Laeken, şefii de stat şi de guvern au luat decizia de a
constitui o Convenţie al cărei rol a fost acela de a găsi soluţii pentru a face faţă noilor provocări
cu care Uniunea Europeană se confrunta. Noile circumstanţe ce trebuiau luate în considerare se
situau atât pe plan intern (nevoia de a aduce Uniunea şi Instituţiile sale mult mai aproape de
cetăţeni), cât şi pe plan internaţional (fenomenul globalizării, în principal). Sarcina esenţială a
acestei Convenţii a fost aceea de a redefini Uniunea Europeană, în sensul creşterii rolului său atât
faţă de cetăţenii săi (în sensul apropierii faţă de aceştia), cât şi pe plan mondial.
Un prim proiect, conţinând primele 16 articole ale Tratatului, a fost prezentat de
Convenţie la 7 februarie 2003. În iunie 2003, în conformitate cu calendarul stabilit, Convenţia a
prezentat Consiliului European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat
Constituţional. Un proiect revizuit şi completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie 2003. Pe
baza lucrărilor Convenţiei privind viitorul Europei, în toamna anului 2003 au demarat lucrările
Conferinţei Interguvernamentale. Aparentul eşec al acesteia, din cadrul Consiliului European de
la Bruxelles din 17 decembrie 2003 ar fi părut a amâna, cu cel puţin doi ani, dezideratul Uniunii
de a avea un text fundamental unic. Cu toate acestea, dorinţa reală a statelor şi cetăţenilor Uniunii
de a ajunge la un compromis s-a reflectat în rezultatul pozitiv al Summit-ului din 17-18 iunie
2004, în urma căruia a fost adoptat textul final.
Structura constituţională a Tratatului este una quadripartită (cele patru părţi fiind
precedate de un Preambul), la care urmează a se adăuga o serie de Protocoale ce vor fi
considerate necesare după finalizarea discuţiilor. De asemenea Carta Drepturilor Fundamentale,
care a fost transpusa ca parte a II-a a Tratatului, are un preambul propriu.
Partea I reglementează aspectele fundamentale ale Uniunii Europene (definiţie, obiective,
structură, competenţe), Partea a II-a înglobează Carta Drepturilor Fundamentale, adoptată la Nisa
în 2000, Partea a III-a reglementează politicile şi funcţionarea Uniunii Europene, în timp ce
Partea a IV-a conţine dispoziţiile finale ale Tratatului.
Chiar dacă Tratatul constituţional nu este o „constituţie de buzunar” şi chiar dacă
Convenţia privind viitorul Europei şi Conferinţa Interguvernamentală nu au fost o nouă
„Philadelphia”, cetăţeanul European regăseşte în părţile I şi II un set de dispoziţii care pot
contura, pe înţelesul său, o imagine relativ completă a Construcţiei comunitare.
Ceea ce se remarcă, în primul rând, este titlul noului Tratat reţinut în proiectul prezentat:
Tratat instituind o Constituţie pentru Europa (un alt titlu, avut în vedere iniţial, a fost Constituţie
a Uniunii Europene). Acest consens în privinţa statutului constituţional pe care îl va avea noul
Tratat traduce în realitate o dorinţă mai veche manifestată în sânul Uniunii Europene.
Interesant de remarcat este faptul că sintagma din titlu este „Constituţie pentru Europa” şi
nu „Constituţie pentru Uniunea Europeană” – din această perspectivă ridicându-se întrebări
referitoare la semnificaţia acestei formulări. În primul rând apreciem că este vorba despre
„vocaţia” juridică a Uniunii Europene de a cuprinde totalitatea statelor continentului 16. Pe de altă
parte, sintagma poate avea semnificaţii simbolice din punctul de vedere al fundamentării unor
valori europene comune tuturor statelor, membre sau ne-membre ale Uniunii Europene – sens în
care U.E. promovează politica vecinătăţii apropiate.
Un aspect important care trebuie remarcat este faptul că Tratatul constituţional oferă,
pentru prima dată, un instrument juridic unic, mult mai uşor de utilizat decât multitudinea de
tratate constitutive şi modificatoare existentă în prezent. Atribuirea în mod expres a unui statut
constituţional noului Tratat reprezintă un element de noutate, subliniind tendinţa către o integrare
din ce în ce mai accentuată nu numai în domeniul economic, cât mai ales în plan politic.

16
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Vezi articolului 57 din Partea I:
“Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile prevăzute în art. I-2 şi care se angajează să le
promoveze în comun”.
 BIBLIOGRAFIE

1. Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001,

2. Moise Bojincă – Teoria generală a dreptului civil, Ed. Helios, 2002,
3. Jean Boulouis – Droit institutional de l’Union Europeenes, 5 edition, Montchrestien,
Paris, 1995,
4. Louis Cartou – Communautés Européennes, Précis, Dalloy, Paris, 1991,
5. Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2002,
6. Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003,
7. Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2004,
8. Grigore Geamănu – Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1981,
9. Corina &Ioan Leicu – Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996,
10. Philipp Manin – Les Communautés européennes, L’Union européenne, Droit
institutional, Paris, Ed. A. Pedone, 1993,
11. Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995,
12. Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001,
13. Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
14. Miron Mitru - Economia integrării economice, Ed. A.S.E. Bucureşti, 2001,
15. Corneliu-Liviu Popescu – Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999,
16. Ion Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
17. Dana Victoria Savu – Integrare europeană, Editura Oscar Print, 1996,
18. Ovidiu Ţinca – Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
19. Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura
Olimp, Bucureşti, 1999,