Politici ale Uniunii Europene

Cotelea Ion- AF II (ID)

 1. Uniunea Europeană
Uniunea Europeană (UE) este o uniune economică și politică între 27 de țări europene.
Uniunea Europeană, așa cum o cunoaștem în prezent, își are originea în mai multe tratate
semnate în perioada ulterioară celui de Al Doilea Război Mondial. Primul pas a fost
promovarea cooperării economice, pe baza ideii ca țările implicate în schimburi comerciale
să devină interdependente din punct de vedere economic și să devină astfel mai probabilă
evitarea conflictelor. Drept urmare, în 1958, a luat naștere Comunitatea Economică
Europeană, cu obiectivul inițial de a consolida cooperarea economică dintre șase țări: Belgia,
Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.
De atunci, 22 de alte țări li s-au alăturat (Regatul Unit a părăsit UE la 31 ianuarie 2020),
creându-se o imensă piață unică (denumită și piață internă), care continuă să se dezvolte
pentru a-și valorifica întregul potențial.
Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o organizație care
acționează în numeroase domenii de politică diferite, de la politici climatice, mediu și
sănătate la relații externe, securitate, justiție și migrație.
De mai bine de jumătate de secol, UE asigură pacea, stabilitatea și prosperitatea, ajută la
creșterea nivelului de trai, lansând și moneda europeană unică: euro. În prezent, peste 340 de
milioane de cetățeni ai UE din 19 țări folosesc euro ca monedă proprie și se bucură de
avantajele pe care le oferă aceasta.
Ca urmare a eliminării controalelor la frontieră între cele mai multe dintre țările UE,
oamenii pot călători liber pe aproape întregul continent. De asemenea, le este mult mai
ușor să trăiască și să muncească într-o altă țară din Europa. Toți cetățenii UE au dreptul și
libertatea de a alege țara UE în care doresc să studieze, să lucreze sau să se pensioneze.
Fiecare stat membru al UE trebuie să le acorde cetățenilor Uniunii exact același tratament pe
care îl acordă propriilor cetățeni în ceea ce privește ocuparea locurilor de muncă, securitatea
socială și impozitele.
Piața unică este principalul motor economic al UE. Aceasta permite libera circulație a
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. UE își propune să urmeze această direcție
și în alte domenii, precum piețele energiei, cunoașterii și de capital, pentru a le garanta
cetățenilor europeni beneficii conexe maxime din aceste resurse.
UE depune în continuare eforturi pentru ca instituțiile care o guvernează să fie mai
transparente și mai democratice. Deciziile sunt luate în cel mai deschis mod posibil și cât mai
aproape de cetățeni. Parlamentului European, ai cărui membri sunt aleși prin vot direct, i-
au fost acordate mai multe competențe, iar parlamentele naționale joacă un rol mai important
decât în trecut, colaborând îndeaproape cu instituțiile UE.
UE este guvernată de principiul democrației reprezentative, cetățenii fiind direct
reprezentați la nivelul UE în Parlamentul European, iar statele membre fiind reprezentate
în Consiliul European și în Consiliul Uniunii Europene.
Cetățenii europeni sunt încurajați să contribuie la viața democratică a
Uniunii exprimându-și opiniile cu privire la politicile UE pe parcursul elaborării acestora sau
sugerând îmbunătățiri ale actelor legislative și politicilor în vigoare. Inițiativa cetățenească
europeană le oferă cetățenilor posibilitatea de a se implica și mai mult în politicile UE care le
influențează viața. De asemenea, cetățenii pot depune plângeri și pot adresa întrebări cu
privire la aplicarea dreptului UE.
Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că „Uniunea se întemeiază pe valorile
respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe
respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”
 Aceste valori sunt parte integrantă din modul de viață european.
Demnitatea umană constituie baza drepturilor fundamentale; aceasta trebuie respectată și
protejată.
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea
includ dreptul de a nu fi discriminat pe criterii de sex, origine rasială sau etnică, religie sau
convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, dreptul la protecția datelor cu caracter
personal și dreptul de acces la justiție.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru susținerea cauzelor precum
pacea, reconcilierea, democrația și drepturile omului în Europa.
A fi cetățean al UE înseamnă totodată a beneficia de drepturi politice. Fiecare cetățean
adult al UE are dreptul de a candida și de a vota în cadrul alegerilor pentru Parlament, fie în
țara sa de rezidență, fie în țara de origine.
UE are la bază statul de drept. Toți cetățenii au drepturi egale în fața legii și toate acțiunile
UE se bazează pe tratate, asupra cărora statele sale membre au convenit în mod voluntar și
democratic. Dreptul și justiția sunt sprijinite de un sistem judiciar independent. Statele care
fac parte din UE au conferit Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de a se
pronunța definitiv în ceea ce privește dreptul UE, iar hotărârile acesteia trebuie să fie
respectate de toți.

2. Politici ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană a dezvoltat politici pentru toate domeniile în care activitatea sa este
benefică statelor membre (economic, social, de reglementare şi financiar).

1. Politica de extindere şi bună vecinătate

2. Politica monetară
3. Politica în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
4. Politici de susţinere a pietei unice
5. Politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de coeziune)
privind aspecte regionale, agricole şi sociale;
6. Politicile de inovaţie, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii precum
protectia mediului, cercetarea şi dezvoltarea (RD) şi domeniul energetic.
 7. Politicile externe

2.1  POLITICA DE EXTINDERE ŞI BUNA VECINĂTATE

1. Extindere
Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplineşte criteriile
democratice, politice şi economice pentru dobândirea calităţii de membru.
În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la şase la 27 de membri. Alte state
candidează la aderare.
Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor
statelor membre. De asemenea, înaintea fiecarei extinderi, UE va evalua propria capacitate de
absorbţie a noilor membri, precum şi abilitatea propriilor instituţii de a funcţiona
corespunzător în continuare.
Extinderile succesive au întărit democraţia, au conferit securitate Europei şi au sporit
potenţialul său comercial şi de creştere economică.

Candidaţi la statutul de stat membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a aplicat pentru
statutul de membru în 1987. Pozitia geografică şi istoria politică ale acesteia au condus la o
ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv aplicaţiei. Totuşi, în octombrie 2005,
Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În acelaşi timp a început
negocierile şi cu Croaţia, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o
dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârşitul negocierilor.

Balcanii de Vest

Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă
către Uniunea Europeană pentru a-şi accelera reconstrucţia economică, pentru a îmbunătăţi
relaţiile reciproce lezate de războaie etnice şi religioase, precum şi pentru a-şi consolida
institutiile democratice. UE a acordat statutul de „ţară candidată” Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei în noiembrie 2005. Alţi potenţiali candidaţi sunt Albania, Bosnia şi Hertegovina,
Muntenegru şi Serbia.

2.Vecinătate
Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relaţiilor sale cu ţările
vecine, în funcţie de prezenţa sau non-prezenţa acestora pe lista potenţialilor candidaţi.
Acordurile de stabilizare şi asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat
la statutul de membru al UE la sfârşitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost
încheiate pentru prima dată cu Croaţia şi Fosta Republică Iugoslava a Macedoniei. Acestea au
fost urmate de Albania. Alţi potenţiali candidaţi în acest context sunt Bosnia şi Hertegovina,
Muntenegru şi Serbia.
În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu ţări terţe din
spaţiul sud-mediteranean şi din Caucazul de Sud, precum şi cu ţări din Europa de Est, a căror
relaţie cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.

2.2 POLITICA MONETARĂ

 În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii
Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare. Acest
plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană,
adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

1. Uniunea economică şi monetară (UEM) – Cele trei faze

– Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

 libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de

schimburi valutare);
 sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene
(fonduri structurale);
 convergenţa economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor
economice ale statelor membre.

– A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

 înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din
guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;
 independenţa băncilor centrale naţionale;
 reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

– A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro.

La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro, care devine astfel monedă comună a
Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de
Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alatură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest
moment, Banca Centrală Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica
monetară, care este definită şi pusă în aplicare în euro.
La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12
ţări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din
acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile bancare şi
operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult
de două treimi din populaţia UE.

Criteriile de convergenţă

Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergenţă pentru a
ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

 stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii
de inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scazută rată de inflaţie;
  rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în
raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scazută rată de
inflaţie;
 deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;
 datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;
 stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămâna în limitele marjei
de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

Pactul de Stabilitate si de Creştere

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în iunie 1997. Acesta

a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea
financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de
3%. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

2. Eurogrupul

Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai statelor membre

din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice,
monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi
reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale.

3. Noile state membre şi UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini
criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state membre de la extinderea din 2004
care a făcut acest lucru şi care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007. De la 1 ianuarie
2008, Cipru şi Malta au devenit şi ele membre ale zonei euro.

2.3 POLITICA ÎN DOMENIUL JUSTIŢIEI ŞI AFACERILOR INTERNE

Cetăţenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuţiei sau a violenţei,
pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea internaţională şi terorismul
reprezintă unele din cele mai îngrijoratoare fenomene pentru europeanul de azi.

Integrarea în domeniul justitiei şi afacerilor interne nu a fost prevăzută în Tratatul de

instituire a Comunităţii Europene. Totusi, în timp, a devenit clar faptul că libera circulaţie a
persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetăţean să beneficieze de acelaşi grad de protectie
şi de acces la justiţie oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un spatiu de
libertate, securitate şi justiţie, modificând succesiv tratatele fondatoare prin Actul Unic
European, Tratatul privind Uniunea Europeana (Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul de la
Amsterdam.

1. Libera circulaţie

Libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate statelor

membre, deoarece acestea nu mai au control asupra graniţelor interne. În compensaţie, este
necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale Uniunii. De
asemenea, se impune sporirea cooperării forţelor de poliţie şi autorităţilor judiciare în vederea
combaterii criminalităţii transnaţionale care ar putea profita de libertatea de circulaţie.

Una dintre cele mai importante acţiuni pentru facilitarea circulatiei pe teritoriul
Uniunii s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului si
Ţărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraş de frontieră din Luxemburg.
Aceste state au hotarât să elimine controalele vamale asupra persoanelor, indiferent de
naţionalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze controalele la frontierele externe ale
UE şi să adopte o politică comună în materie de vize. Aceste state au format, aşadar, o zonă
fără frontiere interne cunoscută sub denumirea de spaţiu Schengen.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar spaţiul
Schengen s-a extins treptat. În anul 2006, 13 state UE (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Portugalia, Spania şi Suedia) şi
două state care nu sunt membre ale Uniunii, Islanda şi Norvegia, aplicau în integralitate
dispoziţiile Schengen. Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la
dispozitie sapte ani pentru a îndeplini criteriile de aderare la spatiul Schengen.

2. Politica de azil şi imigraţie

Europa se mândreşte cu tradiţia sa umanitară de a primi străini şi de a oferi azil pentru

refugiaţi. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă faţă unui număr
crescând de imigranţi, atât cu statut legal, cât şi ilegal, într-un spaţiu lipsit de frontiere interne.

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementarilor în acest domeniu, astfel încât

cererile de azil să fie examinate conform unor principii de baza recunoscute în întreaga
Uniune Europeană. În 1999, statele Uniunii şi-au fixat ca obiectiv adoptarea unei proceduri
comune în materie de azil şi acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene
persoanelor care au obţinut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi
stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanţilor de azil şi pentru acordarea
statutului de refugiat. A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un
buget anual de 114 milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele
naţionale, crearea unei politici comune în materie de azil şi imigraţie rămâne un obiectiv nu a
fost încă atins pe deplin.

3. Combaterea criminalităţii internaţionale şi a terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil şi imigraţie, Uniunea

Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de migraţie,
de control la frontierele externe şi de prevenire a imigratiei ilegale. Este necesar un efort
susţinut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane şi care
exploateaza fiinţele vulnerabile, în special femeile şi copiii. În acest context, a fost creat
Sistemul de informaţii Schengen (SIS). Este vorba despre o bază de date complexă care le
permite forţelor poliţieneşti şi autorităţilor judiciare să facă schimb de informaţii despre
bunuri furate, cum ar fi vehicule şi obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a
emis un mandat de arestare sau o cerere de extrădare. Cea mai importantă realizare din ultimii
ani în domeniul cooperării dintre forţele de ordine a fost crearea Europol, un organism al
Uniunii Europene cu sediul la Haga, care este format din ofiţeri de poliţie şi funcţionari
vamali.
 Aria de acţiune a Europol cuprinde: traficul de droguri şi de vehicule furate, traficul de
persoane, reţelele clandestine de imigraţie, exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor,
pornografia, falsificarea, traficul de material radioactiv şi nuclear, terorismul, spălarea banilor
şi falsificarea monedei europene.

4. Crearea unui spatiu judiciar comun

În prezent, în Uniunea Europeană coexista mai multe sisteme judiciare diferite. Dat
fiind că obiectivul Uniunii este acela că cetăţenii săi să împărtăşească aceeaşi concepţie
despre justitie, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viaţa
de zi cu zi a europenilor. Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este
oferit de Eurojust, un organism central de cooperare înfiinţat la Haga în anul 2003. Obiectivul
său este acela de a facilita cooperarea între autorităţile naţionale de urmărire penală în cazul
investigaţiilor care implică mai multe state membre.

Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui
procedurile îndelungate de extrădare. În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o
legislaţie care să faciliteze aplicarea deciziilor judecătoreşti în cazuri transfrontaliere care
implică divorţuri, separare de drept, custodia copiilor şi pensia alimentară, astfel încât
hotarârile judecatoreşti emise într-unul din statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat
membru. Uniunea Europeană a pus în aplicare proceduri comune pentru simplificarea şi
accelerarea soluţionării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acţiuni civile de amploare
redusă şi indubitabile, cum ar fi recuperarea creanţelor şi falimentul.

2.4 POLITICI DE SUSŢINERE A PIEŢEI UNICE

1. Politica în domeniul transportului

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în

domeniul transporturilor terestre, în special accesul liber pe piaţa transporturilor internaţionale
şi activităţile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenţi pe
piaţa naţională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în
vederea armonizării condiţiilor de concurenţa în domeniul transporturilor rutiere, în special a
condiţiilor privind accesul la profesie şi la piaţa de muncă, libertatea de stabilire şi de a presta
servicii, timpul de conducere şi siguranţă rutieră. Politica comună în ceea ce priveşte
transportul aerian trebuie să facă faţă efectelor concurenţei mondiale. Liberalizarea spaţiilor
aeriene europene este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a
modului în care marile companii aeriene îşi împart între ele aceste spaţii, accesul reciproc pe
piete şi libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecţie referitoare la
responsabilitatile serviciului public aerian şi la imperativele amenajării teritoriului.
 Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţei care se aplică atât
armatorilor europeni, cât şi celor care navighează sub pavilionul unor state terţe. Aceste reguli
vizează combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezenţă), dar, de asemenea,
urmăresc să facă faţă gravelor dificultăţi cu care se confruntă industria şantierelor navale din
Europa.

2. Politica în domeniul concurenţei

Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună în domeniul concurenţei este

corolarul indispensabil al aplicarii regulilor libertăţii comerciale în cadrul pieţei unice
europene. Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană care, alături de
Curtea de Justiţie, veghează la respectarea ei. Această politică a apărut pentru a împiedica
orice înţelegere între companii, orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să
denatureze libera concurenţă în cadrul pieţei unice.

Orice înţelegere care cade sub incidenta regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei
Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod direct
o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenţei sau care omit să adreseze
notificarea cerută. În cazul unui ajutor public ilegal sau în absenţa notificării acordării unui
astfel de ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar.
Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situaţie de poziţie dominantă într-un sector
anume trebuie notificată Comisiei.

3. Protecţia consumatorilor

Politica privind protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană permite cetăţenilor

europeni să facă cumpărături în deplină siguranţă în toate statele membre. Toţi consumatorii
beneficiază de acelaşi nivel ridicat de protecţie. Produsele alimentare şi nealimentare sunt
supuse unor teste efectuate în scopul verificarii faptului că sunt de cea mai înaltă calitate.
Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înşelării consumatorilor de
către comercianţi lipsiţi de scrupule sau de către publicitate mincinoasă sau înşelătoare.
Drepturile consumatorilor sunt protejate, acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul
Uniunii Europene, fie că şi-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poşta electronică, prin
telefon sau pe Internet.

2.5 POLITICILE DE SOLIDARITATE

Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieţii

unice şi de a corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul
regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină dificultăţi.

1. Politica de ajutor regional

Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre ţările bogate spre cele
sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate,
pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserţiei profesionale
a tinerilor şi a şomerilor de lungă durata, pentru modernizarea agriculturii şi pentru ajutorarea
zonelor rurale defavorizate. Fondurile alocate acţiunilor regionale în perspectiva financiară
pentru 2007-2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:

 Convergenţa. Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab dezvoltate să
se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea condiţiilor pentru
creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar
investind în capitalul fizic şi uman, în inovaţie, în societatea cunoaşterii, în
adaptabilitatea la nou, în protectia mediului şi în eficienţa administrativă.
 Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. Ţinţa este creşterea
competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii regiunilor. (Nu
sunt vizate aici zonele cel mai puţin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui
obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a promova
inovaţia, spiritul întreprinzător, protecţia mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea şi
dezvoltarea unor pieţe ale forţei de muncă mai favorabile incluziunii sociale.
 Cooperare teritorială europeană. Scopul este de intensificare a cooperării
transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta
promovarea unor soluţii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de
autorităţile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră, cultivarea
relaţiilor economice şi stabilirea unor reţele între întreprinderile mici şi mijlocii
(IMM). Aceste obiective vor fi finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor
adăuga la contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea
administraţiei naţionale şi regionale, fie vor stimula investiţiile din aceste direcţii.
Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile structurale,

finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin reducerea
disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a ajustării structurale a
economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în declin.

Fondul Social Europe(FSE), cel de-al doilea fond structural, finanţează initiaţive destinate
formării profesionale şi creării de locuri de muncă.

Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanţarea

proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia mediului înconjurător în
acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din
media UE.

2. Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost
în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă;
stabilizarea pieţei; aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile; modernizarea
infrastructurii agricole. Şi alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcţionat bine.
Consumatorii se bucură de siguranţa ofertei, iar preţurile produselor agricole sunt menţinute la
un nivel stabil, protejate de fluctuaţiile de pe piaţa mondială. Bugetul destinat PAC este
cunoscut sub numele de Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).

Uniunea Europeană ar dori ca Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) să pună mai

mult accent asupra calităţii alimentelor, să sublinieze principiul precauţiei şi să urmărească
bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în
domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncarcarea flotelor sale de pescuit, de a
proteja stocurile de peste şi de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităţilor de
pescari să întreprindă şi alte activităţi economice.

3. Politica socială

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele mai evidente din cadrul
societăţii europene. Fondul Social European (FSE) a fost înfiinţat în 1961 pentru a încuraja
crearea de locuri de muncă şi pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de
ocupaţie şi/sau dinspre o zonă geografică spre alta. Sprijinul financiar nu este singura metodă
prin care UE caută să amelioreze condiţiile sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar
putea rezolva toate problemele antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea
regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale creşterii sunt cele care trebuie să
încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislaţie care să
garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise
în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor şi bărbaţilor la remuneraţie egală pentru
aceeaşi muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecţia lucrătorilor
(normele privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă) şi standarde esenţiale de siguranţă.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor

sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toţi lucrătorii din UE:
libera circulaţie; o compensatie echitabilă; condiţii mai bune de muncă; protecţie socială;
dreptul de asociere şi de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal
pentru femei şi bărbaţi; informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor; protecţia sănătăţii
şi a siguranţei la locul de muncă; protecţia copiilor, a persoanelor în vârsta şi a persoanelor cu
handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se
aplică în toate statele membre.

2.6 POLITICILE DE INOVAŢIE

1. Politica pentru protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă

Activitatea UE în domeniul protecţiei mediului se bazează pe programul de acţiune

intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta cuprinde perioada 2001-2010
şi subliniază nevoia de:
– atenuare şi de încetinire a schimbărilor climaterice şi a încălzirii globale;
– protejare a habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice;
– tratare a problemelor legate de mediu şi sănătate;
– conservare a resurselor naturale şi de administrare eficientă a deşeurilor.

       Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deşeuri, protejarea habitatelor
naturale, gaze de eşapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de îmbăiere
şi crearea unei reţele europene de informare şi asistenţă pentru urgenţe, care să acţioneze în
cazul declanşării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de
hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în larg. Recent,
temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătăţii au fost examinate în
planul de acţiune pentru protecţia mediului şi a sănătăţii pentru perioada 2004-2010. Acest
plan stabileşte legătura dintre sănătate, mediu şi politicile din domeniul cercetării.

2. Politica pentru inovare tehnologică

Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere ca prosperitatea viitoare a

Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic.
Ştiau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel,
în 1958, în paralel cu CEE, au înfiinţat Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice. Scopul acestei comunităţi era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea
în comun, în scopuri paşnice, a energiei nucleare. Cercetarea comună la nivelul UE a fost
concepută pentru a completa programele naţionale de cercetare. Ea se concentrează asupra
proiectelor care aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe ţări europene. De
asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară
controlată (o sursă potenţial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea). În plus,
încurajează cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul
electronicii şi calculatoarelor, care se confruntă cu o concurenţă acerbă din afara Europei.

Finanţarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de programe

cadru. Cel de-al şaptelea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică acoperă
perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi dirijată
spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informaţiei şi
comunicaţiilor, al nanoştiinţelor, cel energetic, al protecţiei mediului, al transporturilor, al
securităţii, cel spaţial şi spre ştiinţele socio-economice. Alte programe suplimentare vor
promova idei, oameni şi abilităţile lor, prin intermediul cercetării aflate la graniţele dintre
domeniile cunoaşterii ştiintifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei lor
profesionale şi prin stimularea cooperării internaţionale.

3. Politica pentru energie

Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din consumul
energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă
din afara UE. În prezent, 50% din necesarul de gaze naturale şi petrol se importă, iar această
dependenţă ar putea ajunge la 70% până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la
întreruperea alimentării sau la explozii ale preţurilor cauzate de crize internaţionale. Un alt
motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a tempera procesul de
încălzire globală. Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea
energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de
energie (în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) şi încurajarea
cooperării internaţionale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020
dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor şi dacă tehnologiile de ameliorare a
eficienţei energetice ar fi întrebuinţate la maxim.

2.7 POLITICILE EXTERNE ALE UE

Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere

mondială. Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul organizaţiilor
internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate
ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul
înconjurator şi dezvoltare.

1. Politica de aparare comună

Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi politica europeană de securitate şi

apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) şi Nisa
(2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe aceste premise,
Uniunea Europeană şi-a dezvoltat „cel de-al doilea pilon”, reunind ansamblul sectoarelor
politice în care se aplica metodele interguvernamentale şi în care Comisia Europeană şi
Parlamentul European joacă un rol marginal. Deciziile în acest domeniu sunt luate prin
consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de veto.

Realizări concrete pentru securitate şi apărare:

În temeiul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt

Reprezentant pentru Politica externă şi de securitate comună (PESC). Statele membre UE au
stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei politici de securitate şi
apărare europeană, în scopul desfăşurării unei forţe de reacţie rapidă sprijinită naval şi aerian
şi susţinerii acesteia timp de un an. Aceasta forţa de reacţie rapidă nu va fi încă o adevarată
armată europeană. În schimb, va fi formată din contingentele forţelor armate ale fiecărei
naţiuni. Cu toate acestea, dupa constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a
Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al Uniunii
Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului şi situat la Bruxelles, Uniunea are deja
instrumentele politice şi militare pentru a efectua misiunile pe care şi le-a propus: misiuni
umanitare în afara Europei, operaţiuni de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestionare a
crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă şi mai sofisticată, guvernele
UE consideră că este imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult
decât atât, dacă forţele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie sa
fie interoperaţionale, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la
Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare. Din 2003, UE a
întreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor. Cea mai
importantă dintre acestea a fost în Bosnia şi Herţegovina, unde misiunea de 7 000 de soldati
condusă de Uniunea Europeană (EUFOR), a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de
menţinere a pacii.

2. Politica comercială
 Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea comerţului
mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor
neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care exportatorii concurează împotriva
rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluţionarea disputelor care apar între doi
sau mai mulţi parteneri comerciali. Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa
de dezvoltare. Prin sistemul său generalizat al preferintelor vamale (SGP), UE a garantat
accesul preferenţial pe pieţele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a
importurilor provenind din tarile în curs de dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se merge
chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor – cu excepţia
armelor – pot beneficia integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui
program lansat în 2001. Uniunea Europeană nu are încheiate totuşi acorduri comerciale
specifice cu principalii săi parteneri comerciali din rândul tarilor dezvoltate, cum ar fi Statele
Unite ale Americii şi Japonia.

În acest caz, relaţiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor OMC.
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe egalitate şi
parteneriat. Cu toate acestea, ţările membre ale UE nu sunt întotdeauna de acord asupra
tipului de legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite.
Uniunea Europeană îşi extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părţi ale
lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală, China sau India. Acordurile
comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări de ordin tehnic şi cultural.

(Sursa: Reprezentanţa Comisiei Europene în România)

 Bibliografie
1. https://op.europa.eu/webpub/com/eu-what-it-is/ro/
2. https://edteleorman.ro/articol3/