Tratatul de la Amsterdam

(17 iunie 1997)

Dupa încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi

intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire pânǎ la sfârşitul
deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996.
Conferinţa interguvernamentalǎ a fost deschisǎ la Torino pe 29 martie 1996, şi a durat mai
mult de un an. S-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel
cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în
vigoare la 1 mai 1999.
Contextul social al Conferinţei s-a tradus prin inserarea in tratat a douǎ noi titluri: cel consacrat
vizelor, azilului, imigratiei şi altor politici legate de libera circulaţie a persoanelor care vizeazǎ
instituirea pe termen de cinci ani a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pe teritoriul
uninunii şi cel privind ocuparea forţei de muncǎ, de asemenea prin aducerea în cadrul tratatului
a prevederilor Protocolului şi Acordului asupra politicii sociale.
Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :
a) sǎ plaseze ocuparea forţei de muncǎ şi drepturile cetǎţenilor în centrul atenţiei Uniunii
Europene;
b) sǎ suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi sǎ consolideze
securitatea;
c) sǎ permitǎ Europei sǎ îşi consolideze poziţia pe plan mondial;
d) sǎ eficientizeze arhitectura instituţionala a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

1
STRUCTURA TRATATULUI

Tratatul de la Amsterdam constǎ în trei parti, o anexa şi 13 protocoale.

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeanǎ
(TUE), Tratatul de instituire a Comunitǎţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a
Comunitǎţii Europene a Cǎrbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a
Comunitǎţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul
anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European prin vot universal direct.
Partea a doua se referǎ la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunitǎţi
Europene, urmarind sǎ elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi sǎ adapteze textul
anumitor prevederi. Aceastǎ parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii
comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.
Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de
numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era facutǎ prin litere, prin
Tratatul de la Amsterdam este înlocuitǎ cu o indexare pe baza de cifre), procedura de ratificare,
versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitatǎ. În anexa este inclusǎ o listǎ de
echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE.
La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei
Occidentale şi crearea unei politici comune de apǎrare, integrarea drepturilor şi obligaţiilor
Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de cǎtre Danemarca, Irlanda şi Marea
Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiaritǎţii şi a principiului
proportionalitǎţii, protecţia şi bunǎstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea
Europeanǎ etc.

2
OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI DREPTURILE CETĂŢENILOR

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de

muncǎ. Aplicarea politicii de ocupare a forţei de munca rǎmâne în mare parte responsabilitatea
statelor membre. Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici:
* Urmǎrirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncǎ este verificat în
implementarea tuturor celorlalte politici comune.
* Consiliul European examineazǎ situaţia ocupǎrii forţei de muncǎ în Comunitate şi adoptǎ
concluzii pe aceastǎ temǎ, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al
Comisiei.
* Consiliul de Miniştri examineazǎ în detaliu acţiunile intreprinse de Guvernele Statelor
Membre în favoarea ocupǎrii forţei de muncǎ şi, dacǎ este necesar, trimite recomandǎri
acestora1.
Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminǎrii (egalitǎţii).
Uniunea poate combate orice formǎ de discriminare, indiferent cǎ este pe bazǎ de sex, rasǎ,
origine etnicǎ, religie, dizabilitǎţi, vârstǎ sau orientare sexualǎ. Acţiunile sunt întreprinse de
cǎtre Consiliul de Miniştri (farǎ sǎ prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita
puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a
Comisiei şi dupǎ consultarea Parlamentului European.
De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţieneascǎ şi judiciarǎ se aplicǎ mai ales
în domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei.
Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalitǎţii între femei şi bărbaţi la locul
de muncǎ. Este introdus conceptul de discriminare pozitivǎ, în baza cǎruia Statele Membre pot
întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrǎrii situaţiei în domeniile de
lucru.
Au fost stabilite sancţiuni împotriva Statelor Membre care ar încǎlca drepturile omului,
realizându-se comunitizarea unor politici care ţineau de cooperare interguvernamentalǎ
(imigrare, azil, vize).

1
http://europa.eu/abc/history/1990-1999/index_ro.htm.

3
Tratatul prevede o clauzǎ de suspendare care poate fi folositǎ împotriva unui Stat Membru care
încalcǎ, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate
retrage dreptul de vot în Consiliul U.E., de ex., trebuind sǎ îşi respecte în continuare obligaţiile
care decurg din statutul de Stat Membru.
Pe lânga dreptul de nediscriminare menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adǎugate o
serie de drepturi cetǎţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene într-o limbǎ
oficialǎ şi de a primi un rǎspuns redactat în aceeaşi limbǎ, dreptul de acces la documentele
Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul
de acces egal la funcţia publicǎ comunitarǎ.

UN SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE

Noul Tratat prevede crearea progresivǎ a unui spaţiu al libertǎţii, securitǎţii şi justiţiei
pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite mǎsuri specifice pentru elaborarea unei
politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele
Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea.
Într-o perioadǎ de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre trebuie
sǎ ia masuri care sǎ vizeze:
* suprimarea oricǎrui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent cǎ este vorba
de cetǎţeni ai Uniunii Europene, fie cǎ este vorba de cetǎţeni din statele terţe;
* stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele
exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o duratǎ
de maximum trei luni.
Tratatul defineşte, de asemenea, norme cu privire la:
- primirea solicitanţilor de azil în Statele Membre;
- condiţiile care trebuie îndeplinite de cǎtre cetaţenii statelor terţe pentru a putea cere statutul
de refugiat;
- procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii;
- protecţia temporarǎ a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în tara lor de origine şi a
persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţionalǎ.

4
Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuserǎ, conform Tratatului
de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera
circulatie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţieneascǎ şi
judiciarǎ în materie penalǎ) rǎmân activitǎţile de prevenire şi combatere a rasismului şi
xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva copiilor, traficul de
droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda.

CATRE O POLITICĂ EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ

Politica externǎ şi de securitate comunǎ rǎmâne în sfera interguvernamentalǎ, însǎ sunt

aduse o serie de modificǎri faţǎ de prevederile Tratatului de la Maastricht.
A fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comunǎ.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de
menţinere a pǎcii (misiuni Petersberg).
Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creatǎ funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC care are
rolul de a asista Consiliul în probleme de politicǎ externǎ şi de securitate comunǎ, în special
prin contribuţii la formularea, pregǎtirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea unui
dialog politic cu state terţe (la cererea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene).
A fost înfiinţatǎ, de asemenea, o Unitate de planificare politicǎ şi de alertǎ rapidǎ în cadrul
Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unitǎţi este de a monitoriza şi analiza
evoluţia politicǎ şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidǎ cu privire la potenţialele
crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandǎri sau strategii2.

REFORMA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE ÎN VEDEREA EXTINDERII

Aceastǎ reformǎ s-a tradus prin rezultate modeste. Principala problemǎ- o uniune de 20-
26 membri- a fost rezolvatǎ conform propunerii preşedinţiei olandeze-statele mici vor pǎstra un

2
Tudoroiu, Teodor, Tratatul de la Amsterdam , Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul instituind
Comunitatea Europeană cu modificările aduse de tratatul de la Amsterdam, Bucureşti, Editura Lucretius, 1999,
pp. 25–36.

5
comisar, în timp ce statele mari vor renunţa la unul din cei doi comisari actuali, în schimbul
unor compensaţii traduse prin mǎrirea ponderii voturilor lor în Consiliu.

Consiliul Uniunii Europene

A fost numit într-o primă şedinţă la Dublin în martie 1975. Până la 1985 când s-a
hotărât ca numărul reuniunilor să fie de două ori pe an, Consiliul European îşi organiza
întrunirile de trei ori pe an. În situaţii deosebite, aceste întâlniri puteau avea loc şi de patru ori
pe an.
Votul în majoritate calificatǎ este extins la urmǎtoarele domenii: orientare şi acţiuni de
încurajare în domeniul ocupǎrii forţei de muncǎ, excluderea socialǎ, libera circulaţie a
persoanelor , mǎsuri de securitate socialǎ necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru
cetǎţenii strǎini, sǎnǎtatea publicǎ, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bǎrbaţi,
cercetarea şi dezvoltarea tehnologicǎ, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamalǎ, statistica,
protecţia datelor (înfiinţarea unei autoritǎţi consultative independente), regiuni ultraperiferice.
Parlamentul European
Parlamentul European are sediul la Strasbourg şi este singura instituţie ai cărei membri
sunt aleşi prin vot direct exprimat de către cetăţenii Uniunii. Acesta este motivul pentru care
Parlamentul exprimă, teoretic, voinţa politică a cetăţenilor statelor membre. Din 1979 deputaţii
europeni au mandat de 5 ani. Această instituţie nu deţine întreaga putere legislativă, însă
participă la procesul legislativ prin controlul asupra executivului.
Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobatǎ de cǎtre Parlament.
Numǎrul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi
numǎrul statelor care vor adera în viitor), deşi pentru 2009 se preconizează un număr de 732
membri.

Comisia Europeană
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii, avându-şi sediul la Bruxelles.
Această instituţie are rolul de a iniţia politici şi de a le pune în aplicare pe cele adoptate.
Atribuţiile sale se pot rezuma în: iniţiere, implementare şi supraveghere. Comisia are în
componenţă 20 de comisari desemnaţi de guvernele statelor membre. Guvernul Uniunii îl are

6
în frunte pe Preşedintele Comisiei care intră oficial în funcţie numai după votul de aprobare al
Parlamentului Europei. Timp de cinci ani de zile preşedintele şi membrii Comisiei deţin
mandatul, după această perioadă mandatul reînnoindu-se.
Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiţi
printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei.

Curtea de Justiţie a Comunitǎţilor Europene

Îşi are sediul la Luxemburg şi are rolul de a judeca modul de aplicare a tratatelor şi a
legislaţiei, putând aplica sancţiuni pentru încălcarea acordurilor comunitare. Curtea este
formată din câte un judecător aparţinând fiecărui stat membru şi nouă avocaţi numiţi de
Consiliul de Miniştri, pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Curtea are responsabilitatea directǎ de a veghea la respectarea
drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând urmǎtoarele domenii: imigraţia,
azilul, vizele şi trecerea frontierelor3.

Consiliul de Miniştri
Funcţionează pe baza principiului interguvernamental în care participanţii reprezintă
interesele naţionale ale statelor din care fac parte. La şedinţe iau parte miniştrii din guvernele
statelor membre care răspund de domeniile aflate în discuţie (agricultură, justiţie, finanţe etc.).
Preşedinţia Consiliului de Miniştri este schimbată la fiecare 6 luni, ministrul de externe al altui
stat membru preluând oficial această funcţie. În toamna annului 2002 a avut loc o dezbatere în
care s-a propus introducerea funcţiei de Preşedinte al Uniunii Europene ales de către Consiliul
Europei sau prin vot direct de către cetăţenii statelor membre. Întâlnirile sunt în jur de 80-100
pe an, prin importanţa deciziilor adoptate, această instituţie având rol legislativ alături de
Parlamentul Europei4.

3
Naumescu, Valentin, Sisteme politice comparate, elemente de bază, Cluj–Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
2003, pp. 115–124.
4
Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Vol. I, Cluj–Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
2000, p. 178.

7
Comitetul Economic şi Social
Este un organ consultatativ al Uniunii Europene, înfiinţat în 1957. Este consultat în noi
domenii: ocuparea forţei de muncǎ, afaceri sociale, sǎnǎtate publicǎ. Prin Tratatul de la
Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi Parlamentul sǎ consulte CES5.
Comitetul Regiunilor
Este înfiinţat in 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene, fiind alcătuit din
reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale europene. Beneficiazǎ prin Tratatul de la
Amsterdam de o mai mare autonomie administrativǎ, iar domeniile în care aceastǎ instituţie
este consultatǎ au fost extinse, incluzând: ocuparea forţei de muncǎ, afaceri sociale, sǎnǎtate
publicǎ, protecţia mediului, Fondul Social, pregǎtire profesionalǎ şi transporturi. Ca şi în cazul
Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi consultat de cǎtre
Parlamentul European6.

5
http://eesc.europa.eu/index_ro.asp.
6
http://europa.eu/institutions/consultative/cor/index_ro.htm.

8
 Bibliografie

1. Naumescu Valentin- Sisteme politice comparate, elemente de bază, Editura Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj–Napoca, 2003.
2. Păun, Nicolae- Istoria construcţiei europene, Vol. I, Cluj–Napoca, Editura Fundaţiei
pentru Studii Europene, 2000.
3. Tudoroiu, Theodor- Tratatul de la Amsterdam , Tratatul asupra Uniunii Europene şi
Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de tratatul de la
Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999.

Alte surse: Internet

1. http://europa.eu/abc/history/1990-1999/index_ro.htm.
2. http://eesc.europa.eu/index_ro.asp
3. http://europa.eu/institutions/consultative/cor/index_ro.htm.