MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A REPUBLICII MOLDOVA

CATEDRA RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

REFERAT
,, PRINCIPIILE TEORETICE ALE
TRATATULUI DE LA MAASTRICHT CU
PRIVIRE LA UNIUNEA ECONOMICĂ,
MONETARĂ ȘI POLITICĂ”

Autor: ,,Lungu Daniela”

gr. EMREI 191FR,
Profesor: Popa Marina
dr., conf. univ.

CHIŞINĂU, 2020
Introducere
Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat
de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până
atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a
pus bazele Uniunii Europene.
Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri: un drapel – douăsprezece steluţe
galbene pe fond albastru, simbolizând popoarele Europei, formează un cerc, simbol al uniunii.
Numărul de 12 este simbolic şi nu indică numărul de state membre. Drapelul european a fost adoptat
ca emblemă de către Comunităţile Europene la 26 mai 1986; un imn – „Oda bucuriei” a lui Ludwing
van Beethoven a fost adoptată ca imn european de către şefii de stat şi de govern reuniţi în cadrul
Consiliului European de la Milano (iunie 1985); o zi – 9 mai este ziua Europei, în amintirea
Declaraţiei Schuman din 1950; o monedă unică – la 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda
europeană unică. Bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie la 1 ianuarie 2002; o deviză
pentru Europa: „Unitate în diversitate” (4 mai 2000).
Potrivit acestui document UE îşi propune următoarele obiective:
- să promoveze un progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea unei
uniuni economice şi monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică.
- să-şi afirme identitatea pe plan internaţional, în special prin promovarea unei politici
externe şi de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare
comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună.
- să întărească protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii,
- să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- să menţină acquis-ul comunitar şi să-l dezvolte în scopul de a examina în ce măsură
politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea
asigurării eficacităţii mecanismelor

2
1.1 Aspecte generale privind Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht, sau Tratatul asupra Uniunii Europene, a fost semnat în februarie
1992, fiind concretizarea dezbaterilor şi a numeroaselor runde de negocieri debutate în 1989.
Tratatul de la Maastricht este un tratat ambițios. După negocierile din decembrie 1991 de la
Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în
procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a
înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul
UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe
calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest document
este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei
Constituții definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.
Statele semnatare ale Tratatului de la Maastricht au fost: Belgia, Danemarca, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugaia şi Spania. La
acestea au aderat apoi încă 15 state: Austria, Finlanda, Suedia în 1995; Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria în 2004; Bulgaria şi
România în 2007.
Tratatul de la Maastricht se prezintă sub forma unui ansamblu de texte complexe alcătuit din
textul propriu-zis al tratatului, la care se adaugă o serie de declaraţii şi protocoale. Unele dintre
acestea se referă, de exemplu la UEM şi la politica social.
Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht, are următoarele obiective: să
promoveze un progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu.
Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le
reunește sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu
celelalte elemente Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:
 Comunitățile Europene
 Colaborarea în politica externă și de securitate (PESC),
 Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP).

3
 Uniunea Europeană

Primul pilon Al treile pilon

(supranațional-federație)
Comunitățile Europene
(CE)
- Politică agricolă comună;
- Uniunea vamală și Piața
internă;
- Politică structurală;
- Politică comercială;
- Politica în domeniul
concurenței, Subvenții de
stat;
- Uniunea Economică și
Monetară;
- Cetățenia europeană;
- Educație și Cultură;
- Sănătate;
- Cercetare și Mediul
înconjurător;
- Rețele transeuropene;
- Politica socială;
- Protecția frontierelor;
- Politică comună de
imigrație.
Al doilea pilon (interguvernamental-
(interguvernamental- confederație)
confederație)
Cooperarea polițienească
Politica externă și de și judiciară în materie
securitate comună (PESC) penală (JAI)
Politica externă: - Trafic de droguri și
Trafic de arme;
- Cooperare;
- Trafic de carne vie;
- Menținerea păcii;
- Terorismul;
- Drepturile omului;
- Crimă organizată;
- Democrație;
- Infracțiuni împotriva
- Observatorii electorali;
minorilor;
- Asistență acordată - Corupție, coruptibilitate
statelor terțe. și
Politica de securitate: Înșelăciune.
- Dezarmarea;
- Sistemul european de
securitate;
- Aspectele economice ale
dezarmării;
- Politica europeană de
securitate și apărare.

Tratatul de la Maastricht prevede că „orice stat european care respectă principiile

fundamentale ale Uniunii (libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale) poate cere să devină membru al UE”. Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-
22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii
Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin
satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea.
Printre inovațiile sale cele mai proeminente, tratatul:
 pune bazele pentru uniunea economică și monetară, moneda unică (euro) și criteriile de
utilizare a acesteia;
 oferă temeiul juridic pentru şase noi politici comune ale UE;

4
 consolidează competențele Parlamentului European; și
 introduce conceptul de cetățenie europeană.
Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Economice Europene (CEE) în
Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce
dispunea de competenţe politice. Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un
templu sprijinit de piloni şi dominat de un fronton: frontonul indică obiectivele UE – cetăţenie
europeană, piaţă unică, integrare economică, politică externă comună; pilonul central este format din
cele trei comunităţi europene iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară,
politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a mediului, educaţională şi de sănătate),
precum şi Uniunea Monetară; pilonii laterali au în vedere politica externă şi de securitate comună,
respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile trebuie adoptate de către
autorităţile publice cele mai apropiate de cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor
decizii centralizate şi lipsite de realitate.
Conform tratatului, U.E. este fondată pe Comunităţile Europene completate de politici,
deforme de cooperare stabilite chiar prin tratat.
Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune. Relaţiile dintre
instituţiile şi organele UE sunt bazate pe parteneriat, cooperare şi dependenţă mutuală. Tratatul de la
Maastricht confirmă vechile organe (instituţii) comunitare: Consiliul European, Consiliul, Comisia,
Parlamentul European şi Curtea de Justiţie. Tratatul le completează competenţele şi dezvoltă
raporturile dintre aceste organe, în sensul democratizării şi strângerii legăturilor dintre ele.
Parlamentul European a primit, pe baza Tratatului de la Maastricht, un rol sporit ca organ legislativ,
faţă de vechiul său statut. Tratatul îi conferă puteri de decizie, împreună cu Consiliul, în următoarele
domenii: libera circulaţie a muncitorilor, realizarea pieţei interne, educaţie, cercetare ştiinţifică,
mediu înconjurător, realizarea reţelelor transeuropene, sănătate, cultură şi protecţia consumatorilor.
Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd ca statele membre să considere politicile lor
economice comune , şi să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea
Comisiei, Consiliul să adopte cu majoritate calificată de voturi, proiectul marilor orientări ale
politicilor economice ale statelor membre şi ale comunităţii, şi să prezinte un raport despre aceasta
Consiliului European.

1.2 Politicile promovate în Tratatul de la Maastricht

5
 Tratatul prevede şi obligaţia ca statele membre să evite deficitele publice excesive. Europa
unită nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide. Diversitatea regiunilor ţărilor va fi menţinută.

Un alt principiu al Uniunii este principiul subsidiarităţii, prin care „comunitatea acţionează în
limitele competenţelor care îi sunt conferite şi de obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul
tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform
principiului subsidiarităţii, decât dacă obiectivele acţiunii avizate nu pot să fie realizate de o manieră
satisfăcătoare pentru statele membre şi pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii
avizate, s[ fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea comunităţii nu va depăşi ceea ce este
necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”.
Alte principii ale UE sunt: codecizia şi solidaritatea. Tratatul de la Maastricht asupra UE are
două părţi: prima parte se referă la UEM, iar cea de-a doua la Uniunea Politică.
Tratatul de la Maastricht stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea
Europeană îşi propune următoarele obiective: dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai
strânse a popoarelor europene; promovarea progresului economic şi a echilibrului social. în special
prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
crearea Uniunii Economice şi Monetare (piaţa unică a fost instituită în anul 1993, iar moneda unică
Euro a fost lansată în 1999); afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în
practică a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv a unei politici comune de apărare;
întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii
a Uniunii (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un număr de drepturi
politice şi civile cetăţenilor europeni); dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne.

 Uniunea monetară și economică

Uniunea economică şi monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaţionale, care

presupune: o politică monetară comună, o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor
membre, o monedă unică, liberalizarea fl uxurilor de capital, un sistem instituţional care să
coordoneze şi să administreze politica monetară.
Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape.
Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie
1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să
îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată

6
stabilitatea monedei unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul
prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit
bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au
fost valabile numai pentru anul de referință 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care
îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot
participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a
decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.
Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al
doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună acoperă cu
preponderenţă pilonii doi şi trei. Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o
puternică coordonare însoţită de o înlocuire a politicilor monetare naţionale şi a celor privind cursul
de schimb cu politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon, datorită în principal lipsei unui
regulament fi scal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare şi de slabe performanţe în aplicarea
în comun a unor prevederi şi reguli de această natură. În cadrul Uniunii economice şi monetare
există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcţie de modul şi puterea de
intervenţie: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative
şi cel de-al treilea, care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre,
fără a presupune existenţa unei baze legale în acest sens. Primul, creat pentru a impune disciplină fi
nanciară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în
tratatele Uniunii şi care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la
respectarea legii şi, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De
menţionat faptul că sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro. Cel de-al
doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor
proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat. Cel de-al treilea,
care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor
Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de
sancţiuni fi nanciare. Privind din perspectivă istorică, statele membre semnatare ale Tratatului de la
Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor
economice şi monetare în favoarea Comunităţii. Ca atare, au fost defi nite obiectivele care urmau să
fi e atinse prin politicile naţionale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forţei de muncă, de
stabilitatea preţurilor sau de echilibrul balanţei de plăţi, politici a căror elaborare şi implementare a

7
rămas în exclusivitate în sarcina şi sub jurisdicţia statelor membre. Momentul în care s-a putut vorbi
de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre
Uniunea economică şi monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului şi a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre. Condiţia realizării etapelor cerute de către Uniunea
economică şi monetară a constat în convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de
difi cil de îndeplinit, date fi ind disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau să
participe la acest proces înainte de completarea pieţei interne. În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile
primite în acea perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei
politici economice eficiente.
 Politica monetară
Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1992 este cel care condus la introducerea
unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către o singură bancă
centrală independentă. În conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii
monetare comune şi al politicii cursului de schimb îl reprezintă stabilitatea preţurilor şi fără a aduce
prejudicii acestui obiectiv, susţinerea politicilor economice generale ale Uniunii, în concordanţă cu
principiile economiei libere de piaţă şi ale concurenţei. Cu toate că formarea Uniunii economice şi
monetare a fost considerată ca fi ind rezultatul unui proces unitar, acesta poate fi delimitat în trei
etape:
Prima etapã, (1 iulie 1990 şi 31decembrie 1993) ale cărei elemente centrale au fost stabilite
înainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidării pieţei şi a marcat începutul perioadei de creare
a structurilor economico-instituţionale proprii uniunii economice şi monetare. Obiectivul central al
acestei etape l-a constituit creşterea convergenţei politicilor economice şi a cooperării între băncile
centrale în scopul încorporării practicilor monetare ale statelor membre în cadrul Sistemului
Monetar European. În cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricţiilor legate
de mişcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb şi o întărire a cooperării între
băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieţei,
Consiliul a stabilit un cadru de convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de
monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.
Cea de-a doua etapã a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la 31 decembrie 1998. În
timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre au fost
constrânse să evite defi citele bugetare excesive, şi să iniţieze paşi spre independenţa băncii centrale.
În procesul de creştere a independenţei băncilor centrale, Tratatul le interzicea acestora acordarea de

8
facilităţi de creditare guvernamentale sau de achiziţii de instrumente privind datoria publică direct
de la acestea. Alături de interzicerea explicită a fi nanţării directe a defi citelor publice, Tratatul mai
prevedea, prin art. 102, ca autorităţile publice să nu aibă acces privilegiat la instituţiile fi nanciare,
decât dacă acesta avea la bază motive de natură prudenţială. Altfel spus, Tratatul a încercat să inducă
un control bugetar indus de piaţă.
În pregătirea celei de a treia etape, Comisia şi Institutul Monetar European au fost obligate să
raporteze Consiliului aspectele legate de modul în care legislaţiile naţionale răspund cerinţelor legate
de atingerea uniunii economice şi monetare şi asupra progresului făcut în îndeplinirea criteriilor de
convergenţă.
Atribuţiile Institutului Monetar European sunt:
 să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării
stabilităţii preţurilor;
 să întărească cooperarea între băncile centrale naţionale,
 să supervizeze funcţionarea SME;
 să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competenţa băncilor centrale
naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
 să faciliteze utilizarea ECU şi să supravegheze dezvoltarea sa.
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii economice şi monetare
de îndeplinirea unor criterii de convergenþã nominalã, un fel de ţinte cantitative de referinţă,
cunoscute şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:
- rată scăzută a infl aţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune
performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;
- dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2%
dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;
- un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB
- datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;
- stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului naţional în limitele marjelor
normale de fl uctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani înaintea intrării în zona euro conform art.
121 din TEC.
Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la
Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.

9
 Alături de criteriile de convergenţă nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la
Maastricht, au apărut, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de
criterii care merg pe asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor economice ale statelor membre
şi ale celor candidate. Aceste criterii numite şi criteriile de convergență realãăprivesc:
- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în
PIB,
- ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului
exterior,
- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),
- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare;
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el: a fixat un
calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii procesului de construcţie a unei
pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre,
prin instituirea unor noi drepturi – dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi
europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit
Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE; a introdus doi noi
„piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi
domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii.
 Politica externă și de securitate comună
Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de
Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile
sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de
aceea de un vot în unanimitate.
 Cetățenia europeană
Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice
persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE.
Acest lucru oferă fiecărui cetățean al unei țări a UE dreptul:
 de liberă circulație și de ședere oriunde în UE;
 de a vota și a candida la alegerile europene și locale din statul în care își are reședința;
 la asistență și protecție diplomatică de către ambasadele și consulatele celorlalte state
membre;

10
  de a adresa petiţii Parlamentului European și de a adresa Ombudsmanului
European orice plângeri privind neregulile administrative ale UE.
 Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta
Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară
de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea
adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.
 Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice
În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru
o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție Europol,
cu sediul la Haga.
Tratatul UE a fost ulterior modificat și completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999)
și Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziția Parlamentului European prin
perfecționarea și extinderea procedeului codecizional.
Modificări instituționale. Printre acestea se numără:
 sporirea competențelor legislative pentru Parlamentul European;
 creșterea numărului voturilor cu majoritate atunci când guvernele UE adoptă legislația;
 crearea unui Comitet al Regiunilor;
 aplicarea principiului subsidiarității, prin care UE va acționa doar dacă acest lucru este
mai eficient la nivelul UE decât la cel național.

11
CONCLUZII

Oficial cunoscut sub numele de Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de la Maastricht
a marcat începutul „unei noi etape în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele
Europei”, dând comunităților anterioare o dimensiune politică.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de unitate europeană pe
două planuri:
a) realizarea Uniunii Economice şi Monetare;
b) realizarea Uniunii Politice.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el a fixat un
calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul final al logicii procesului de construcţie a unei
pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre,
prin instituirea unor noi drepturi – dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi
europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit
Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul de Miniştri; a introdus doi
noi „piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor
noi domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.
Tratatul de la Maastricht este un tratat ambițios. Creează Uniunea Europeană. Acesta cuprinde
trei componente separate (așa-numiții piloni): Comunitățile Europene; o politică externă și de
securitate comună; și cooperarea dintre guvernele UE în domeniul justiției și afacerilor interne.
În raport cu tratatele anterioare, Maastrichtul aduce un supliment de natură politică unei
construcţii până atunci esenţialmente economică şi comercială.

12
13