Cursul nr.2 (17 oct.

2022)
A. Tratatul de la Maastricht
B. Tratatul de la Amsterdam
C. Tratatul de la Nisa
D. Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa

A.Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în anul 1992(intrat în vigoare

în 1993)

Tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub denumirea Tratatul privind Uniunea

Europeană, a constituit un pas spre evoluția acestei forme de cooperare între statele europene
implicate în procesul de integrare. Semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană a avut
loc la Maastricht în februarie 1992, intrarea în vigoare având loc după îndeplinirea
procedurilor de ratificare la data de 1 noiembrie 1993.După cum reiese chiar din denumire,
prin tratatul de la Maastricht s-a introdus conceptul de Uniune Europeană. Uniunea
Europeană după Tratatul de la Maastricht nu beneficia de personalitate juridică și reprezenta
o formă de cooperare interguvernamentală care avea la bază trei piloni și anume : cele trei
comunități europene care își păstrează personalitatea juridică, politica externă și de securitate
comună, cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne. Conform Tratatului de la
Maastricht, statele părti instituie o Uniune Europeana, denumita Uniune. Totodată, se arată că
tratatul marchează o nouă etapă în procesul de creeare a unei uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele Europei în care deciziile trebuie să fie luate la un nivel cât mai apropiat de
cetățeni.Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea avea la bază Comunitățile Europene,
precum și politicile și formele de cooperare prevăzute în tratat. Conform Tratatului de la
Maastricht, Uniunea avea următoarele obiective:

 Promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea

unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin
stabilirea unei uniuni economice și monetare cuprinzând, în viitor, o moneda unică;
 Afirmarea identității sale pe scena internațională, în special prin implementarea unei
politici externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea în perspectivă a unei
politici de apărare comune, care să poată conduce, în viitor la o apărare comună;
 Întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin
instituirea unei cetățenii a Uniunii Europene;
 Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiției și afacerilor interne;

1
  Menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui în vederea asigurării
mecanismelor și intituțiilor comunitare.

Se arata că obiectivele stabilite vor fi realizate în conformitate cu dispozițiile tratatului

în condițiile și în termenele prevăzute de tratat. Totodată, se prevedea că Uniunea respectă
identitatea statelor membre, ale căror sisteme de guvernământ se bazează pe principii
democratice. Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum au fost garantate de
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale de la Roma și
așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre toate acestea fiind
considerate principii generale ale dreptului comunitar.Se arata ca Uniunea își asigura
mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor și realizarea politicilor.

Prin urmare, în cadrul Consiliului european de la Maastricht s-au luat o serie de

măsuri având drept obiectiv integrarea europeană. Cele mai importante modificări au fost
introduse de titlurile II, III şi IV care redefineau obiectivele Comunităţii Europene şi
aduceau modificări în structura instituţională. Tratatele privind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice nu au suportat
modificări decât în măsura determinată de schimbările produse în Tratatul instituind C.E.
Titlul V consacrat ,,politicii externe şi de securitate comună” a înlocuit cooperarea politică
europeană prevăzută în Actul unic european. Prin aceste dispoziţii s-a urmărit realizarea unei
politici consolidate a Uniunii Europene , bazându-se pe acţiunile comune ale statelor care
urmau să se dezvolte , cu anumite rezerve la apărare. Titlul VI privind ,,cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne” avea în vedere realizarea unei sistematizări a
cooperării. Totodată se realizează înlocuirea sintagnei CEE cu CE

a. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht s-a înfiinţat Uniunea Europeană, entitate fără
personalitate juridică, ce dispunea de trei domenii de acţiune cunoscute sub denumirea
de piloni. Art. A (3) din TUE a stabilit următoarele: ,, Uniunea se întemeiază pe
Comunităţile Europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite prin
prezentul tratat”. Cele trei domenii de acţiune erau pilonul comunitar, pilonul referitor
la politica externă şi de securitate comună şi pilonul privind cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne. Pentru a înţelege modul de funcţionare al Uniunii
Europene conform Tratatului de la Maastricht sau mai corect modalitatea în care se
realiza raportul dintre statele membre şi instituţiile comunitare trebuia prezentat
modul de exercitare al competenţelor în cadrul celor trei piloni comunitari. Primul

2
 pilon cuprindea domeniile de activitate în care statele membre au fost de acord să-și
exercite suveranitatea conform principiilor de integrare şi să accepte implementarea
legislaţiei adotate de către instituţiile comunitare. Pilonul II şi III se caracterizau prin
cooperarea la nivel interguvernamental, statele membre fiind reticente în a ceda
suveranitatea. Reglementarea pilonului doi(PESC), aduce în central atenției
obiectivele politicii externe și de securitate comuna. Conform Tratatului de la
Maastricht obiectivele politicii externe și de securitate comuna erau: ocrotirea
valorilor comunitare și a independenței Uniunii; întărirea securității statelor membre;
menținerea păcii și întărirea securității internaționale; promovarea cooperării
internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ceea ce privește
pilonul III(JAI), cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne era necesară în
vederea realizării liberei circulații a persoanelor stabilind ca domenii de interés
comunitar política privind azilul, política privind imigratia, controlul frontierelor
externe, política privind cetățenii statelor membre, cooperarea politieneasca,
cooperarea în materia civil, cooperarea în materia penală, lupta împotriva fraudei etc.
b. Tratatul asupra Uniunii europene introduce cetăţenia unională, toţi cetăţenii statelor
membre fiind consideraţi cetăţeni ai Uniunii. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii
Europene, dobândind cetăţenia europeană(complementară cetăţeniei naţionale), pot
beneficia pe teritoriul unui alt stat membru de anumite drepturi specifice cetăţeniei
europene. Cetăţenii Uniunii au drepturi şi obligaţii prevăzute în tratatele adoptate de
statele membre U.E. Aceştia se bucură printre altele, de: dreptul de liberă circulaţie şi
de şedere pe teritoriul statelor membre; dreptul de a alege şi a fi aleşi în Parlamentul
European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei
ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de
protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; dreptul de a adresa petiţii
Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum şi de a se
adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile
tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
c. Principiul ,,subsidiarităţii” a fost introdus prin acest document comunitar. În
domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine conform
principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care, obiectivele activităţii

3
 proiectate nu pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau
efectelor acţiunii proiectate. Principiul subsidiarității a fost consacrat oficial de TUE,
semnat în 1992: TUE a introdus o referire la acest principiu în Tratatul de instituire a
Comunității Europene (TCE). Actul Unic European, semnat în 1986, introdusese deja
criteriul subsidiarității în politicile de mediu, însă fără a-l numi ca atare, în mod
explicit. Principiul subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub incidența
competențelor neexclusive împărțite între Uniune și statele membre.
d. Prin Tratatul de la Maastricht s-a extins gama politicilor comune și s-a realizat
consolidarea celor existente. De exemplu s-au luat măsuri privind educatia si
formarea profesională, politica industrială, protectia consumatorului și s-au
consolidat prevederile privind politica de mediu sau politica socială.

e. În ce privește realizarea uniunii economice și monetare, Tratatul prevedea ca UEM să

fie introdusă în trei etape :Etapa 1 (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993):
instituirea liberei circulații a capitalului între statele membre;Etapa 2 (de la 1 ianuarie
1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor economice ale statelor
membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale. Coordonarea
politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului Monetar
European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile centrale
naționale și de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. În
cursul acestei etape, băncile centrale naționale urmau să devină independente;Etapa 3
(care a început la 1 ianuarie 1999): punerea în aplicare a unei politici monetare
comune sub egida Eurosistemului începând cu prima zi și introducerea treptată a
bancnotelor și monedelor euro în toate statele membre din zona euro. Tranziția la cea
de-a treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență
durabilă, măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare trebuiau
să devină obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de
penalități. Politica monetară pentru zona euro a fost încredințată Eurosistemului,
alcătuit din cei șase membri ai Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii
băncilor centrale naționale din zona euro. Noul tratat privind Uniunea Europeană, care
conține dispozițiile necesare pentru punerea în aplicare a uniunii monetare, a fost
convenit la Consiliul European de la Maastricht, din Țările de Jos, în decembrie
1991.După un deceniu de pregătiri, moneda euro a fost lansată la 1 ianuarie 1999: în

4
 primii trei ani, a fost o monedă „invizibilă”, utilizată doar pentru contabilitate și plăți
electronice. La 1 ianuarie 2002, au fost lansate monedele și bancnotele euro.

f. Prin tratatul de la Maastricht se introduce procedura codeciziei, procedura prin care

Parlamentul Europeana dobândeste un rol important în procedura adoptării actelor
unionale. Astfel acesta dobândește calitatea de colegislator alături de Consiliu.

g. Comitetul regiunilor a fost create prin Tratatul de la Maastricht, dar a început să

funcționeze din 1994. Comitetul Regiunilor (CoR) este un organ consultativ care
reprezintă interesele autorităților regionale și locale din Uniunea Europeană; el
adresează avize în numele acestora Consiliului și Comisiei. Membrii CoR pot fi, de
pildă, responsabili din cadrul autorităților regionale, primari sau reprezentanți aleși
sau nu ai regiunilor și orașelor din cele 27 de state membre ale UE.

h. Prin tratatul de la Maastricht Curtea de Conturi a fost inclusă în rândul instituțiilor

comunitare. Curtea de Conturi și-a început activitatea în anul 1977, dar a fost inclusă
în categoria institutiilor comunitar prin Tratatul de la Maastricht.

i. Prin tratatul de la Maastricht a fost create Fondul de coeziune.Prin acest fond se oferă
finanțare pentru proiecte din domeniul mediului și al rețelelor transeuropene în statele
membre al căror venit național brut pe cap de locuitor este mai mic de 90 % din media
UE

j. Ombudsmanul European desfășoară anchete privind cazurile de administrare

defectuoasă din activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii
Europene, din proprie inițiativă sau pe baza unor plângeri adresate de cetățenii UE sau
de orice persoană fizică sau juridică care își are reședința sau sediul într-un stat
membru.

B.Tratatul de la Amsterdam,semnat în 1997(intrat în vigoare în anul 1999)

Deşi Tratatele institutive au suportat două modificări, totuşi nu s-a reuşit rezolvare
tuturor problemelor dezbătute. În aceste condiţii Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o
revizuire a Tratatelor institutive. Acesta cuprinde 3 părţi şi anume: modificări ale Tratatului
U.E.; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi finale; Actul final; 13 Protocoale şi 58 de
Declaraţii comune. Prin Tratatul de la Amsterdam rolul cetăţeanului este accentuat, iar
caracterul democratic al instituţiilor este consolidat. Tratatul vizează realizarea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, prin comunitarizarea unei părţi din cel de-al treilea pilon,

5
integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV al Tratatului C.E. şi reducerea celui de-al treilea
pilon la cooperarea poliţiei şi a organelor judiciare în materie penală. Contribuţiile în materie
instituţională au fost considerabile, majoritatea calificată fiind introdusă în materii noi,
competenţa Curţii de Justiţie extinsă, dar și prevederea bazelor cooperării consolidate.

Aspectele privind Tratatul de la Amsterdam au fost preluate de pe site-ul

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-maastricht-si-de-la-
amsterdam

Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor

de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe semnat la Amsterdam la
2 octombrie 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

A. Consolidarea competențelor Uniunii

1. În ceea ce privește obiectivele, s-a pus un accent deosebit pe o dezvoltare echilibrată și

sustenabilă și pe un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă. A fost creat un mecanism de
coordonare a politicilor de ocupare a forței de muncă din statele membre, precum și
posibilitatea de a lua anumite măsuri comunitare în acest domeniu. Acordul privind politica
socială a fost integrat în Tratatul CE cu câteva îmbunătățiri (eliminarea clauzelor de
excludere voluntară (opt-out)). De atunci, metoda comunitară s-a aplicat în domenii
importante care țineau până în acel moment de „cel de-al treilea pilon”, cum ar fi azilul,
imigrația, trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală și
cooperarea judiciară în materie civilă, precum și unei părți importante a cooperării în temeiul
acordului Schengen, pe care Uniunea și Comunitățile și l-au însușit întru totul.

2. Uniunea Europeană-Cooperarea interguvernamentală în domeniul cooperării judiciare

penale și polițienești a fost consolidată prin definirea unor obiective și sarcini precise, precum
și prin crearea unui nou instrument juridic analog unei directive. Instrumentele politicii
externe și de securitate comună au fost dezvoltate ulterior, în special prin crearea unui nou
instrument, strategia comună, a unei noi funcții, „Secretarul General al Consiliului
responsabil pentru PESC”, și a unei noi structuri, „Unitatea de planificare politică și de alertă
rapidă”.

6
B. Consolidarea atribuțiilor Parlamentului European

1. Puterea legislativă

În cadrul procedurii de codecizie, care a fost extinsă la 15 temeiuri juridice în TCE,

Parlamentul European și Consiliul deveneau colegislatori, practic pe poziție de egalitate. Cu
excepția politicii agricole și a politicii din domeniul concurenței, procedura de codecizie se
aplica tuturor domeniilor în care Consiliul era abilitat să ia decizii cu majoritate calificată. În
patru cazuri (articolele 18, 42 și 47, precum și articolul 151 privind politica din domeniul
culturii, care a rămas nemodificat), procedura de codecizie se combina cu necesitatea unei
decizii unanime a Consiliului. Celelalte domenii legislative supuse unanimității nu țineau de
codecizie.

2. Puterea de control

În afara votului de aprobare a Comisiei în ansamblu, Parlamentul European trebuia să voteze

și pentru aprobarea prealabilă a președintelui desemnat al viitoarei Comisii (articolul 214).

3. Alegerea și statutul deputaților

În ceea ce privește procedura pentru alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal
direct (articolul 190 din TCE), competența Comunității de a adopta principii comune s-a
adăugat competenței existente de a adopta o procedură uniformă. În același articol, a fost
inserat un temei juridic care permitea adoptarea unui statut unic al deputaților. Cu toate
acestea, continua să lipsească o dispoziție care să permită luarea de măsuri în vederea
dezvoltării partidelor politice la nivel european (a se vedea articolul 191).

C. Cooperarea consolidată

Pentru prima dată, tratatele cuprindeau dispoziții generale care permiteau, în anumite condiții,
unui anumit număr de state membre să se prevaleze de instituțiile comune pentru a organiza o
cooperare consolidată între ele. Această posibilitate s-a adăugat cazurilor de cooperare
consolidată reglementate de dispoziții specifice, cum ar fi uniunea economică și monetară,
crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, precum și integrarea dispozițiilor
acordului Schengen. Domeniile care puteau face obiectul unei cooperări consolidate erau
reprezentate de cel de-al treilea pilon și, în condiții foarte stricte, de domeniile care nu țineau

7
de competența exclusivă comunitară. Condițiile pe care trebuia să le satisfacă orice cooperare
consolidată, precum și mecanismele de decizie prevăzute erau concepute astfel încât să
garanteze că această nouă modalitate a procesului de integrare va rămâne o soluție
excepțională și că nu va putea fi utilizată decât pentru a avansa în direcția integrării, și nu
pentru a regresa.

D. Simplificare

Tratatul de la Amsterdam a eliminat din tratatele europene toate dispozițiile devenite caduce
sau nule cu timpul, evitând, în același timp, ca acesta să afecteze efectele juridice care
decurgeau în din aceste dispoziții. Tratatul prevedea și renumerotare a articolelor. Din motive
juridice și politice, tratatul a fost semnat și supus ratificării sub formă de amendamente la
tratatele în vigoare.

E. Reforme instituționale în perspectiva extinderii

a. Tratatul de la Amsterdam a fixat la 700 numărul maxim de membri în Parlamentul

European, dând curs solicitării acestuia (articolul 189).

b. Componența Comisiei și problema ponderării voturilor au făcut obiectul unui „protocol

privind instituțiile” anexat la tratat. Protocolul prevedea ca, într-o Uniune extinsă la
maximum 20 de state membre, Comisia să fie alcătuită dintr-un reprezentant din fiecare stat
membru, cu condiția ca la data respectivă ponderarea voturilor în Consiliu să fi fost
modificată. În orice caz, cu cel puțin un an înainte de aderarea unui al 21-lea stat membru, o
nouă conferință interguvernamentală trebuia să reexaminare în profunzime dispozițiile din
tratate referitoare la instituții.

c. Votul cu majoritate calificată în Consiliu era prevăzut pentru mai multe temeiuri juridice
nou-create de Tratatul de la Amsterdam. Cu toate acestea, dintre politicile comunitare
existente, numai în cazul domeniului politicii privind cercetarea au apărut noi cazuri de vot
cu majoritate calificată, celelalte politici necesitând încă luarea Deciziilor cu unanimitate de
voturi.

F. Alte subiecte

8
Procedurile comunitare de implementare a principiului subsidiarității au fost stabilite într-un
protocol. Transparența a fost îmbunătățită prin noi dispoziții privind accesul la documente
(articolul 255) și prin deschiderea lucrărilor Consiliului în domeniul legislativ (articolul 207
alineatul (3)).

C.Tratatul de la Nisa, semnat în 2001(intrat în vigoare în 2003)

Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care

se confruntă instituţiile Uniunii Europene. Reforma instituţiilor europene a fost considerată o
necesitate încă de la Conferinţa interguvernamentală din 1996.După cum a reieşit din mai
multe capitole, numeroase state s-au opus propunerilor de reformă, iar la Consiliul de la
Amsterdam problema extinderii părea mult prea îndepărtată pentru a adopta decizii
dureroase. Ulterior s-a constatat că schimbările în structura instituţională a Uniunii Europene
nu sunt de neglijat. Extinderea acesteia cu un număr foarte mare de state, determină
adaptarea instituţiilor comunitare la o Uniune cu un număr mare de state, în vederea
funcţionării eficiente.Structura instituţională existentă răspundea cerinţelor unei uniuni cu un
număr mai mic de state, valul extinderilor conducând la ineficienţa structurii instituţionale.
În concluzie, instituţiile suportă transformările necesare, având în vedere reprezentarea
statelor în condiţii de egalitate la nivel comunitar.

Astfel, în perioada 7-11 decembrie 2000 a avut loc Conferinţa interguvernamentală

de la Nisa, a cărei obiectiv principal a fost reforma dispoziţiilor comunitare instituţionale din
Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatele institutive.

Principalele teme ale C.I.G. de la Nisa au fost avute în vedere, încă de la Consiliul
european de la Cologne din 1999. Un prim aspect l-a constituit reponderea voturilor în cadrul
Consiliului şi modul de calcul al majorităţii calificate. În privinţa luării deciziilor s-a avut în
vedere extinderea domeniilor în care se trece de la unanimitate la majoritate calificată.
Comisia europeană a determinat discuţii în ceea ce priveşte componenţa, urmând ca aceasta
să fie constituită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, iar în situaţia aderării şi
celui de-al 27 stat, numărul membrilor Comisiei trebuie să fie inferior numărului de state
membre. Noua repartizare a locurilor în Parlamentul european a fost regândită pentru o
Uniune de 27 de state, stabilindu-se un număr –plafon de 732 de membri. Curtea de Conturi
va avea în componenţa sa câte un reprezentant pentru fiecare stat membru , numiţi de
Consiliu cu majoritate calificată. Este urmărită ameliorarea cooperării între Curtea de Conturi

9
şi instituţiile naţionale de control, înfiinţându-se în acest sens un „comitet de contact”.
Schimbările în cadrul organelor jurisdicţionale vizează: înfiinţarea camerelor jurisdicţionale
ajutătoare pe lângă T.P.I., repartizarea competenţelor între Curte şi T.P.I., componenţa şi
funcţionarea celor două instanţe.Pe lângă instituţiile comunitare, modificări majore au suferit
Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor, în care se realizează o nouă repartizare
a Alături de reforma instituţională pe lista dezbaterilor au fost adăugate şi alte aspecte, după
cum urmează:

-Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

-protejarea valorilor democratice

-cooperarea consolidată

-apărarea comună şi

-dezbaterile cu privire la viitorul Europei

Astfel, C.I.G. care a avut loc în decembrie 2000, a condus la adoptarea Tratatului de la
Nisa, semnarea acestui tratat a avut loc 26 februarie 2001. Ultimul stat care a depus
instrumentele de ratificare a fost Irlanda, tratatul intrând în vigoare la 1 februarie 2003.

Aspectele privind Tratatul de la Nisa au fost preluate de pe site-ul

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-de-la-nisa-si-conventia-privind-
viitorul-europeiTratatul de la Nisa

Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

A. Obiectivele

În concluziile sale, Consiliul European de la Helsinki din 1999 a afirmat că UE trebuia să fie
capabilă să primească ca noi state membre, până la sfârșitul lui 2002, țările candidate care
erau pregătite pentru aderare. Deoarece doar două dintre statele solicitante aveau o populație
mai mare decât media statelor membre de la vremea respectivă, ponderea politică a țărilor cu
o populație mai mică trebuia să crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la Nisa urmărea
să crească eficacitatea și legitimitatea instituțiilor UE și să pregătească Uniunea pentru
următoarea sa mare extindere.

10
B. Contextul

La Conferințele interguvernamentale (CIG) de la Maastricht și Amsterdam, au fost abordate o

serie de probleme instituționale, fără a le soluționa însă în mod satisfăcător („Amsterdam
leftovers”). Printre acestea se aflau dimensiunea și componența Comisiei, ponderarea
voturilor în Consiliu și extinderea votului cu majoritate calificată. Pe baza unui raport al
Președinției finlandeze, Consiliul European de la Helsinki a decis, la sfârșitul anului 1999, ca
problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam și toate celelalte modificări necesare
pentru pregătirea extinderii să fie abordate în cadrul unei CIG.

C. Conținutul

CIG a fost deschisă la 14 februarie 2000 și și-a încheiat activitatea la Nisa, la 10 decembrie
2000. Aceasta a ajuns la un acord asupra chestiunilor instituționale menționate mai sus,
precum și asupra altor puncte, printre care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul
European, o cooperare consolidată mai flexibilă, monitorizarea drepturilor și valorilor
fundamentale în UE și consolidarea sistemului judiciar al UE.

1. Ponderarea voturilor în Consiliu

În urma examinării în paralel a sistemului de vot în Consiliu, a componenței Comisiei și, într-
o anumită măsură, a repartizării mandatelor în Parlamentul European, CIG a realizat că
principalul imperativ era modificarea ponderii relative a statelor membre, un subiect care nu
mai fusese abordat la acest nivel de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma.

Erau prevăzute două metode de definire a votului cu majoritate calificată: un nou sistem de
ponderare (o adaptare a sistemului existent) sau aplicarea unei majorități duble (de voturi și
de populație), aceasta din urmă fiind propusă de Comisie și susținută de Parlament. CIG a
ales prima opțiune. Deși numărul de voturi a crescut pentru toate statele membre, partea care
le revine celor mai populate state membre a scăzut: de la 55 % din voturi la 45 % în urma
aderării celor zece noi state membre și la 44,5 % la 1 ianuarie 2007. De aceea, a fost introdus
„dispozitivul de siguranță” demografică prin care un stat membru poate solicita să se verifice
dacă majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În cazul în
care această condiție nu este îndeplinită, Decizia nu este adoptată.

2. Comisia Europeană

11
a. Componența

Din 2005, Comisia reunește câte un comisar pentru fiecare stat membru. Consiliul are
competența de a decide, în unanimitate, numărul de comisari, precum și sistemul de rotație a
acestora, astfel încât fiecare Comisie să reflecte dimensiunea demografică și geografică a
statelor membre.

b. Organizare internă

Tratatul de la Nisa conferea Președintelui Comisiei competența de a atribui portofoliile

comisarilor și de a le redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a selecționa
vicepreședinții și de a stabili numărul acestora.

3. Parlamentul European

a. Componența

Tratatul de la Amsterdam a stabilit numărul maxim de deputați în Parlamentul European la

700. La Nisa, Consiliul European a considerat necesar, în perspectiva extinderii, să
revizuiască numărul de deputați în PE pentru fiecare stat membru. Noua componență a
Parlamentului a fost utilizată, de asemenea, pentru a contrabalansa ponderarea modificată a
voturilor în Consiliu. Astfel, numărul maxim de deputați europeni a fost stabilit la 732.

b. Competențe

Parlamentului European i s-a conferit competența, la fel ca și Consiliului, Comisiei și statelor

membre, să conteste în justiție acte ale Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii Centrale
Europene pentru motive de incompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de
procedură, de încălcare a tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia
sau de abuz de putere.

În urma unei propuneri a Comisiei, articolul 191 a fost transformat într-un temei juridic
operațional pentru adoptarea, prin procedura de codecizie, a statutului partidelor politice de la
nivelul UE și a regulilor legate de finanțarea acestora.

Competențele legislative ale Parlamentului au fost sporite printr-o ușoară extindere a

domeniului de aplicare a procedurii de codecizie și prin dispoziții care impun ca Parlamentul

12
să își dea avizul conform în vederea instituirii unei cooperări consolidate în domeniile
acoperite de codecizie. De asemenea, Parlamentului i se solicită avizul atunci când Consiliul
se pronunță cu privire la riscul unei încălcări grave a drepturilor fundamentale într-un stat
membru.

4. Reforma sistemului judiciar

a. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curții de Justiție a UE i s-a acordat posibilitatea de a se reuni în diferite formule: în camere

(formate din trei sau cinci judecători), în Marea Cameră (11 judecători) sau în plen. Numărul
de avocați generali putea fi crescut printr-o decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate.
Curtea de Justiție a UE și-a păstrat competența cu privire la hotărârile preliminare, dar, în
temeiul statutului său, putea transmite Tribunalului de Primă Instanță și alte cauze în afara
celor enumerate la articolul 225 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE).

b. Tribunalul

Competențele Tribunalului (fostul Tribunal de Primă Instanță, înaintea Tratatului de la

Lisabona intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) au fost extinse pentru a include anumite
categorii de hotărâri preliminare, iar camerele jurisdicționale pot fi instituite printr-o decizie
în unanimitate a Consiliului. Toate aceste dispoziții legate de funcționare, și în special de
competențele Tribunalului, sunt acum stabilite chiar în tratat.

5. Proceduri legislative

Deși un număr considerabil de noi politici și dispoziții (27) necesitau votul cu majoritate
calificată în Consiliu, codecizia a fost extinsă doar la câteva domenii minore (fostele
articole 13, 62, 63, 65, 157, 159 și 191 din Tratatul CE), iar pentru fostul articol 161 se
impunea procedura de aviz conform al Parlamentului.

6. Cooperarea consolidată

Ca și Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa cuprinde dispoziții generale care se aplică

tuturor domeniilor de cooperare consolidată și dispoziții specifice pilonului în cauză. În timp
ce Tratatul de la Amsterdam prevedea posibilitatea cooperării consolidate doar în cadrul

13
primului și celui de al treilea pilon, Tratatul de la Nisa prevedea acest lucru în cadrul tuturor
celor trei piloni.

Tratatul de la Nisa a mai adus încă două modificări: sesizarea Consiliului European nu mai
era posibilă, iar conceptul de „termen rezonabil” a fost clarificat. Avizul conform al
Parlamentului era necesar în toate cazurile în care cooperarea consolidată viza o chestiune
acoperită de procedura de codecizie.

7. Protecția drepturilor fundamentale

La articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) a fost adăugat un nou alineat
care reglementa situațiile în care exista un „risc clar” de încălcare gravă a drepturilor
fundamentale, chiar dacă aceasta nu se produsese. Consiliul, hotărând cu o majoritate de
patru cincimi din membrii săi și după obținerea avizului conform al Parlamentului European,
avea competența de a stabili existența unui astfel de risc și de a adresa recomandări adecvate
statului membru în cauză. A fost proclamată o Cartă a drepturilor fundamentale fără caracter
obligatoriu.

D. Rolul Parlamentului European

Ca și în cazul conferințelor interguvernamentale anterioare, Parlamentul a participat activ la

pregătirile pentru CIG din 2000. În rezoluțiile sale din 18 noiembrie 1999 referitoare la
pregătirea reformei tratatelor și următoarea Conferință interguvernamentală și
din 31 mai 2001 referitoare la Tratatul de la Nisa și viitorul Uniunii Europene , și-a prezentat
punctele de vedere cu privire la ordinea de zi a conferinței, precum și cu privire la progresele
și obiectivele acesteia. Parlamentul și-a exprimat opinia și asupra fondului și implicațiilor
judiciare ale Cartei drepturilor fundamentale. Parlamentul a insistat îndeosebi ca viitoarea
CIG să urmeze un proces transparent, deschis participării deputaților din PE, a parlamentelor
naționale și a Comisiei, precum și contribuțiilor din partea cetățenilor, urmând ca rezultatul
acesteia să fie concretizat într-un document cu caracter constituțional.

D.Convenția privind viitorul Europei

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-de-la-nisa-si-conventia-
privind-viitorul-europei

14
A. Temei și obiective

În conformitate cu Declarația nr. 23 anexată la Tratatul de la Nisa, Consiliul European de la

Laeken din 14 și 15 decembrie 2001 a hotărât să organizeze o convenție care să reunească
principalele părți interesate în cadrul unei dezbateri privind viitorul Uniunii Europene.
Aceasta avea ca obiective pregătirea următoarei CIG cât mai transparent și abordarea celor
patru provocări majore privind evoluția viitoare a UE: o mai bună repartiție a competențelor,
simplificarea instrumentelor de acțiune ale Uniunii, consolidarea democrației, a transparenței
și a eficacității și elaborarea unei Constituții pentru cetățenii europeni.

B. Organizare

Convenția a fost formată dintr-un președinte (Valéry Giscard d’Estaing), doi vicepreședinți
(Giuliano Amato și Jean-Luc Dehaene), 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern din
statele membre, 30 de membri ai parlamentelor naționale (câte doi din fiecare stat membru),
16 deputați din Parlamentul European și doi membri ai Comisiei Europene. Țările candidate
la aderare au putut participa la dezbatere în aceleași condiții, însă nu puteau bloca un eventual
consens între statele membre. Astfel, Convenția a avut 105 membri în total.

În afară de președinte și vicepreședinți, prezidiul era compus din nouă membri ai Convenției
și un reprezentant invitat, ales de țările candidate. Prezidiul a avut rolul de a conferi
Convenției un ritm susținut și de a-i oferi o bază de lucru.

C. Rezultatele

Lucrările Convenției au constat în: o fază de „prospectare”, în cursul căreia erau luate în
considerare așteptările și nevoile statelor membre și ale cetățenilor Europei, o fază de
reflecție, consacrată studierii ideilor avansate și o fază de elaborare a recomandărilor, pe baza
elementelor esențiale ale dezbaterilor. La sfârșitul anului 2002, cele 11 grupuri de lucru și-au
prezentat concluziile Convenției. În timpul primei jumătăți a anului 2003, Convenția a
elaborat și a dezbătut un text care a devenit proiectul de tratat de instituire a unei Constituții
pentru Europa.

Partea I (principii și instituții, 59 de articole) și partea a II-a (Carta drepturilor fundamentale,

54 de articole) din tratat au fost prezentate Consiliului European de la Salonic, la 20 iunie
2003. Partea a III-a (politici, 338 de articole) și partea a IV-a (dispoziții finale, 10 articole) au

15
fost prezentate Președinției italiene la 18 iulie 2003. Consiliul European a adoptat textul pe
18 iunie 2004. Chiar dacă acesta a suferit modificări considerabile, s-a menținut structura de
bază a proiectului elaborat de Convenție. Tratatul a fost aprobat de Parlamentul European,
dar a fost respins de Franța (la 29 mai 2005) și de Țările de Jos (1 iunie 2005) în urma unor
referendumuri naționale. Din cauza celor două referendumuri cu rezultate negative din Franța
și Țările de Jos, procedura de ratificare a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru
Europa nu a fost dusă la bun sfârșit.

Cursul a fost elaborate avand in vedere urmatoarele repere bibliografice:

- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura
Hamangiu, 2019;
- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editia a-2-a
Editura Hamangiu 2021
-Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene, Editia a-2-a Editura Hamangiu 2021
-Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2016
-https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/home

16