EVOLUȚIA POLITICII EXTERNE

ŞI DE SECURITATE COMUNĂ
A UNIUNII EUROPENE

1. Instituirea cooperării comunitare

în domeniul politicii externe şi securităţii

* Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a fost introdusă prin Tratatul de la

Maastricht (1992).
Ulterior, a fost nuanțată și consolidată prin tratatele de la Amsterdam (1997) și Nisa
(2001), adăugându-i-se și o Politică de Securitate și Apărare Comună (PSAC).
Tratatul de la Maastricht aduce modificări de esenţă cu privire la extinderea
domeniilor de cooperare comunitară.
Uniunea Europeană1 instituită prin Tratatul Maastricht rerezintă o sintagmă lingvistică,
deoarece nu are personalitate juridică și nu se substituie Comunităţilor, ci le înglobează la un
nivel superior, acestea fiind menţinute şi chiar dezvoltate prin dispoziţiile tratatului. În acest
sens, în art. A1 alin.3 din Tratat se arată că Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene
completate cu politicile şi formele de cooperare instaurat de tratat.
În concepţia tratatului, Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină pe trei
piloni:
I.- Comunităţile (primul pilon);
II.- Politica externă şi de securitate comună – PESC - (al doilea pilon);
III.- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne – JAI- (al treilea pilon).
Prin Tratatul de la Maastrcht, structura Uniunii a devenit mai unitară având în vedere
faptul că cei trei piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul ce constituie Uniunea.
Dispoziţiile comune cuprinse în primul titlu al tratatului prezintă o importanţă
deosebită, având rolul de a descrie Uniunea Europeană, introducând un ansamblu de elemente
comune celor trei piloni ai acesteia.
Analizarea celor trei piloni comunitari
a) Tratatul de la Maastricht reprezintă modificarea cea mai profundă a Tratatului de la
Roma, dând expresie primului pilon pe care se sprijină Uniunea – şi anume Noua Comunitate
Europeană. Cu privire la aceasta, tratatul cuprinde reglementări detaliate privind:
- definirea principiului subsidiarităţii în exercitarea competenţelor comunităţii;
- definirea cetăţeniei UE;
- noile competenţe conferite comunităţii în domeniile: cultură, sănătate publică,
protecţia consumatorilor, educaţie, formare profesională şi tineret.
- întărirea unor competenţe anterioare: mediu, cercetare, politică socială;
- realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
b) Cel de al doilea pilon al Tratatului instituie o politică externă şi de securitate
comună (PESC) reglementată prin dispoziţiile cuprinse în Titlul V (art. J – J11).
Dispoziţiile referitoare la acest pilon comunitar se referă la:
- obiectivele PESC şi metodele sale;
- domeniile în care se instituie “poziţii comune” precum şi pe cele care fac obiectul
unor “acţiuni comune” mai constrângătoare;
- reprezentarea externă a UE;
- procedurile şi competenţele în domeniul reprezentării externe a UE

1
Uniunea europeană a dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona.

1
 Includerea în Tratat a unor dispoziţii privind problemele de securitate şi apărare
reprezintă o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht faţă de reglementările anterioare.
c) Al treilea pilon al UE reglementat prin dispoziţiile cuprinse în Titlul VI (art. K-K8)
instituie cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
În legătură cu acest domeniu Tratatul cuprinde dispoziţii privind:
- procedurile de cooperarea interguvernamentală “întărite” faţă de practicile ineficiente
de până atunci;
- problema vizelor la care resortisanţii ţărilor terţe pot fi supuşi la intrarea în
comunităţi (art. 100C – nou introdus);
- obiectivele avute în vedere de UE în acest domeniu;
- regulile generale ale cooperării interguvernamentale în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne;
- mijloacele juridice şi procedurile de realizare a acestor cooperări.
* Prin Tratatul de la Lisabona (2007), Uniunea Europeană dobândește noi instituții și
și își creează noi instrumente, cu scopul consolidării statutului de actor global relevant.
Caracterul pronunțat interguvernamental al PESC face din această politică rezultanta
politicilor naționale ale statelor membre, asigurând solidaritatea și unitatea de poziție și
acțiune în principalele dosare de pe agenda internațională.
Tratatul de la Lisabona renunță la arhitectura structurată pe piloni comunitari.
Pilonul III privind aspectele relative la ”Justiție și afacerile interne” se
comunitarizează integral, fiind incluse în ”Politicile și acțiunile interne ale Uniunii”, sub
denumirea ”Spațiul de libertate, securitate și justiție”.
Principiile generale ale acțiunii externe ale Uniunii sunt stabilite prin dispozițiile TUE,
care conțin:
- ”Dispoziții generale privind acțiunea externă”;
- ”Dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună”, care, la
rândul lor cuprind ”aspecte specifice privind politica de securitate și apărare
comună”.
Referitor la conținutul ”acțiunii externe a Uniunii”, domeniul acestei politici este
detaliat în TFUE – partea a V-a, care include:
- Politica comercială comună;
- Cooperarea cu țările terțe și ajutorul umanitar;
- Acordurile internaționale;
- Relațiile cu organizațiile internaționale și țările terțe;
- Clauza de solidaritate.
Trebuie precizat faptul că toate aspectele referitoare la acțiunea externă a Uniunii
reprezintă domenii de cooperare interguvernamentală, care nu sunt comunitarizate la nivel
unional.

2. Obiectivele generale ale acțiunii externe a Uniunii

Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii sunt cuprinse în art.21 TUE.
Conform acestor dispoziții, acţiunea Uniunii pe scena internaţională are la bază
principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care intenţionează să le
promoveze în lumea întreagă: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile
egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi a dreptului internaţional.

2
 Uniunea depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu
ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sau globale care împărtăşesc principiile
prevăzute la primul paragraf.
Aceasta promovează soluţii multilaterale pentru problemele comune, în special în
cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Uniunea defineşte şi desfăşoară politici comune şi acţiuni şi acţionează pentru
asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toate domeniile relaţiilor internaţionale, în scopul:
a) apărării valorilor, a intereselor fundamentale, a securităţii, a independenţei şi
integrităţii sale;
b) consolidării şi sprijinirii democraţiei, a statului de drept, a drepturilor omului şi a
principiilor dreptului internaţional;
c) menţinerii păcii, prevenirii conflictelor şi consolidării securităţii internaţionale, în
conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi cu
principiile Actului final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind
frontierele externe;
d) promovării dezvoltării durabile pe plan economic, social şi de mediu a ţărilor în
curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia;
e) încurajării integrării tuturor ţărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea
treptată a barierelor în calea comerţului internaţional;
f) participării la elaborarea unor măsuri internaţionale pentru conservarea şi
îmbunătăţirea calităţii mediului şi gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în
vederea asigurării unei dezvoltări durabile;
g) acordării de asistenţă populaţiilor, ţărilor şi regiunilor care se confruntă cu dezastre
naturale sau provocate de om; şi
h) promovării unui sistem internaţional bazat pe o cooperare multilaterală mai
puternică şi pe o bună guvernare globală.
Uniunea respectă principiile şi urmăreşte obiectivele prevăzute în elaborarea şi
aplicarea acţiunii sale externe în diferitele domenii reglementate, precum şi a aspectelor
externe ale celorlalte politici ale sale.
Uniunea asigură coerenţa între diferitele domenii ale acţiunii sale externe precum şi
între acestea şi celelalte politici ale sale. Consiliul şi Comisia, asistate de Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, asigură această coerenţă şi
cooperează în acest scop.

3. Dispoziții specifie și instrumentele politicii externe şi de securitate comune

Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună include

toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii,
inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare
comună.
Politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri
speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu,
hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel.
- Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte
obiectivele şi defineşte orientările generale ale politicii externe şi de securitate
comune;
- Consiliul elaborează politica externă şi de securitate comună şi adoptă deciziile
necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza orientărilor
generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European.

3
 - Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul
Reprezentant şi de statele membre, utilizând mijloacele naţionale şi ale Uniunii.
- Curtea de Justiție nu are competență să se pronunțe la legalitatea deciziilor din
acest domeniu.
În cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii sale externe, Uniunea desfăşoară,
defineşte şi pune în aplicare o politică externă şi de securitate comună întemeiată pe
dezvoltarea solidarităţii politice reciproce a statelor membre, pe identificarea chestiunilor de
interes general şi pe realizarea unui grad din ce în ce mai mare de convergenţă a acţiunilor
statelor membre.
Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii,
în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu.
Statele membre conlucrează pentru consolidarea şi dezvoltarea solidarităţii politice
reciproce. Acestea se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care poate
dăuna eficienţei sale ca forţă de coeziune în relaţiile internaţionale.
Consiliul şi Înaltul Reprezentant asigură respectarea acestor principii.
În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susţinut de un
serviciu european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile
diplomatice ale statelor membre şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale
Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al
serviciilor diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru
acţiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăşte la
propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi cu aprobarea
Comisiei.
Modalitățile prin care Uniunea desfăşoară politica externă şi de securitate comună sunt
următoarele2:
a) definirea orientărilor generale;
b) adoptarea deciziilor care definesc:
- acţiunile care trebuie întreprinse de Uniune;
- poziţiile care trebuie luate de Uniune;
- modalităţile de punere în aplicare a deciziilor ;
c) consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea
politicii acestora.
Instrumentarul Politicii Externe și de Securitate Comună al UE cuprinde: decizii,
declarații, demersuri scrise sau verbale, dialog politic, măsuri restrictive și operații comune.
Adoptarea de acte legislative este exclusă.
Mijloacele de realizare a PESC privind luarea unor decizii asupra strategiilor comune,
precum şi cele privind întărirea cooperării sistematice dintre statele membre pentru
coordonarea politicii lor, prezintă caracter de noutate, fiind introduse prin dispoziţiile
Tratatului de la Amsterdam.
Celelalte mijloace de realizare a PESC au fost reglementate prin dispoziţiile Tratatului
de la Maastricht, în redactarea iniţială.
Dialogul politic cu state terțe și cu organizații internaționale reprezintă un alt mijloc
prin care se promovează obiectivele PESC. Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale în domeniile PESC.
Tratatul de la Lisabona a făcut posibilă crearea unei rețele diplomatice a UE în statele
terțe și pe lângă organizațiile internaționale.
Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre şi delegaţiile Uniunii în ţările
terţe şi la conferinţele internaţionale, precum şi reprezentanţii acestora pe lângă organizaţiile

2
Art.25 -TUE

4
internaţionale, cooperează pentru a asigura respectarea şi punerea în aplicare a deciziilor care
definesc poziţiile şi acţiunile Uniunii adoptate în domeniu.

4. Componentele politicii externe şi de securitate comună

Politica Externă şi de Securitate Comună include două componente şi anume:

- ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii Europene;
- ansamblul problemelor privind politica de apărare comună (PESA).
”Politica de securitate şi apărare comună” face parte integrantă din politica externă şi
de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace
civile şi militare.
Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura
menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate
cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe
capacităţile furnizate de statele membre.
Politica de securitate şi apărare comună include definirea treptată a unei politici de
apărare comune a Uniunii. Aceasta va conduce la o apărare comună după ce Consiliul
European hotărăşte aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul recomandă statelor membre
să adopte o decizie în conformitate cu normele lor constituţionale.
Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de
apărare a anumitor state membre, respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de
Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în
cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi este compatibilă cu politica
comună de securitate şi de apărare stabilită în cadrul acesteia.
Pentru punerea în aplicare a politicii de securitate şi apărare comune, statele membre
pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite
de Consiliu. Statele membre care constituie în comun forţe multinaţionale pot, de asemenea,
să le pună la dispoziţia politicii de securitate şi apărare comune.
Statele membre se angajează să îşi îmbunătăţească treptat capacităţile militare.
Deciziile referitoare la politica de securitate şi apărare comună, inclusiv cele cu privire
la lansarea unei misiuni menţionate la prezentul articol, se adoptă de Consiliu, care hotărăşte
în unanimitate, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate sau la iniţiativa unui stat membru. Înaltul Reprezentant poate propune
recurgerea la mijloace naţionale, precum şi la instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu
Comisia.
În cadrul Uniunii, Consiliul poate încredinţa realizarea unei misiuni unui grup de state
membre, în scopul apărării valorilor Uniunii şi al servirii intereselor acesteia.
Statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi care au subscris
unor angajamente mai stricte în materie în vederea realizării celor mai solicitante misiuni
stabilesc o cooperare structurată permanentă în cadrul Uniunii.
În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de
care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a
anumitor state membre.
Angajamentele şi cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele
asumate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele
membre ale acestei organizaţii fundamentul apărării lor colective şi cadrul de punere în
aplicare a acesteia.

5
 * Agenția Europeană de Apărare
Agenția a fost înfiinţată în 20043 . Are sediul la Bruxelles.
Agenţia din domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi
armament (denumită în continuare „Agenţia Europeană de Apărare”) identifică necesităţile
operaţionale, promovează măsurile necesare satisfacerii acestora, contribuie la identificarea şi,
după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale şi
tehnologice în sectorul de apărare, participă la definirea unei politici europene în materie de
capacităţi şi de armament şi sprijină Consiliul în evaluarea îmbunătăţirii capacităţilor militare.
Agenţia Europeană de Apărare, aflată sub autoritatea Consiliului, are ca misiune:
a) să contribuie la identificarea obiectivelor privind capacităţile militare ale statelor
membre şi să evalueze respectarea angajamentelor privind capacităţile asumate de statele
membre;
b) să promoveze armonizarea necesităţilor operaţionale şi adoptarea de metode de
achiziţie performante şi compatibile;
c) să propună proiecte multilaterale în vederea îndeplinirii obiectivelor în materie de
capacităţi militare şi să asigure coordonarea programelor derulate de statele membre şi
administrarea programelor de cooperare specifică;
d) să susţină cercetarea în materie de tehnologie a apărării, să coordoneze şi să
planifice activităţile de cercetare comune şi studierea soluţiilor tehnice care răspund
necesităţilor operaţionale viitoare;
e) să contribuie la identificarea, şi, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri
utile pentru întărirea bazei industriale şi tehnologice a sectorului de apărare şi la îmbunătăţirea
eficienţei cheltuielilor militare.
Agenţia Europeană de Apărare este deschisă tuturor statelor membre care doresc să
participe. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă o decizie care defineşte statutul,
sediul şi regulamentul de funcţionare ale Agenţiei. Această decizie ţine seama de gradul de
participare efectivă la activităţile Agenţiei. În cadrul Agenţiei se constituie grupuri specifice
care reunesc statele membre ce derulează proiecte comune. Agenţia îşi îndeplineşte misiunile
în colaborare cu Comisia, dacă este necesar.

ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE DE COOPERARE

ÎN DOMENIUL APĂRĂRII ȘI SECURITĂȚII

1. NATO- ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

* Constituire
- Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la Washington la data de 4 aprilie 1949.
Sediul NATO - Sediul general NATO se află la Bruxelles, Belgia.
Acesta reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul
Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor
independente la apărarea individuală sau colectivă.
Tratatul garanta principii precum:
- Democrație
- libertate individuală
- statul de drept
- rezolvarea conflictelor pe cale pașnică
- colaborarea economică
- garanții de securitate
- solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO, deși SUA își
asumă o garanție juridică slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict
3
Acţiunea comună a Consiliului de Miniştri din 12 iulie 2004 (L245/26 din 17.7.2004).

6
 - apărarea teritorială în Europa și America de Nord la nord de Tropicul Racului
- supremația Cartei ONU
- tratatele internaționale nu intră în contradicție cu Tratatul
- organizarea intalniriilor Consiliului de câte ori este necesar
- aderarea la NATO prin care statele se pun de acord și invită statul care vrea să
adere, actele fiind depuse la Washington.
- ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor votează
- tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani
- tratatul poate fi denunțat după 20 de ani cu notificarea SUA
- limbile oficiale în care este încheiat tratatul
* Statele membre
Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea
prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări.
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o alianţă formată din 30 de
state din Europa şi America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.
Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii și Țările de Jos –
au fost statele fondatoare ale Organizației (au fost cele 12 state fondatoare).
Au existat șapte etape de extindere:
- Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952.
- Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a
extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est.
- Spania a fost admisă la 30 mai 1982,
Fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat:
- în anul  1999 (Polonia, Ungaria și Cehia),
- în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și
Bulgaria).
- La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația.
- La 5 iunie 2017 Muntenegru a aderat la NATO.
- În 2020, Macedonia de Nord a finalizat formalitățile de aderare.

* Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor

membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi
cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.
Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în
Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei,drepturilor omului şi în conformitate cu
litera legii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de
cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei susţin faptul că nicio ţară membră nu
poate fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul apariţiei unor
ameninţări asupra securităţii sale.
În 2009, cu prilejul Summit-ului NATO de la Strasbourg-Kehl, au fost aniversaţi  60
de ani de la înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice.
Aniversarea a reprezentat pentru NATO un moment prielnic pentru
definirea obiectivelor viitoare ţinând cont de noile tipuri de ameninţări.
Cu prilejul Summit-ului din aprilie 2009 a fost elaborat Noul Concept Strategic al
Alianţei (http://www.nato.int/strategic-concept/index.html), care a fost aprobat la Summit-ul
NATO de la Lisabona, la 19-20 noiembrie 2011.

7
 Noul Concept strategic al NATO are scopul de a stabili un echilibru între obiectivele
de descurajare şi cele de apărare şi de a oferi garanţii de securitate mai solide statelor membre.
Conceptul Strategic al Alianţei (2010) menţiona că „legătura transatlantică rămâne la
fel de puternică şi de importantă în prezervarea păcii şi securităţii euroatlantice ca
întotdeauna. Securitatea membrilor NATO de pe ambele părţi ale Atlanticului este
indivizibilă”.
În noile condiţii ale mediului strategic securitate, NATO îndeplineşte rolul de
organizaţie politico-militară de securitate şi apărare colectivă, care contribuie la pacea şi
stabilitatea spaţiului euro-atlantic şi a celui global, prin acţiuni militare şi alte acţiuni de
management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte
organisme internaţionale de securitate.

* Structura instituțională
Structurile create în cadrul NATO permit ţărilor membre să-şi coordoneze politicile, în
scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale.
Ele asigură o permanentă conlucrare şi cooperare în domeniul politic, economic, ca şi
în alte domenii non-militare, precum şi formularea de planuri comune de apărare; stabilirea
infrastructurii, a echipamentelor şi facilităţilor de bază, necesare operaţiunilor forţelor
militare;şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune de instrucţie.
La baza acestor activităţi se află o structură militară şi civilă complexă, care implică un
personal administrativ bugetar şi de planificare, precum şi agenţii desemnate de către ţările
membre ale Alianţei, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate - de exemplu,
sistemul de comunicaţii necesar în facilitarea consultării politice, comanda şi controlul
forţelor militare şi suportul logistic în susţinerea acestora.
- Consiliul Nord-Atlantic, condus de miniștri de externe civili ce reprezintă statele,
fiind un organism de conducere suprem. Anual, aveau loc summit-uri NATO la care
participau șefii de stat și șefii de guvern.
- Comandamentul Forțelor Aliate din Europa - (SHAPE), cu sediul la Paris
- Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa - (SACEUR); cu cea mai
înaltă poziție care a devenit Comandamentul de operații american după summit-ul din 2002
- Comandamentul Forțelor Aliate din Atlantic din Norfolk
- Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate - (SACA); după 2002 a devenit
Comandamentul de Transformare American
- Comandamentul Forțelor Aliate din Canalul Mânecii care a fost desființat
- Adunarea Atlanticului de Nord - parlament format din reprezentanții parlamentelor
naționale, fiind un corp de dezbatere înainte de procedura de ratificare prin două faze:
dezbaterea și ratificarea
- Secretarul General NATO - cea mai înaltă autoritate civilă, fiind un european

* Aderarea României la NATO

România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. ( a aderat în 2004)
În 1994, România răspuns invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul
pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major
în procesul de includere a noi membri în NATO.
Programul cuprindea cooperarea în probleme de apărare, creșterea stabilității,
diminuarea amenințărilor la adresa păcii și relații de securitate de cooperare practică și
angajamentul față de principiile democratice.
Documentul cadru al PfP a fost emis de șefii de stat și de guvern odată cu Documentul
Invitație, incluzând sarcini specifice pentru fiecare participant și presupunând participarea
activă la PfP. Orice țară care dorea să se alăture PfP trebuia să semneze Documentul Cadru.

8
 Obiectivele erau:
- transperenta privind activitățile militare și intensificarea consultării și cooperării
- menținerea capacității și disponibilității de a contribui la operațiunile întreprinse
sub autoritatea ONU sau responsabilitatea OSCE
- Relații militare cooperante cu NATO.
În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea admiterii de noi membri
(Membership Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România și-a elaborat
propriul Plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective,
măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în
pregătirea pentru aderarea la Alianță.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării
progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale
NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state
– Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare
la Alianța Nord-Atlantică.
Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO
pentru România și celelalte șase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la
Bruxelles la 26 martie 2003.
După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele
invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la
lucrările majorității structurilor aliate.
La 29 martie 2004, România a devenit membru.
La data de 17 iulie 2019 Mircea Geoană a fost numit secretar general adjunct al
NATO.

* Relații internaționale NATO

- Conceptul de forțe multinaționale interarme
(CJTF – Combined Joint Task Forces)
CJTF este o forță operativă, multifuncțională (interarme) și multinațională
(combinată), organizată pe sarcini specifice și alcătuită în vederea acoperirii întregului spectru
de misiuni militare ale Alianței, care necesită comandă și control multifuncționale și
multinaționale din partea unui Cartier General CJTF.Ea poate include elemente aparținând
națiunilor nemembre NATO care contribuie cu trupe.
Conceptul CJTF a fost lansat la sfârșitul anului 1993 și a fost aprobat la Summit-ul de
la Bruxelles, din ianuarie 1994.
- viitoarea dezvoltare a conceptului să reflecte disponibilitatea lor de a pune la
dispoziție activele NATO, pe baza hotărârilor de la caz la caz ale Consiliului Nord-
Atlantic, pentru desfășurarea operațiunilor conduse de UEO sprijinind constituirea
Identității europene de securitate și apărare.
- au legat dezvoltarea conceptului CJTF de cooperarea practică politico-militară, în
contextul Parteneriatului pentru Pace (PfP).
Necesitatea care a dus la crearea acestui concept s-a conturat în noul context de
securitate din Europa, viitoarele măsuri în materie de securitate urmând să implice formațiuni
militare multifuncționale și multinaționale.
Acestea includeau ajutoare umanitare, menținerea și consolidarea păcii, apărarea
colectivă, adaptabile tuturor circumstanțelor, ușor de mobilizat și rapid activate în centrul
conceptului CJTF → măsurile privind comanda și controlul, rolul cartierelor generale CJTF
fiind de o importanță crucială.

- Relația NATO -ONU

9
 Parteneriatele NATO cu UE şi ONU asigură cooperarea în problemele de interes
comun şi contribuie semnificativ la contracararea ameninţărilor şi provocărilor   la adresa
securităţii internaţionale.
Relaţia Alianţei Nord-Atlantice cu Organizaţia Naţiunilor Unite este una de o
relevanţă deosebită.
Continuarea cooperării dintre NATO şi ONU reprezintă o garanție în domeniul
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
NATO tinde să devină din actor regional, un actor global, un garant al păcii și securității
mondiale.

- Relatia NATO – U.E.

Parteneriatul dintre NATO şi UE este unul cu valoare strategică pentru ambele
organizaţii, iar importanţa acestuia este încă şi mai consistentă în contextul curent.
Atât NATO, cât şi UE se remarcă prin construirea şi dezvoltarea unei viziuni comune
asupra securităţii, asupra mediului internaţional de securitate şi riscurilor şi ameninţărilor de
securitate.
Bazele cooperării NATO-UE sunt acordurile încheiate între cele două organizaţii în
2002 şi 2003, având ca obiect accesul UE la planificarea operaţională NATO, adaptarea
sistemului de planificare a apărării, astfel încât să includă forţe disponibile pentru operaţii UE.
Cooperarea dintre NATO şi UE s-a materializat adesea prin misiuni derulate în comun
sau în mod complementar în Balcanii de Vest, Afganistan, Darfur sau în largul coastei
Somaliei.
Relaţia dintre NATO şi UE este marcată de dificultăţi numeroase şi semnificative, fără să
dispună de un cadru normativ şi instituţional solid, însă cu viziuni similare asupra mediului
internaţional de securitate şi acţiuni comune duse în teatrele de operaţii.
Tendinţa în relaţiile NATO-UE va fi, şi în viitor, de bună cooperare, în ciuda
dezacordurilor, de altfel normale într-o civilizaţie democratică, dezacorduri ce rezidă mai
degrabă în diferenţa abordărilor şi modalităţile de răspuns la diferite situaţii, şi nu în aceea a
valorilor, care sunt comune.
Cooperarea NATO cu UE are toate premisele de se dezvolta, celor două organizaţii
fiindu-le comune nu numai valorile după care se ghidează în acţiune, ci şi interesele de
securitate globală şi economice.
Rezoluția Parlamentului European din 19 februarie 2009 referitoare la rolul NATO în
arhitectura de securitate a UE (2008/2197(INI)) menționează necesitatea ca NATO și UE să aibă drept
scop comun, pe termen lung, angajamentul de a construi o lume mai sigură în conformitate cu litera și
spiritul Cartei ONU, nu numai pentru locuitorii statelor sale membre, ci și în general, și ar trebui, de
asemenea, să prevină în mod activ și să reacționeze la atrocitățile de masă și la conflictele regionale
care continuă să provoace multă suferință umană;(pct 11)

- Relațiile NATO – Rusia

Din 1991 se inițiază cooperare în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică.
În 1994, Rusia s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace și a fost de acord
să continue "lărgirea și îmbunătățirea dialogului și cooperării" cu NATO și în afară PfP.
Au loc întruniri între țările membre NATO și Rusia → schimburi de informații și
consultări într-o gama largă de chestiuni de interes comun, cum ar fi menținerea păcii,
securitatea ecologică, știință.
Actul fondator asupra relațiilor mutuale, cooperării și securității între NATO și
Federația Rusă a fost semnat la Paris la 27 mai 1997 , un angajament de durata cu scopul
obținerii unei păci cuprinzătoare și durabile în zona Euro-Atlantică pentru stabilirea unei
relații mai strânse.

10
 Preambulul documentului stabilește contextul politic și istoric al relațiilor NATO -
Rusia.Cele patru secțiuni ale documentului descriu principiile și mecanismele:
Secțiunea I → principiile călăuzitoare
Secțiunea ÎI → crearea PJC
Secțiunea III → domeniile pentru consultări și cooperare.
Secțiunea IV → chestiuni politico-militare, inclusiv reiterarea angajamentului politic
al statelor membre NATO, prin care acestea nu au "nici o intenție, nici un plan și nici un
motiv" de-a amplasa arme nucleare pe teritoriul noilor membri ai Alianței
Actul fondator reprezintă un angajament reciproc de întrajutorare pentru menținerea
unui continent stabil, al păcii și nedivizat, pe baza parteneriatului și interesului mutual , fiind
o înțelegere politică, nu tratat.

2. OSCE - ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație

internațională pentru securitate.
Obiectivele sale sunt:
- prevenirea conflictelor,
- administrarea crizelor
- reconstrucția post-conflictuală.
Scop
OSCE este cea mai mare organizaţie regională de securitate, contribuind la
consolidarea păcii, democraţiei şi stabilităţii pentru mai mult de un miliard de persoane.
OSCE este un for pentru dialogul politic la nivel înalt asupra unei game largi de
aspecte de securitate şi un instrument regional cuprinzător pentru avertizare timpurie,
prevenirea conflictelor, managementul crizelor şi reabilitarea post-conflict, vizând, în esenţă,
creșterea încrederii între state, prin cooperare. 
Prin abordarea multidimensională, OSCE oferă statelor participante cel mai potrivit
forum de dialog şi negociere pe problematica securităţii în spaţiul euro-atlantic şi euro-asiatic,
precum şi o platformă pentru parteneriatele multilaterale implicate în acţiuni practice în teren.
Organizaţia are o abordare cuprinzătoare a conceptului de securitate şi, din această
perspectivă, acţionează pe trei dimensiuni majore: Politico-militară; Economică şi de Mediu;
Umană.
Sediul OSCE este situat în Viena, Austria.
Organizația are birouri în Copenhaga, Haga, Varșovia, Praga și Geneva

Istoric
Organizația a fost creată în 1973 sub numele de Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa (CSCE).
Negocierile privind crearea unei grupări de securitate europene datează încă din anii
1950, însă Războiul Rece a împiedicat obținerea unor progrese substanțiale până în noiembrie
1972 la Helsinki.
Recomandările rezultate în urma negocierilor, "Carta Albastră", au conferit fundația
practică pentru crearea unei conferințe în trei faze, procesul Helsinki.
CSCE s-a deschis în Helsinki pe 3 iulie 1973 cu participarea reprezentanților din 35 de
țări.
- Faza I a constat în atingerea unui consens în privința Cartei Albastre.
- Faza a II-a a fost faza de lucru, desfășurată la Geneva din 18
septembrie 1973 până în 21 iulie 1975.

11
 - Faza a III-a, ce a avut loc la Helsinki între 30 iulie și 1 august 1975, s-a finalizat
cu Actul Final de la Helsinki, semnat de către 35 de țări participante.
Modul de lucru pentru îmbunătățirea relațiilor și implementarea Actului de la Helsinki
a fost discutat și aprobat într-o serie de întâlniri de lucru desfășurate la: 
- Belgrad (4 octombrie 1977 - 8 martie 1978), 
- Madrid (11 noiembrie 1980 - 9 septembrie 1983),
- Viena (4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989).
- Carta de la Paris pentru Noua Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990
La 1 ianuarie 1995, numele organizației a fost schimbat în OSCE.

Membri
Este formata din 57 de țări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia
Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice "de la Vancouver la
Vladivostok".
Deciziile se iau prin consens. Deciziile sunt politice, nu au forţă juridică.

Principii
Actul Final de la Helsinki atestă cele zece principii fundamentale pentru relaţiile
interstatale:
- egalitatea suverană a statelor;
- interzicerea utilizării forţei şi a ameninţării cu forţa;
- inviolabilitatea frontierelor;
- respectul integrităţii teritoriale a statelor;
- soluţionarea paşnică a conflictelor;
- neamestecul în treburile interne;
- respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
- egalitatea şi dreptul popoarelor la auto-determinare;
- cooperarea între state;
- îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.

Structura Organizatorică
- Consiliul Permanent este forul regulat de luare a deciziilor și se întrunește
săptămânal.
- Adunarea Parlamentară a OSCE: oferă un forum pentru dialogul inter-parlamentar,
efectuează misiuni de observare a alegerilor şi contribuie la întărirea cooperării internaţionale
în domeniile corespunzătoare celor trei Dimensiuni ale OSCE.
- Preşedinţia = anuală. Responsabilă de coordonarea ansamblului activităţilor OSCE.
Poate desemna Reprezentanţi personali sau speciali pe probleme specifice. În anul 2019,
Președinția OSCE este deținută de Slovacia; (în 2018 – Italia; în 2017 – Austria; în 2016 –
Germania, în 2015 – Serbia, în 2014 – Elveţia; în 2013 – Ucraina). România a deţinut
Preşedinţia în Exerciţiu a OSCE în anul 2001.
- Secretariatul: sub autoritatea Secretarului General (SG). SG este numit de Consiliul
Ministerial pentru un mandat de trei ani, care poate fi prelungit o singură  dată. Mandatul SG
constă în sprijinirea activităţilor OSCE din teren, coordonarea serviciilor administrative şi
menţinerea contactelor cu alte organizaţii internaţionale şi neguvernamentale.
- Centrul de Prevenire a Conflictelor (CPC): în cadrul Secretariatului, cu mandat de
coordonare a activităţilor misiunilor din teren şi de sprijinire a implementării mandatelor
acestora. De asemenea, sprijină Preşedinţia în exerciţiu şi SG în toate activităţile relevante din
domeniul politico-militar.

12
 - ODHIR (Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului) : cu sediul la
Varşovia – responsabil pentru promovarea drepturilor omului şi democraţiei în spaţiul OSCE,
inclusiv observarea proceselor electorale și acordarea de asistență în domeniul electoral.
HCMN (Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale): cu sediul la Haga, vizând, în mod
esenţial, să contribuie, prin ”silent diplomacy”, la eliminarea tensiunilor privind problematica
minorităţilor naţionale în spaţiul OSCE. Rol special în contextul eforturilor de prevenire a
conflictelor.
- Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media: cu sediul la Viena, urmărește
respectarea libertăţii de exprimare şi informare a mass-media din Statele participante.

Profilul României În Cadrul Csce/Osce

În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării CSCE, România a fost un
promotor al orientării democratice a Procesului declanşat la Helsinki, susţinând măsurile şi
garanţiile de prevenire a utilizării forţei, promovarea principiilor dreptului internaţional etc.
România a fost, de altfel, unul din iniţiatorii regulilor şi normelor democratice ale
Procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea
reuniunilor şi adoptarea deciziilor prin consens.
În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi
afirmarea Decalogului de principii, convenirea de măsuri de creştere a încrederii şi securităţii
(CSBMs), a diverselor programe de cooperare economică şi asigurarea cadrului instituţional
pentru continuarea Procesului de la Helsinki.
În perioada anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în
cadrul CSCE s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare
şi economice.
După 1989, Procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă. Cu o nouă politică externă,
orientată spre structurile europene şi euro-atlantice, la prima reuniune a Consiliului
Ministerial al CSCE - Berlin, iunie 1991 - România a prezentat un document  care reflecta 
noua concepție de securitate și rolul pe care urma să şi-l asume în CSCE.
După 1994, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realități,
transformarea organizației într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii
conflictelor şi gestionării crizelor şi al asigurării unei abordări cuprinzătoare a securităţii prin
cooperare. 
România a participat activ la dezbaterile privind noul model de securitate pentru
Europa secolului XXI şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei privind securitatea  europeană.
În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în
reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluţionarea
politică a conflictului din Republica Moldova, pe baza respectării suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine.
România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, fosta
R.F. Iugoslavia, Belarus, Kosovo etc.
A exercitat Preşedinţia în exerciţiu a OSCE în 2001, fiind parte a Troicii OSCE în
2000 şi respectiv 2002. Numeroşi  reprezentanţi români au fost şi sunt membri ai misiunilor
OSCE, ocupă locuri în Secretariat  sau participă ca observatori la alegeri. România a deţinut
poziţia de şef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan, Turkmenistan, Serbia şi Muntenegru,
Muntenegru.
România a deținut preşedinţia Comitetului de Securitate al OSCE (1 ianuarie - 31
decembrie 2016).

13