Material Curs pentru examen

Titlul I-Principii de drept ale Uniunii

Europene
 Capitolul I-Istoricul construcției comunitare

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi

integrare care a început în 1951 între şase state europene: Belgia,
Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. După sapte valuri de
aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986:
Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria); 2007: Romania si Bulgaria; 2013: Croatia, Uniunea a ajuns la
28 de state, dar dupa iesirea Marii Britanii, in 2020, numarul statelor
membre, a scazut la 27.

Organizația a fost creată în perioada de după cel de-al Doilea

Război Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării
economice: de obicei, țările implicate în schimburi comerciale devin
interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul
izbucnirii unui nou conflict. Astfel, în 1958, a luat naștere Comunitatea
Economică Europeană (CEE) care, inițial, a contribuit la intensificarea
cooperării economice între șase țări: Germania, Franța, Italia, Luxemburg,
Belgia și Olanda (state fondatoare).

De atunci, s-au alăturat alte 22 de țări, ceea ce a dus la crearea unei

imense piețe unice (denumită și piața internă).

Ceea ce a început ca o uniune pur economică, a evoluat treptat,

devenind o organizație care acționează în numeroase domenii ale politicii,
de la schimbări climatice, protecția mediului și sănătate, la relații externe,
securitate, justiție și migrație. Această schimbare s-a reflectat în
modificarea, în 1993, a numelui Comunității Economice Europene (CEE),
care a devenit Uniunea Europeană (UE), o data cu tratatul de la
Maastricht.

Peste 340 de milioane de cetățeni UE din 19 țări folosesc euro ca

monedă proprie și se bucură de avantajele pe care le oferă.

Au dispărut controalele la frontierele dintre statele membre, iar

cetățenii pot circula liber pe aproape tot continentul. De asemenea, le este
mult mai ușor să se stabilească, să muncească și să călătorească în alte
țări din Europa. Toți cetățenii UE au dreptul și libertatea de a alege statul
membru în care doresc să lucreze, să studieze sau să își petreacă anii de
pensie. Fiecare țară membră trebuie să le acorde cetățenilor din Uniune
exact același tratament ca și propriilor cetățeni în ceea ce privește
ocuparea forței de muncă, prestațiile sociale și impozitele.

Principalul motor economic al UE este Piața unică. Aceasta permite

libera circulație a bunurilor, serviciilor, valorilor și persoanelor. De
asemenea, UE face eforturi pentru ca instituțiile sale să fie mai
transparente și mai democratice. Deciziile sunt luate în cel mai
transparent mod posibil și luând în considerare interesele cetățenilor.

Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleși prin vot direct, a

fost învestit cu noi prerogative, iar parlamentele naționale joacă acum un
rol mai important, participând la procesul decizional alături de instituțiile
europene.

UE respectă și principiul democrației reprezentative: cetățenii săi

sunt reprezentați direct la nivelul Uniunii în Parlamentul European, în timp
ce statele membre sunt reprezentate în Consiliul European și în Consiliul
Uniunii Europene.
 Cetățenii europeni sunt încurajați să contribuie la viața democratică
a Uniunii exprimându-și opiniile cu privire la politicile UE pe parcursul
elaborării acestora sau sugerând îmbunătățiri ale reglementărilor și
politicilor în vigoare. Inițiativa cetățenească europeană le oferă cetățenilor
posibilitatea de a se implica și mai mult în politicile care le afectează viața.
De asemenea, pot depune plângeri si adresa întrebări cu privire la
aplicarea dreptului UE.

Uniunea Europeană este cel mai mare bloc comercial din lume, cel
mai mare exportator de produse și servicii la nivel mondial și cea mai mare
piață de import pentru peste 100 de țări. Liberul schimb între statele
membre a fost unul dintre principiile care au stat la baza creării UE. Acesta
este posibil datorită “pieței unice”.

UE s-a angajat să sprijine victimele dezastrelor naturale și a celor

provocate de om în întreaga lume și ajută anual peste 120 milioane de
persoane. Alături de statele sale membre, UE este cel mai mare donator
de ajutor umanitar din lume.

UE joacă un rol important la nivel diplomatic și face eforturi pentru

a promova stabilitatea, securitatea, democrația, libertățile fundamentale
și statul de drept la nivel internațional.

Scurt istoric al Uniunii Europene:

- 9 mai 1950: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de

Jean Monnet, propune planul pentru Comunitatea Europeană a
Cărbunelui si Oţelului sau CECO ("Declaraţia Schuman") ceea ce a
însemnat primul pas în direcţia constituirii Comunităţii Europene;
- 18 aprilie 1951: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea
CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;

- 10 februarie 1953: Piaţa Comună a Cărbunelui şi Otelului devine

funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi
restricţiile cantitative cu privire la materiile prime menţionate;

- 25 martie 1957: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică
Europeană (CEE) de către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg si Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele
de Tratatele de la Roma si au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

- 1 noiembrie 1993: Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie

1992 si intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea
Europeana, având la baza cei trei piloni:

- primul pilon, Comunitatile Europene (CECO, EURATOM si CEE),

permite institutiilor Uniunii sa coordoneze politici comune în diverse
domenii (Piata unica, transporturi, concurenta, moneda unica, ocuparea
fortei de munca, educatie, cultura, sanatate, protectia consumatorilor,
cercetare, protectia mediului, agricultura, s.a.), urmând obiectivul de
coeziune economica si sociala;

- al doilea pilon, Politica externă si de securitate comună, reprezinta cadrul

actiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest
domeniu;

- al treilea pilon, Justitie si afaceri interne (JAI), este cadrul cooperării

dintre organele de poliţie si de justiţie din cele 15 state membre pentru
consolidarea securităţii interne.
- 1 ianuarie 1999: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene
care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda,
Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);

- 1 mai 1999: Tratatul de la Amsterdam, privind intrarea in vigoare a

monedei euro;

- 7-11 decembrie 2000-Tratatul de la Nisa: Consiliul European de la Nisa

este în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate
şi apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condiţiile pentru
adoptarea şi aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în
discuţie politica de securitate şi apărare europeană, a aprobat agenda
socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european,
coordonarea politicilor economice, siguranţa şi sănătatea consumatorului,
siguranţa maritimă, protecţia mediului, servicii de interes general,
libertate, securitate si justiţie, cultură şi relaţii externe. Conferinţa
Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la
Nisa;

- 2 ianuarie 2001: Grecia devine cel de-al 12-lea membru al zonei euro;

- 26 februarie 2001: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele

Statelor Membre. Tratatul va intra in vigoare după ratificarea sa de către
toate parlamentele naţionale;

- 1 ianuarie 2002: monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele

12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si
Spania;

- 28 februarie 2002: perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro

devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc,
la Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenţiei privind Viitorul Europei.
- 1 mai 2004: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea Europeană -Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria.

- 13 aprilie 2005: Parlamentul European a dat undă verde aderării

României şi Bulgariei la Uniunea Europeană.

- 25 aprilie 2005, la Luxemburg, s-a semnat Tratatul de Aderare la

Uniunea Europeana a României şi Bulgariei.

-1 ianuarie 2007, Romania si Bulgaria devin tari membre UE.

-2013-aderarea Croatiei la Uniunea Europeana,

-2020-Marea Britanie se pregateste sa paraseasca Uniunea.

Cinci instituţii sunt implicate in conducerea Uniunii Europene:

Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre),
Consiliul Uniunii Europene (reprezentând guvernele statelor membre),
Comisia Europeana (executivul si organismul cu drept de iniţiativă
legislativă), Curtea de Justiţie (care asigura compatibilitatea dreptului
intern al statelor membre cu dreptul comunitar), Consiliul European
(intalnirile sefilor de state si de guverne).

Tipuri de norme ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta

înseamnă că fiecare acțiune întreprinsă de UE se bazează pe tratatele
aprobate în mod democratic de către membrii săi. Legislația europeană
contribuie la atingerea obiectivelor tratatelor UE și la transpunerea în
practică a politicilor europene. Legislatia poate fi primară sau secundară.
 Legislația primară și cea secundară

Fiecare acțiune întreprinsă de UE se bazează pe tratate – acorduri

cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic, semnate de toate țările
UE, care stabilesc obiectivele UE, regulile de funcționare a instituțiilor
europene, procedurile decizionale și relațiile dintre Uniunea Europeană și
statele sale membre. Tratatele reprezintă punctul de plecare pentru
legislația UE și sunt cunoscute în Uniunea Europeană sub denumirea de
„legislație primară”.

Actele normative care derivă din principiile și obiectivele din tratate,

reprezinta „legislația secundară”. Aceasta include regulamentele,
directivele, deciziile si sunt elaborate de institutiile UE. Recomandările și
avize sunt de asemenea elaborate de institutiile UE, dar nu au character
obligatoriu.

Legislaţia UE este formată din:

• Tratatele fondatoare, care au instituit Uniunea Europeană şi

reglementează modul de funcţionare al acesteia-dreptul primar
• Regulamentele, directivele şi deciziile UE, care au efect direct
sau indirect asupra statelor membre-dreptul derivat
1. Izvoarele originare (primare)

Tratatele UE

Tratatele stabilesc obiectivele Uniunii Europene, regulile aplicabile

instituțiilor UE, procesele decizionale și relația dintre UE și statele sale
membre. Tratatele UE au fost modificate de câteva ori, pentru a reforma
instituțiile UE și pentru a-i atribui Uniunii Europene noi arii de
responsabilitate. Ele au fost modificate și pentru a le permite noilor state
membre să adere la UE. Tratatele sunt negociate și convenite de toate
statele membre și ratificate ulterior de parlamentele naționale – uneori în
urma unui referendum.

2. Izvoarele secundare (derivate)

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod

obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării
prevederilor Tratatului de constituire: regulamente, directive, decizii. Ele
au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări,
care sunt folosite de regulă în dreptul international.

Regulamentele

Regulamentele sunt acte juridice care se aplică automat și uniform

în toate statele membre, de îndată ce intră în vigoare, fără a fi nevoie să
fie transpuse în legislația națională. Ele sunt obligatorii în toate elementele
lor pentru toate țările UE.

Regulamentele sunt adoptate de către Comisia Europeana sau

Consiliul UE ca urmare a unei propuneri a Comisiei. Ele au caracter de
norme obligatorii şi nu de simple rezoluţii sau recomandări. Au caracter
general, sunt obligatorii în toate elementele lor şi aplicabile tuturor statelor
membre. Constituie actul cel mai solemn şi important din întreg blocul
legislativ comunitar.

El reprezintă principala sursă a dreptului secundar, nu atât prin

numărul mare de sectoare care poate şi trebuie să le reglementeze, ci
mai ales pentru că este unica sursă de drept secundar care permite
autorităţilor comunitare să impună obligaţii sau să creeze drepturi
cetăţenilor statelor fără aprobarea guvernelor naţionale. Regulamentul
are aplicabilitate generală si directă în dreptul intern al fiecărui stat
membru fără a fi necesar un act de transpunere. Este obligatoriu în
elementele sale şi direct aplicabil fiecărui stat.

O primă caracteristică, deci, este cea a caracterului general, altă

caracteristică este cea a obligativităţii sale pentru toţi destinatarii, fie ei
state membre sau autorităţi comunitare, şi în fine, Regulamentul este
direct aplicabil în statele membre. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă
cu Directivele şi cu Recomandările, drepturile şi obligaţiile din Regulament
au aplicabilitate imediată în teritoriul fiecărui stat, fără nici o modificare, ci
exact asa cum a fost adoptat de catre institutiile comunitare. Normele
naţionale pot clarifica Regulamentul, dar nu îl pot modifica. Regulamentul
intră în vigoare la o dată prevăzută în textul său, iar dacă nu se precizează
acest lucru intră în vigoare automat de la publicarea sa.
 Între Regulament şi Directivă nu există ierarhie. Nici unul nu este
subordonat juridic celuilalt, iar dacă ceva a fost regularizat prin Directivă
aceasta nu înseamnă că nu va putea fi regularizat şi prin Regulament,
sau invers. Si Regulamentul si Directiva, au valoare de lege.

Directivele

Directivele obligă toate statele membre în legătură cu adoptarea lor,

dar lasă — la nivelul instanţelor naţionale — alegerea formei şi a
mijloacelor necesare atingerii acesteia, adică directiva necesită spre
deosebire de Regulament, “un act de armonizare”, care inseamna ca
Directiva in procesul de transpunere, poate suferi unele modificari, care
tin cont de particularitatile sociale, politice, economice si chiar culturale
din fiecare stat membru. Comisia Europeana este cea care verifica modul
in care fiecare stat membru a transpus directiva in drepul intern, pentru a
nu exista derapaje. Directiva poate fi generală sau particulară.
Transpunerea în legislația națională trebuie să aibă loc înainte de
termenul stabilit în momentul adoptării unei directive (în general în termen
de 2 ani). Atunci când o țară nu transpune o directivă, Comisia poate iniția
o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

Toate acestea demonstrează simplitatea aplicării unui Regulament

(aplicare directă) şi caracterul complicat al Directivei. Directiva este totusi
o expresie a respectării suveranităţii statelor membre în anumite sectoare.
În ziua de astăzi, Directiva este criticată, atât în sensul că, fiind prea
detaliată uneori, nu lasă statului membru capacitate suficientă de
„mişcare" în raport cu dreptul intern, cât şi în sensul că, dimpotrivă, fiind
uneori prea „generală" lasă prea multă marjă de manevră statelor.
 Directivele sunt adoptate de către Parlamentul European împreună
cu Consiliul UE sau de către Consiliu şi Comisie. În general, Consiliul este
cel care elaborează directivele, în baza propunerilor Comisiei, prin
unanimitate sau majoritate calificată.

Deciziile

Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii

ei, dar spre deosebire de Regulament şi Directivă, nu are valoare de lege.
Este vorba despre un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie
neapărat un stat membru. Decizia poate fi considerată ca act
administrativ. Deciziile au efect începând cu notificarea acestora, celor
interesaţi, fără a fi necesară publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Aceasta se face doar spre informare.

Punerea în aplicare a legislației UE

Regulamentele și deciziile devin automat obligatorii, peste tot în UE,

la data la care intră în vigoare.

Directivele trebuiesc transpuse în legislația națională de către

fiecare stat membru. Fiecare directivă conține un termen-limită până la
care statele membre trebuie să includă dispozițiile sale în legislația
națională și să informeze Comisia europeana în acest sens. Comisia ajută
statele membre să pună corect în aplicare toate reglementările UE. Ea
oferă informații on-line, planuri de punere în aplicare și documente
orientative și organizează reuniuni cu grupuri de experți.

De asemenea, Comisia trebuie să se asigure că toate statele membre

aplică în mod corect legislația UE, în rolul său de „gardian al tratatelor”.

Ea poate lua măsuri dacă un stat membru:

-nu transpune toate dispozițiile unei directive în legislația națională

până la termenul-limită stabilit,

-nu aplică în mod corect legislația UE.

Dacă autoritățile naționale dintr-o țară nu implementează corect normele

europene, Comisia poate iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii
obligațiilor împotriva țării în cauză. Dacă nici acest demers nu dă rezultate,
Comisia poate înainta cazul Curții Europene de Justiție.

Tratatele UE

Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta

înseamnă că orice măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost
aprobate în mod voluntar și democratic de toate țările membre. De
exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat,
Comisia nu poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.

Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie între statele

membre ale UE. El stabilește obiectivele UE, regulile de funcționare a
instituțiilor europene, procedura de luare a deciziilor și relațiile existente
între Uniune și statele membre.

Tratatele sunt modificate pentru a permite creșterea eficienței și

transparenței UE, pentru a pregăti extinderile viitoare și pentru a introduce
noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda unică.

În ordine cronologică inversă (de la cel mai nou la cel mai vechi),
principalele tratate sunt:

• Tratatul de la Lisabona
• Tratatul de la Nisa
• Tratatul de la Amsterdam
• Tratatul privind Uniunea Europeană – Tratatul de la Maastricht
• Actul unic european
• Tratatul de fuziune – Tratatul de la Bruxelles
• Tratatele de la Roma – Tratatele CEE și EURATOM
• Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui şi
Oţelului

Tratatele fondatoare au fost modificate pe măsură ce noi țări au aderat

la Uniune:

2013 (Croația).

2007 (Bulgaria, România)

2004 (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica

Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria)

1995 (Austria, Finlanda, Suedia)

1986 (Spania, Portugalia)

 1981 (Grecia)

1973 (Danemarca, Irlanda, Regatul Unit

Instituţii şi organisme ale UE

Principalele instituții de reglementare juridică și de conducere

a Uniunii Europene

1.Parlamentul European

Prezentare generală

Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități

bugetare și de control

Membri: 751 de deputați (membrii Parlamentului European)

Sedii: Strasbourg(Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg (secretariatul

general)

Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este

ales direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani.

Parlamentul are trei roluri principale:

• Rol legislativ:
-adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor
Comisiei Europene,
-Ia decizii cu privire la acordurile internaționale,

-Ia decizii cu privire la extinderea UE,

-revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte

legislative.

Componență. Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu,

proporțional cu populația sa, dar în practică se aplică sistemul
„proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de 6
parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate
depăși 751 (750 plus președintele). Membrii Parlamentului European sunt
repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.

Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte

instituții ale UE, cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu
privire la bugetul Uniunii.

În general, ședințele plenare de desfășoară la Strasbourg, patru

zile pe lună, dar se pot organiza și sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul și cetățenii. Parlamentului i se pot adresa petitii, de

catre cetăţeni (on-line sau prin poștă). Petițiile se pot referi la orice subiect
care intră în sfera de competență a UE. Pentru a depune o petiție, trebuie
să fi cetățean al unui stat membru al UE sau să fi rezident în UE.
Întreprinderile sau alte organizații trebuie să aibă sediul în Uniune.

2.Consiliul European

Prezentare generală

Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene

 Membri: șefii de stat și de guvern ai țărilor UE. Președintele Consiliului
European este şi președintele Comisiei Europene.

Înființare: Din 2009 a devenit instituție a UE, cu personalitate juridica.

Sediu: Bruxelles (Belgia)

Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică

a Uniunii. Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între
țările UE. Consiliul European este format din șefii de stat și de guvern ai
țărilor UE, președintele Consiliului European fiind și președintele Comisiei
Europene. Se reunește la convocarea președintelui său, care este ales
chiar de către Consiliu pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate
fi reînnoit o singură dată. Președintele Consiliului European reprezintă
Uniunea în relația cu lumea externă.

Consiliul este una dintre cele 5 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă
sub formă de summituri (de obicei, trimestriale).

3.Consiliul Uniunii Europene

Prezentare generală

Rol: Cunoscut ca si “Consiliul de ministri”, reprezintă guvernele statelor

membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează politicile UE

Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de

politică supus discuțiilor

Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație,

pe o perioadă de 6 luni
 Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice
Europene)

Sediu: Bruxelles (Belgia)

Miniștrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului

pentru a discuta, modifica și adopta acte legislative și pentru a coordona
politici. Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se
reunește în 10 configurații diferite, fiecare corespunzând unuia dintre
domeniile politice supuse dezbaterii. În funcție de configurație, fiecare țară
își trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat. De exemplu, la
reuniunea Consiliului pentru afaceri economice și financiare („Ecofin”)
participă miniștrii de finanțe din fiecare țară.

Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul

organism cu putere decizională al UE. De asemenea:

-negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul

European, pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană.

-coordonează politicile țărilor UE.

-elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la

orientările Consiliului European.

-incheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.

-adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.

Consiliul UE nu trebuie confundat cu:

 Consiliul European - summit trimestrial în cadrul căruia liderii UE se
reunesc pentru a stabili direcțiile generale ale politicii europene,

Consiliul Europei- instituție care nu face parte din UE.

4.Comisia Europeană

Prezentare generală

Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative,

asigurând respectarea acestora și implementând politicile și bugetul
Uniunii

Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a

UE

Înființare: 1958

Sediu: Bruxelles (Belgia)

Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din

punct de vedere politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de
noi acte legislative (initiativa legislativa) și cu punerea în aplicare a
deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE.

Rolul Comisiei:

-propune noi acte legislative(are dreptul de iniţiativă legislativă).Comisia

este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care
le înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop
protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care
nu pot fi abordate în mod eficient la nivel național, şi soluționarea unor
chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor,

-gestionează politicile UE și alocă fonduri europene (inclusiv a fondurilor

structurale, necesare eliminării decalajelor dintre statele membre şi
statele candidate).

Componență. Conducerea politică este exercitată de o echipă formată

din 27 de comisari (dupa retragerea Marii Britanii), câte unul din fiecare
stat membru, în fruntea cărora se află președintele Comisiei. Acesta
decide de ce domeniu politic răspunde fiecare comisar. Colegiul
comisarilor este alcătuit din președintele Comisiei, cei șase vicepreședinți
ai săi, inclusiv prim-vicepreședintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate și 20 de comisari, fiecare
responsabil pentru un portofoliu.

5.Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

Prezentare generală

Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același

mod în toate țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun
dreptului european.

Membri:

Curtea de Justiție: numară câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus
11 avocați generali

Tribunalul: 54 de judecători, câte 2 din fiecare ţară membră

 Înființare: 1952

Sediu: Luxemburg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația

UE pentru a se asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările
membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și
instituțiile europene. În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de
persoane fizice, întreprinderi sau organizații care doresc să introducă o
acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat
drepturile.

O serie de concepte sau principii de drept comunitar precum “efectul

direct al regulamentului”, “prioritatea dreptului comunitar”, “autonomia” ori
“supremaţia dreptului comunitar”, “aplicabilitatea directă a
regulamentului”, sunt opera Curţii de justiţie sau au fost perfecţionate de
către aceasta.

Principii fundamentale ale dreptului comunitar

Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul intern al statelor

membre. Prioritatea dreptului comunitar

In dreptul comunitar principiul priorităţii nu include, numai obligaţia

statelor membre de a aduce dreptul lor naţional în concordanţă cu dreptul
comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca toate autorităţile şi
instanţele statale să lase neaplicat dreptul naţional contrar.
 Curtea de Justitie a subliniat, că prioritatea ierarhică a normelor este
valabilă pentru întreg dreptul comunitar, independent de valoarea
ierarhica a normei în discuţie. El are întâietate chiar faţă de dreptul
constituţional naţional, şi anume chiar şi atunci când respectivul drept
naţional a fost emis mai târziu decât dreptul comunitar în cauză. In
concluzie, drepul comunitar trebuie adoptat in totalitate de catre statele
membre si are intaietate in fata dreptului national intern.

Excepții de la adoptarea dreptului comunitar

Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii

comune ce leagă toate statele membre în cadrul Uniunii Europene. Se
află într-o evoluţie permanentă şi cuprinde:
-conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale Tratatelor;
-legislaţia adoptată în aplicarea tratatelor şi jurisprudenţa Curtii de Justiţie;
-declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
-măsurile adoptate în domeniul politicii externe şi de securitate comună;
-măsurile adoptate în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne;
-acordurile internaţionale încheiate de catre Comunitate şi de către statele
membre între ele în domeniile de activitate ale Uniunii.
Acquis-ul comunitar nu cuprinde deci, numai dreptul comunitar
propriu-zis, ci şi toate actele adoptate în cadrul pilonilor doi şi trei ai Uniunii
Europene şi, în primul rand, obiectivele comune stabilite prin Tratate.
Uniunea s-a angajat sa pastreze acquisul comunitar in intregimea sa si
sa-l dezvolte in continuare.
Statele candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar înainte de a
adera la Uniunea Europeană. Derogările de la acquis se acordă numai în
situaţii exceptionale şi sunt limitate ca arie de aplicabilitate. În perspectiva
viitoarei aderari, statul candidat trebuie să transpună acquis-ul în legislaţia
naţională şi să o implementeze.

Concesiile pe care le poate solicita un viitor stat membru

Dacă statul candidat are dificultăţi serioase şi demonstrabile în

aplicarea acquis-ului comunitar la data aderării, într-un anumit domeniu,
el poate formula două tipuri de cereri:

-Perioade de tranzitie

-Derogări

Perioadele de tranzitie pot fi agreate de cele doua părti pentru a:

-permite adaptarea economiei noului membru la cea a UE;

-permite Uniunii Europene să-si adapteze politicile pentru a ţine cont de

prezenţa unui nou stat membru;

-acordă noului stat membru perioada de timp necesară punerii în aplicare

a anumitor dispoziţii ale acquis-ului şi creării instituţiilor necesare aplicării
şi asigurării respectării acestor dispoziţii.

Perioadele de tranziţie nu pot funcţiona decât pentru o perioadă

limitată de timp. Experienţa ultimelor extinderi ale UE arată că astfel de
perioade de tranziţie au variat de la 1 la 10 ani.

Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor

comunitare într-un domeniu precis determinat. Ea poate lua sfarşit într-
un singur caz, şi anume, atunci cand normele comunitare de la care s-a
solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încat ea să
devină lipsită de obiect. Ca o conditie generala, derogarile trebuie sa fie
foarte rare si foarte bine argumentate.
 TITLUL II
Principii naționale de drept

STATUL ŞI DREPTUL
1. Elementele constitutive ale statului de drept

Statul este astăzi, forma normală de organizare a societăţii politice.

Termenul de stat cunoaşte mai multe accepţiuni:
- statul este puterea centrala, nationala prin opoziţie cu
colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe, etc.)
- statul desemnează guvernanţii,
- statul desemnează o societate politică organizată (ex. statul
francez, spaniol, japonez, roman, etc.).
Sintetic, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei
populaţii pe un anumit teritoriu. Practic, acestea reprezinta cele 3
elemente constitutive ale statului: puterea, populaţia, teritoriul, si sunt
esenţiale pentru fiinţarea unui stat. Elementul cel mai caracteristic îl
reprezintă însă puterea de stat, denumită si putere politică sau puterea
publică.
Puterea de stat este o putere politică. Politica este ştiinţa guvernării
statelor, ea reprezintă tot ceea ce se referă la arta de a guverna un stat.
Puterea de stat este o putere organizată (instituţionalizată).
Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme
obligatorii, dispoziţii obligatorii, menite de a orienta convietuirea in
societate.
 Suveranitatea puterii de stat. Aceasta desemnează caracterul
puterii de stat de a nu recunoaşte nici o altă putere deasupra sa şi de a fi
independentă în exterior în raport cu alte state. In concluzie, puterea de
stat este unică si suverana.
Un stat suveran este statul care pe teritoriul său deţine puterea şi
dictează ordinea de drept, iar în exterior nu primeşte dispoziţii de la
nimeni, nu este subordonat unei forţe externe.
Date fiind problemele vitale ale societăţii omeneşti contemporane,
intereselor ei generale (pacea, salvarea mediului ambiant, etc.) se afirmă
tot mai mult autoritatea dreptului international, care de cele mai multe ori
este adoptat mai ales de catre regimurile democratice.
Puterea de stat are vocaţia globalităţii, în sensul că ea se aplică în
societatea respectivă asupra tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii,
ea singură îşi stabileşte limitele, pentru a nu se ajunge la dictatura.
Statul nu poate fi conceput fără populaţie, puterea statală
exercitându-se asupra unei colectivităţi umane, de regulă o naţiune. Între
stat şi fiecare individ al colectivităţii statale se stabilesc relaţii specifice,
drepturi şi obligaţii reciproce. Puterea statului nu se limitează numai la
cetăţenii respectivi, ea se exericită într-un mod specific şi asupra
cetăţenilor străini sau fără cetăţenie (apatrizi) aflaţi pe teritoriul ţării. In
cazul statelor de drept, cetăţenia nu poate fi retrasă aceluia care a
dobândit-o prin naştere.
Teritoriul este un element definitoriu al statului, el reprezentând
spaţiul delimitat prin frontiere în care acesta îşi organizează activitatea şi
îşi exercită competenţele sale.

Statul român. România este stat naţional, suveran şi independent,

unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republica.
România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt
garantate de stat. În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei
sale şi a legilor este obligatorie si reprezinta principiul fundamental al
dreptului.

2.Separația puterilor în statul de drept

Montesquieu arata că, pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie

în aşa fel gandite, organizate lucrurile încât puterea să oprească puterea
să devină abuzivă. Statul de drept trebuie sa se organizeze potrivit
principiului separatiei si echilibrului puterilor-legislativa, executiva si
judecatoreasca-in cadrul democratiei constitutionale.
De aceea cele trei puteri in statul de drept-legislativul, executivul si
puterea judecatoreasca-sunt gândite de aşa natură, încât ele, pe de o
parte să exercite anumite atribuţii specifice, iar pe de altă parte, să
colaboreze şi să se controleze între ele.
Este esenţial ca organele legislative şi executive să-şi îndeplinească
fiecare atribuţiile, dar să se afle într-o interdependenţă, să existe un
control reciproc, dar acesta să nu ducă la subordonarea uneia dintre
puteri de cealaltă, fiind necesar un echilibru.
Pentru puterea judecătorească, deosebit de important este ca
aceasta să fie independentă de celelalte două puteri, adică, sub nici un
motiv, nici legislativul, nici executivul să nu poată interveni în soluţionarea
unor litigii de către instanţa de judecată, mergându-se până acolo, încât
magistraţii să nu poata face parte din partidele politice.
Afară de organele legislative, executive şi judecătoreşti există un
aparat de stat, un aparat de specialitate menit să asigure realizarea
activităţii de stat. In acest sens, aparatul chemat să apere ordinea de drept
este aparatul poliţienesc.
Pentru apărarea frontierelor, a integrităţii teritoriale, există armata.

Forma de stat desemnează modalităţile de organizare ale statului,

distigând în cadrul acesteia structura de stat, forma de guvernământ şi
regimul politic.
Structura de stat. Sub acest aspect statul poate fi unitar (simplu) sau
federativ (compus).
Forma de guvernământ. Montesquieu, în epoca modernă a clasificat
formele de guvernământ în două categorii: monarhia şi republica. Fiecare
dintre aceste forme, fie monarhia, fie republica pot să aibă forme diferite
de manifestare, democratice sau opus acestora, totalitare.
Regimul politic. In acest sens putem intilni regimul parlamentar,
regimul prezidenţial şi regimul mixt. Regimul parlamentar se
caracterizează prin colaborarea puterilor. Regimul prezidenţial are la bază
separarea accentuată a puterilor în stat, preşedintele ţării având o mai
mare putere, dar în acelaşi timp există o colaborare funcţională între
acestea (ex. Franta). Regimurile mixte sunt produsul combinaţiei între
regimul prezidenţial şi parlamentar (ex. Romania).
Regimurile opuse regimurilor democratice sunt regimurile
dictatoriale (autoritare sau totalitare) în care statul se manifestă ca un
organ dominator, el intervine în toate domeniile vieţii sociale, caută să
domine şi să dicteze totul.

3. Trăsăturile definitorii ale statului de drept

Trăsăturile definitorii sunt esentiale pentru existenta statului de

drept. In absenta unui principiu, sau atunci cand acesta nu este pe deplin
respectat, se aluneca spre dictatura. Practic, statul constituie o replică
socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie pentru împiedicarea acestuia.
Trasaturile definitorii se refera la:
-pluralism politic, libertatea competiţiei politice, a dreptului la opoziţie;
-sistem electoral bazat pe vot universal egal, direct şi secret, alegeri libere
prin care se instituie Parlamentul, Seful statului, organele locale;
-o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existând
obligaţia tuturor, a organelor de stat, a organismelor sociale şi a
cetăţenilor să se supună Constitutiei si legilor statului;
-solicită separaţia puterilor în stat (puterea legislativa, executiva si
judecatoreasca);
-independenţa judecătorilor, posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa
justiţiei în cazul în care i se încalcă drepturile legitime de către un organ
de stat sau de catre alt cetăţean;
-înseamnă guvernarea în numele majorităţii prin respectarea drepturilor
minorităţii, a egalităţii în faţa legii pentru toţi cetăţenii, fără nici o deosebire;
-nu se poate realiza fără respectarea libertăţilor economiei de piaţă, a
proprietăţii private şi a egalităţii şanselor, statul de drept presupunând şi
protecţia socială a categoriilor defavorizate;
-presupune libertatea presei, a mass-mediei,
-a dreptului de asociere, a existenţei societăţii civile, ca una din
modalităţile importante de a împiedica abuzul puterii statale;
-presupune respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
aşa cum sunt prevăzute acestea în documentele internaţionale.
 NORMA JURIDICĂ

1.Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de

conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei
respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă(de constrangere)
a statului. Se poate spune că norma juridică este elementul constitutiv al
dreptului. În ansamblul lor, normele juridice în vigoare alcătuiesc dreptul
societăţii respective.

Scopul normei juridice sau regulii de drept este de a asigura

convieţuirea socială orientând comportamentul oamenilor în direcţia
consolidării relaţiilor sociale ce guvernează societatea respectivă.

Norma juridica se caracterizeaza prin patru tipuri de caractere si

anume:

-caracter prescriptiv

-caracter general

-caracter impersonal

-caracter obligaroriu.

Caracterul prescriptiv al normei juridice se refera la faptul ca ea

stabileşte o anumită comportare, impune o anumită conduită, constând
dintr-o acţiune sau inacţiune umană îndreptată într-o anumită direcţie.

Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general. De

aici decurge faptul că regula de conduită prescrisă de normă este o regulă
tipică, menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri şi de persoane.
Conduita prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile
subiecţilor vizati de norma.
 Norma juridică este de asemenea, impersonală, aceasta insemnind
că norma juridică nu se adresează unei sau unor persoane anume.
Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă vizează
absolut pe toată lumea. Unele norme pot viza toţi cetăţeniii, altele vizează
numai o anumită categorie de persoane ca de exemplu cei care se
încadrează într-un anumit statut social cum ar fi cel de: alegători,
funcţionari publici, proprietari, chiriaşi, pensionari, etc. Normele
constituţionale, cele care privesc drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului se adresează, in schimb, tuturor persoanelor fizice care trăiesc pe
teritoriul unei ţări, dar şi străinilor si apatrizilor. Dar, de asemenea, exista
norme care se adresează numai persoanelor fizice, cetăţeni ai ţării
respective, altele care se adresează numai cetăţenilor străini care
domiciliază sau se află temporar pe teritoriul ţării respective şi altele care
vizează numai apatrizii. Sunt, de asemenea, norme care se adresează
unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil. De pildă, Codul
familiei are în vedere relaţiile de familie, Codul muncii, relaţiile persoanelor
încadrate în muncă, normele care reglementează situaţia pensionarilor se
adresează acestora, etc.

Norma juridică este obligatorie. Obligativitatea este o altă

caracteristică a normelor juridice. Fiind destinate să stabilească în
societate o anumită ordine de drept, regulile de drept trebuie să aibă un
caracter obligatoriu, altfel n-am mai avea certitudinea că în societate se
va instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Normele de drept, nu sunt
simple indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă, un ordin, o dispoziţie
obligatorie, a carei respectare este asigurata prin forta de constrangere a
statului.
 Revenind la caracterul prescriptiv al normei juridice, trebuie să
distingem in cadrul acestui caracter, ca pot exista norme-principii, norme-
definiţii sau norme-sarcini.

Normele-principii. Majoritatea actelor normative, conţin in partea de

inceput, prevederi de principiu, generale, care guverneaza intreg
continutul normei. De exemplu Titlul I al Constituţiei României intitulat
“Principii generale” defineşte caracteristicile şi principiile fundamentale ale
statului român. Astfel se arată că „România este un stat naţional, suveran
şi independent, unitar şi indivizibil, că statul român este un stat de drept,
social şi democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, dreptatea şi pluralismul politic sunt valori supreme”-acestea
fiind principii generale care guverneaza intreg continutul normei, respectiv
a Constitutiei.

Asemenea norme-principii se întâlnesc şi în alte acte normative,

referitoare la un anumit domeniu. Marea lor majoritate, încep printr-un
capitol intitulat “Principii generale” sau “Dispoziţii generale”, care stabilesc
anumite principii ce guvernează toată materia. Practic aceste capitole,
reprezinta un rezumat al normei in sine.

Normele-definiţii. Există frecvent situaţii când într-un act normativ se

definesc anumite concepte. De exemplu, în Codul familiei este definită
rudenia, concept pe care altfel, fiecare l-ar putea interpreta în felul propriu.
Aceste definiţii au şi ele un caracter normativ întrucât, trebuie să ţină
seama de sensul ce li s-a dat prin definiţia din legea respectivă.

Normele sarcini. Sunt normele prin care se stabilesc competenţele,

atribuţiile sau sarcinile unor organe. De exemplu, Hotărârea Guvernului
României nr.1415/2009 privind organizarea şi funcţionarea ANSVSA,
stabileste atribuţiile si organizarea acestei autoritati.
 Aşadar, norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită
generală şi impersonală, instituită de puterea publică sau recunoscută de
aceasta a cărei respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa
coercitivă (de constrangere) a statului.

2. Structura normei juridice

Norma juridică are trei elemente constitutive: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea.

Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,

împrejurările ce presupun o anumită conduită, precum şi categoria
subiecţilor la care se referă norma juridica.

Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede

conduita ce trebuie urmată, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile
subiectilor vizati de norma juridică respectivă.

Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice.

În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de periculozitatea
socială pe care o prezintă faptele de incalcare a normei, sancţiunile diferă
şi ele din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel, se disting:
sancţiuni penale, contraventionale, administrative şi civile.
ACŢIUNEA ACTELOR NORMATIVE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA
PERSOANELOR

1. Acţiunea normelor juridice în timp

În ceea ce priveste acţiunea actelor normative în timp, este deosebit

de importantă stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau
ieşirii din vigoare a actului normativ. Uneori data adoptării actului normativ
şi cea a intrării sale în vigoare sunt diferite.
În privinţa datei intrării în vigoare a actului normativ se are în vedere,
în principiu, necesitatea aducerii lui la cunoştinţă publică a cetăţenilor, a
organelor de stat şi a altor organisme sociale, a tuturor celor chemaţi să-l
respecte. Aceasta se face, de regulă, prin publicarea actelor normative,
în special a legilor şi a celor emise de organele centrale de stat, într-o
publicaţie oficială, cum este în ţara noastră Monitorul Oficial. Data intrarii
in vigoare este inscrisa in actul normativ respectiv la capitolul “Dispozitii
finale”, putand fi vorba de zile, luni sau chiar ani.
Un principiu fundamental al acţiunii legilor (şi altor acte normative)
în timp, este cel al neretroactivităţii lor. Legea reglementează pentru viitor,
ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare.
Codul civil român prevede că “legea dispune numai pentru viitor, ea n-are
putere retroactivă”.
Raţiuni de ordin umanitar şi unele necesităţi practice au determinat,
totuşi, admiterea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii legii.
Asemenea excepţii sunt, în principiu, următoarele: a) legea penală mai
favorabilă sau mai blândă; b) când actul normativ prevede în mod expres
că se aplică şi unor situaţii anterioare.
În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a celorlalte acte normative,
ceea ce echivalează cu ieşirea lor din vigoare, în general legea şi celelalte
acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior
să se decidă asupra încetării acţiunii lor. De la aceasta fac excepţie
reglementările temporare (legile temporare) a căror durată de aplicare
este de la început limitată la o perioadă de timp prestabilită. În aceste
situaţii, legea sau celelalte acte normative ies din vigoare prin ajungerea
la termen, fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau hotărâre specială
în acest scop.
Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ,
scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare. Abrogarea,
modificarea sau completarea unui act normativ, se face intotdeauna cu
un alt act normativ, fie de aceeasi valoare cu primul, fie superior primului.
O altă formă de încetare a actiunii unui act normativ este căderea în
desuetudine. În acest caz este vorba despre actele normative sau
reglementările care au fost total depăşite de dezvoltarea relaţiilor sociale,
de schimbările social-economice care au avut loc în societate, de faptul
că regimul politic in care au fost adoptate aceste acte normative a încetat
să mai existe. Ea nu este caracteristică statului de drept. Ea însă are loc
în perioada revoluţionară de trecere de la dictatură la democraţie, pentru
acele acte normative şi reglementări ale vechiului regim, care fără să fi
fost abrogate în mod expres nu mai corespund noilor realităţi.

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

În ceea ce priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra

persoanelor, ele dispun de principiul suveranităţii puterii de stat,
manifestată în special sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii
dintre stat şi persoane prin cetăţenie. În temeiul principiului suveranităţii
statului, legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru cetăţenii
statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele
sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul său.
Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat,
determinând conduita tuturor persoanelor aflate teritoriul acelui stat.
Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de
competenţa teritorială a organului de stat emitent. Astfel, în ţara noastră,
legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat
acţionează, în principiu, pe întregul teritoriu al statului. Constitutia
României arată că prin “teritoriul României” se înţelege întinderea de
pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian,
precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.
De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice
infracţiune comisă pe o navă ori aeronavă română.
Desigur, organul legiuitor sau celelalte organe emitente pot stabili
acţiunea actelor normative pe o anumită parte a teritoriului statului (de
pildă, zona de frontieră, anumite zone delimitate în cazul unor calamităţi
naturale, rezervatiile naturale etc.). De asemenea, actele normative ale
autorităţilor locale au o acţiune limitată la unitatea administrative teritorială
respectivă – adica judeţ, municipiu, oraş sau comună.
În cazul statelor federale, actele normative ale organelor federale se
aplică pe întreg teritoriul federaţiei, iar actele normative ale statelor
membre ale federaţiei, se aplică pe teritoriul acelui stat.
În general, dacă la un anumit moment, în cadrul aceluiaşi stat,
coexistă mai multe acte normative reglementând aceeaşi subiect, se va
aplica actul normativ cu forţă juridică superioară, iar dacă au aceeaşi forţă
juridică, se va aplica actul normativ având data cea mai recentă de
adoptare.
Principiul teritorialităţii nu este absolut. Necesitatea menţinerii şi
dezvoltării unor relaţii politice, economice, social-culturale între state, au
creat, în decursul istoriei, anumite excepţii de la acest principiu –
excepţiile extrateritorialităţii – când, în anumite condiţii, pe teritoriul unui
stat pot exista persoane şi unele locuri (reprezentanţi diplomatici, legaţii
culturale, ambasade, nave, zonele libere din porturi si aeroporturi s.a.)
asupra cărora nu se aplică, decat în anumite limite, actele normative al
statului respectiv sau când se recunoaşte aplicarea legii străine, de
asemenea, în anumite limite, pe teritoriul altui stat. Imunitatea diplomatică
constă în exceptarea personalului corpului diplomatic şi a persoanelor
asimilate, de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea
personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a
mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă,
reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non grata, lucru care
atrage după sine rechemarea sau expulzarea sa.
Cetăţenii străini (sau persoanele fără cetăţenie) aflaţi pe teritoriul
unui stat au un regim juridic, într-o anumită măsură, diferit de cel al
cetăţenilor statului respectiv. În România cetăţenii străini şi apatrizii
(persoanele fără cetăţenie) au drepturile fundamentale ale cetăţenilor
români, cu excepţia drepturilor politice si civile. Pe timpul şederii lor în
România străinii sunt datori să respecte legile române.
În acţiunea actelor normative cu privire la persoane este important
de subliniat că legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal faţă
de toţi cetăţenii fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
sex, religie, avere, origine socială, apartenenţă politică. Evident că nu
toate legile şi celelalte acte normative privesc automat pe toţi cetăţenii.
Există acte nomative care prin conţinutul reglementărilor lor se adresează
unor categorii distincte de persoane ca, de pildă, cadrelor didactice,
medicilor umani, medicilor veterinari, personalului sanitar, militarilor,
salariaţilor de stat, mamelor cu copii, etc., dar si acte normative care
vizeaza absolut pe toata lumea, cum este de exemplu, Constitutia.
 IZVOARELE DREPTULUI

1. Legea şi celelalte acte juridice normative

În toate sistemele de drept şi în toate ţările există mai multe categorii

de acte juridice normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal
ocupându-l legea.
În principiu fiecare stat îşi stabileşte denumirea actelor normative şi
competenţa organelor care le emit, denumirile de lege, cod, constituţie,
decret, hotărâre, regulament şi altele, fiind cele mai răspândite şi având
în principiu aceeaşi poziţie în sistemul actelor normative din diferite ţări.
Denumirea mai precisă şi completă este aceea de act juridic normativ dar,
în limbajul juridic se foloseşte şi forma prescurtată de act normativ.
În principiu, denumirea de lege, este dată, şi folosită în doctrina
juridică, pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară
adoptat de organul suprem al puterii de stat.
În categoria legii, ca o varietate a ei, intră, de asemenea Constituţia
ca lege fundamentală şi Codul ca o lege în care reglementările îmbracă o
anumită formă de sistematizare.

Cea mai generala si simpla clasificare a actelor normative este în:

a) legi şi
b) acte normative subordonate legii.
În studiul actelor normative se impune să se faca o distincţie între
legi şi actele normative subordonate legii.
A. Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai
important izvor al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al
puterii de stat, exponent al puterii suverane a poporului. Parlamentul este
ales de catre popor, la fel ca si Parlamentul European, care este ales de
popoarele statelor membre.
Legea se distinge de celelalte acte juridice atât prin poziţia ei
superioară în ierarhia actelor normative, fiind edictată de organul suprem
reprezentativ al puterii de stat, Parlamentul, dupa o procedura aparte, cât
şi prin conţinutul normativ al reglementărilor insituite de ea. Legea da
numai reglementari generale, urmand ca apoi actele normative
subordinate legii, sa dea reglementari de continut, care vin sa explice
notiunile elaborate prin lege.
Clasificarea legilor. Din punct de vedere al forţei juridice se disting
trei categorii de legi:
-constituţionale sau fundamentale (constituţia denumită şi legea
fundamentală),
-organice (de organizare a institutiilor statului, sau legi care vizeaza
categorii largi de cetateni) şi
-ordinare – celelalte legi (care vizeaza de obicei domenii de
activitate, cum este si cel medical veterinar, agricultura, siguranta
alimentelor, protectia consumatorului s.a.).
Prin conţinutul ei, Constituţia, (implicit legile de modificare a
constituţiei) are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale
statului de drept, sistemul separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile
şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia are o poziţie
deosebită în ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative, a tuturor
izvoarelor dreptului, întrucât dispune de forţă juridică superioară faţă de
toate acestea; conţinutul acestora trebuie să fie intotdeauna, conform
prevederilor constituţiei. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o
lege, sau din alte acte normative, nu pot contraveni în nici un fel
constituţiei. Este vorba de principiile supremaţiei constituţiei şi
constituţionalităţii legilor, ca trăsături fundamentale ale statului de drept.
 Revizuirea Constituţiei. Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime
din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000
de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei
trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei initiative.

Limitele revizuirii. Dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional,

independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, nici
o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor
şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă şi nici în timp de război.

Legile organice sunt acele legi care iniţial se refereau la

organizarea, funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului.
Legea electorala, este de asemenea o lege organica si chiar legea
invatamantului a trecut din categoria legilor ordinare, in categoria legilor
organice. In principiu, sunt legi care vizeaza categorii largi de cetateni si
au o poziţie distinctă în ierarhia legislativă, ele situându-se între
Constituţie şi legile oridinare. Legile organice au o procedură de adoptare
diferită de cea a legilor ordinare, adică mai pretenţioasă, necesitând un
cvorum mai calificat decât al legilor ordinare. Pe câtă vreme legile
ordinare se adoptă cu votul membrilor prezenţi ai fiecărei camere, legile
organice se adoptă cu votul majorităţii fiecărei camere.
 Acte normative cu valoare de lege sunt şi actele guvernului date, în
situaţii special prevăzute de Constituţie, asa cum sunt Ordonantele de
Urgenta ale Guvernului si Ordonantele Guvernului Romaniei. In aceste
situatii, Parlamentul poate delega guvernul in baza unei legi speciale de
abilitare, sa emita acte normative cu valoare de lege, numite ordonanţe,
dar numai pe domeniul legilor ordinare. Legea de abilitare stabileste, în
mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite aceste
ordonanţe. Nerespectarea acestora poate atrage nulitatea lor. Dacă legea
de abilitare o cere, ordonanţele se supun si aprobării Parlamentului, fiind
adoptate printr-o lege. In drept, legea de adoptare si ordonanta, fac corp
comun.
O a doua categorie de ordonante adoptate de Guvern sunt
ordonanţele de urgenţă, elaborate si adoptate numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, guvernul având
obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Ele se pot adopta si
pe domeniul legilor organice. In schimb, nu pot fi adoptate în domeniul
legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale
statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, cat si
drepturile electorale ale cetatenilor.

Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea, sunt considerate şi

unele acte internaţionale semnate şi ratificate.
De asemenea, ca urmare a creării Uniunii Europene este considerat
ca izvor de drept în statele membre, aşa numitrul drept al Uniunii
Europene, care conform opiniei Curţii de Justiţie a U.E., are chiar prioritate
faţă de ansamblul dreptului naţional al fiecărei ţări.
În dreptul comunitar intră tratatele internaţionale de înfiinţare,
reorganizare şi lărgire a Uniunii Europene, normele juridice elaborate de
instituţiile comunitare (regulamente, directive, decizii), precum şi deciziile
interpretative ale Curţii de Justiţie.

B. Actele normative subordonate legii. Traducerea în viaţă –

realizarea şi aplicarea legilor necesită intervenţia normativă a guvernului,
ministerelor, autoritatilor s.a.
Actelor normative subordonate legii, trebuie să aiba urmatoarele
trasaturi obligatorii:
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile de la care emana (si
mai ales cu Constituţia), si să nu conţină dispoziţii contrare
acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror
reglementare este prevăzută a fi dată prin lege. Acest tip de acte,
dau numai reglementari punctuale, de continut, ele vin sa
expliciteze legea de la care emana;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale
organului de la care emană. De ex. actele normative ale
administratiei publice locale se limiteaza doar la raza
administrativ teritoriala respectiva;
d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de
cele inferioare, adica sa tina cont ierarhia actelor normative in
cazul modificarii, completarii sau abrogarii acestora;
e) să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru fiecare din
ele.
Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite în
sistemul de drept al fiecărui stat. Ele pot fi, totuşi, clasificate ca: acte ale
şefului statului, purtând denumirea de regulă, de decrete; ale guvernului,
ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, precum şi ale organelor
locale si poarta denumirea de hotărâri, regulamente, ordine, instrucţiuni,
decizii, ori având alte denumiri.
Decretele – de regulă, acte ale şefului statului (la noi ale
Preşedintelui) sunt, în principiu, acte concrete, individuale (de numiri sau
rechemări în funcţie, de acordări şi avansări în grade militare, etc.).
Guvernul sau executivul cum mai este cunoscut, adoptă în
îndeplinirea atribuţiilor sale, hotărâri, pentru executarea legilor (Hotararile
de Guvern-HG). Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se
semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au
obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.
Sunt de asemenea, izvoare ale dreptului, instrucţiunile, ordinele şi
alte asemenea acte (cu denumiri diferite), ale miniştrilor şi celorlalţi
conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat (Presedinti ai
Autoritatilor, cum este de exemplu ANSVSA).
Hotărârile sau Deciziile administraţiei publice locale, în măsura în
care au caracter normativ, sunt de asemenea, izvoare de drept.

2. Alte izvoare ale dreptului

a) Precedentul judiciar şi practica judiciară. Ambele au avut un rol

important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei.
În numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre
judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare, să
devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare, formându-
se în felul acesta o anumită practică judiciară numită şi jurisprudenţă sau
precedent judiciar.
O poziţie deosebit de importantă continuă să aibă jurisprudenţa ca
izvor de drept în ţările care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon
(Anglia, S.U.A., Canada şi numeroase ţări foste colonii britanice, membre
ale Commonwealth-ului).

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1. Conceptul răspunderii juridice

Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic,

ci numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor
juridice. Conduita umană poate să fie conformă normelor juridice sau,
dimpotrivă, să contravină acestora. În primul caz conduita este licită,
legală iar în al doilea caz ea este ilicită sau ilegală. Conduita licită este
exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni.
Deci, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile conforme sau
chiar determinate de normele juridice.
Pentru calificarea comportării ca fiind licite nu interesează motivele,
care pot fi extrem de diverse, de la convingere, până la teama de
pedeapsă, ce determină persoana la o asemenea comportare. Are
valoare juridică numai comportarea conştientă, responsabilă. Astfel
comportarea unui alienat mintal nu are valoare juridică, nu poate fi
calificată ca licită sau ilicită, deoarece ea nu este rezultatul unei deliberări
conştiente şi ca atare, alienatul mintal nu poate avea răspundere juridică
a faptelor sale.
Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară
prevederilor normelor juridice, săvârşite de o persoană care are
capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu, încălcarea
prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei
vinovate.
 Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea
unui act, repararea unei pagube, cât şi într-o pedeapsă, cele mai
semnificative pedepse fiind cele din domeniul dreptului penal.

2. Formele răspunderii juridice

Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcţie de

o serie de factori care trebuie consideraţi, ca de pildă valorile sociale
lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de
pericol social al faptei savirsite, vinovăţia făptuitorului, etc.
Astfel în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme
specifice ca: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea
contravenţională, răspunderea disciplinară, etc.
Răspunderea penală apare ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între
stat pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte.
Răspunderea civila. În materia dreptului civil se disting două forme
ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală.
Răspunderea civilă delictuală se refera la obligaţia civilă de reparare
a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, ea având un caracter reparator
fără a dicta, în acelaşi timp o pedeapsă. Este posibil ca fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii să fie, în acelaşi timp, şi infracţiune, fără ca
asocierea celor două sancţiuni să ducă la pierderea individualităţii lor sau
la modificarea naturii juridice a fiecăruia dintre sancţiunile aplicabile.
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:
a) răspunderea pentru fapta proprie;
b) răspunderea pentru fapta altei persoane;
c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale.
 Răspunderea civilă contractuală. In acest caz, obligaţia încălcată
este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil,
încheiat între cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.
Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei
contravenţii, care este definită ca fapta ce prezintă un pericol social mai
redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută ca atare in legi sau
alte acte normative şi care este săvârşită cu vinovăţie.
Răspunderea disciplinară este specifică dreptului muncii şi constă
într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de
încălcare cu vinovăţie de către orice persoană încadrată, indiferent de
funcţia sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin
contractul de muncă. Aceste fapte sunt numite abateri disciplinare şi atrag
sancţiuni ca: avertismentul scris; retrogradarea din functie, cu acordarea
salariului corespunzator functiei in care s-a dispus retrogradarea, pentru
o durata ce nu poate depasi 60 de zile; reducerea salariului de baza pe o
durata de 1-3 luni cu 5-10%; reducerea salariului de baza si/sau, dupa
caz, si a indemnizatiei de conducere pe o perioada de 1-3 luni cu 5-10%;
desfacerea disciplinara a contractului individual de munca.