Economie Europeană

Suport curs

Lect.univ. dr. GALEA MIHAELA

TIMIȘOARA 2023
 CUPRINS1

Capitolul 1. Istoricul uniunii europeane............................................................................. 2

Capitolul 2. Stadiile integrării europene ............................................................................. 8
Capitolul 3. Arhitectura Uniunii Europene (I) .................................................................. 13
Capitolul 4. Arhitectura Uniunii Europene (II)................................................................. 22
Capitolul 5. Uniunea vamală şi comerţul în U.E. ............................................................. 31
Capitolul 6. Piața unică. Cele 4 libertăți fundamentale .................................................... 39
Capitolul 7. Tratatele Uniunii Europene ........................................................................... 45
Capitolul 8. Politica de coeziune şi strategia europa 2020 ............................................... 50
Capitolul 9. Bugetul Uniunii Europene ............................................................................ 52
Capitolul 10. Brexit ........................................................................................................... 57
Capitolul 11. Uniunea economică și monetară a Uniunii Europene ................................. 61
Capitolul 12. Politica agricolă comună (PAC) ................................................................ 65
a Uniunii Europene ........................................................................................................... 65
Capitolul 13. Strategia în domeniul biodiversității pentru 2030(I) ................................... 70
Capitolul 14. Strategia în domeniul biodiversității pentru 2030 (II) ................................ 73
Bibliografie ....................................................................................................................... 76

1
Material prelucrat/preluat cf. site-ului oficial al Uniunii Europene https://europa.eu
1
 Capitolul 1. Istoricul uniunii europeane2
Uniunea Europeană (UE) este o uniune economică și politică între 27 de țări europene, situate
în principal în Europa. Are o suprafață de 4.233.262 km² și o populație estimată de aproximativ
447 milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat de legi care se
aplică în toate statele membre.
Predecesoarea Uniunii Europene a fost creată în perioada de după cel de Al Doilea Război
Mondial. Primele măsuri au constat în consolidarea cooperării economice: scopul era ca țările
implicate în schimburi comerciale să devină interdependente din punct de vedere economic și să
devină astfel mai probabilă evitarea conflictelor. Drept urmare, în 1958, a luat naștere Comunitatea
Economică Europeană, cu obiectivul inițial de a consolida cooperarea economică dintre șase țări:
Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.
De atunci, încă 22 de țări li s-au alăturat (iar Regatul Unit a părăsit UE în 2020), creându-se o
imensă piață unică (denumită și piață „internă”), care continuă să se dezvolte pentru a-și valorifica
întregul potențial.
Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o organizație care
acționează în numeroase domenii de politică diferite, de la politici climatice, mediu și sănătate la
relații externe, securitate, justiție și migrație. Această schimbare s-a reflectat în modificarea, în
1993, a denumirii Comunității Economice Europene, aceasta devenind Uniunea Europeană.
De mai bine de jumătate de secol, UE asigură pacea, stabilitatea și prosperitatea, ajută la
creșterea nivelului de trai, lansând și moneda europeană unică: euro. În prezent, peste 340 de
milioane de cetățeni ai UE din 19 țări folosesc euro ca monedă proprie și se bucură de avantajele
pe care le oferă aceasta.
Ca urmare a eliminării controalelor la frontieră între țările UE, oamenii pot călători liber pe
aproape întregul continent. De asemenea, le este mult mai ușor să trăiască și să muncească într-o
altă țară din Europa. Toți cetățenii UE au dreptul și libertatea de a alege țara UE în care doresc să
studieze, să lucreze sau să se pensioneze. Fiecare stat membru al UE trebuie să le acorde cetățenilor
Uniunii exact același tratament pe care îl acordă propriilor cetățeni în ceea ce privește ocuparea
locurilor de muncă, securitatea socială și impozitele.
Piața unică este principalul motor economic al UE. Aceasta permite libera circulație a
majorității mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. UE își propune să exploateze această
resursă imensă și în alte domenii, precum piețele energiei, cunoașterii și de capital, pentru a le
garanta cetățenilor europeni beneficii conexe maxime.
UE depune în continuare eforturi pentru ca instituțiile care o guvernează să fie mai
transparente și mai democratice. Deciziile sunt luate în cel mai deschis mod posibil și cât mai
aproape de cetățeni. Parlamentului European, ai cărui membri sunt aleși prin vot direct, i-au fost
acordate mai multe competențe, iar parlamentele naționale joacă un rol mai import ant , colaborând
îndeaproape cu institu ț iile europene.
UE este guvernată de principiul democrației reprezentative, cetățenii fiind direct reprezentați
la nivelul UE în Parlamentul European, iar statele membre fiind reprezentate în Consiliul European
și în Consiliul Uniunii Europene.

2
Material preluat integral din „ UE ce este și ce face”, sursa Comisia Europeană,
https://op.europa.eu/ro/publication-detail/-/publication/ac0a88a6-4369-11ea-b81b-01aa75ed71a1

2
 Cetățenii europeni sunt încurajați să contribuie la viața democratică a Uniunii exprimându-și
opiniile cu privire la politicile UE pe parcursul elaborării acestora sau sugerând îmbunătățiri ale
actelor legislative și politicilor în vigoare. Inițiativa cetățenească europeană le oferă cetățenilor
posibilitatea de a se implica și mai mult în politicile UE care le influențează viața. De asemenea,
cetățenii pot depune plângeri și pot adresa întrebări cu privire la aplicarea dreptului UE.
Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării
demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt
comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță,
justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.” Aceste valori sunt parte integrantă din modul
de viață european.
Demnitatea umană trebuie respectată și protejată, constituind baza propriu-zisă a drepturilor
fundamentale.
A fi cetățean european înseamnă totodată a beneficia de drepturi politice. Fiecare cetățean
adult al UE are dreptul de a candida și de a vota în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European,
fie în țara sa de rezidență, fie în țara de origine.
Egalitatea presupune drepturi egale în fața legii pentru toți cetățenii. Principiul egalității între
femei și bărbați stă la baza tuturor politicilor europene și reprezintă baza integrăriieuropene. Acest
principiu se aplică în toate domeniile.
UE are la bază statul de drept. Toate acțiunile UE se bazează pe tratate, asupra cărora statele
sale membre au convenit în mod voluntar și democratic. Dreptul și justiția sunt sprijinite de un
sistem judiciar independent. Statele membre au conferit Curții de Justiție a Uniunii Europene
competența de a se pronunța definitiv în ceea ce privește dreptul UE, iar hotărârile acesteia trebuie
să fie respectate de toți.
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea includ
dreptul de a nu fi discriminat pe criterii de sex, origine rasială sau etnică, religie sau convingeri,
handicap, vârstă sau orientare sexuală, dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul
de acces la justiție.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru susținerea cauzelor precum pacea,
reconcilierea, democrația și drepturile omului în Europa.

Obiectivele și valorile UE
Uniunea Europeană își propune:
• să promoveze pacea, valorile europene și bunăstarea cetățenilor săi
• să ofere libertate, securitate și justiție fără frontiere interne
• să asigure o dezvoltare durabilă bazată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea
prețurilor, să mențină o economie de piață deosebit de competitivă care
• să favorizeze ocuparea integrală a forței de muncă și progresul social și să protejeze mediul
• să combată excluziunea socială și discriminarea
• să încurajeze progresul tehnic și științific
• să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între statele
membre
• să respecte diversitatea culturală și lingvistică a popoarelor sale
• să creeze o uniune economică și monetară a cărei monedă să fie euro.

3
 Valori
Valorile UE sunt comune tuturor statelor membre, într-o societate în care au întâietate
toleranța, justiția, solidaritatea și combaterea discriminării. Aceste valori sunt parte integrantă din
modul european de viață:
✓ Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Trebuie să fie respectată și protejată și constituie baza
propriu-zisă a drepturilor fundamentale.
✓ Libertatea
Libertatea de mișcare le dă cetățenilor dreptul de a se deplasa și stabili în mod liber pe
teritoriul Uniunii. Libertățile individuale, cum ar fi respectul față de viața privată,
libertatea de gândire, libertatea religioasă, libertatea de întrunire, dreptul la informație
și libertatea de exprimare, sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE.
✓ Democrația
Funcționarea Uniunii se întemeiază pe democrația reprezentativă. Statutul de cetățean
european implică și exercitarea unor drepturi politice. Fiecare cetățean adult din UE
are dreptul de a candida și de a vota la alegerile pentru Parlamentul European, fie în
țara de reședință, fie în țara de origine.
✓ Egalitatea
Egalitatea presupune drepturi egale în fața legii pentru toți cetățenii. Principiul
egalității între femei și bărbați stă la baza tuturor politicilor europene și reprezintă
piatra de temelie a integrării europene. Se aplică în toate domeniile. Principiul plății
egale pentru muncă egală a fost integrat în tratatul din 1957. Deși mai există încă
inegalități, UE a făcut progrese semnificative.
✓ Statul de drept
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Tot ce face UE se bazează pe
tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, în mod voluntar și democratic.
Dreptul și justiția sunt protejate de un organism judiciar independent. Țările membre
au conferit competență judiciară definitivă Curții Europene de Justiție, ale cărei
hotărâri trebuie respectate de toată lumea.
✓ Drepturile omului
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea
includ dreptul de a nu fi discriminat pe motive de sex, origine etnică sau rasială, religie
sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, dreptul la protecția datelor cu
caracter personal și dreptul de a obține acces la justiție.
Aceste obiective și valori reprezintă temelia pe care s-a construit UE și sunt consfințite
prin Tratatul de la Lisabona și Carta drepturilor fundamentale a UE.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace ca recompensă pentru susținerea unor cauze
majore precum pacea, reconcilierea, democrația și drepturile omului în Europa.

4
 Fig.nr.1.1 Ani de pace în UE
Sursa: https://europa.eu/european-union/about-eu/eu-in-brief_ro

Statele membre și instituțiile UE

În centrul UE se află cele 27 de state membre care fac parte din UE și cetățenii acestora.
Caracteristica unică a UE este aceea că, deși toate statele membre rămân state suverane și
independente, acestea au decis să pună în comun o parte din „suveranitatea” lor în domenii în care
este util să colaboreze.
În practică, aceasta înseamnă că statele membre deleagă unele dintre competențele lor
decizionale instituțiilor comune pe care le-au creat, astfel încât deciziile cu privire la chestiuni
specifice de interes comun să poată fi luate în mod democratic la nivelul UE.

Fig.nr.2.1 Statele membre ale Uniunii Europene

Sursa: https://aita.md/harta-statelor-membre-ale-uniunii-europene

5
 Mai multe instituții sunt implicate în procesul decizional la nivelul UE, în special:
✓ Parlamentul European, care îi reprezintă pe cetățenii UE și este ales în mod direct de către
aceștia;
✓ Consiliul European, care este format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale
UE;
✓ Consiliul, denumit oficial Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă guvernele statelor
membre ale UE;
✓ Comisia Europeană, care reprezintă interesele UE în ansamblu.
Parlamentele naționale ale statelor membre, precum și două instituții consultative joacă, de
asemenea, un rol în luarea deciziilor și în elaborarea legislației. Cele două organisme consultative
sunt Comitetul European al Regiunilor, care este format din reprezentanți ai administrației
regionale și locale, și Comitetul Economic și Social European, alcătuit din reprezentanți ai
organizațiilor angajaților și ai celor patronale și din grupuri ale părților interesate.
În general, Comisia Europeană este cea care propune legi noi, iar Parlamentul European și
Consiliul le adoptă.
Organismele consultative (Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor),
precum și parlamentele naționale participă la acest proces, furnizând avize privind propunerile, în
principal din perspectiva principiilor subsidiarității și proporționalității. Principiul subsidiarității
presupune că, exceptând domeniile în care are competențe exclusive, UE acționează doar în cazul
în care acțiunea va fi mai eficace la nivelul UE decât la nivel național. Potrivit principiului
proporționalității, acțiunea UE trebuie să fie limitată la ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor din tratatele UE (a se vedea în cele ce urmează).
Statele membre și instituția sau instituțiile UE în cauză pun ulterior în aplicare legislația UE
adoptată. A treia secțiune a prezentei publicații conține informații suplimentare despre modul în
care UE ia decizii și le pune în aplicare.

Tratatele UE
Orice măsură luată de UE se bazează pe tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și
democratic de toate țările UE. Tratatele stabilesc obiectivele Uniunii Europene și regulile de
funcționare a instituțiilor UE, procedura decizională și relațiile dintre Uniune și statele sale
membre.
În anumite cazuri speciale, nu toate statele membre participă la toate domeniile de politică ale
UE. De exemplu, deși moneda euro este moneda unică a UE în ansamblu, în prezent zona euro
cuprinde doar 19 state membre, în timp ce Danemarca are o clauză de neparticipare, iar celelalte
țări încă nu îndeplinesc criteriile de aderare. Douăzeci și două de state membre sunt membre ale
spațiului Schengen, care permite circulația fără pașapoarte, iar cinci state își mențin controalele la
frontieră.
Pentru ca proiectul european să meargă mai departe, discursul din 2016 privind starea Uniunii
al lui Jean-Claude Juncker, președintele de atunci al Comisiei Europene, a prezentat o agendă
pozitivă pentru o Europă care le oferă cetățenilor săi protecție, îi ajută să își afirme drepturile și îi
apără. Acest mesaj a fost salutat atât de Parlamentul European, cât și de liderii UE-27 la Summitul
de la Bratislava din 16 septembrie 2016.
Contribuția la agenda pozitivă a continuat cu o Carte albă a Comisiei privind viitorul Europei,
în martie 2017, care oferă cinci scenarii despre cum ar putea arăta UE până în 2025. În urma acestui
document, Comisia a contribuit la dezbatere printr-o serie de documente de reflecție tematice
prezentând diferite opțiuni pentru UE în anumite domenii de politică: dimensiunea socială a

6
Europei; valorificarea oportunităților oferite de globalizare; aprofundarea uniunii economice și
monetare; viitorul apărării europene; și viitorul finanțelor UE.

De la uniunea economică la cea politică

Uniunea Europeană este o uniune economică și politică unică în lume, care reunește 27 de țări
europene și acoperă aproape tot continentul.
Organizația care va deveni UE a fost creată în perioada de după cel de-al Doilea Război
Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în
schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul
izbucnirii unui nou conflict.
Astfel, în 1958, a luat naștere Comunitatea Economică Europeană (CEE) care, inițial, a
contribuit la intensificarea cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos.
De atunci, s-au alăturat alte 22 de țări, ceea ce a dus la crearea unei imense piețe
unice (denumită și piața internă), care continuă să se dezvolte pentru a-și valorifica întregul
potențial.
La data de 31 ianuarie 2020, Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană.
Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o organizație care
acționează în numeroase domenii de politică, de la schimbări climatice, protecția mediului și
sănătate, la relații externe, securitate, justiție și migrație. Această schimbare s-a reflectat în
modificarea, în 1993, a numelui Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit Uniunea
Europeană (UE).
Stabilitate, o monedă unică, mobilitate și creștere
De mai bine de jumătate de secol, continentul european se bucură de pace, stabilitate și
prosperitate. Populația sa trăiește la standarde ridicate și beneficiază de o monedă europeană
comună, euro. Peste 340 de milioane de cetățeni UE din 19 țări folosesc euro ca monedă proprie
și se bucură de avantajele pe care le oferă.
Au dispărut controalele la frontierele dintre statele membre, iar cetățenii pot circula liber pe
aproape tot continentul. De asemenea, le este mult mai ușor să se stabilească, să muncească și să
călătorească în alte țări din Europa. Toți cetățenii UE au dreptul și libertatea de a alege statul
membru în care doresc să lucreze, să studieze sau să își petreacă anii de pensie. Fiecare țară
membră trebuie să le acorde cetățenilor din Uniune exact același tratament ca și propriilor cetățeni
în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, prestațiile sociale și impozitele.
Principalul motor economic al UE este piața unică. Aceasta permite libera circulație a
bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. UE își propune să exploateze această resursă
imensă și în alte domenii, precum piețele energiei, cunoașterii și capitalului, pentru a le oferi
beneficii maxime cetățenilor europeni.

7
 Capitolul 2. Stadiile integrării europene
Conceptul de integrare economica se refera la eliminarea frontierelor economice intre tari,
astfel incat existenta frontierelor nationale sa nu mai influenteze alocarea resurselor.
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis
al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”,
fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care
au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX.
Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer,
Alcide de Gasperi și Winston Churchill, și-au pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea
intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese
comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și egalitatea între toate țările membre.
Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al
Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producția
de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune. Din punct de vedere
practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în instrument al păcii și
reconcilierii.
Integrarea economică europeană este un proces in continua extindere, pe doua coordonate:

• atat prin cresterea numarului de domenii reglementate la

nivel supranational (care tin de „competenta
Comunitatii”), cat si in sens propriu, prin adoptarea in
în adâncime domeniile aflate in competenta Comunitatii de reguli tot
mai cuprinzatoare si generatoare de apropiere intre statele
membre;

• prin cresterea numarului de membri ai gruparii

în lărgime integrationiste;

Începuturile Uniunii Europene

• 1946 într-un discurs susţinut la Universitatea din Zürich, Winston Churchill îndeamnă la
înfiinţarea unor „State Unite ale Europei”. La Paris (Franţa) este înfiinţată Uniunea
Federaliştilor Europeni.
• 1947 René Courtin creează Consiliul francez pentru o Europă unită, care va fi integrat
ulterior Mişcării Europene (1953). Sub patronajul creştin-democraţilor, este creată
organizaţia Nouvelles Equipes Internationales, cunoscută ulterior ca Uniunea Europeană a
Creştin-Democraţilor (1965).
• 1948 este creată Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), cu rol de
coordonare a Planului Marshall.

8
• 1949 Franţa, Marea Britanie şi ţările Benelux decid înfiinţarea unui Consiliu al Europei şi
solicită cooperarea Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei în pregătirea
statutului unui astfel de consiliu. De asemenea are loc Semnarea Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO) la Washington.
• 1950 într-un discurs inspirat de Jean Monnet, ministrul francez al afacerilor externe, Robert
Schuman, propune integrarea industriilor cărbunelui şi oţelului din Europa de Vest.
• 1951 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează Tratatul de la
Paris, prin care se înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
• 1952 la Paris, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează
Tratatul Comunităţii Europene pentru Apărare (EDC). De asemenea, intră în vigoare
Tratatul CECO.
• 1953 este creată piaţa comună a cărbunelui şi minereului de fier. Belgia, Franţa, Germania,
Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos elimină taxele vamale şi contingentele pentru aceste
materii prime.
• 1955 Consiliul Europei adoptă ca emblemă drapelul albastru cu 12 stele aurii.
• 1957 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează, la Roma,
tratatele de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene
a Energiei Atomice (Euratom). Începând cu această zi, acestea vor fi numite „Tratatele de
la Roma”.
• 1958 este înfiinţată Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul în Luxemburg, care înlocuieşte
Curtea de Justiţie a CECO.
• 1959 șapte state din cadrul Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC),
anume Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Regatul Unit, decid
înfiinţarea unei Asociaţii Europene a Liberului Schimb (AELS).
• De-a lungul anilor '60 insa, unele state membre ale A.E.L.S. au depus cereri de aderare la
CEE in 1961 Irlanda, Danemarca si Marea Britanie, reinnoite in 1967; in 1962 Norvegia,
a carei cerere a fost reinnoita in 1967. In ianuarie 1972 au fost semnate acordurile de
aderare ale Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei si Danemarcei. In acelasi an insa un
referendum organizat in Norvegia a determinat retragerea sa. Astfel, in ianuarie 1973,
Danemarca, Irlanda si Marea Britanie au devenit membri ai CEE.
• O serie de factori au condus, de-a lungul anilor '70 si la inceputul deceniului urmator, la
incetinirea integrarii europene. Astfel, recesiunea economica prelungita, determinata si de
cele doua crize petroliere din aceasta perioada (1973-1974 si 1979-1980), ca si primirea de
noi membri, precum si faptul ca reforma constitutionala putea fi blocata de dreptul de veto
al oricarui stat membru, si-a pus amprenta asupra continuarii procesului de integrare. Cu
toate acestea, in perioada respectiva pot fi mentionate si unele realizari notabile. Astfel, in
1975 a fost creat Fondul de Dezvoltare Europeana Regionala. Mai inainte, in 1970, statele
membre ale CEE au inaintat un sistem de cooperare politica europeana, in esenta un forum
pentru consultari interguvernamentale in probleme de politica externa. In 1974 ia fiinta
Consiliul European care intrunea sefii de stat sau de guvern ai tarilor membre,
• 1979, initial intr-un cadru formal situat in afara celui legal al CEE, tarile membre ale CEE
(cu exceptia Marii Britanii) au lansat Sistemul Monetar European (SME), destinat
stabilizarii cursurilor de schimb intre monedele nationale ale statelor participante, bazat pe
o moneda de referinta lipsita de circulatie efectiva, ECU.
• In februarie 1986, a avut loc prima revizuire substantiala a Tratatului constitutiv al CEE,
prin asa-numitul Act Unic European.

9
 • 1992, Consiliul European de la Maastricht a convenit tratatul asupra U.E. Tratatul Uniunii
Europene (cunoscut si sub denumirea de Tratatul de la Maastricht) este de o importanta
cruciala in procesul integrarii europene. Structura sa cuprinde 7 capitole, 17 protocoale si
33 de declaratii. Cele mai importante protocoale fac referire la politica sociala, aspecte
operationale asupra U.E.M. si asupra coeziunii economice si sociale. Declaratiile acopera
o gama larga de subiecte, incepand cu rolul parlamentelor nationale in cadrul U.E. si
terminand cu dreptul de acces la informatie. Termenul de Uniune, stabilit in articolul
A.E.L.S., este destul de vag descris. Uniunea aceasta nu reprezinta o organizatie distincta.
Nu are institutii proprii, cu exceptia Consiliului European, nici nu inlocuieste Comunitatea
Europeana (care cuprinde cele 3 comunitati C.E.C.O., CEE si EURATOM).
• 1999 Tratatul de la Amsterdam - Scopul declarat al Tratatului (semnat in 2 octombrie
1997, intrat in vigoare de la 1 mai 1999) a fost acela de a adapta structura institutionala
pentru a face fata primirii unui mare numar de noi membri, reprezentand aproape o dublare
a componentei de atunci a UE, dar acest scop nu a fost atins. In schimb, profitand de ocazia
ivita pentru amendarea Tratatelor, au fost operate alte modificari relativ importante, niciuna
insa legata de aspecte economice
• 2003 - nerealizarea reformelor institutionale, indispensabile unei extinderi cu 10-12 noi
membri, a necesitat lansarea, cu ocazia Consiliului European de la Koln (iunie 1999), a
unei Conferinte Interguvernamentale “limitate”, care sa rezolve problemele lasate in
suspensie de Tratatul de la Amsterdam. Rezultatul a fost consfintit de Tratatul de la
Nisa (semnat in 26 februarie 2001, intrat in vigoare in 2003)
• 2004 - Concluziile Consiliului European de la Nisa, la care s-a convenit continutul
tratatului omonim, preconizau lansarea unei noi Conferinte Interguvernamentale pentru
solutionarea structurala a unor aspecte institutionale. Lansarea a fost decisa de Consiliul
European de la Laeken (decembrie 2001), care insa a luat initiativa neuzitata anterior de a
convoca o “Conventie asupra Viitorului Europei”, ale carei concluzii sa inspire si sa
orienteze lucrarile conferintei. Conventia a propus liderilor Statelor Membre un proiect de
Tratat Constitutional, semnat la 29 octombrie 2004, la Roma.
UE capata personalitate juridica; in practica, o preia pe cea a CEE, deoarece CECO a incetat
sa existe in 2002, iar EURATOM va ramane cu personalitate distincta pentru a menaja
hipersensibilitatile ecologistilor.

Etapele integrarii europene

Sunt 11 etape istorice:
➢ 1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase membri
fondatori
➢ 1957: Cele șase state semnează Tratatele de la Roma de instituire a Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom)
➢ 1973: Comunitățile se extind la nouă state membre și introduc politici comune
suplimentare
➢ 1979: Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European
➢ 1981: Prima extindere mediteraneeană
➢ 1992: Piața unică europeană devine realitate
➢ 1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană (UE)
➢ 2002: Intră în circulație moneda euro
➢ 2007: Numărul statelor membre ale UE este de 27

10
 ➢ 2009: Intră în vigoare Tratatul de la Lisabona, care schimbă procedurile defuncționare a
UE.
➢ 2020: Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană.

1. La 9 mai 1950 Declarația Schuman propunea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui

și Oțelului, care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o
piață comună a cărbunelui și a oțelului intre cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Italia,
Luxemburg, Republica Federală Germania și Țările de Jos). Scopul, in urma celui de Al Doilea
Război Mondial , era de a asigura pacea intre popoarele europene invingătoare și cele invinse și
de a le apropia, facilitandu‑le colaborarea de pe poziții egale in cadrul unor instituții comune.
2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei „șase” au hotărat să instituie
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) și Comunitatea Economică Europeană
(CEE). Cea din urmă urmărea construirea unei piețe comune mai extinse, incluzand o gamă largă
de bunuri și servicii. Taxele vamale intre cele șase state au fost eliminate in totalitate la data de 1
iulie 1968, iar in decursul anilor ‘60 au fost create politici comune, in special in domeniul
comerțului și al agriculturii.
3. Acest proiect a avut un succes atat de mare, incat Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au
hotărat să se alăture. Prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut loc in 1973. In același timp
s‑au introdus noi politici sociale și de mediu, iar in 1975 s‑a inființat Fondul european de dezvoltare
regională (FEDER).
4. Iunie 1979 a reprezentat un decisiv pas inainte, prin organizarea primelor alegeri prin
sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.
5. In 1981, Grecia s‑a alăturat Comunităților, urmată de Spania și Portugalia in 1986. Această
extindere a Comunităților in Europa de Sud a intărit nevoia de aplicare a programelor de ajutor
regional.
6. Recesiunea economică mondială de la inceputul anilor 80 a adus cu sine un val de
europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut in 1985 cand Comisia Europeană, sub
președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea alba privind calendarul pentru realizarea pieței
unice europene pană la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus in Actul Unic
European semnat in februarie 1986 și intrat in vigoare la data de 1 iulie 1987.
7. Structura politică a Europei s‑a schimbat dramatic odată cu căderea Zidului Berlinului in
1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei in octombrie 1990 și democratizarea țărilor
Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a incetat să
existe in decembrie 1991. In același timp, statele membre negociau un nou tratat, adoptat de către
Consiliul European (format din șefii de stat și/sau de guvern) in decembrie 1991, la Maastricht.
Prin adăugarea dimensiunii cooperării interguvernamentale (in domenii precum politica
externă și securitatea internă) la sistemul comunitar existent, Tratatul de la Maastricht a creat
Uniunea Europeană (UE) și a intrat in vigoare la data de 1 noiembrie 1993.
8. In 1995, la Uniunea Europeană au aderat incă trei țări – Austria, Finlanda și Suedia –
ridicand numărul membrilor acesteia la 15. In acest moment, Europa se confrunta deja cu
problemele presante ale globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă a internetului
contribuiau la modernizarea economiilor dar, in același timp, au creat tensiuni pe plan social și
cultural.
In acest timp, UE era angajată in cel mai remarcabil proiect al său de pană atunci – crearea
unei monede unice care să simplifice viața intreprinderilor, consumatorilor și călătorilor. La 1
ianuarie 2002, moneda euro a inlocuit vechile monede din 12 țări UE care, impreună, au alcătuit

11
 „zona euro”. In prezent, euro și dolarul american constituie cele mai importante monede
ale lumii.
9. La mijlocul anilor ‘90 au inceput pregătirile pentru cea mai mare extindere din istoria UE.
Și‑au depus candidature șase din fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Polonia, Republica
Cehă, Romania, Slovacia și Ungaria), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea
Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum
și două state mediteraneene (Cipru și Malta). UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea
continentului european și de a extinde beneficiile integrării europene asupra tinerelor democrații.
Negocierile au fost deschise in decembrie 1997, iar 10 dintre țările candidate s‑au alăturat Uniunii
Europene la 1 mai 2004. Bulgaria și Romania au urmat in 2007. Croația a aderat in 2013, aducand
numărul statelor membre ale UE la 28.
10. Pentru a reuși să infrunte provocările multiple ale secolului XXI, Uniunea Europeană
extinsă avea nevoie de o procedură mai simplă și mai eficientă de adoptare a deciziilor comune.
Noi reguli in acest sens au fost propuse intr‑un proiect de constituție europeană, semnat in
octombrie 2004, care urma să inlocuiască toate tratatele existente. Acest text a fost insă respins de
către două referendumuri naționale in 2005. Prin urmare, constituția a fost inlocuită de Tratatul de
la Lisabona, care a fost semnat la 13 decembrie 2007 și a intrat in vigoare la 1 decembrie 2009.
Acesta se limitează la modificarea tratatelor anterioare fără insă a le inlocui, și introduce
majoritatea modificărilor prevăzute in constituție. Intre altele, tratatul instituie funcția de
președinte permanent al Consiliului European și creează postul de Inalt representant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate. In același timp, a izbucnit criza economică și
financiară mondială. Acest lucru a dus la instituirea de noi mecanisme UE pentru a garanta
stabilitatea băncilor, pentru a reduce datoria publică și pentru a coordona politicile economice ale
statelor membre, in special cele din zona euro.
11. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană. La data de 31 ianuarie 2020, Regatul Unit a
părăsit Uniunea Europeană, astfel numărul statelor membre ale UE s-au redus la 27.

12
 Capitolul 3. Arhitectura Uniunii Europene (I)
Majoritatea instituțiilor UE au fost create odată cu înființarea Comunității Europene în 1958.
Multe schimbări de atunci au avut loc în contextul deplasării echilibrului puterii de la Consiliu
spre Parlament. Rolul Comisiei a fost adesea acela de a media între două părți sau de a stabili
echilibrul. Totuși, Comisia devine din ce în ce mai răspunzătoare față de Parlament: în 1999 a
forțat demisia Comisiei Santer și a forțat o remaniere a Comisiei Barroso propuse în 2004.
Comisia Santer, condusă de Jacques Santer, a fost Comisia Europeană între 1995 și 1999 15
martie 1999, când a avut loc o demisie în bloc, din cauza unor cercetări efectuate asupra membrilor
în domeniul corupției.
Comisia Prodi a fost Comisia Europeană din 1999 până în 2004. Condusă de Romano Prodi,
a început lucru la 23 ianuarie 2000 după demisia Comisiei Santer. Termenul stabilit de ieșire din
funcție, 31 octombrie 2004, a fost extins, când lista inițială de propuneri a Comisiei Barroso a fost
retrasă.
Comisia Barroso, formată din președintele José Durão Barroso și alți 24 de comisari (26 din
2007), a fost succesoarea Comisiei Prodi, pe care a înlocuit-o în ultimul trimestru al anului 2004.
Prevăzută inițial să înlocuiască comisia Prodi la 1 noiembrie 2004, opoziția puternică
a Parlamentului European împotriva compoziției comisiei propuse de Barroso, l-a forțat pe aceasta
să o retragă fără să o supună la vot la data stabilită.

Un cadru instituțional unic

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:
• priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali şi
europeni
• deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul
Parlamentului European
• interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri
sunt desemnaţi de guvernele naţionale
• guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul European stabilește direcția politică generală a UE, însă nu are putere de legiferare.
Este condus de un președinte (în prezent, de Charles Michel) și este format din șefii de stat sau de
guvern și președintele Comisiei. Se reunește pe parcursul câtorva zile de cel puțin 2 ori într-un
interval de 6 luni.

Adoptarea legislaţiei europene

Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică 3 instituţii:
• Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia
• Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului este
deţinută, prin rotaţie, de statele membre.
• Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
Împreună, aceste trei instituţii elaborează politicile şi legislaţia care se aplică în toată Uniunea,
prin intermediul „procedurii legislative ordinare” (fosta „codecizie”). În principiu, Comisia
propune actele legislative, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Ulterior, Comisia şi statele
membre le implementează, iar Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect
aplicată.

13
 Alte instituții și organisme ale UE
Două alte instituţii europene joacă un rol vital:
• Curtea de Justiţie garantează respectarea dreptului european
• Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
Atribuţiile şi responsabilităţile acestor instituţii sunt prevăzute în tratate, acestea constituind
baza a tot ceea ce face UE. Tratatele stabilesc, de asemenea, regulamentele şi procedurile pe care
instituţiile UE trebuie să le respecte. Ele sunt adoptate de către şefii de stat şi/sau de către prim-
miniştrii statelor membre şi ratificate de către parlamentele naţionale.
UE dispune şi de alte instituţii şi organisme interinstituţionale specializate:
• Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană
• Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE) îl asistă pe Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate, funcție deținută în prezent de Josep Borrell. Acesta
conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe și trasează direcțiile politicii externe și de securitate
comune, asigurând, în același timp, consistența și coordonarea acțiunilor desfășurate de UE pe
plan extern.
• Comitetul Economic şi Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi salariaţii
• Comitetul European al Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale
• Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de investiţii ale UE şi sprijină
întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de investiţii
• Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către
instituţiile şi organismele UE
• Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor are rolul de a asigura protecţia datelor cu
caracter personal ale cetăţenilor
• Oficiul pentru Publicaţii publică informaţii despre UE
• Oficiul European pentru Selecţia Personalului recrutează personal pentru instituţiile şi
organismele UE
• Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de formare în diverse domenii
pentru personalul instituţiilor UE
• numeroase agenţii specializate şi organisme descentralizate desfăşoară o serie de activităţi
de natură tehnică, ştiinţifică sau de gestionare

Scurtă prezentare a instituțiilor și organismelor EU

A. Parlamentul European (PE)

Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de control
Membri: 705 deputați (membrii Parlamentului European)
Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului;
în 1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg
Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales direct de
cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc în mai 2019.
În tabelul de mai jos sunt descries cele 3 roluri principale ale Parlamentului European.

14
 Tabel nr. 1.3 Rolurile Parlamentului European
PARLAMENTUL EUROPEAN
ROL LEGISLATIV ROL DE CONTROL ROL BUGETAR
• Adoptă legislația UE, • Exercită control democratic • Stabilește bugetul UE,
împreună cu Consiliul UE, pe asupra tuturor instituțiilor UE. împreună cu Consiliul.
baza propunerilor Comisiei • Alege președintele Comisiei și • Aprobă bugetul pe
Europene. aprobă colegiul comisarilor în termen lung al UE („cadrul
• Ia decizii cu privire la ansamblu. Poate recurge la o financiar multianual”).
acordurile internaționale. moțiune de cenzură, obligând
• Ia decizii cu privire la Comisia să demisioneze.
extinderea UE. • Acordă descărcarea de
• Revizuiește programul gestiune, adică aprobă modul în
de lucru al Comisiei și îi cere care s-a cheltuit bugetul UE.
să propună acte legislative. • Analizează petițiile cetățenilor
și formează comisii de anchetă.
• Discută politicile monetare
cu Banca Centrală Europeană.
• Adresează interpelări
Comisiei și Consiliului.
• Participă la misiuni de
observare a alegerilor.

Componența Parlamentului European

Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația sa, dar în
practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de 6
parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 705 (704 plus
președintele). Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu
de naționalitate.
PreședinteleCăutați traducerile disponibile pentru linkul precedent reprezintă
Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE, cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt
de spus cu privire la bugetul Uniunii.
Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale.
• Comisiile pregătesc legislația.
Parlamentul numără 20 de comisii și trei subcomisii, fiecare ocupându-se de un anumit
domeniu de politică. Comisiile examinează propunerile legislative, iar deputații și grupurile
politice pot propune modificarea sau respingerea unui act legislativ. Aceste aspecte sunt discutate
și în cadrul grupurilor politice.
• Ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației.
Deputații se reunesc în plen pentru votul final pe marginea legislației și a amendamentelor
propuse. În general, ședințele plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile pe lună, dar se pot
organiza și sesiuni suplimentare la Bruxelles.

15
 Fig. nr. 1.3 Distribuția locurilor în parlamentul european
Sursa:https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-parliament_ro

Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale.

✓ Comisiile pregătesc legislația.
Parlamentul numără 20 de comisii și trei subcomisii, fiecare ocupându-se de un anumit
domeniu de politică. Comisiile examinează propunerile legislative, iar deputații și grupurile
politice pot propune modificarea sau respingerea unui act legislativ. Aceste aspecte sunt discutate
și în cadrul grupurilor politice.
✓ Ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației.
Deputații se reunesc în plen pentru votul final pe marginea legislației și a amendamentelor
propuse. În general, ședințele plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile pe lună, dar se pot
organiza și sesiuni suplimentare la Bruxelles.

B. Consiliul European
Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene
Membri: șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele Consiliului European,
președintele Comisiei Europene
Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
Sediu: Bruxelles (Belgia).

16
 Consiliul European este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii. El se prezintă sub
formă de summituri (de obicei, trimestriale) ale liderilor statelor membre, prezidate de
un președinte permanent. Acesta:
• Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte
legislative.
• Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai joase
de cooperare interguvernamentală.
• Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele strategice
ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.
• Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul UE,
cum ar fi BCE și Comisia.
Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate:
• să îi ceară Comisiei Europene să elaboreze o propunere
• să i se adreseze Consiliului UE.
Componența Consiliul European
Consiliul European este alcătuit din șefii de stat sau de guvern ai țărilor UE, președintele
Consiliului European și președintele Comisiei Europene. Se reunește la
convocarea președintelui său, care este ales chiar de către Consiliu pentru un mandat de
doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Printre altele, președintele are rolul de a
reprezenta UE în relația cu țările din restul lumii.
De obicei, se reunește de 4 ori pe an, dar președintele poate convoca reuniuni suplimentare
pentru a soluționa probleme urgente. Deciziile se iau în general prin consens, cu unanimitate sau
cu majoritate calificată în unele cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota.

C. Consiliul Uniunii Europene

Rol: reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează
politicile UE
Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus discuțiilor
Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni
Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
Sediu: Bruxelles (Belgia).
În cadrul Consiliului UE (cunoscut informal și sub numele de Consiliul), miniștrii din
guvernele tuturor statelor membre se reunesc pentru a discuta, pentru a modifica și adopta acte
legislative și pentru a coordona politici. Ei sunt abilitați să angajeze guvernelor lor în îndeplinirea
acțiunilor asupra cărora s-a convenit în cadrul reuniunilor Consiliului.
Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere
decizională al UE.
Consiliul UE nu trebuie confundat cu:
• Consiliul European - summit trimestrial în cadrul căruia liderii UE se reunesc pentru a
stabili direcțiile generale ale politicii europene
• Consiliul Europei- instituție care nu face parte din UE.
Atribușiile Consiliului UE sunt:
• Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza
propunerilor înaintate de Comisia Europeană.
• Coordonează politicile țărilor UE.

17
 • Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului
European.
• Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.
• Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.
Componența Consiliul UE
Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în 10 configurații
diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse dezbaterii. În funcție de
configurație, fiecare țară își trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat.
Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană - Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate
de ministrul de resort din țara care deține președinția UE în momentul respectiv.
Coerența globală este asigurată de Consiliul „Afaceri Generale”, care este sprijinit de
Comitetul Reprezentanților Permanenți. Acesta este format din reprezentanții permanenți ai
statelor membre pe lângă UE, care au rang de ambasadori.
Țările din zona euro își coordonează politicile economice în cadrul Eurogrupului, alcătuit din
miniștrii economiei și finanțelor. Acesta se reunește în ziua dinaintea reuniunilor Consiliului
„Afaceri economice și financiare”. Acordurile la care se ajunge în întrunirile Eurogrupului sunt
adoptate în mod oficial în ziua următoare, în cadrul Consiliului. La vot participă doar țările din
zona euro.

D. Comisia Europeană (CE)

Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea
acestora și implementând politicile și bugetul Uniunii
Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE
Înființare: 1958
Sediu: Bruxelles (Belgia).
Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere
politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în
aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE.
Atribuțiile Comisiei Europene sunt:
✓ Propune noi acte legislative
Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le înaintează
spre adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop:
• protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi
abordate în mod eficient la nivel național
• soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor.
✓ Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
• Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.
• Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.
• Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
✓ Garantează respectarea legislației UE
• Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația
UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre.
✓ Reprezintă UE pe scena internațională
• Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în
special în domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.

18
 • Negociază acorduri internaționale în numele UE.
Componența Comisiei Europene
Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 27 de comisari (câte unul din
fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei. Acesta decide de ce domeniu
politic răspunde fiecare comisar.
Colegiul comisarilor este format din președinta Comisiei, opt vicepreședinți (dintre care trei
vicepreședinți executivi), Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și 18 comisari, fiecare responsabil pentru un anumit portofoliu.
Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său (avocați, economiști
etc.), repartizat pe departamente numite direcții generale (DG), fiecare dintre ele ocupându-se de
un anumit domeniu de activitate.
Numirea președintelui:
Candidatul este nominalizat de liderii naționali în cadrul Consiliului European, pe baza
rezultatelor obținute la alegerile pentru Parlamentul European. Pentru a fi ales, candidatul propus
are nevoie de sprijinul majorității membrilor Parlamentului.
Candidatul la funcția de președinte îi selectează pe potențialii vicepreședinți și comisari pe
baza sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista persoanelor nominalizate trebuie să fie
aprobată de liderii naționali în cadrul Consiliului European.
Fiecare candidat se înfățișează apoi în fața Parlamentului European, pentru a-și prezenta
viziunea și pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată din candidații nominalizați este apoi
supusă votului în Parlamentul European. În cele din urmă, Consiliul European decide, cu
majoritate calificată, numirea în funcție a comisarilor.
Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie 2024.

E. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE;
garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
Membri:
Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
Tribunalul: câte 2 judecători din fiecare țară a UE
Înființare: 1952
Sediu: Luxemburg.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura
că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre
guvernele naționale și instituțiile europene. În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată
de persoane fizice, întreprinderi sau organizații care doresc să introducă o acțiune împotriva
unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat drepturile.
Atribuțiile CJUE sunt:
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente
tipuri de cauze sunt:
• interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor UE sunt
obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există riscul ca
instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are
îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să

19
solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un
act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu dreptul UE.
• respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de
infringement) - este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu își
îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia
Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are
obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate introduce o a doua acțiune împotriva
ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
• anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat
membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European consideră că un
anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere
Curții de Justiție să anuleze actul respectiv. Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții
anularea unui act al UE care le privește în mod direct.
• garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) -
Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă
nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite condiții)
persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
• sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau întreprindere
care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau
a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.
Componența CJUE
CJUE este formată din 2 instanțe:
• Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele
naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
• Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în
principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile
comerciale.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord, pentru un
mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg un președinte,
pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător („judecătorul
raportor”) și un avocat general. Cazurile sunt evaluate în două etape:
✓ Etapa scrisă
• Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale, instituțiile UE și
uneori persoanele fizice pot transmite observații.
• Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi discutate în cadrul
reuniunii generale a Curții, care stabilește:
- numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3, 5 sau 15 judecători
(întreaga Curte), în funcție de importanța și de complexitatea cazului.
Majoritatea cazurilor sunt soluționate de 5 judecători. Sunt foarte rare
situațiile în care se implică toată Curtea.
- dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere oficial din partea
avocatului general.
✓ Etapa orală - audierea publică

20
 • Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului general, care le
pot adresa întrebări.
• În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere din partea
avocatului general, acesta este prezentat după câteva săptămâni de la audiere.
• Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.
Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor sunt soluționate
de 3 judecători și nu există avocați generali.

21
 Capitolul 4. Arhitectura Uniunii Europene (II)3
F. Banca Centrală Europeană (BCE)
Banca Centrală Europeană (BCE) gestionează moneda euro și trasează și pune în
aplicare politica economică și monetară a UE. Scopul său principal este să mențină stabilitatea
prețurilor, sprijinind astfel creșterea economică și crearea de locuri de muncă.
Atribuțiile BCE sunt:
• Fixează rata dobânzilorCăutați traducerile disponibile pentru linkul precedent la
care acordă credite băncilor comerciale din zona euro, controlând astfel masa monetară și
inflația.
• Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și cumpărarea și vânzarea
de valută pentru a echilibra cursurile de schimb.
• Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către
autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect.
• Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
• Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.
• Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta
pentru stabilitatea prețurilor.

Componența BCE
Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și internaționale la nivel înalt.
BCE dispune de următoarele trei organisme decizionale:
• Consiliul guvernatorilor este principalul organ decizional. Este alcătuit din Comitetul
executiv (a se vedea mai jos) și din guvernatorii băncilor centrale din zona euro.
• Comitetul executiv gestionează activitățile cotidiene ale BCE. Este format din
președintele și vicepreședinte BCE și alți 4 membri desemnați de liderii țărilor din zona euro pentru
un mandat de 8 ani.
• Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare. Este format din
președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre.
BCE colaborează cu băncile centrale ale tuturor statelor membre ale UE. Împreună,
formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
BCE conduce cooperarea între băncile centrale din zona euro. Este vorba despre așa-
numitul eurosistem.
Atribuțiile organelor decizionale
• Consiliul guvernatorilor analizează evoluțiile economice și monetare, definește politica
monetară a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obține bani de la
BCE.
• Comitetul executiv aplică politica monetară, gestionează operațiunile zilnice, pregătește
reuniunile Consiliului guvernatorilor și exercită competențele pe care acesta din urmă i le deleagă.
• Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare și oferă sprijin țărilor
care se pregătesc să adere la zona euro.

G. Curtea Europeană de Conturi

3
Material preluat integral de pe site-ul https://europa.eu/european-union/about-eu

22
 Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la îmbunătățirea
gestiunii financiare a UE
Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE
Înființare: 1977
Sediu: Luxemburg.
În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi apără interesele
contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea de a îmbunătăți gestionarea
bugetului UE de către Comisia Europeană și de a raporta pe marginea situației financiare a
Uniunii.
Atribuțiile Curții de Conturi sunt:
• Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost colectate
și cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare adăugată și dacă au fost
contabilizate corespunzător.
• Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE, efectuând
inclusiv controale la fața locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei Europene), în
țările membre și în țările care primesc ajutor din partea UE.
• Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei Europene
și guvernelor naționale.
• Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul
European de Luptă Antifraudă (OLAF).
• Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE, pe care
Parlamentul îl examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care Comisia
gestionează bugetul UE.
• Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia cele mai bune
decizii pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a fondurilor europene.
Publică, de asemenea, avize privind actele legislative pregătitoare care vor avea impact asupra
gestiunii financiare a UE, precum și documente de poziție, analize și publicații pe teme legate de
finanțele publice ale Uniunii.
Pentru a fi eficientă, Curtea trebuie să fie independentă față de instituțiile și organismele pe
care le verifică. De aceea, este liberă să decidă:
• ce auditează
• cum auditează
• cum și unde își prezintă constatările.
Activitatea de audit a Curții se concentrează mai ales asupra Comisiei Europene, principalul
organism responsabil cu implementarea bugetului UE. Curtea colaborează îndeaproape și cu
autoritățile naționale, deoarece Comisia gestionează majoritatea fondurilor UE (aproximativ 80 %)
împreună cu acestea.

Componența Curții de Conturi

Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului, pentru un mandat
de 6 ani, care poate fi reînnoit. Membrii își aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani care, de
asemenea, poate fi reînnoit.
Ea efectuează 3 tipuri de audit.
• Audit financiar - examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu acuratețe
situația financiară, rezultatele și fluxurile de numerar din exercițiul financiar încheiat.
• Audit de conformitate - verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile.

23
 • Audit al performanței - verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele utilizând cât
mai puțin resurse, într-un mod cât mai economic.
Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea pregătesc rapoarte și
avize care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel oficiale.

H. Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE)

Rol: gestionează relațiile diplomatice ale UE cu țări terțe și conduce politica externă și de
securitate a Uniunii Europene
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate: Josep Borrell
Înființat: 2011
Sediu: Bruxelles (Belgia).
Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) este serviciul diplomatic al UE. Scopul său
este să sporească eficiența și coerența politicii externe a UE, contribuind astfel la creșterea
influenței Europei la nivel global.
Atribuțiile SEAE sunt:
• Îl sprijină pe Înaltul Reprezentant în punerea în aplicare a politicii externe și de securitate
a UE.
• Gestionează relațiile diplomatice și parteneriatele strategice cu țări din afara Uniunii.
• Colaborează cu serviciile diplomatice ale țărilor UE, cu ONU și cu alte puteri mondiale.
Domenii concrete în care intervine SEAE:
• Consolidarea păcii - prin sprijin politic, economic și practic
• Garantarea securității - în baza politicii de securitate și apărare comunăCăutați traducerile
disponibile pentru linkul precedentEN•••
• Menținerea de bune relații cu țările vecine - prin politica europeană de vecinătateCăutați
traducerile disponibile pentru linkul precedentEN•••
• Dezvoltarea și ajutorul umanitar și reacția în situații de criză
• Combaterea schimbărilor climatice și apărarea drepturilor omului.
Componența SEAE
Serviciul European de Acțiune Externă este condus de șeful diplomației europene - Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate. Serviciul este alcătuit din:
• experți transferați de la Consiliul UE, Comisia Europeană și serviciile diplomatice ale
statelor membre - la Bruxelles
• o rețea de „ambasade” (delegații) ale UE - peste tot în lume.
Înaltul Reprezentant este și vicepreședinte al Comisiei Europene. Acesta reprezintă politica
externă și de securitate a UE în lume, coordonează activitatea Comisiei Europene în domeniul
relațiilor externe și prezidează reuniunile miniștrilor de externe, ai apărării și ai dezvoltării din
statele membre. Înaltul Reprezentant implementează politica externă și de securitate a UE,
împreună cu statele membre, beneficiind de resursele disponibile la nivel național și european.
Acest lucru contribuie la asigurarea coerenței în materie de politică externă.
În afara frontierelor sale, Uniunea Europeană este reprezentată de o serie de birouri
locale - delegațiile UE- care au un rol similar celui îndeplinit de o ambasadă.

I. Comitetul Economic și Social European (CESE)

Rol: Organism consultativ care reprezintă organizațiile angajatorilor și ale
lucrătorilor și alte grupuri de interese
Membri: 329, din toate țările UE

24
 Înființare: 1957
Sediu: Bruxelles (Belgia).
Comitetul Economic și Social European (CESE) este un organism consultativ al UE format
din reprezentanți ai organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și ai altor grupuri de interese.
CESE transmite avize pe probleme europene către Comisia Europeană, Consiliul UE și
Parlamentul European, acționând, astfel, ca o punte între instituțiile europene cu rol de decizie și
cetățenii UE.
Atribuțiile CESE sunt:
Le oferă grupurilor de interese posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile
legislative ale UE. CESE îndeplinește trei misiuni principale:
• garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor economice și sociale,
căutând un consens care servește binelui comun
• promovează o Uniune participativă, oferindu-le organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor
și altor grupuri de interese posibilitatea de a se exprima, și menținând dialogul cu acestea
• promovează valorile integrării europene, susține democrația participativă și organizațiile
societății civile.

Componența CESE
Membrii CESE reprezintă diversitatea organizațiilor societății civile din Europa, printre care
întreprinderi, sindicate și alte părți interesate. Sunt desemnați de guvernele naționale și numiți în
funcție de Consiliul UE pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Numărul membrilor
din fiecare țară depinde de populația țării respective.
CESE își alege președintele și doi vicepreședinți pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Membrii sunt repartizați în 3 grupuri:
• angajatori
• lucrători
• alte grupuri de interese (de exemplu, agricultori, consumatori).
CESE este consultat de Parlamentul European, de Consiliul UE și de Comisia Europeană pe
o gamă largă de subiecte. De asemenea, emite avize și din proprie inițiativă.
Membrii săi lucrează pentru Uniunea Europeană, fiind independenți față de guvernele
naționale. Ei se reunesc de 9 ori pe an. Avizele se adoptă cu majoritate simplă.
Reuniunile sunt pregătite de către secțiunile specializate ale CESE și de comisia consultativă
pentru mutații industriale. Grupurile de reflecție ale CESE (așa-numitele observatoare) și
Comitetul de coordonare Europa 2020 monitorizează evoluția strategiilor UE.
CESE menține legătura cu consiliile economice și sociale existente la nivel regional și
național, în special pentru a face schimb de informații și pentru a discuta anumite chestiuni.

J. Comitetul European al Regiunilor (CoR)

Rol: organism consultativ reprezentând autoritățile locale și regionale din Europa
Înființare: 1994
Sediu: Bruxelles (Belgia).
Comitetul European al Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al UE, format din
reprezentanți ai celor 27 de state membre, aleși la nivel local și regional. Prin intermediul CoR,
aceștia își pot exprima în mod direct opiniile cu privire la legislația UE care are impact asupra
regiunilor și orașelor.
Atribuțiile CoR sunt:

25
 CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ al
UE, asigurându-se că punctele de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt respectate.
• Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie să consulte CoR atunci
când elaborează acte legislative în domenii care intră în competența autorităților locale și
regionale precum sănătatea, educația, ocuparea forței de muncă, politica socială, coeziunea
economică și socială, transportul, energia și combaterea schimbărilor climatice.
• Dacă nu este consultat, CoR poate sesiza Curtea de Justiție.
• Din momentul în care primește o propunere legislativă, Comitetul pregătește și adoptă
un aviz pe care îl transmite apoi tuturor instituțiilor europene relevante.
• De asemenea, CoR poate emite avize și din proprie inițiativă.
Componența CoR
Membrii CoR sunt reprezentanți aleși din cadrul autorităților locale sau regionale.
Fiecare țară își desemnează membrii. Aceștia sunt numiți de Consiliul UE pentru un mandat de
cinci ani care poate fi reînnoit. Numărul de membri din fiecare țară depinde de mărimea populației.
Membrii provenind dintr-o țară formează delegația națională care reflectă echilibrul politic,
geografic, regional și local al țării respective.
Fiecare membru poate decide să facă parte dintr-un grup politic în cadrul CoR. În prezent,
sunt șase grupuri politice care reflectă diverse afilieri politice: Partidul Popular European
(EPP)EN, Partidul Socialiștilor Europeni (PES), Grupul Renew Europe, Grupul Alianța
Europeană (Grupul AE), Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) și Grupul
VerzilorEN. Membrii au, de asemenea, posibilitatea de a alege să nu facă parte dintr-un grup
politic, dacă doresc acest lucru (neafiliați).
CoR numește un președinte din rândul membrilor săi pentru un mandat de doi ani și
jumătate.
CoR numește un raportor (unul din membrii săi) care consultă părțile interesate și pregătește
avizul. Textul este discutat și adoptat de comisia din cadrul CoR care se ocupă de domeniul politic
respectiv. Avizul este ulterior prezentat în sesiune plenară tuturor membrilor, care îl pot modifica
și apoi adopta prin vot. În cele din urmă, avizul este transmis tuturor instituțiilor relevante ale UE.
Anual au loc până la 6 ședințe plenare, în cadrul cărora se adoptă avize care acoperă între 50
și 80 de proiecte legislative.

K. Banca Europeană de Investiții (BEI)

Rol: oferă finanțare pentru proiecte care contribuie la atingerea obiectivelor UE, atât
în interiorul, cât și în afara Uniunii
Președinte: Werner Hoyer
Consiliul de administrație: câte un administrator din fiecare stat membru, plus un
reprezentant al Comisiei Europene
Înființare: 1958
Sediu: Luxemburg.
Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt membre ale Băncii Europene de Investiții
(BEI). Scopul său este:
• să consolideze potențialul UE în materie de locuri de muncă și creștere
• să sprijine acțiunile menite să atenueze efectele schimbărilor climatice
• să promoveze politicile UE în afara Uniunii.
Atribuțiile BEI sunt:

26
 Banca contractează împrumuturi pe piețele de capital și acordă finanțări, în condiții
avantajoase, pentru proiecte care sprijină obiectivele UE. Aproximativ 90 % din finanțări se
acordă în interiorul UE. Aceste fonduri nu provin niciodată de la bugetul UE.
BEI oferă 3 tipuri principale de produse și servicii:
• credite - aproape 90 % din angajamentul financiar. Banca acordă împrumuturi pentru a
sprijini creșterea economică și crearea de locuri de muncă, iar acest sprijin contribuie, de multe
ori, la atragerea altor investitori.
• finanțare mixtă - clienții pot combina fondurile acordate de BEI cu investiții adiționale.
• consiliere și asistență tehnică - pentru a valorifica la maxim fondurile disponibile.
Împrumuturile de peste 25 de milioane de euro sunt acordate direct de BEI. În
cazul împrumuturilor cu o valoare mai mică, BEI deschide linii de credit pentru instituțiile
financiare care ulterior acordă credite beneficiarilor.
Componență BEI
Acționarii BEI sunt statele membre ale UE. Deciziile sunt luate de către următoarele
organisme:
• Consiliul guvernatorilor este alcătuit din miniștri (de obicei de finanțe) din toate statele
membre. Acesta stabilește politica generală de creditare a Băncii.
• Consiliul de administrație, prezidat de președintele BEI, este alcătuit din 28 de membri
numiți de statele membre și unul desemnat de Comisia Europeană. Acesta aprobă operațiunile de
contractare și acordare a împrumuturilor.
• Comitetul de direcție, organul executiv al Băncii, gestionează activitățile de zi cu zi.
Comitetul de audit verifică dacă operațiunile BEI se derulează în mod corespunzător.
Diverse direcții ale Băncii pun în aplicare deciziile manageriale.
Banca adoptă decizii de împrumut și creditare, ținând cont de punctele forte ale
fiecărui proiect și de oportunitățile oferite de piețele financiare. În cadrul UE, creditele se acordă
în funcție de anumite priorități. În afara UniuniiCăutați traducerile disponibile pentru linkul
precedent, BEI sprijină politicile de dezvoltare și cooperare din diverse țări ale lumii.
BEI este un organism independent și adoptă propriile decizii în materie de împrumut și
creditare. Colaborează cu alte instituții ale UE, în special cu Comisia Europeană, Parlamentul
European și Consiliul UE.

L. Ombudsmanul European
Rol: investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor,
birourilor și agențiilor UE.
Înființare: 1995
Sediu: Strasbourg (Franța).
Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri de administrare
defectuoasă de către instituțiile și organismele UE. Plângerile pot fi înaintate de cetățeni ai
statelor membre sau de rezidenți pe teritoriul Uniunii ori de asociații și întreprinderi cu sediul în
UE.
Atribuțiile Ombudsmanului sunt:
Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă, de exemplu:
• comportament abuziv
• discriminare
• abuz de putere
• lipsa de informații sau refuzul de a furniza informații

27
 • întârzieri nejustificate
• proceduri incorecte.
Ombudsmanul este numit de Parlamentul European pentru un mandat de 5 ani care poate fi
reînnoit. Aceasta este una dintre primele sarcini care le revin deputaților proaspăt aleși.
Biroul Ombudsmanului începe investigații după primirea unei plângeri sau din proprie
inițiativă. Ca organism imparțial, nu primește instrucțiuni din partea vreunui guvern sau a vreunei
alte organizații. În fiecare an, îi prezintă Parlamentului European un raport de activitate.
Uneori, este posibil ca Ombudsmanul să vă soluționeze problema informând, pur și simplu,
instituția vizată. Dacă este nevoie de mai mult, se fac toate eforturile necesare pentru găsirea
unei soluții amiabile. În caz de eșec, Ombudsmanul poate adresa recomandări instituției în
cauză. Dacă acestea nu sunt acceptate, Ombudsmanul poate redacta un raport special pe care îl
înaintează Parlamentului, iar acesta ia măsurile care se impun.

M. Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD)

Rol: garantează că instituțiile și organismele UE respectă dreptul la viață privată al
cetățenilor atunci când prelucrează datele lor cu caracter personal
Înființare: 2004
Sediu: Bruxelles (Belgia).
În desfășurarea activităților lor, instituțiile și organismele UE prelucrează uneori date cu
caracter personal ale cetățenilor, în format electronic, scris sau vizual. Prelucrarea include
colectarea, înregistrarea, stocarea, recuperarea, transmiterea, blocarea sau ștergerea datelor.
Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor are misiunea de a garanta respectarea normelor
stricte privind protecția vieții private, care guvernează aceste activități.
Atribuțiile AEPD sunt:
• Supervizează modul în care administrația UE prelucrează datele cu caracter personal,
pentru a garanta respectarea normelor privind protecția vieții private.
• Consiliază instituțiile și organismele UE cu privire la toate aspectele legate de prelucrarea
datelor cu caracter personal și de legislația și politicile conexe.
• Gestionează plângeri și organizează investigații.
• Colaborează cu autoritățile naționale din țările UE pentru a asigura consistența în materie
de protecție a datelor.
• Monitorizează noile tehnologii care pot avea impact asupra protecției datelor.
Șeful autorității este numit pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Pentru
operațiunile cotidiene, există două entități principale în cadrul AEPD.
• Entitatea „Supraveghere și punere în aplicare” evaluează respectarea protecției
datelor de către instituțiile și organismele UE.
• Entitatea „Politică și consultare” le oferă legislatorilor europeni consultanță privind
protecția datelor în diverse domenii și în contextul elaborării noilor propuneri legislative.

N. Comitetul european pentru protecția datelor (CEPD)

Rol: să se asigure că Regulamentul general privind protecția datelor (RGPD) și
Directiva privind protecția datelor în materie de asigurare a respectării legii sunt aplicate în
mod consecvent în țările UE, precum și în Norvegia, Liechtenstein și Islanda.
Înființare: 2018
Număr de angajați: 21
Locație: Bruxelles.

28
 CEPD este un organism independent care:
• se asigură că legislația UE în domeniu – în special Regulamentul general privind protecția
datelor (RGPD) și Directiva privind protecția datelor în materie de asigurare a respectării legii
– este aplicată în mod consecvent în toate țările vizate;
• promovează cooperarea între autoritățile naționale de protecție a datelor.
Atribuțiile CEPD sunt:
• oferă orientări generale linii directoare, recomandări, bune practici etc.) pentru a clarifica
RGPD;
• adoptă constatările privind coerența, dconcepute pentru a garanta că RGPD este
interpretat în mod consecvent de către toate organismele naționale de reglementare, de
exemplu în cazurile care se referă la 2 sau mai multe țări;
• consiliază Comisia Europeană ocu privire la aspectele legate de protecția datelor și la
orice nouă propunere legislativă a UE care prezintă o importanță deosebită pentru protecția
datelor cu caracter personal;
• încurajează autoritățile naționale de protecție a datelor să colaboreze și să facă schimb de
informații și de bune practici.
Cine face parte din CEPD:
• președintele și 2 vicepreședinți, cu mandate reînnoibile de 5 ani;
• toate autoritățile naționale de protecție a datelor și Autoritatea Europeană pentru Protecția
Datelor (AEPD).
Pentru activitatea sa de zi cu zi, CEPD primește sprijin analitic, administrativ și logistic din
partea unui secretariat asigurat de AEPD. Membrii personalului secretariatului CEPD acționează
conform instrucțiunilor președintelui Comitetului.
Comitetul se întrunește periodic la Bruxelles, pentru a discuta și a lua decizii cu privire la
chestiuni legate de protecția datelor.
Deciziile sunt luate în cadrul reuniunilor plenare, la care participă șefii autorităților naționale,
pe baza activității de pregătire efectuate de subgrupurile de experți și de secretariatul CEPD.

O. Organisme interinstituţionale
1. Echipa de intervenţie în caz de urgenţă informatică (CERT)
Centrul de răspuns la incidente de securitate cibernetică (CERT) a devenit pe deplin
operațional în septembrie 2012.
CERT contribuie la gestionarea ameninţărilor cu care se confruntă sistemele informatice ale
instituţiilor UE, oferind sprijin echipelor care răspund de securitatea informatică în cadrul
instituţiilor europene şi menţinând contactul cu omologii din sectorul public al statelor membre.

2. Oficiul European pentru Selecţia Personalului

Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) a devenit operaţional în ianuarie
2003. Responsabilitatea sa este de a organiza concursuri pentru recrutarea personalului în vederea
angajării în toate instituţiile UE. Această centralizare este mai eficientă decât dacă fiecare instituţie
şi-ar organiza propriile concursuri. Bugetul anual al EPSO, de aproximativ 21 milioane euro, este
mai mic cu 11% decât cheltuielile pe care instituţiile UE le suportau în trecut pentru recrutare.

29
 3. Oficiul pentru Publicaţii
Denumirea completă a acestui organism este Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene.
În calitatea sa de editură a instituţiilor europene, are ca misiune să producă şi să distribuie toate
publicaţiile oficiale ale Uniunii Europene, atât pe suport tipărit, cât şi în format electronic.

4. Școala Europeană de Administrație a fost înfiinţată la 10 februarie 2005. Misiunea sa

este de a organiza cursuri de formare în domenii specifice pentru personalul UE. La aceste cursuri
pot lua parte toţi membrii personalului care lucrează în instituţiile UE, SEA contribuind, astfel, la
difuzarea valorilor comune, la promovarea unei mai bune înţelegeri între membrii personalului UE
şi permiţând realizarea unor economii de scară. Ea lucrează în strânsă colaborare cu
departamentele de formare din cadrul tuturor instituţiilor, pentru a evita depunerea unui efort
dublu.

30
 Capitolul 5. Uniunea vamală şi comerţul în U.E.4
I. Uniunea vamală
Uniunea vamală este o fundație a Uniunii Europene și un element esențial în funcționarea
pieței unice. Uniunea vamală înseamnă că statele membre ale UE aplică un sistem comun de taxe
vamale la importurile de mărfuri din afara teritoriului vamal al UE, nu există taxe vamale și nici
controale vamale la frontierele dintre statele membre ale UE. Piața unică poate funcționa corect
numai atunci când există o aplicare comună a normelor comune la frontierele sale externe.
Pentru a realiza acest lucru, administrațiile vamale naționale ale UE acționează ca și cum ar fi
una. În timp ce legislația vamală este adoptată la nivelul UE, aceasta este pusă în aplicare pe o
bază descentralizată de către statele membre. Autoritățile vamale ale statelor membre
supraveghează toate mărfurile care intră sau ies din teritoriul vamal al UE, indiferent de modul lor
de intrare sau ieșire.

Rolul vamal
Până de curând, rolul vamal consta în primul rând în colectarea taxelor vamale și a impozitelor
indirecte la import. Numeroase evoluții, inclusiv extinderea, globalizarea comerțului și a lanțurilor
de aprovizionare, dezvoltarea comerțului electronic, amenințarea atacurilor teroriste și
internaționalizarea criminalității organizate, au modificat mediul în care operează vămile.
În zilele noastre, autoritățile vamale colectează nu numai taxe vamale și TVA pentru mărfurile
importate și accize, acolo unde este cazul, ci verifică și aceste bunuri în multe scopuri nefinanciare,
precum pentru a asigura siguranța și securitatea mărfurilor și pentru a se asigura că acestea respectă
cerințele UE de conformitate cu produsele, standardele și normele alimentare, de sănătate și de
mediu, drepturile de proprietate intelectuală și multe altele. Aceștia cooperează în lupta împotriva
fraudei, terorismului și criminalității organizate împreună cu autoritățile de aplicare a legii,
administrațiile și agențiile responsabile cu securitatea frontierelor și internă. În plus, acestea sunt
responsabile pentru gestionarea și aplicarea unui număr tot mai mare de acorduri comerciale
preferențiale între UE și alte țări.
În conformitate cu aceste responsabilități sporite, normele legale pe care administrațiile
vamale le aplică cuprind mult mai mult decât cele referitoare la vamă ca atare. Vama aplică acum
și reguli privind politica comercială, cum ar fi comerțul preferențial, controalele de sănătate și de
mediu, politicile agricole și de pescuit comune, protecția intereselor noastre economice prin
instrumente netarifare, siguranța și conformitatea produselor, politica de securitate comună și
măsurile politicii de relații externe și altele.
Rolul non-fiscal/de protecție al vamelor UE a crescut în timpul pandemiei Covid-19 când s-
au intensificat pentru a asigura comerțul transfrontalier fără probleme în condiții dificile, în
principal în ceea ce privește echipamentul medical vital și vaccinurile ulterioare.
Obiectivele vamale sunt de a echilibra controalele cu facilitarea comerțului legitim, deoarece
comerțul internațional este vital pentru succesul UE. Pentru a obține un echilibru corect între aceste
cerințe, procedurile vamale și metodele de control trebuie să fie modernizate și cooperarea între
diferitele servicii trebuie consolidată. Din acest motiv, Codul vamal al Uniunii (Regulamentul
(CE) nr. 952/2013) a intrat în vigoare la 1 mai 2016 și lucrările la modernizarea și dezvoltarea

4
https://ec.europa.eu/taxation_customs/business/vat/modernising-vat-cross-border-ecommerce_en.

31
sistemelor electronice concepute pentru a face din Uniunea Vamală un mediu modern,
interconectat și complet fără hârtie ar trebui finalizate în întreaga UE înainte de sfârșitul anului
2025 cel târziu.
Consultarea cu sectorul comercial a fost îmbunătățită în cadrul Grupului de contact comercial,
în care sunt reprezentați toți actorii majori din lanțul internațional de aprovizionare. Asociațiile
comerciale sunt invitate în mod regulat la seminarii și grupuri de lucru pentru a-și da contribuția
la dezvoltarea de noi inițiative politice și legislative.

Un nou set de acțiuni

În ultimii ani a devenit evident că autoritățile vamale ale statelor membre se luptă cu
provocările de a-și îndeplini diferitele roluri. În ciuda intrării în vigoare a Codului Vamal al
Uniunii, există dovezi ale unor probleme precum subevaluarea mărfurilor pentru a evita taxele
vamale și TVA, contrabanda de mărfuri ilicite sau nesigure, dezechilibrele între statele membre în
cadrul controalelor vamale și deturnarea mărfurilor către cele mai slabe, intrarea și existența
punctelor către teritoriul vamal al UE. În plus, economia mondială se confruntă cu schimbări
structurale, cu digitalizarea și noi modele de afaceri, cum ar fi comerțul electronic. De asemenea,
autoritățile vamale trebuie să poată reacționa mai bine la circumstanțe în schimbare sau de urgență,
cum ar fi pandemia COVID-19.
Având în vedere aceste evoluții, Comisia a elaborat un plan de acțiune, urmărind să ducă
Uniunea Vamală la nivelul următor, urmărind să facă uniunea vamală mai inteligentă, mai
inovatoare și mai eficientă. Comunicarea privind trecerea uniunii vamale la următorul nivel: un
plan de acțiune a fost adoptat la 28 septembrie 2020. Planul de acțiune cuprinde 17 acțiuni până
în 2025 cuprinde o serie de domenii diferite, dincolo de politicile vamale, în domenii precum
gestionarea riscurilor, gestionarea comerțului electronic, promovarea conformității și autoritățile
vamale care acționează ca atare. Planul include o inițiativă UE „Joint Analytics Capabilities”
pentru a facilita colectarea și utilizarea mai bună a datelor, revizuind rolul și obligațiile actorilor
din comerțul electronic, alte acțiuni axate pe comerțul electronic, intensificarea operatorului
economic autorizat al UE (AEO), dezvoltarea unui mediu de fereastră unică al UE pentru vamă
care va permite întreprinderilor legitime să îndeplinească formalitățile de frontieră într-un singur
portal. Un grup de reflecție planificat va urmări să vadă cum să facă Uniunea Vamală mai
inteligentă, mai agilă, mai avansată din punct de vedere tehnologic și mai rezistentă la crize.
Planul de acțiune a fost însoțit de un al doilea raport bienal privind dezvoltarea uniunii
vamale a UE și guvernanța acesteia, descriind evoluțiile vamale importante ale UE în nouă domenii
prioritare în perioada 2018-2020.

Planul de acțiune
Acțiunile sunt grupate în patru categorii, după cum urmează:

Tabel nr. 1.5 Planul de acțiune vamal

Planul de acțiune
Autoritățile vamale gestionează deja riscurile pe baza unui
Gestionarea cadru comun de gestionare a riscurilor la nivelul UE, care cuprinde
riscurilor criterii și standarde de risc comune, măsuri pentru schimbul de
informații privind riscurile și efectuarea unor analize electronice a
riscurilor. Principiul central este articulat în jurul a două linii de apărare:
(i) evaluarea în avans și (ii) controlul, în momentul și în situațiile în care

32
 este necesar, înainte sau după acordarea liberului de vamă pentru
mărfurile care intră pe teritoriul vamal al UE.
Autoritățile vamale au obligația suplimentară de a verifica
mărfurile în numeroasele scopuri de natură nefinanciară deja descrise,
printre care securitatea, siguranța, drepturile de proprietate intelectuală
și alte standarde ale UE. Pachetul privind TVA pentru comerțul
electronic5, adoptat la 5 decembrie 2017 și care urmează să fie pus în
Gestionarea
aplicare începând cu 1 iulie 2021, are drept scop combaterea fraudei în
comerțului electronic
domeniul TVA și asigurarea unor condiții de concurență echitabile
pentru întreprinderile din UE, facilitând totodată comerțul
transfrontalier. Legislația vamală și sistemele informatice sunt adaptate
pentru a face față acestor noi norme în materie de TVA. Noile obligații
de raportare privind serviciile poștale, aplicabile începând cu 15 martie
2021, vor contribui la asigurarea securității și siguranței importurilor în
cadrul comerțului electronic.
Consolidarea și facilitarea conformității sunt esențiale pentru a
elibera resurse vamale în scopul concentrării asupra circulației suspecte
Promovarea a mărfurilor. Un sistem de furnizare de beneficii pentru comercianții de
conformității încredere în schimbul respectării de către aceștia a criteriilor prevăzute
în legislația vamală a UE există deja și este utilizat pe scară largă, dar
acesta trebuie să fie gestionat mai eficient pentru a preveni abuzurile.

Cooperarea dintre autoritățile vamale și alte autorități naționale

Autoritățile trebuie, de asemenea, să fie îmbunătățită, iar UE trebuie să acționeze în
vamale acționează ca mod unitar la nivel internațional în ceea ce privește chestiunile vamale.
o entitate unică. Este necesar să se abordeze dezechilibrele dintre statele membre în ceea
ce privește controalele vamale, în special prin asigurarea faptului că
toate statele membre dispun de resurse umane suficiente, instruite și de
echipamente de control vamal moderne și fiabile.
Sursa: proiecție proprie în bza literaturii

În 2018, DG TAXUD împreună cu Centrul Comun de Cercetare al UE au lansat un exercițiu

de previziune care reunește oficiali vamali din statele membre, direcțiile generale și servicii ale
Comisiei Europene, asociații comerciale, întreprinderi, organizații internaționale, organizații ale
consumatorilor, mediul academic, reprezentanți ai partenerilor comerciali cheie. Acest proiect a
funcționat pentru a crea o înțelegere comună și strategică în rândul părților interesate cheie cu
privire la modalitățile de a face față provocărilor actuale și viitoare pentru vamă și pentru a genera
o viziune asupra modului în care ar trebui să arate obiceiurile vamale ale UE în 2040.

II. Comerțul U.E.

Uniunea Europeană este una dintre cele mai deschise economii din lume. În același timp, ea
reprezintă cea mai mare piață unică din lume. Liberul schimb între statele membre a fost unul

33
dintre principiile care au stat la baza creării UE. Uniunea luptă și pentru deschiderea comerțului
mondial.
Între 1999 și 2010, comerțul exterior al UE s-a dublat, reprezentând, în prezent, peste 30 %
din produsul intern brut (PIB) al UE. UE răspunde de politica comercială a ansamblului statelor
membre și negociază acorduri în numele lor. Astfel, UE are mult mai multă greutate în cadrul
negocierilor comerciale internaționale decât fiecare membru în parte.
UE inițiază negocieri pentru încheierea unor acorduri cu diferite țări sau grupări regionale.
Aceste acorduri asigură un acces reciproc avantajos atât pieței din UE, cât și celor din țările în
cauză. Companiile europene se pot extinde și pot importa mai ușor materiile prime de care au
nevoie pentru a-și fabrica produsele.
Fiecare acord este unic și poate include reduceri tarifare, norme privind aspecte precum
proprietatea intelectuală sau dezvoltarea durabilă ori clauze privind drepturile omului. Atunci când
negociază acorduri sau norme, UE cere și părerea organismelor publice, a întreprinderilor și a
organismelor neguvernamentale.
Uniunea sprijină și apără interesele industriei și firmelor din UE încercând să elimine o serie
de bariere comerciale, astfel încât exportatorii europeni să beneficieze de condiții mai echitabile și
să poată intra pe alte piețe. În același timp, UE sprijină firmele străine, oferindu-le informații
practice despre cum pot intra pe piața UE.
În plus, UE colaborează cu Organizația Mondială a Comerțului (OMC) pentru a contribui la
stabilirea normelor care reglementează comerțul mondial și pentru a elimina obstacolele din calea
comerțului dintre statele membre ale OMC.
Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este formată din guverne și teritorii vamale care
stabilesc, aplică și aplică regulile globale pentru comerțul dintre ele.
Atât Uniunea Europeană (UE), cât și țările individuale ale UE sunt membre ale OMC.
Principalele activități ale OMC (Fiind un forum pentru negocieri comerciale internaționale
) sunt:
• negocieri multilaterale care vizează liberalizarea progresivă a piețelor;
• stabilirea normelor juridice de bază pentru reglementarea comerțului, sub formă de
acorduri;
• soluționarea litigiilor comerciale dintre state;
• monitorizarea politicilor comerciale ale membrilor.
Uniunea Europeană este membră a OMC și un actor-cheie în cadrul acestei organizații,
fiind cel mai mare bloc comercial din lume. Comisia Europeană reprezintă UE, participând la
negocieri în calitate de entitate unică care reprezintă toate țările UE. UE sprijină în mod activ
activitatea OMC în materie de reglementare multilaterală și liberalizare a comerțului, urmărind:
✓ menținerea piețelor deschise și asigurarea de noi piețe pentru întreprinderile
europene;
✓ consolidarea normelor multilaterale și asigurarea respectării acestora de către terți;
✓ promovarea dezvoltării durabile în domeniul comerțului.
Misiunea UE la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) reprezintă interesele UE și
cele 27 de state membre în activitatea de zi cu zi a OMC. Aceasta include activitatea regulată a
OMC, precum și negocierile comerciale conexe. Misiunea UE face parte din Serviciul european
pentru acțiune externă (SEAE ) înființat în urma Tratatului de la Lisabona din 2007.
Delegația permanentă a UE la Oficiul Națiunilor Unite și alte organizații internaționale
de la Geneva se ocupă de alte organizații internaționale de la Geneva, în timp ce Delegația Uniunii
Europene la Berna se concentrează pe relațiile bilaterale cu Elveția.

34
 Obiectivele UE la OMC sunt:
✓ menține sistemul de tranzacționare mondial corect, previzibil și bazat pe reguli comune
✓ modernizează piețele comerciale mondiale, astfel încât bunurile, serviciile și investițiile
europene să poată beneficia de acestea
✓ respectată regulile comune ale OMC și se asigură că și alții respectă regulile
✓ face OMC mai deschisă interacționând atât cu nemembrii, cât și cu alte organizații
internaționale
✓ aduce țările în curs de dezvoltare în OMC, în procesul decizional și în economia globală
✓ consolidează sprijinul OMC pentru politicile comerciale durabile la nivel Mondial.
Comisia Europeană a prezentat, de asemenea, un prim set de idei pentru modernizarea
OMC și pentru ca normele comerciale mondiale să fie potrivite pentru provocările economiei
globale.
Fără a aduce atingere poziției finale a UE, aceste idei se referă la trei domenii cheie:
➢ actualizarea cărții de reguli privind comerțul internațional pentru a surprinde economia
globală actuală
➢ consolidarea rolului de monitorizare al OMC
➢ depășirea blocajului din sistemul OMC de soluționare a litigiilor.

Mecanismul de soluționare a litigiilor comerciale

Una dintre cele mai importante realizări ale OMC a fost consolidarea Organului său de
soluționare a litigiilor, care are competența de a statua asupra litigiilor comerciale și de a executa
hotărârile luate. Mecanismul de soluționare a litigiilor comerciale are la bază un sistem de norme
predefinite care oferă membrilor OMC, indiferent de importanța lor politică sau de influența lor
economică, posibilitatea de a depune plângeri privind presupuse încălcări ale normelor OMC și de
a solicita compensații. Introducerea acestui mecanism a condus la scăderea gradului de utilizare a
mecanismelor de apărare unilaterale utilizate anterior de către state și care provocau adesea
represalii din partea statelor vizate, ducând, câteodată, la adevărate războaie comerciale.
Până în prezent, sistemul OMC de soluționare a litigiilor a oferit garanțiile necesare pentru
a asigura faptul că membrii cei mai puternici nu domină asupra celor mai slabi și a prevăzut norme
clare referitoare la măsurile de retorsiune. Cu toate acestea, în prezent organul de apel nu mai
funcționează efectiv, întrucât mandatele membrilor săi se apropie de sfârșit, iar posturile vacante
nu au fost ocupate. Pentru a rezolva această situație, UE, împreună cu 22 de membri ai OMC, a
lansat o inițiativă pentru un mecanism alternativ, denumit procedura provizorie multipartită de
arbitraj în apel (MPIA), formată din 10 arbitri care vor audia apelurile formulate în rapoartele
grupului special al OMC în cadrul MPIA.
De la crearea OMC, UE a fost unul dintre principalii utilizatori ai sistemului de soluționare
a litigiilor. Uniunea a fost implicată în 192 de cazuri de soluționare a litigiilor, dintre care 104 ca
reclamant și 88 ca pârât. În alte 209 cazuri, aceasta a solicitat să intervină cu statutul de „parte
terță”, care permite membrilor OMC să urmărească litigiile care implică alte părți. UE, care este
reprezentată de Comisia Europeană, a urmărit, de asemenea, în numeroase rânduri, să amelioreze
și să clarifice acordurile OMC, solicitând deliberări din partea grupurilor speciale ale OMC și a
organului său de apel.
Parlamentul European urmărește îndeaproape evoluția litigiilor în care este implicată UE.
Comisia pentru comerț internațional a Parlamentului European își prezintă opiniile cu privire la
litigiile comerciale prin intermediul rapoartelor, al audierilor publice și al întrebărilor cu solicitare

35
de răspuns oral adresate Comisiei și Consiliului. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în cazul
litigiului Airbus-Boeing dintre Uniunea Europeană și Statele Unite.
Runda de la Doha și evoluții ulterioare
Din 2001, membrii OMC s-au angajat în vaste negocieri comerciale multilaterale,
cunoscute sub denumirea de „Runda de la Doha” sau „Agenda de dezvoltare de la Doha” (ADD),
al cărei scop principal este de a plasa dezvoltarea în centrul sistemului comercial mondial.
Negocierile din cadrul rundei de la Doha urmăresc să confere țărilor în curs de dezvoltare un rol
tot mai important și să consolideze capacitatea acestora de a beneficia de avantajele comerțului
internațional, sprijinindu-le în combaterea sărăciei.
ADD este un program care s-a bazat încă de la început pe principiul unui „angajament
unic” și se află încă în desfășurare.
Cu toate acestea, negocierile au ajuns la un impas privind anumite aspecte esențiale, care
vizează, în principal, accesul pe piață. Diferențele cele mai importante constau în pozițiile
principalelor țări emergente și cele ale țărilor sau blocurilor industrializate cu privire la modul în
care sistemul comercial internațional ar trebui reformat.
UE a susținut lansarea unei runde ample și ambițioase. Aceasta a fost considerată cea mai
eficientă modalitate de a sprijini toți participanții în realizarea obiectivelor în domeniul creșterii
economice și dezvoltării și de a facilita acceptarea compromisurilor necesare. Cu toate acestea,
negocierile în ansamblul lor nu par să ajungă la o finalizare reușită în viitorul apropiat, în ciuda
tuturor eforturilor depuse de numeroși participanți (în special de Uniunea Europeană).
Pentru a depăși acest blocaj care afectează negocierile desfășurate în cadrul Rundei de la
Doha și a limita tendințele protecționiste, membrii OMC și-au reorientat atenția către posibilitățile
de a obține rezultate în domenii mai puțin controversate, care ar putea să faciliteze realizarea
obiectivelor legate de dezvoltare. În decembrie 2013 a fost adoptat Acordul privind facilitarea
comerțului – primul instrument juridic multilateral instituit după crearea OMC, care și-a început
activitatea acum 22 de ani. Doi ani mai târziu, în decembrie 2015, s-au înregistrat noi progrese
semnificative, ca urmare a adoptării unui acord cu privire la măsurile de restricționare a
subvențiilor care denaturează comerțul și care sunt acordate pentru sprijinirea exportului de
produse agricole – un domeniu de interes în special pentru țările cel mai puțin dezvoltate.
Deși progresele realizate au o anvergură mai redusă comparativ cu obiectivele stabilite în
agenda inițială a Rundei de la Doha, aceste evoluții pozitive, în special intrarea în vigoare a
Acordului privind facilitarea comerțului, în februarie 2017, confirmă angajamentul față de sistemul
comercial multilateral. Aceste evoluții pregătesc terenul pentru modernizarea OMC, pentru a
aborda noile provocări apărute în domeniul comerțului internațional, și contribuie la consolidarea
normelor comerciale multilaterale. Parlamentul European a urmărit îndeaproape negocierile din
cadrul OMC. În acest context, Parlamentul a adoptat o serie de rapoarte de evaluare a stadiului
negocierilor.
Conferința parlamentară privind OMC, organizată de Parlamentul European în cooperare
cu Uniunea Interparlamentară, oferă frecvent posibilitatea unei participări constructive (mai multe
informații cu privire la această conferință sunt furnizate mai jos). În numeroase ocazii, Parlamentul
European a solicitat reluarea negocierilor, subliniind importanța Rundei de la Doha pentru
comerțul mondial și dezvoltarea economică.
De asemenea, Parlamentul a fost asociat îndeaproape negocierilor în favoarea unor
acorduri mai limitate. În decembrie 2015 și, respectiv, în decembrie 2017, acesta a trimis delegații
la Nairobi și la Buenos Aires pentru a participa la reuniunile ministeriale ale OMC. Parlamentul

36
continuă să urmărească evoluțiile care au loc la nivelul OMC, în special în perspectiva următoarei
reuniuni ministeriale a OMC, care urmează să aibă loc în noiembrie/decembrie 2021.
Politica comercială și orientarea în acest domeniu
Atunci când negocierile multilaterale din cadrul OMC cu privire la Agenda de dezvoltare
de la Doha au stagnat în primul deceniu al secolului al XXI-lea, UE a trebuit să găsească modalități
alternative de a garanta un acces mai bun la piețele țărilor terțe. În acest scop au fost introduse
ALS cuprinzătoare de nouă generație, care merg mai departe de reducerile tarifare și de comerțul
cu mărfuri. Primul astfel de ALS de „nouă generație” a fost încheiat cu Coreea de Sud și, în urma
ratificării de către Parlamentul European, a intrat oficial în vigoare în decembrie 2015. Acordul
comercial multilateral încheiat între UE și Peru, Columbia și mai târziu Ecuador (începând din
2017), aflat provizoriu în vigoare din 2013, Acordul de asociere cu statele din America Centrală,
al cărui pilon comercial se aplică provizoriu din 2013 (cu Honduras, Nicaragua, Panama, Costa
Rica, El Salvador și Guatemala), Acordul economic și comercial cuprinzător UE-Canada (CETA),
care se aplică provizoriu din septembrie 2017, ALS UE-Singapore, aflat în vigoare de la sfârșitul
anului 2019, și ALS UE-Vietnam, aflat în vigoarea de la mijlocul anului 2020, reprezintă dovezi
ale acestei noi politici. Un acord de parteneriat economic cu Japonia a intrat în vigoare la
1 februarie 2019.
De când au fost suspendate negocierile cu SUA privind Parteneriatul transatlantic pentru
comerț și investiții (TTIP) în 2016, UE s-a concentrat asupra unor acorduri cu SUA în domenii
specifice, cum ar fi tarifele pentru bunurile industriale sau evaluarea conformității. În 2019 s-au
încheiat negocierile privind un acord comercial cu membrii fondatori ai Mercosur, iar proiectul de
acord urmează să fie ratificat. UE a inițiat negocieri pentru ALS și cu Indonezia, Tunisia, Filipine,
Australia și Noua Zeelandă. Negocierile cu India au fost relansate în 2021, iar cele cu Malaysia și
Thailanda vor fi reluate de îndată ce condițiile vor fi favorabile.
Strategia „Comerț pentru toți” din 2015 a urmărit o politică comercială a UE care să
reconcilieze promovarea creșterii economice, a ocupării forței de muncă și a investițiilor cu
urmărirea comerțului echitabil în ceea ce privește respectarea drepturilor omului și a mediului. A
solicitat, de asemenea, revitalizarea și reformarea OMC. În februarie 2021, Comisia și-a prezentat
raportul privind revizuirea politicii comerciale (TPR), intitulat „O politică comercială deschisă,
durabilă și fermă”, care își propune să stabilească calea de urmat pentru politica comercială până
în 2030. TPR este succesorul strategiei din 2015, „Comerț pentru toți”, și reflectă schimbările
geopolitice care au avut loc de atunci, prin introducerea unor termeni precum „asertivitate” și
„reziliență” în vocabularul comercial, pe lângă noțiunile bine-cunoscute de „echitate” și
„sustenabilitate”. Prin TPR se urmărește ca politica comercială să răspundă încercărilor actuale și
să faciliteze tranziția verde și tranziția digitală prin „autonomia strategică deschisă”.

Principalii parteneri comerciali ai UE

Europa este cel mai mare exportator mondial de bunuri prelucrate și de servicii și
reprezintă, la rândul său, cea mai mare piață de export pentru circa 80 de țări. În 2020, China a
înlocuit SUA, devenind principalul partener comercial al UE în comerțul cu mărfuri, cu o pondere
totală de 16,1 %, comparativ cu 15,2 % pentru SUA. După ce a ieșit din UE, Regatului Unit a
devenit cel de-al treilea partener comercial al UE în comerțul cu mărfuri, schimburile cu această
țară reprezentând 12,2 % din totalul comerțului cu mărfuri. Alți parteneri comerciali importanți în
comerțul cu mărfuri, în ordine descrescătoare, sunt Elveția (6,9 %), Rusia (4,8 %), Turcia (3,6 %),
Japonia (3,0 %), Norvegia (2,5 %), Coreea de Sud (2,5 %) și India (1,8 %).

37
 În ceea ce privește comerțul cu servicii, SUA sunt principalul partener comercial al UE,
urmat de Regatul Unit și Elveția.
Pandemia de COVID-19 a redus semnificativ comerțul internațional cu mărfuri în 2020,
inclusiv schimburile comerciale ale UE cu principalii săi parteneri comerciali.

Investițiile
UE este cel mai mare investitor mondial și un important beneficiar al investițiilor străine
directe (ISD). Intrarea în vigoare în 2009 a Tratatului de la Lisabona a extins în continuare
competențele exclusive ale UE în domeniul comerțului internațional, care cuprind în prezent și
ISD. Pentru a clarifica domeniul exact de aplicare al competențelor sale în materie de investiții,
Comisia i-a solicitat CJUE un aviz privind ALS UE-Singapore. Avizul din 2017 al Curții a
confirmat că majoritatea aspectelor legate de ISD țin de competența UE, cu câteva excepții, în
special soluționarea litigiilor.

Tabel nr. 1.6. Ponderea ISD mondiale în 2018 (%)

Stoc de investiții străine Stoc de investiții
Țara
directe directe în străinătate
UE 34,2 % 45,4 %
SUA 30 % 28,4 %
China 6,5 % 8,5 %
Canada 3,5 % 5,8 %
Japonia 0,9 % 7,3 %
Sursa: Calculele DG EXPO din Parlamentul European, pe baza cifrelor Comisiei Europene .

UE a încheiat, în principiu, negocierile pentru un acord cuprinzător privind investițiile

(ACI) cu China în decembrie 2020. Acordul urmează să fie ratificat. Urmează să fie ratificate și
acorduri privind protejarea investițiilor cu Singapore și Vietnam. UE a lansat negocieri privind
investițiile și cu Myanmar și va examina posibilitatea de a continua cu astfel de negocieri cu
Taiwan și Hong Kong. Se va avea în vedere posibilitatea de a purta negocieri cu Iran după aderarea
acestuia la OMC. În decembrie 2020, UE a încheiat un acord comercial și de cooperare și cu
Regatul Unit, acord pe care Parlamentul European l-a aprobat în mai 2021. Acordul dintre UE și
Regatul Unit prevede tarife zero pentru comerțul cu mărfuri și acoperă și investițiile și alte câteva
domenii de politică.

38
 Capitolul 6. Piața unică. Cele 4 libertăți fundamentale
Piața unică este una dintre cele mai mari realizări ale UE. Aceasta stimulează creșterea
economică și locurile de muncă și face viața de zi cu zi mai ușoară pentru oameni și întreprinderi.
Datorită pieței unice (denumită uneori și piața internă), persoanele, mărfurile, serviciile și
capitalurile pot circula în UE aproape la fel de liber ca în interiorul aceleiași țări. Cetățenii UE pot
să studieze, să trăiască, să facă cumpărături, să lucreze și să se pensioneze în orice țară din UE și
pot să beneficieze de produse din întreaga Europă. Au fost eliminate sute de bariere tehnice,
juridice și birocratice din calea comerțului liber și a liberei circulații între statele membre ale UE,
pentru a se simplifica lucrurile în cadrul pieței unice. Ca urmare a acestui fapt, societățile și-au
extins operațiunile, iar concurența a determinat scăderea prețurilor și le-a oferit consumatorilor
mai multă varietate în privința alegerilor. De exemplu, apelurile telefonice în Europa sunt mult
mai ieftine, iar tarifele călătoriilor aeriene au scăzut în mod semnificativ și au fost deschise rute
noi. În același timp, UE depune eforturi să se asigure că aceste libertăți mai mari nu compromit
caracterul echitabil, protecția consumatorului sau durabilitatea mediului.
Comisia Europeană colaborează cu autoritățile și cu părțile interesate din statele membre
pentru a monitoriza și a aplica normele existente, astfel încât oamenii și întreprinderile să poată
beneficia de oportunitățile oferite de piața unică. Cu toate acestea, rămân unele bariere în calea
unei piețe unice pe deplin funcționale. În special, UE depune eforturi pentru:
● eliminarea obstacolelor administrative sau de reglementare existente care îi împiedică pe
oameni să achiziționeze sau să vândă cu ușurință bunuri și servicii din sau într-un alt stat membru;
● facilitarea pentru întreprinderi – mari și mici – a obținerii de fonduri prin Planul de investiții
pentru Europa și prin uniunea piețelor de capital;
● încurajarea lucrătorilor să se angajeze în alte țări ale UE pentru a ocupa posturile vacante și
pentru a satisface nevoia de competențe speciale, inclusiv prin intermediul cardului profesional
european și al EURES, Portalul mobilității europene pentru ocuparea forței de muncă;
● prevenirea dumpingului social – practica de a utiliza forța de muncă mai ieftină și de a
transfera producția într-o țară sau regiune cu salarii reduse;
● stimularea cooperării dintre autoritățile fiscale naționale;
● stabilirea unei baze fiscale consolidate comune a societăților în UE și a unei taxe pe
tranzacțiile financiare.
Pe lângă normele pieței unice care garantează libera circulație a persoanelor, cetățenii UE nu
au nevoie de pașaport pentru a călători în spațiul Schengen, care cuprinde în prezent statele
membre ale UE (cu excepția Bulgariei, a Ciprului, a Croației, a Irlandei și a României), plus
Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.
Cele 4 libertăți privind piața unică sunt:
✓ libera circulație a capitalurilor
✓ libera circulație a mărfurilor/bunurilor
✓ libera circulație a persoanelor/lucrătorilor
✓ libera circulație a serviciilor.

A. Libera circulație a capitalurilor

Libera circulație a capitalurilor este un element esențial al pieței unice a UE și este consacrată
în Tratatul de la Maastricht. Odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, în 1994, au fost interzise
toate restricțiile privind circulația capitalurilor și plățile transfrontaliere.

39
 Obiectivul liberalizării acestui sector este de a crea piețe financiare europene integrate,
deschise și eficiente.
Pentru cetățenii europeni, libera circulație a capitalurilor înseamnă capacitatea de a efectua
diverse operațiuni, cum ar fi:
✓ deschiderea unui cont bancar în străinătate
✓ achiziționarea de acțiuni în companii străine
✓ realizarea de investiții acolo unde se poate obține cel mai bun randament
✓ achiziționarea de bunuri imobiliare în altă țară.
Pentru întreprinderi, aceasta înseamnă posibilitatea:
• de a deține și de a investi în alte întreprinderi europene
• de a atrage fonduri acolo unde este mai rentabil.
Tratatul privind funcționarea UE nu definește noțiunea de „circulație a capitalurilor”. În
absența unei definiții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că definițiile incluse în
nomenclatorul anexat la Directiva 88/361/CEE pot fi utilizate pentru definirea acestei noțiuni.
Potrivit acestor definiții, mișcările transfrontaliere de capital includ:
• investiții străine directe (ISD)
• investiții imobiliare sau achiziții
• investițiile în titluri de valoare (de exemplu, acțiuni, obligațiuni, bonuri de trezorerie,
unități trusturi)
• acordarea de împrumuturi și credite
• alte operațiuni care implică instituții financiare, inclusiv operațiunile de capital, cum ar fi
dotele, moștenirile, donațiile etc.
Printre libertățile fundamentale care stau la baza pieței unice a UE (libera circulație a
persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalului), libera circulație a capitalului este cea mai
recentă. Aceasta a devenit direct aplicabilă odată cu Tratatul de la Maastricht.
Cadrul juridic pentru libera circulație a capitalului include:
• dispoziții din tratat
• protocoale și declarații
• măsuri tranzitorii acordate prin actele de aderare ale noilor state membre.
Articolul 63 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene interzice orice restricții
privind circulația capitalurilor și a plăților între statele membre, precum și între statele membre și
țările terțe. Cu toate acestea, alte dispoziții din tratat prevăd o serie de excepții de la principiul
liberei circulații a capitalului, în special pentru a preveni probleme legate de impozitare,
supravegherea prudențială a instituțiilor financiare, ordine publică și securitate.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) are ultimul cuvânt în ceea ce privește
interpretarea dispozițiilor tratatului și există o jurisprudență amplă în acest domeniu.
Comisia Europeană pune în aplicare libera circulație a capitalurilor asigurând monitorizarea
fluxurilor de capital și garantând faptul că țările UE aplică în mod corespunzător dispozițiile din
tratat.
În iulie 2018, Comisia a publicat o comunicare în care reamintește normele fundamentale ale
legislației UE privind protecția investițiilor în cadrul pieței unice. Această comunicare a fost
elaborată ca urmare a unei hotărâri pronunțate de Curtea Europeană de Justiție, potrivit căreia
clauzele de arbitraj dintre investitori și stat din acordurile de investiții internaționale între statele
membre ale UE sunt incompatibile cu tratatul.
Obstacolele în calea liberei circulații a capitalurilor

40
 Uniunea piețelor de capital (UPC) este un plan al Comisiei Europene pentru a construi o
veritabilă piață unică de capital în UE până în 2019. În cadrul UPC, Comisia Europeană a început
să lucreze cu statele membre pentru a examina obstacolele la nivel național care împiedică libera
circulație a capitalurilor.
Un grup de experți privind obstacolele în calea liberei circulații a capitalurilor, compus din
reprezentanți din țările UE, a fost creat pentru a face schimb de opinii în acest domeniu.
În martie 2017, Comisia a adoptat un raport în care analizează în ce mod pot fi înlăturate aceste
obstacole pe plan național, pentru a favoriza fluxul investițiilor transfrontaliere în UE.
În mai 2017, Comisia și statele membre au convenit asupra unei foi de parcurs comune de
acțiuni pentru a aborda barierele naționale din calea fluxurilor de capital.
Dintre toate libertățile prevăzute în tratat, libera circulație a capitalurilor dispune de cea mai
largă aplicare. Aceasta este singura libertate care merge dincolo de granițele pieței interne a UE,
deoarece include și fluxurile de capital între țările UE și restul lumii.
Însă această libertate nu poate exista în lipsa unor garanții și protecții adecvate. Țările UE au
dreptul legal de a lua măsurile de precauție necesare pentru a garanta că investițiile străine nu le
expun la amenințări care vizează securitatea publică. UE poate acționa în situații de urgență sau în
circumstanțe economice normale pentru a restricționa această libertate.
De asemenea, UE a deschis calea în ceea ce privește promovarea liberei circulații a capitalului
la nivel internațional, pledând pentru reducerea barierelor comerciale și asigurarea unor condiții
de concurență echitabile pentru investiții.
UE promovează aceste principii în:
• forurile internaționale și acordurile multilaterale
• dialogurile bilaterale de investiții și acordurile comerciale
• negocierile cu țările candidate la UE.

B. Libera circulație a mărfurilor/bunurilor

Ca întreprindere care desfășoară activități comerciale în Europa, piața unică a UE, precum
și o serie de acorduri comerciale cu alte țări europene există pentru cetățenii europeni. Aceasta
înseamnă că majoritatea bunurilor pot circula liber pe acest teritoriu, fără costuri suplimentare sau
restricții cantitative. Este vorba despre așa-numitul principiu al liberei circulații a mărfurilor.
Totuși, anumite mărfuri precum produsele accizabile și produsele chimice fac obiectul unor
reglementări suplimentare. Obligațiile în materie de TVA diferă în funcție de mărfurile pe care le
vindeți, de cumpărător și de destinația către care sunt transportate produsele.
Legislația UE stabilește o serie de cerințe esențiale pentru a se asigura că produsele
comercializate în UE respectă standarde ridicate de protecție a sănătății, siguranței și mediului.
Cerințele pot viza:
▪ produsul propriu-zis (inflamabilitate, proprietăți electrice, igienă etc.)
▪ procesul de fabricare a produsului
▪ performanța produsului (de ex., eficiența energetică)
În majoritatea cazurilor, legislația definește rezultatele care trebuie obținute sau pericolele
care trebuie eliminate, dar nu indică soluții tehnice.
Uneori standardele armonizate vă pot ajuta să demonstrați că produsele dumneavoastră
sunt conforme cu legislația aplicabilă.
Raportarea privind circulația mărfurilor

41
 Oricine desfășoară pe teritoriul UE activități de export și/sau import care depășesc o
anumită sumă, va trebui să furnizați un raport statistic privind fluxurile dumneavoastră comerciale
în interiorul Uniunii.
Pragurile de la care raportarea devine obligatorie sunt stabilite anual de fiecare stat
membru al UE (de obicei în ultimul trimestru) și se aplică pe tot parcursul anului calendaristic
următor. Există praguri separate (care ar putea fi diferite) pentru exporturi (ieșiri) și importuri
(intrări).
Fiecare stat membru stabilește un prag care se aplică pentru un anumit an calendaristic.
▪ Dacă importurile/exporturile din anul anterior au depășit pragul respectiv, trebuie să
raportați începând cu luna ianuarie a anului în curs.
▪ Dacă importurile/exporturile din anul anterior nu au depășit pragul, dar cele din cursul
anului curent au făcut acest lucru, va trebui să începeți raportarea din luna în care a fost
depășit pragul.

Marcajul CE
Literele „CE” apar pe multe produse comercializate pe piața unică extinsă din Spațiul
Economic European (SEE). Acestea semnifică faptul că produsele vândute în SEE au fost evaluate
pentru a îndeplini cerințe ridicate de siguranță, sănătate și protecție a mediului. Când cumpărați un
telefon nou, un ursuleț de pluș sau un televizor în SEE, puteți găsi marcajul CE pe ele. Marcajul
CE sprijină, de asemenea, concurența loială, responsabilizând toate companiile de aceleași reguli.
Prin aplicarea marcajului CE pe un produs, producătorul declară că produsul îndeplinește toate
cerințele legale pentru marcajul CE și poate fi vândut în întregul SEE. Acest lucru se aplică și
produselor fabricate în alte țări care sunt vândute în SEE.
Există două beneficii principale pe care marcajul CE le aduce întreprinderilor și
consumatorilor din SEE:
• Întreprinderile știu că produsele care poartă marcajul CE pot fi comercializate în SEE
fără restricții.
• Consumatorii se bucură de același nivel de sănătate, siguranță și protecție a mediului în
întregul SEE.
Marcajul CE face parte din legislația de armonizare a UE, care este administrată în principal
de Direcția Generală Piață Internă, Industrie, Antreprenoriat și IMM-uri. Marcajul CE pentru
restricționarea substanțelor periculoase este gestionat de Direcția Generală pentru Mediu .

C. Libera circulație a persoanelor/lucrătorilor

Sensul inițial al conceptului de liberă circulație a persoanelor s-a schimbat în timp. Primele
prevederi în materie, datând din 1957, incluse în Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene, s-au referit la libera circulație a lucrătorilor și la libertatea de stabilire, înțelese ca
drepturi ale angajaților sau prestatorilor de servicii. Tratatul de la Maastricht a introdus noțiunea
de cetățenie a UE, de care beneficiază automat fiecare cetățean al unui stat membru. Această
cetățenie a UE stă la baza dreptului persoanelor de a circula și a se stabili liber pe teritoriul statelor
membre. Tratatul de la Lisabona a confirmat acest drept care este, de asemenea, inclus
în dispozițiile generale referitoare la Spațiul de libertate, securitate și justiție.
Realizări:
A. Spațiul Schengen - Instituirea unei piețe interne fără obstacole în calea liberei circulații a
persoanelor a fost jalonată de încheierea celor două acorduri Schengen, respectiv Acordul
Schengen propriu-zis din 14 iunie 1985 și Convenția de punere în aplicare a acordului, semnată la

42
19 iunie 1990 și care a intrat în vigoare la 26 martie 1995. Inițial, Convenția privind punerea în
aplicare a Acordului Schengen (semnată numai de Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Țările
de Jos) s-a bazat pe cooperarea interguvernamentală în domeniul justiției și al afacerilor interne.
Un protocol la Tratatul de la Amsterdam a asigurat transferul „acquis-ului Schengen” în tratate. În
prezent, conform Tratatului de la Lisabona, este supus controlului parlamentar și judiciar. Întrucât
marea majoritate a prevederilor din acordurile Schengen fac astăzi parte din acquis-ul UE,
începând cu extinderea UE din 1 mai 2004, țările în curs de aderare nu mai dispun de opțiunea
neparticipării (articolul 7 din Protocolul Schengen).
Realizările în domeniul spațiului Schengen cuprind:
1. eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele;
2. măsuri în vederea consolidării și armonizării controalelor la frontierele externe: toți
cetățenii UE pot intra în spațiul Schengen prezentând doar cartea de identitate sau
pașaportul;
3. o politică comună privind vizele pentru șederi de scurtă durată: cetățenii țărilor terțe
incluse pe lista comună a statelor nemembre ai căror cetățeni au nevoie de o viză de
intrare pot obține o viză unică, valabilă pentru întregul spațiu Schengen;
4. cooperarea polițienească și judiciară: forțele de poliție se ajută reciproc în detectarea
și prevenirea infracțiunilor și au dreptul de a urmări infractorii fugari pe teritoriul unui
stat Schengen vecin; există, de asemenea, un mecanism mai rapid de extrădare și
recunoaștere reciprocă a hotărârilor penale;
5. înființarea și dezvoltarea Sistemului de Informații Schengen (SIS).

Libertatea de circulație a cetățenilor UE și a membrilor familiilor acestora

Din dorința de a transforma Comunitatea într-un veritabil spațiu al libertății și mobilității
pentru toți cetățenii săi, în 1990 au fost adoptate o serie de directive cu scopul de a oferi drepturi
de ședere unor persoane care nu sunt lucrători: Directiva 90/365/CEE a Consiliului privind dreptul
de ședere al persoanelor angajate sau care exercită activități independente și care și-au încetat
activitatea profesională; Directiva 90/366/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere al
persoanelor aflate la studii și Directiva 90/364/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere (pentru
resortisanții statelor membre care nu beneficiază de acest drept în temeiul altor dispoziții de drept
comunitar și pentru membrii familiilor acestora). Pentru a consolida diferitele texte legislative
(inclusiv cele menționate mai sus) și pentru a se ține cont de jurisprudența extinsă referitoare la
libera circulație a persoanelor, în 2004 a fost adoptată o nouă directivă
cuprinzătoare — Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie
2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii
Uniunii și membrii familiilor acestora. Directiva este concepută pentru a încuraja cetățenii Uniunii
să-și exercite dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, pentru a reduce
formalitățile administrative la strictul necesar, pentru a oferi o definiție mai bună a statutului
membrilor familiei și pentru a limita sfera de aplicare a refuzului intrării sau a încetării dreptului
de ședere. În conformitate cu Directiva 2004/38/CE, membrii familiei includ:
• soțul/soția (inclusiv de același sex, după cum a clarificat Curtea de Justiție a Uniunii
Europene în hotărârea sa în cauza Coman, C-673/16);
• partenerul înregistrat, dacă legislația statului membru gazdă consideră parteneriatele
înregistrate ca echivalente cu căsătoria;
• descendenții direcți în vârstă de până la 21 de ani sau care se află în întreținerea sa,
precum și descendenții direcți ai soțului/soției sau ai partenerului înregistrat;

43
 • ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului/soției sau ai partenerului
înregistrat.

D. Libera circulație a serviciilor

Lucrătorii independenți, profesioniștii și persoanele juridice, în sensul articolului 54 din
TFUE, care își desfășoară legal activitatea într-un stat membru: (i) pot desfășura o activitate
economică în mod stabil și continuu într-un alt stat membru (libertatea de stabilire: articolul 49 din
TFUE); sau (ii) pot oferi și presta temporar servicii într-un alt stat membru, rămânând în același
timp în țara lor de origine (libera prestare a serviciilor articolul 56 din TFUE). Acest lucru implică
eliminarea discriminării pe motive de cetățenie, precum și, pentru ca aceste libertăți să fie efectiv
folosite, adoptarea unor măsuri pentru facilitarea exercitării lor, în special armonizarea normelor
naționale privind accesul și recunoașterea lor reciprocă.
Parlamentul a contribuit la liberalizarea activităților lucrătorilor independenți. A asigurat o
delimitare strictă a activităților care pot fi rezervate resortisanților proprii (de exemplu cele
referitoare la exercitarea prerogativelor de autoritate publică). Trebuie, de asemenea, menționat că
Parlamentul a deschis o acțiune la Curtea de Justiție a Uniunii Europene împotriva Consiliului
pentru că nu luase unele măsuri privind politica de transport. Cauza, deschisă în ianuarie 1983, s-
a finalizat cu o hotărâre a Curții (Cauza nr. 13/83 din 22 mai 1985) care a condamnat Consiliul
pentru că nu a asigurat libertatea de prestare a serviciilor de transport internațional și nu a stabilit
condițiile care să le permită transportatorilor nerezidenți să efectueze servicii de transport într-un
stat membru, ceea ce contravenea prevederilor din tratat. Consiliul a fost astfel obligat să adopte
legislația necesară. Rolul Parlamentului a devenit mai important odată cu aplicarea procedurii de
codecizie prevăzute de Tratatul de la Maastricht și, în prezent, a succesoarei sale, procedura
legislativă ordinară, pentru majoritatea aspectelor legate de libertatea de stabilire și de a presta
servicii.
Parlamentul a avut, de asemenea, un rol crucial în adoptarea Directivei privind serviciile și
urmărește cu atenție implementarea sa. De asemenea, Parlamentul face presiuni asupra statelor
membre pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute în Directivă și a o implementa corect. La
15 februarie 2011, Parlamentul a adoptat o rezoluție referitoare la punerea în aplicare a
Directivei privind serviciile, iar la 25 octombrie 2011 o rezoluție referitoare la procesul de
evaluare reciprocă a Directivei privind serviciile. În urma comunicării Comisiei din 8 iunie 2012
referitoare la implementarea Directivei privind serviciile, Comisia pentru piața internă și protecția
consumatorilor a Parlamentului a pregătit un raport intitulat „Piața internă a serviciilor: stadiul
actual și etapele următoare” care a fost adoptat în plen la 11 septembrie 2013.
La 7 februarie 2013, Parlamentul a adoptat, de asemenea, o rezoluție cu recomandări
adresate Comisiei privind guvernarea pieței unice, subliniind importanța sectorului serviciilor ca
domeniu esențial pentru creștere, caracterul fundamental al libertății de a presta servicii și
beneficiile implementării integrale a Directivei privind serviciile.
La 20 ianuarie 2021, Parlamentul a adoptat o rezoluție intitulată „Consolidarea pieței
unice: viitorul liberei circulații a serviciilor”. În rezoluție se subliniază că normele privind piața
unică a serviciilor trebuie aplicate, iar măsurile Comisiei de asigurare a respectării legislației
trebuie îmbunătățite. De asemenea, este evidențiată necesitatea de a evalua nivelul implementării
cadrului juridic al UE pentru servicii și de a crește capacitățile companiilor, oferindu-le un acces
mai bun la informații.

44
 Capitolul 7. Tratatele Uniunii Europene
Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de
UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate țările membre.
De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu poate propune
un act legislativ în domeniul respectiv.
Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabilește
obiectivele UE, regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura de luare a deciziilor și
relațiile existente între Uniune și statele membre.
Tratatele sunt modificate pentru a permite creșterea eficienței și transparenței UE, pentru a
pregăti extinderile viitoare și pentru a introduce noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda
unică.
În baza tratatelor, instituțiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele
membre le aplică ulterior.
În ordine cronologică inversă (de la cel mai nou la cel mai vechi), principalele tratate sunt:

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul privind Uniunea Europeană – Tratatul de la Maastricht

Actul unic european

Tratatul de fuziune – Tratatul de la Bruxelles

Tratatele de la Roma – Tratatele CEE și EURATOM

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Tratatele fondatoare au fost modificate pe măsură ce noi țări au aderat la Uniune:

✓ 2013 (Croația).
✓ 2007 (Bulgaria, România)
✓ 2004 (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria)
✓ 1995 (Austria, Finlanda, Suedia)
✓ 1986 (Spania, Portugalia)
✓ 1981 (Grecia)
✓ 1973 (Danemarca, Irlanda, Regatul Unit)

1. Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul lui 2001
(Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația de la Laeken),

45
urmat în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de instituire a unei
Constituții pentru Europa (Tratatul constitutional). Procesul care a dus la elaborarea Tratatului de
la Lisabona este rezultatul negativ a două referendumuri asupra Tratatului constituțional organizate
în mai și iunie 2005, în urma cărora Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție”
de doi ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin din martie 2007, Consiliul European din 21-
23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință interguvernamentală (CIG)
ulterioară, sub egida Președinției portugheze. CIG și-a încheiat lucrările în octombrie 2007.
Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a
fost ratificat de toate statele membre.
• Data semnării: 13 decembrie 2007
• Data intrării în vigoare: 1 decembrie 2009
Obiectiv: să transforme UE într-o entitate mai democratică, mai eficientă și mai aptă să
abordeze, la unison, probleme globale, cum ar fi schimbările climatice.
Schimbări esențiale: putere sporită conferită Parlamentului European, schimbarea procedurii
de vot în cadrul Consiliului, inițiativa cetățenească, funcția de președinte permanent al Consiliului
European, funcția de Înalt Reprezentant pentru politica externă, un nou serviciu diplomatic al UE.
Tratatul de la Lisabona precizează ce atribuții:
- revin UE
- revin statelor membre
- sunt comune UE și statelor membre.
Aceste obiective și valori reprezintă temelia pe care s-a construit UE și sunt consfințite prin
Tratatul de la Lisabona și Carta drepturilor fundamentale a UE.
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru (2004), cu obiective similare celor prevăzute de
Tratatul de la Lisabona, a fost semnat dar niciodată ratificat.

2. Tratatul de la Nisa
În concluziile sale, Consiliul European de la Helsinki din 1999 a afirmat că UE trebuia să fie
capabilă să primească ca noi state membre, până la sfârșitul lui 2002, țările candidate care erau
pregătite pentru aderare. Deoarece doar două dintre statele solicitante aveau o populație mai mare
decât media statelor membre de la vremea respectivă, ponderea politică a țărilor cu o populație
mai mică trebuia să crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la Nisa urmărea să crească
eficacitatea și legitimitatea instituțiilor UE și să pregătească Uniunea pentru următoarea sa mare
extindere.
• Data semnării: 26 februarie 2001
• Data intrării în vigoare: 1 februarie 2003
Obiectiv: să reformeze instituțiile pentru ca UE să poată funcționa eficient și după extinderea
până la 25 de state membre.
Schimbări esențiale: metode pentru modificarea componenței Comisiei și redefinirea
sistemului de vot în cadrul Consiliului.

3. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor
de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe.
• Data semnării: 2 octombrie 1997
• Data intrării în vigoare: 1 mai 1999.

46
 Obiectiv: să reformeze instituțiile UE în pregătirea extinderii către noi state membre.
Cuprinde:
✓ Consolidarea competențelor Uniunii:
- Comunitatea Europeană
- Uniunea Europeană

✓ Consolidarea atribuțiilor Parlamentului European

- Puterea legislative
- Puterea de control
- Alegerea și statutul deputaților

✓ Cooperarea consolidate
✓ Simplificare
✓ Reforme instituționale în perspectiva extinderii
Schimbări esențiale: modificarea, renumerotarea și consolidarea Tratatelor UE și CEE. Un
proces decizional mai transparent (folosirea extinsă a procedurii legislative ordinare).

4. Tratatul privind Uniunea Europeană – Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a modificat tratatele europene precedente și a creat o Uniune
Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, politica externă și de securitate comună
(PESC) și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (JAI). În vederea extinderii
Uniunii, Tratatul de la Amsterdam a introdus adaptările necesare pentru a asigura o funcționare
mai eficace și mai democratică a Uniunii.
• Data semnării: 7 februarie 1992
• Data intrării în vigoare: 1 noiembrie 1993.
A. Structurile Uniunii - Instituind o Uniune Europeană, tratatul de la Maastricht a marcat o
nouă etapă în procesul de creare a „unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.
B. Competențele Uniunii - Uniunii instituite prin Tratatul de la Maastricht i s-au atribuit prin
acest tratat anumite competențe, clasificate în trei mari grupe, denumite în mod obișnuit „piloni”
a) Comunitatea Europeană (primul pilon)
b) Politica externă și de securitate comună (PESC) (al doilea pilon)
c) Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor externe (al treilea pilon).
Sarcina Uniunii era de a dezvolta o acțiune comună în aceste domenii, prin metode
interguvernamentale, pentru a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție, într-un spațiu de
libertate, de securitate și de justiție. Aceasta se referea la următoarele domenii:
• reguli de trecere a frontierelor externe ale Comunității și de consolidare a controalelor;
• lupta împotriva terorismului, a infracțiunilor grave, a traficului de droguri și a fraudei la
nivel internațional;
• cooperarea judiciară în materie penală și civilă;
• crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) dotat cu un sistem de schimb de
informații între polițiile naționale;
• lupta împotriva imigrației ilegale;
• politica comună în domeniul azilului.
Obiectiv: să pregătească realizarea uniunii monetare europene și să introducă elemente ale
uniunii politice (cetățenie, politică externă comună, afaceri interne).

47
 Schimbări esențiale: crearea Uniunii Europene și introducerea procedurii de codecizie care îi
conferă Parlamentului un rol mai important în procesul decizional. Noi forme de cooperare între
guvernele statelor din UE – de exemplu în ceea ce privește apărarea, justiția și afacerile interne.

5. Actul unic European

Intrarea în vigoare a Actului Unic European în 1986, care a modificat în mod substanțial
Tratatul de la Roma, a întărit integrarea europeană prin crearea unei mari piețe interne.
• Data semnării: 17 februarie 1986 (Luxemburg) / 28 februarie 1986 (Haga)
• Data intrării în vigoare: 1 iulie 1987.
Obiectiv: să reformeze instituțiile în vederea aderării Portugaliei și Spaniei și să accelereze
procesul de luare a deciziilor în contextul pregătirilor pentru crearea pieței unice.
La 17 februarie 1986, nouă state membre au semnat AUE, urmate apoi de Danemarca (în urma
unui referendum în favoarea acestuia), Italia și Grecia, la 28 februarie 1986. AUE a fost ratificat
de către parlamentele statelor membre în decursul anului 1986, însă deoarece un cetățean a introdus
o acțiune în fața instanțelor irlandeze, intrarea sa în vigoare a întârziat cu șase luni, până la 1 iulie
1987. AUE a constituit prima modificare semnificativă adusă Tratatului de la Roma. Principalele
sale dispoziții sunt rezumate mai jos.
A. Extinderea competențelor Uniunii
1. Prin crearea unei mari piețe interne
O piață internă pe deplin funcțională urma să fie finalizată până la 1 ianuarie 1993, preluând
și lărgind obiectivul pieței comune introdus în 1958.
2. Prin crearea de noi competențe în următoarele domenii:
• politica monetară;
• politica socială;
• coeziunea economică și socială;
• cercetarea și dezvoltarea tehnologică;
• mediul;
• cooperarea în domeniul politicii externe.
B. Îmbunătățirea capacității decizionale a Consiliului de Miniștri
Votul cu majoritate calificată a înlocuit votul în unanimitate în patru dintre domeniile de
competență deja existente ale Comunității: modificarea tarifului vamal comun, libertatea de a
presta servicii, libera circulație a capitalurilor și politica comună din domeniul transporturilor
maritime și aeriene. Votul cu majoritate calificată a fost introdus și pentru o serie de noi
responsabilități: piața internă, politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și
dezvoltarea tehnologică și politica din domeniul mediului. În fine, votul cu majoritate calificată a
făcut obiectul unei modificări a Regulamentului de procedură al Consiliului, pentru a-l adapta în
urma unei declarații a președinției, conform căreia, în viitor, votul ar putea fi solicitat în Consiliu
nu doar la inițiativa Președintelui Consiliului, ci și la cererea Comisiei sau a unui stat membru,
dacă majoritatea simplă a membrilor Consiliului cad de acord.
C. Extinderea rolului Parlamentului European
Competențele Parlamentului au fost consolidate prin:
• condiționarea acordurilor comunitare privind extinderea și a acordurilor de asociere de
obținerea avizului Parlamentului;
• introducerea unei proceduri de cooperare cu Consiliul care a conferit Parlamentului
competențe legislative reale, chiar dacă limitate; procedura s-a aplicat unui număr de aproximativ

48
zece temeiuri juridice la momentul respectiv și a marcat o etapă crucială în transformarea
Parlamentului într-un colegislator veritabil.
Schimbări esențiale: extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului (din acest
motiv este foarte greu ca o singură țară să aibă drept de veto cu privire la legislația propusă),
crearea procedurilor de cooperare și aviz conform, care sporesc influența Parlamentului European.

6. Tratatul de fuziune – Tratatul de la Bruxelles

Data semnării: 8 aprilie 1965
Data intrării în vigoare: 1 iulie 1967
Obiectiv: să simplifice cadrul instituțional european.
Schimbări esențiale: crearea unei singure Comisii și a unui singur Consiliu pentru toate cele
trei Comunități Europene (CEE, Euratom, CECO). Abrogat de Tratatul de la Amsterdam.

7. Tratatele de la Roma – Tratatele CEE și EURATOM

Data semnării: 25 martie 1957
Data intrării în vigoare: 1 ianuarie 1958
Obiectiv: înființarea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a
Energiei Atomice (Euratom).
Schimbări esențiale: extinderea noțiunii de integrare europeană pentru a include cooperarea
economică.

8. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Data semnării: 18 aprilie 1951
Data intrării în vigoare: 23 iulie 1952
Data expirării: 23 iulie 2002
Obiectiv: să creeze o relație de interdependență între industriile cărbunelui și oțelului pentru
ca nicio țară să nu își mai poată mobiliza forțele armate fără știrea celorlalte. Această decizie a dus
la eliminarea neîncrederii și a tensiunilor acumulate pe durata celui de-al Doilea Război Mondial.
Tratatul CECO a expirat în 2002.
Tratatele UE sunt acorduri cu forţă juridică obligatorie încheiate între statele membre ale UE.
Ele stabilesc obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a
deciziilor şi relaţiile existente între Uniune şi statele membre. Toate măsurile luate de UE se
bazează pe tratate.
Tratatele sunt modificate pentru a asigura o mai mare eficienţă şi transparenţă a UE, pentru a
facilita aderarea de noi state membre şi pentru a introduce noi domenii de cooperare.

49
 Capitolul 8. Politica de coeziune şi strategia europa 2020
Europa 2020 este strategia UE pentru promovarea unei creşteri inteligente, durabile şi
incluzive.
UE a stabilit obiective ambiţioase care trebuie atinse până în 2020 în cinci domenii
principale:
• Ocuparea forţei de muncă – populaţia între 20 şi 64 de ani trebuie să fie angajată în
proporţie de 75 %
• Inovaţia – 3 % din PIB-ul UE trebuie investit în cercetare şi dezvoltare
• Schimbările climatice – trebuie atinse valorile ţintă „20/20/20” pentru climat/energie
(inclusiv o creştere la 30% a reducerii emisiilor dacă este posibil)
• Educaţia – cota celor care părăsesc şcoala de timpuriu trebuie să fie sub 10 % şi cel
puţin 40 % din populaţia între 30 şi 34 de ani trebuie să fi absolvit studii de învăţământ
terţiar sau studii echivalente
• Sărăcia – reducerea sărăciei prin obiectivul de a scoate cel puţin 20 de milioane de
persoane din sărăcie şi excludere
Politica de coeziune oferă cadrul investiţional şi sistemul de aplicare de care este nevoie
pentru realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020.

Politica de coeziune: investiţii pentru o creştere inteligentă, durabilă şi incluzivă

Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune
reprezintă, cumulat, peste o treime din bugetul total al UE.
Comisia Europeană colaborează cu autorităţile de management din ţările şi regiunile UE
pentru a asigura investirea eficace a acestor resurse, în vederea susţinerii creşterii inteligente,
durabile şi incluzive.
Finanţarea din partea UE oferă sprijin pentru:
• dezvoltarea de noi tehnologii;
• cercetare de vârf;
• acces la internet de mare viteză;
• o infrastructură inteligentă pentru transporturi şi energie;
• eficienţa energetică şi sursele de energie regenerabile;
• dezvoltarea afacerilor;
• abilităţi şi formare.

Politică de coeziune 2014-2020

În ansamblu, politica de coeziune reformată va pune la dispoziție până la 351,8 miliarde
EUR pentru a se investi în regiunile, orașele și economia reală a Europei. Acesta va fi principalul
instrument de investiții al UE pentru a atinge obiectivele strategiei Europa 2020: crearea de locuri
de muncă și generarea de creștere economică, abordarea problemei schimbărilor climatice și a
dependenței energetice, reducerea sărăciei și a excluziunii sociale. La aceasta va contribui și
definirea mai bună a priorităților-cheie ale Fondului european de dezvoltare regională, cum ar fi
sprijinul pentru întreprinderile mici și mijlocii, obiectivul fiind de a dubla sprijinul, de la 70 la 140
de miliarde EUR pe durata celor 7 ani. În toate fondurile structurale și de investiții europene care
stimulează proiectele bune va exista un grad mai mare de orientare spre rezultate, precum și o nouă
rezervă de performanță. În fine, în cadrul politicii de coeziune, al dezvoltării rurale și al fondului

50
pentru pescuit, eficiența va fi corelată, de asemenea, cu guvernanța economică pentru a încuraja
respectarea de către statele membre a recomandărilor UE din cadrul semestrului european.
Schimbarea orientării politicii de coeziune a UE pentru maximizarea impactului
asupra creșterii și locurilor de muncă: reforma în 10 puncte
Elementele principale ale reformei sunt:
1. Investiții în toate regiunile UE și adaptarea nivelului asistenței și al contribuției naționale
(nivelul ratei de cofinanțare) la nivelul de dezvoltare al fiecărei regiuni:
• regiuni mai puțin dezvoltate (PIB < 75 % din media UE-27);
• regiuni de tranziție (PIB între 75 % și 90 % din media UE-27);
• regiuni mai dezvoltate (PIB > 90 % din media UE-27).
2. Orientarea resurselor înspre principalele sectoare de creștere. Investițiile din Fondul
european de dezvoltare regională (FEDER) se vor concentra înspre 4 domenii prioritare: inovare
și cercetare, agenda digitală, sprijin pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM) și o economie cu
emisii scăzute de dioxid de carbon, în funcție de tipul de regiune (mai puțin dezvoltate: 50 %, de
tranziție: 60 % și mai dezvoltate: 80 %).
3. Stabilirea unor scopuri și obiective clare, transparente și măsurabile pentru asumarea
responsabilității și urmărirea rezultatelor. Țările și regiunile vor trebui să anunțe de la bun început
obiectivele urmărite cu resursele pe care le au la dispoziție și să identifice cu precizie modul în
care vor urmări progresele înregistrate în urmărirea obiectivelor. Acest lucru va permite
monitorizarea regulată și discutarea modului în care sunt folosite resursele financiare.
4. Introducerea de condiții înainte de accesarea fondurilor, pentru asigurarea unor
investiții mai eficace.
5. Stabilirea unei strategii comune pentru o mai bună coordonare și mai puțină suprapunere
a eforturilor. Cadrul strategic comun oferă baza pentru o mai bună coordonare între fondurile
structurale și de investiții europene (FEDER, Fondul de coeziune și FSE, cele trei fonduri din
cadrul politicii de coeziune, precum și fondurile pentru dezvoltare rurală și pentru pescuit).
6. Reducerea birocrației și simplificarea utilizării investițiilor UE printr-un set de reguli
comune pentru toate fondurile structurale și de investiții europene, precum și prin norme contabile
mai simple, cerințe de raportare mai precise și o utilizare sporită a tehnologiilor digitale („e-
coeziune”).
7. Accentuarea dimensiunii urbane a politicii, prin rezervarea unei cantități minime de
resurse din cadrul FEDER pentru proiecte integrate în orașe, pe lângă alte cheltuieli în zonele
urbane.
8. Consolidarea cooperării transfrontaliere și simplificarea creării de proiecte care
depășesc granițele. Ar trebui asigurată și susținerea strategiilor macroregionale, precum cea a
Dunării și cea a Mării Baltice, prin programe naționale și regionale.
9. Asigurarea unei mai bune legături între politica de coeziune și guvernanța economică a
UE în ansamblu. Programele vor trebui să fie coerente cu programele naționale de reformă și ar
trebui să se ocupe de reformele relevante identificate prin recomandările specifice fiecărei țări din
cadrul semestrului european.
10. Încurajarea utilizării mai intense a instrumentelor financiare pentru susținerea IMM-
urilor și facilitarea accesului acestora la credite. Împrumuturile, garanțiile și capitalul de
investiții/de risc vor fi sprijinite, prin intermediul fondurilor UE, prin reguli comune, prin
extinderea domeniului lor de utilizare și prin oferirea de stimulente (de exemplu, rate mai mari de
cofinanțare). Accentul pus pe împrumuturi mai curând decât pe subvenții ar trebui să încurajeze
calitatea proiectelor și să descurajeze dependența de subvenții.

51
 Capitolul 9. Bugetul Uniunii Europene
În anii ’80, în relațiile dintre instituții au apărut tensiuni ca urmare a disonanței tot mai
pronunțate dintre resurse și necesitățile bugetare efective. Conceptul de perspectivă financiară
multianuală a fost elaborat ca o încercare de a atenua aceste tensiuni, de a întări disciplina bugetară
și de a îmbunătăți execuția bugetară printr-o mai bună planificare. Primul acord interinstituțional
în acest sens (AII) a fost încheiat în 1988. Acesta includea perspectiva financiară pentru perioada
1988-1992 (cunoscută și sub numele de Pachetul Delors I), care urmărea să asigure resursele
necesare pentru execuția bugetară a Actului Unic European. Un nou AII a fost convenit la
29 octombrie 1993, împreună cu perspectiva financiară pentru perioada 1993-1999 (Pachetul
Delors II), fapt care a permis dublarea fondurilor structurale și majorarea plafonului de resurse
propria. Cel de al treilea AII, care viza perspectiva financiară pentru perioada 2000-2006, cunoscut
și sub numele de Agenda 2000, a fost semnat la 6 mai 1999, iar unul din principalele sale obiective
a fost asigurarea resurselor necesare pentru finanțarea extinderii. Al patrulea AII, aferent perioadei
2007-2013, a fost convenit la 17 mai 2006.
Tratatul de la Lisabona a transformat cadrul financiar multianual dintr-un acord
interinstituțional într-un regulament al Consiliului care este supus aprobării Parlamentului
European. Articolul 312 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) stipulează că,
pe lângă faptul că „stabilește valorile plafoanelor anuale ale alocărilor pentru angajamente pe
categorii de cheltuieli și ale plafonului anual de credite pentru plăți”, CFM prevede, de asemenea,
„orice alte dispoziții utile bunei desfășurări a procedurii bugetare anuale”. Regulamentul privind
CFM este însoțit de un AII care tratează domeniile disciplinei bugetare, cooperării în chestiuni
bugetare și bunei gestiuni financiare.
Cel de-al cincilea CFM, care acoperă perioada 2014-2020, a fost adoptat la 2 decembrie
2013.
La 2 mai 2018, Comisia a prezentat propuneri legislative privind un CFM pentru perioada
2021-2027. La 30 noiembrie 2018 și la 5 decembrie 2019 Consiliul a publicat un proiect de cadru
de negociere care conținea și chestiuni orizontale și sectoriale ce țin de programele de cheltuieli
supuse procedurii legislative ordinare. Consiliul s-a pronunțat pentru un cuantum total al MFF de
1 087 de miliarde EUR la prețurile din 2018 (1,07 % din VNB al UE-27) în credite de angajament,
cu mult sub așteptările Parlamentului. La 10 octombrie 2019 și la 13 mai 2020, Parlamentul și-a
actualizat mandatul în urma alegerilor europene și a invitat Comisia să prezinte o propunere de
plan de urgență pentru CFM pentru a oferi o plasă de siguranță care să protejeze beneficiarii
programelor Uniunii în cazul în care era necesară prelungirea CFM în curs în acel moment, având
în vedere că în Consiliul European nu s-a ajuns la o înțelegere.
Între timp, la 14 ianuarie 2020, Comisia a prezentat o propunere privind Fondul pentru o
tranziție justă, ca element suplimentar în pachetul de propuneri privind CFM, în cadrul Pactului
verde european.
Bugetul UE este finanțat aproape în întregime (98 %) din resurse proprii. Veniturile anuale
trebuie să acopere în totalitate cheltuielile anuale. Decizia privind sistemul de resurse proprii se
adoptă în unanimitate de către Consiliu, ținându-se seama de avizul Parlamentului European, și
trebuie ratificată de statele membre.

A. Veniturile Uniunii
Obiectiv: Să asigure autonomia financiară a Uniunii Europene în limitele disciplinei
bugetare.

52
 Decizia privind resursele proprii din 21 aprilie 1970 a asigurat Comunitatea Economică
Europeană (CEE) cu resurse proprii. Resursele proprii menite să acopere creditele de plată anuale
sunt limitate în prezent la maximum 1,40% din venitul național brut (VNB) al UE. Întrucât bugetul
trebuie să fie întotdeauna echilibrat, cheltuielile sunt de asemenea limitate de acest plafon. În
practică, actualul cadru financiar multianual (CFM) 2021-2027 stabilește plafonul cheltuielilor
la un nivel echivalent cu aproximativ 1,1 % din VNB-ul UE.

Structura veniturilor
1. Resursele proprii „tradiționale”
Acestea se alcătuiesc din taxe vamale, taxe agricole și taxele pe zahăr aplicate începând cu
1970. Cota care poate fi reținută de statele membre pentru a acoperi costurile de colectare a fost
majorată din nou de la 20 % la 25 %. În prezent, resursele proprii „tradiționale” reprezintă, de
obicei, aproximativ 10 % din veniturile din resurse proprii.
2. Resursele proprii bazate pe TVA
Acestea se alcătuiesc, în prezent, dintr-un procentaj din TVA-ul estimativ colectat de
statele membre, care este transferat către Uniune. Deși sunt prevăzute în decizia din 1970, aceste
resurse nu au fost aplicate decât după armonizarea, în 1979, a sistemelor de TVA ale statelor
membre. Resursele bazate pe TVA reprezintă în prezent aproximativ 10 % din veniturile din
resurse proprii.
3. Resursele proprii bazate pe VNB
Aceste resurse proprii au fost create prin Decizia 88/376/CEE a Consiliului și se alcătuiesc
din sumele prelevate din VNB-ul statelor membre sub forma unui procentaj uniform stabilit în
fiecare an prin procedura bugetară. Inițial, această contribuție se colecta doar în cazul în care
celelalte resurse proprii nu acopereau în totalitate cheltuielile, însă în prezent finanțează cea mai
mare parte a bugetului UE. Resursele bazate pe VNB s-au triplat față de sfârșitul anilor 1990, iar
acum reprezintă, de obicei, aproximativ 70 % din veniturile din resurse proprii.
4. Resursele proprie bazate pe deșeurile de ambalaje din plastic
Aceasta este prima dinte categoriile noi de resurse proprii introduse începând cu 1 ianuarie
2021 prin Decizia din 2020 privind resursele proprii. Este vorba despre o contribuție națională
bazată pe cantitatea deșeurilor provenite din ambalaje de plastic nereciclate, cu o cotă de prelevare
uniformă de 0,80 EUR per kilogram. Contribuțiile statelor membre al căror VNB pe cap de locuitor
se situează sub media pe UE sunt ajustate cu ajutorul unei sume forfetare anuale, care corespunde
unei cantități de 3,8 kilograme de deșeuri din plastic pe cap de locuitor. Veniturile generate de
această resursă reprezintă aproximativ 4 % din bugetul UE.
5. Alte venituri și soldul reportat din exercițiul financiar anterior
Printre celelalte venituri se numără impozitele pe salarii plătite de personalul UE,
contribuțiile în folosul unor anumite programe ale UE plătite de țări care nu sunt membre ale UE
și amenzile plătite de societățile care încalcă legislația din domeniul concurenței sau alte
reglementări. În cazul unui excedent, soldul din fiecare exercițiu financiar este înscris în bugetul
pentru exercițiul următor sub formă de venituri. Alte venituri, soldurile și ajustările tehnice
reprezintă, în general, între 2 % și 8 % din veniturile totale.
6. Mecanisme de corecție
Sistemul de resurse proprii urmărește, de asemenea, să corecteze dezechilibrele bugetare
dintre contribuțiile statelor membre. „Corecția în favoarea Regatului Unit”, convenită în 1984, a
avut ca rezultat reducerea contribuției Regatului Unit și era finanțată în mod egal de toate celelalte
state membre, cu excepția Germaniei, a Țărilor de Jos, a Austriei și a Suediei, care beneficiau de

53
o reducere a contribuțiilor lor la finanțarea corecției pentru Regatul Unit. Deși corecția în favoarea
Regatului Unit nu mai există, Danemarca, Germania, Țările de Jos, Austria și Suedia vor beneficia
în continuare, în perioada 2021-2027, de corecții forfetare finanțate de toate statele membre.

Negocierile din 2020 privind CFM

La 28 mai 2020, Comisia a propus să împrumute o sumă de până la 750 de miliarde EUR
prin emiterea de obligațiuni pe piețele internaționale în numele UE, cu scadențe între 3 și 30 de
ani, pentru a finanța CFM-ul reformat și un plan de redresare și reziliență (granturi și împrumuturi
pentru țările UE), cu scopul de a contracara efectele pandemiei de COVID-19. Pentru a răspunde
angajamentelor UE legate de rambursarea la termen a fondurilor colectate pe piețele financiare,
Comisia a propus majorarea, în mod excepțional și temporar, cu 0,6 % a plafonului resurselor
proprii bazate pe VNB-ul UE, pe lângă propunerea de a se majora permanent de la 1,2 % la 1,4 %
plafonul legat de VNB, pentru a ține seama de noul context economic. Pe lângă simplificarea
resursei proprii bazate pe TVA și pe lângă contribuțiile naționale și noile resurse proprii bazate pe
deșeurile de ambalaje din plastic nereciclate, printre opțiunile pentru noi resurse proprii se numără
o resursă bazată pe sistemul de comercializare a certificatelor de emisii (extins la sectorul maritim
și la cel al aviației), un mecanism de ajustare la frontieră a emisiilor de dioxid de carbon, o resursă
proprie bazată pe activitățile marilor întreprinderi și o taxă digitală.
La 10 noiembrie 2020, negociatorii Parlamentului, Consiliului și Comisiei au ajuns la un
acord politic privind CFM, resursele proprii și anumite aspecte legate de guvernanța instrumentului
de redresare. Acest acord conține o anexă nouă la Acordul interinstituțional dintre Parlamentul
European, Consiliu și Comisie privind disciplina bugetară, cooperarea în chestiuni bugetare și
buna gestiune financiară, care stabilește o foaie de parcurs pentru introducerea noilor resurse
proprii în perioada 2021-2027. Veniturile din noile resurse proprii trebuie să fie suficiente pentru
a asigura rambursarea instrumentului Next Generation EU, iar excedentul de venituri față de ceea
ce este necesar pentru rambursare ar trebui folosit pentru a finanța bugetul Uniunii, în conformitate
cu principiul universalității.

B. Cheltuielile Uniunii
Obiectiv: Finanțarea politicilor Uniunii Europene în limitele disciplinei bugetare și în
conformitate cu normele și procedurile aplicabile.
Bugetul Uniunii respectă cele nouă principii bugetare generale ale unității, exactității
bugetare, anualității, echilibrului, unității de cont (euro), universalității, specificității (fiecare credit
se alocă unui anumit tip de cheltuieli), bunei gestiuni financiare și transparenței, în conformitate
cu articolele 6-38 din Regulamentul privind normele financiare aplicabile bugetului general al UE.
Regula anualității trebuie să fie îmbinată cu necesitatea de a gestiona măsurile multianuale,
din ce în ce mai importante în cadrul bugetului. Prin urmare, bugetul conține credite diferențiate
care constau în:
• credite de angajament, care acoperă costul total pentru exercițiul financiar în curs al
obligațiilor legale contractate pentru activitățile care durează mai mulți ani;
• credite de plată, care acoperă cheltuielile legate de realizarea angajamentelor contractate
în exercițiul financiar în curs sau pe parcursul exercițiilor anterioare.
Acordul interinstituțional din 16 decembrie 2020 privind disciplina bugetară, cooperarea
în chestiuni bugetare și buna gestiune financiară, precum și privind noile resurse proprii, inclusiv
o foaie de parcurs în vederea introducerii de noi resurse proprii, stipulează că Comisia trebuie să
elaboreze un raport anual în care să prezinte o imagine de ansamblu a consecințelor financiare și

54
bugetare ale diverselor activități ale UE, indiferent dacă sunt finanțate din bugetul UE sau din surse
externe acestuia.
Structura bugetului în funcție de caracteristicile creditelor
1. Cheltuieli operaționale/cheltuieli administrative/bugete individuale pe activități
Bugetul general este împărțit în 10 secțiuni, câte una pentru fiecare instituție. În timp ce
secțiunile celorlalte instituții cuprind în principal cheltuieli administrative, secțiunea referitoare la
Comisie (secțiunea III) constă în cheltuieli operaționale pentru acțiunile și programele de finanțare,
precum și în cheltuieli administrative pentru punerea lor în aplicare (asistență tehnică, agenții și
resurse umane). În 2021, cuantumul total al cheltuielilor administrative se ridică la 6,44% din
bugetul total de 164,25 miliarde EUR.
Comisia utilizează o nomenclatură bugetară care prezintă resursele pe domenii de politică
și pe programe, aliniind domeniile de programare cu „grupurile de programe”, ceea ce înlesnește
evaluarea costurilor și a eficacității fiecărei politici a UE.
2. Cadrul financiar multianual (CFM)
Începând cu 1988, cheltuielile Comunității/UE au fost introduse într-un cadru multianual,
care împarte bugetul în rubrici ce corespund principalelor domenii de politică, stabilind plafoane
de cheltuieli care reflectă principalele priorități bugetare pentru perioada avută în vedere. Prima
perioadă de programare a fost de cinci ani, durata perioadelor următoare și a celei actuale fiind de
șapte ani. Bugetele anuale trebuie să respecte limitele stabilite în cadrul multianual.
Cheltuielile UE pentru 2021-2027 se ridică la un total de 1824,3 miliarde EUR, sumă ce se
alcătuiește din 1 074,3 miliarde EUR pentru CFM și 750 de milioane EUR pentru NGEU. Bugetul
CFM va fi majorat cu o sumă suplimentară de 11 miliarde EUR datorită unei ajustări specifice
fiecărui program, prevăzută la articolul 5 din Regulamentul privind CFM.
Noul buget al UE va sprijini modernizarea prin intermediul unor programe emblematice,
cum ar fi Orizont Europa, InvestEU și Fondul de gestionare a frontierelor, precum și tranziția
ecologică și cea digitală prin intermediul Fondului pentru o tranziție justă și al programului Europa
digitală.
Politica agricolă modernizată reprezintă în continuare politica ce beneficiază de cele mai
mari alocații bugetare, fiind urmată îndeaproape de politica de coeziune, ambele având ca scop
sprijinirea tranziției ecologice și a celei digitale. Tabelul următor ilustrează modul în care bugetul
pentru 2021 este structurat în funcție de domeniile de politică, astfel cum sunt definite în CFM pe
2021-2027.
Bugetul UE pentru 2021: defalcarea creditelor de angajament în funcție de categoriile din
CFM:

Rubrica din CFM miliarde EUR %

Piața unică, inovare și sectorul
20,82 12,7 %
digital
Coeziune, reziliență și valori 52,86 32,2 %
Resurse naturale și mediul 58,57 35,7 %
Migrația și gestionarea frontierelor 2,28 1,4 %
Securitatea și apărarea 1,71 1%
Vecinătatea și întreaga lume 16,1 9,8 %
Administrația publică europeană 10,45 6,4 %
Instrumente speciale tematice 1,47 0,9 %
Total 164,25 100 %

55
 Pe lângă cheltuielile programate pentru a finanța punerea în aplicare a politicilor UE în
cadrul programelor multianuale, există o categorie de resurse financiare înscrise în bugetul UE
care sunt rezervate pentru situațiile în care Uniunea trebuie să răspundă crizelor și situațiilor
neprevăzute. Aceste instrumente speciale tematice și de flexibilitate pot fi utilizate în cazul crizelor
economice (de exemplu FEG - Fondul european de ajustare la globalizare), al catastrofelor
naturale, al crizelor de sănătate publică și în cazul unor situații de criză umanitară (de exemplu
SEAR – rezerva pentru solidaritate și ajutoare de urgență) sau pentru alte nevoi neprevăzute (spre
exemplu Instrumentul de flexibilitate) cu care se confruntă statele membre ale UE, țările candidate
sau țările terțe. Prin intermediul acestor instrumente se poate pune la dispoziție o finanțare limitată
pentru a răspunde unor nevoi excepționale.

Instrumentul de redresare al Uniunii Europene - Next Generation EU (NGEU)

Pe baza acestui instrument, Comisia va mobiliza 750 de miliarde EUR (la prețurile din
2018), sumă din care până la 390 de miliarde EUR pot fi utilizate pentru cheltuieli și până la 360
de miliarde EUR pot fi utilizate pentru acordarea de împrumuturi, pe lângă bugetul pe termen lung
pentru 2021-2027, cu scopul de a contribui la reconstrucția UE în urma crizei de COVID-19.
Conform articolului 5 alineatul (1) din Decizia privind resursele proprii, Comisia va avea dreptul
să împrumute fonduri pe piețele de capital în numele UE. Rambursarea principalului pentru aceste
fonduri, care urmează să fie utilizate pentru cheltuieli (390 de miliarde EUR la prețurile din 2018),
și a dobânzilor aferente va trebui să fie finanțată de la bugetul general al Uniunii, inclusiv prin
asigurarea unor încasări suficiente din noile resurse proprii introduse după 2021.
NGEU se va axa în principal pe următoarele: (a) măsuri pentru restabilirea locurilor de
muncă și pentru crearea altora noi; (b) măsuri sub formă de reforme și investiții destinate
revitalizării potențialului de creștere durabilă și de ocupare a forței de muncă, cu scopul de a
îmbunătăți coeziunea dintre statele membre și a le spori reziliența; (c) măsuri pentru întreprinderile
afectate de impactul economic al crizei provocate de COVID-19, în special măsuri de care să
beneficieze întreprinderile mici și mijlocii, precum și sprijin pentru investiții în activitățile
esențiale pentru consolidarea unei creșteri durabile în Uniune, inclusiv investiții financiare directe
în întreprinderi; (d) măsuri pentru cercetare și inovare, ca răspuns la criza provocată de pandemia
de COVID-19; (e) măsuri pentru creșterea nivelului de pregătire a Uniunii și pentru dotarea
Uniunii cu capacitatea de a reacționa rapid și cu eficacitate în caz de urgențe majore, inclusiv
măsuri precum stocarea de materiale de primă necesitate și de echipamente medicale și
achiziționarea infrastructurii necesare pentru o reacție rapidă la situații de criză; (f) măsuri pentru
a garanta că tranziția justă către o economie neutră din punctul de vedere al impactului asupra
climei nu va fi subminată de criza provocată de pandemia de COVID-19; (g) măsuri menite să
combată impactul crizei provocate de pandemia de COVID-19 asupra agriculturii și dezvoltării
rurale.
Pentru a sprijini statele membre prin investiții și reforme, la 12 februarie 2021 a fost
aprobat noul Mecanism de redresare și reziliență (MRR). Mecanismul va pune la dispoziția statelor
membre 672,5 miliarde EUR sub formă de împrumuturi și granturi, care vor fi realizate prin
intermediul planurilor naționale de redresare și reziliență, iar acestea din urmă trebuie să
corespundă recomandărilor specifice fiecărei țări formulate în cadrul semestrului european.

56
 Capitolul 10. Brexit
Brexit (cuvânt telescopat din „British” și „exit”) a fost retragerea din Uniunea
Europeană⁠ și din Euratom a Regatului Unit. Regatul Unit este prima și până în prezent singura țară
care a părăsit UE, după 47 de ani de când a fost stat membru al UE și predecesorul
său, Comunitățile Europene (CE), de la 1 ianuarie 1973. A continuat să participe la Uniunea
vamală a Uniunii Europene și Piața Unică Europeană într-o perioadă de tranziție care s-a încheiat
la 31 decembrie 2020 la 23:00 GMT (00:00 CET).
În lingvistică, prin cuvânt telescopat se înțelege în general un cuvânt nou format prin
combinarea a două cuvinte existente, astfel încât cel puțin unul din ele este trunchiat.6
Marea Britanie rămâne supusă legislației Uniunii Europene și rămâne parte a Uniunii
vamale a UE și a Pieței Unice Europene în perioada de tranziție, dar nu mai este reprezentată în
organismele sau instituțiile politice ale UE.
Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020, la miezul nopții (CET),
când a intrat în vigoare acordul de retragere, după 47 de ani de aderare la UE.
Întrucât Regatul Unit a devenit o țară terță, ar putea începe negocierile privind viitorul
parteneriat dintre UE și Regatul Unit. Prima rundă a negocierilor a avut loc la Bruxelles, la 2 martie
2020.
Retragerea a fost susținută de eurosceptici și respinsă de proeuropeni, ambele categorii
provenind din aproape tot spectrul politic. Marea Britanie s-a alăturat Comunităților
Europene (CE) (principal Comunitatea Europeană (EEC)) în 1973, calitatea de membru în
continuare fiind aprobată printr-un referendum din 1975. În anii 1970–1980, retragerea din UE a
fost pledată în principal de stânga politică, de exemplu în manifestul electoral al Partidului
Laburist din 1983. Începând cu anii 1990, aripa eurosceptică a Partidului Conservator a crescut și
a condus o rebeliune asupra ratificării Tratatului de la Maastricht din 1992 care a instituit UE.
Aripa eurosceptică a Partidului Conservator a condus o rebeliune în ratificarea tratatului și,
cu Partidul Regatul Unit Independenței (UKIP) și campania People's Pledge a presat pe Prim-
ministru conservator David Cameron de a organiza un referendum privind continuarea Calitatea
de membru al UE, care a avut loc în iunie 2016. Cameron, care a făcut campanie pentru a rămâne,
și-a dat demisia după rezultat și a fost succedat de Theresa May.
La 29 martie 2017, guvernul Regatului Unit a început oficial procesul de retragere
prin invocarea articolului 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană cu permisiunea
Parlamentului. May a convocat o alegere generală în iunie 2017, care a avut ca rezultat un guvern
minoritar conservator susținut de Partidul Democrat Unionist. Negocierile de retragere Marea
Britanie-UE au început mai târziu în acea lună. Marea Britanie a negociat să părăsească uniunea
vamală și Piața Unică a UE. Aceasta a dus la un acord de retragere din noiembrie 2018, dar
parlamentul Regatului Unit a votat împotriva ratificării acestuia de trei ori. Partidul Laburist a dorit
orice acord pentru menținerea unei uniuni vamale, în timp ce mulți conservatori s-au
opus acordului financiar al acordului, precum și „Irish backstop” conceput pentru a preveni
controalele la frontieră dintre Irlanda de Nord și Republica Irlanda. Liberalii Democrați, Partidul
Național Scoțian și alții au căutat să inverseze Brexit-ul printr-un al doilea referendum propus.
În martie 2019, parlamentul Regatului Unit a votat pentru luna mai pentru a solicita UE să
întârzie Brexit-ul până în aprilie, iar mai târziu în octombrie. După ce nu a reușit să obțină acordul
aprobat, May și-a dat demisia din funcția de prim-ministru în iulie și a fost succedată de Boris

6
https://ro.wikipedia.org/wiki/Brexit

57
Johnson. El a încercat să înlocuiască anumite părți ale acordului și a promis să părăsească UE până
la noul termen. La 17 octombrie 2019, guvernul Regatului Unit și UE au convenit un acord de
retragere revizuit, cu noi aranjamente pentru Irlanda de Nord. Parlamentul a aprobat acordul pentru
control suplimentar, dar a respins trecerea acestuia în lege înainte de data de 31 octombrie și a
obligat guvernul (prin „Legea Benn”) să ceară o a treia întârziere Brexit. La 12 decembrie au avut
loc alegeri generale anticipate. Conservatorii au câștigat o majoritate mare la alegerile respective,
Johnson declarând că Marea Britanie va părăsi UE la începutul anului 2020. Acordul de retragere
a fost ratificat de Marea Britanie la 23 ianuarie și de UE la 30 de ianuarie și a intrat în vigoare la
31 ianuarie.

Acordul de retragere UE-Regatul Unit

Acordul de retragere încheiat între Uniunea Europeană și Regatul Unit stabilește condițiile
retragerii ordonate a Regatului Unit din UE, în conformitate cu articolul 50 din Tratatul Uniunii
Europene.
Acordul de retragere a intrat în vigoare la 1 februarie 2020, după ce a fost convenit la 17
octombrie 2019, împreună cu Declarația politică care stabilește cadrul viitorului parteneriat UE-
Regatul Unit.
Acordul constă din două documente principale:
• Acordul de retragere în sine, inclusiv un protocol privind Irlanda și Irlanda de Nord;
• O declarație politică care stabilește cadrul viitoarei relații dintre Regatul Unit și Uniunea
Europeană.

Protocolul privind Irlanda și Irlanda de Nord

Foarte devreme în negocierile dinaintea retragerii Regatului Unit din UE, atât Regatul Unit,
cât și UE au recunoscut situația unică a Irlandei și Irlandei de Nord. Au fost de acord că este
necesară o soluție specifică pentru a concilia diferitele interese în joc.
Această soluție a fost găsită sub forma Protocolului privind Irlanda și Irlanda de Nord, care:
• Evită o graniță dură între Irlanda și Irlanda de Nord și protejează economia din toate
insulele și Acordul de Vinerea Mare (Belfast) în toate dimensiunile sale;
• Păstrează integritatea pieței unice a UE, împreună cu toate garanțiile pe care le oferă în
ceea ce privește protecția consumatorilor, sănătatea publică și animală sau combaterea
fraudei și a traficului,
• Menține Irlanda de Nord pe teritoriul vamal al Regatului Unit, astfel încât să poată
beneficia de viitoarele acorduri de liber schimb (ALS) pe care Regatul Unit le poate încheia
cu țări terțe.
Punerea în aplicare a acordului de retragere necesită măsuri atât la nivelul UE, cât și la nivelul
statelor membre.

Procesul Brexitului
Cronologia negocierilor „Articolul 50” privind acordul de retragere
La 23 iunie 2016, majoritatea electoratului britanic care a votat la referendumul britanic
privind aderarea la Uniunea Europeană a ales să părăsească Uniunea Europeană (52% să plece și
48% să rămână).
• 29 martie 2017
Regatul Unit a inițiat procesul formal de negociere a retragerii prin notificarea oficială a
Consiliului European cu privire la intenția sa de a părăsi UE.

58
 Acest lucru a declanșat articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană , care
stabilește procedura pentru retragerea unui stat membru din Uniune, începând un număr invers de
doi ani până la retragere.
Comisia Europeană a fost numită să negocieze un acord de retragere cu Regatul Unit în
numele statelor membre ale UE-27. Comisia l-a numit pe Michel Barnier să reprezinte Comisia în
calitate de negociator șef. În octombrie 2016 a fost înființată o grupă de lucru sub conducerea sa,
pentru pregătirea și desfășurarea negocierilor cu Regatul Unit în temeiul articolului 50 din Tratatul
privind Uniunea Europeană.
• 29 aprilie 2017
Consiliul European (în formarea „Articolul 50”, adică cu excepția Regatului Unit)
a adoptat orientări pentru negocieri, prezentând pozițiile și principiile UE.
• 19 iunie 2017
Negocierile formale au fost lansate pe baza „ Termenilor de referință pentru negocierile la
articolul 50 din TUE ”, convenite între negociatorii UE și Marea Britanie, care stipulează structura
negocierilor, datele și prioritățile pentru viitoarele runde de negociere.
• 15 decembrie 2017
Consiliul European (articolul 50) a confirmat că s-au făcut „progrese suficiente” pentru a
trece la a doua fază a negocierilor.
• 19 martie 2018
Negociatorii UE și Marea Britanie au ajuns la un acord cu privire la proiectul de acord de
retragere, permițând Consiliului European (articolul 50) să adopte orientări privind cadrul pentru
o viitoare relație UE-Regatul Unit la 23 martie 2018.
• 14 noiembrie 2018
Comisia și guvernul britanic au convenit asupra proiectului de acord de retragere la nivel
de negociatori. La 22 noiembrie 2018, au convenit asupra Declarației politice care stabilește cadrul
viitoarei relații UE-Regatul Unit. La 25 noiembrie 2018, Consiliul European (articolul 50)
a aprobat în mod oficial ambele documente.
• 13 decembrie 2018
La cererea Regatului Unit, Consiliul European (articolul 50) a furnizat clarificări
suplimentare cu privire la soluția „backstop”, prevăzută în Protocolul acordului de retragere
privind Irlanda și Irlanda de Nord și care era menită ca o poliță de asigurare pentru a preveni o
frontieră dură pe insula Irlandei.
În ciuda acestor asigurări și a altor garanții juridice oferite de UE, Camera Comunelor a
respins pachetul de compromis convenit de trei ori (la 15 ianuarie, 12 martie și 29 martie 2019).
La cererea Regatului Unit, Consiliul European (articolul 50) a convenit de două ori să
prelungească perioada prevăzută la articolul 50 alineatul (3) din TUE (mai întâi, la 21 martie
2019 până la 22 mai 2019, în cazul în care Camera Comunelor a aprobat Acordul de retragere până
la 29 martie 2019; apoi pe 10 aprilie 2019 până la 31 octombrie 2019).
• 24 iulie 2019
După impasul din Parlamentul britanic, prim-ministrul May a demisionat, iar noul lider al
partidului conservator Boris Johnson a preluat funcția de prim-ministru.
• 17 octombrie 2019
UE și Marea Britanie au ajuns la un acord cu privire la acordul de retragere, cu un protocol
revizuit privind Irlanda și Irlanda de Nord (eliminând „backstop-ul”) și o declarație politică
revizuită. În aceeași zi, Consiliul European (articolul 50) a aprobat aceste texte.
• 19 octombrie 2019

59
 La cererea Regatului Unit, Consiliul European (articolul 50) a convenit asupra unei a treia
prelungiri a perioadei prevăzute la articolul 50 alineatul (3) TUE, până la 31 ianuarie, pentru a
acorda suficient timp pentru ratificarea Acordului de retragere.
• 9 ianuarie 2020
Camera Comunelor din Regatul Unit a votat 330 pentru 231 în favoarea proiectului de lege
privind acordul de retragere.
• 24 ianuarie 2020
Reprezentanții Regatului Unit și ai UE au semnat Acordul de retragere.
• 29 ianuarie 2020
Parlamentul European a aprobat Acordul de retragere.
• 31 ianuarie 2020
Consiliul Uniunii Europene a încheiat Acordul de retragere.
• 1 februarie 2020
Regatul Unit a devenit o țară terță.

Sursa: https://www.consilium.europa.eu/ro/infographics/brexit-process/
Acest infografic a fost creat înainte de retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană la 31
ianuarie 2020.

60
 Capitolul 11. Uniunea economică și monetară a Uniunii Europene
Uniunea economică și monetară (UEM) este rezultatul integrării economice progresive în
UE. UEM este o extensie a pieței unice a UE, care implică reglementări comune privind produsele
și libera circulație a bunurilor, capitalurilor, forței de muncă și serviciilor. Euro a fost introdus ca
monedă comună în zona euro, care este formată în prezent din 19 state membre ale UE. Toate
statele membre ale UE, cu excepția Danemarcei, trebuie să adopte moneda euro după ce
îndeplinesc criteriile de convergență. Eurosistemul (care cuprinde Comitetul executiv al Băncii
Centrale Europene și guvernatorii băncilor centrale din zona euro) stabilește o politică monetară
unică, care este completată de norme fiscale și de diferite grade de coordonare a politicilor
economice. În cadrul UEM nu există o administrație economică centrală. În schimb,
responsabilitatea este partajată între statele membre și diverse instituții ale UE.
UEM este rezultatul unei integrări economice treptate și, prin urmare, nu constituie un scop
în sine. UEM este concepută să sprijine o creștere economică durabilă și un nivel ridicat de ocupare
a forței de muncă prin măsuri adecvate de politică economică și monetară. Acestea cuprind trei
domenii principale: (i) punerea în aplicare a unei politici monetare care are ca obiectiv principal
stabilitatea prețurilor; (ii) evitarea posibilelor efecte colaterale negative cauzate de finanțele
publice nesustenabile, prevenirea apariției unor dezechilibre macroeconomice în statele membre
și coordonarea într-o anumită măsură a politicilor economice ale statelor membre; (iii) asigurarea
bunei funcționări a pieței unice.
În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință
interguvernamentală pentru a identifica ce modificări ale tratatului erau necesare pentru realizarea
UEM. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a dus la elaborarea Tratatului privind
Uniunea Europeană, care a fost adoptat oficial de șefii de stat sau de guvern la Consiliul European
de la Maastricht din decembrie 1991 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul prevedea ca UEM să fie introdusă în trei etape (unele dintre cele mai importante
au fost lăsate deschise și urmau să fie stabilite în cadrul unor summituri europene ulterioare, pe
măsură ce situația evolua):
1. Etapa 1 (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993): instituirea liberei circulații a
capitalului între statele membre;
2. Etapa 2 (de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor
economice ale statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale.
Coordonarea politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului
Monetar European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile
centrale naționale și de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. În
cursul acestei etape, băncile centrale naționale urmau să devină independente;
3. Etapa 3 (care a început la 1 ianuarie 1999): punerea în aplicare a unei politici monetare
comune sub egida Eurosistemului începând cu prima zi și introducerea treptată a
bancnotelor și monedelor euro în toate statele membre din zona euro. Tranziția la cea de-a
treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă,
măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare trebuiau să devină
obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de penalități. Politica
monetară pentru zona euro a fost încredințată Eurosistemului, alcătuit din cei șase membri
ai Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale din zona
euro.

61
 A. Politica fiscală generală
Competențele fiscale aparțin statelor membre, UE având doar competențe limitate la nivel
european. Întrucât politica UE în domeniul fiscal vizează buna funcționarea a pieței unice,
armonizarea normelor privind impozitarea indirectă a fost tratată înainte de cea directă.
Combaterea evaziunii fiscale și a practicilor de evitare a obligațiilor fiscale a devenit o prioritate
politică recentă. Măsurile fiscale trebuie adoptate de statele membre în unanimitate. Parlamentul
European are dreptul de a fi consultat cu privire la chestiuni fiscale, cu excepția aspectelor legate
de buget, pentru care acesta este colegiuitor.
Strategia de politică fiscală a UE este explicată în Comunicarea Comisiei intitulată
„Politica în domeniul impozitării în cadrul Uniunii Europene – priorități pentru anii viitori”.
Competența de a introduce, elimina sau ajusta impozitele rămâne la latitudinea statelor membre.
Fiecare dintre statele membre este liber să-și aleagă sistemul de impozitare pe care îl consideră cel
mai potrivit, cu condiția să respecte normele UE. În acest cadru, principalele priorități ale politicii
fiscale a UE sunt eliminarea obstacolelor de natură fiscală care împiedică activitatea economică
transfrontalieră, lupta împotriva concurenței fiscale dăunătoare și a evaziunii fiscale și promovarea
unei mai largi colaborări la nivelul administrațiilor financiare, pentru asigurarea controlului asupra
fraudei și pentru combaterea acesteia. O mai mare coordonare a politicii fiscale ar asigura
sprijinirea unor obiective de politică ale UE mai largi prin politicile fiscale ale statelor membre,
conform prevederilor din Strategia Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii și din actul privind piața unică.

Inițiative și progrese
Rapoartele de activitate în domeniul fiscal publicate de Comisie prezintă realizările UE în
acest domeniu și aspectele fiscale care trebuie abordate în continuare. Având în vedere dezvăluirile
din presă cu privire la amploarea fenomenului, combaterea fraudei fiscale și a planificării fiscale
agresive a reprezentat o prioritate politică a fostei legislaturi (2014-2019). Principalele inițiative și
progrese sunt:
• Un pachet privind transparența fiscală (18 martie 2015), al cărui scop este de a
îmbunătăți transparența și cooperarea între statele membre în ceea ce privește
Deciziile fiscale cu impact transfrontalier, prin abrogarea Directivei privind
impozitarea veniturilor din economii, raționalizând legislația privind schimbul
automat de informații, evaluând în continuare potențialele inițiative în materie de
transparență, în coroborare cu raportarea pentru fiecare țară în parte în ceea ce
privește companiile multinaționale, revizuind codul de conduită privind
impozitarea întreprinderilor, pentru a-l face mai funcțional și mai eficace,
cuantificând mai bine deficitul de impozitare (care nu poate fi atribuit numai fraudei
și evaziunii fiscale) și acționând ca precursor al promovării unei mai mari
transparențe fiscale la nivel mondial.
• Un plan de acțiune privind impozitarea societăților (17 iunie 2015), care stabilește
o serie de inițiative pentru a combate practicile de evitare a obligațiilor fiscale, a
asigura venituri sustenabile și a îmbunătăți mediul de afaceri în cadrul pieței unice.
• Un pachet privind practicile de evitare a obligațiilor fiscale (28 ianuarie 2016), care
conține propuneri privind măsuri concrete pentru a preveni planificarea fiscală
agresivă, pentru a stimula transparența fiscală și pentru a crea condiții de concurență
echitabile pentru toate întreprinderile din UE.

62
 • Un plan de acțiune privind TVA (7 aprilie 2016), care include a) principiile unui
viitor sistem european unic de TVA; b) măsuri de combatere a fraudei în materie
de TVA; c) o actualizare a cadrului de stabilire a cotelor de TVA; d) o simplificare
și modernizare a normelor privind TVA pentru comerțul electronic; e) un pachet de
măsuri privind TVA în favoarea IMM-urilor.
• Pachetul privind TVA-ul pentru piața unică digitală (1 decembrie 2016), al cărui
obiectiv este modernizarea TVA pentru comerțul electronic transfrontalier.
• Impozitarea echitabilă a inițiativelor din domeniul economiei digitale (21 martie
2018), al cărei scop este de a asigura un sistem de impozitare corect și eficient,
adecvat pentru mediul digital, de a utiliza propunerile legislative pentru a valorifica
pe deplin prezența digitală prin ajustarea definiției noțiunii de „sediu permanent” și
de a introduce o definiție a „unei substanțe economice minime”.
Începând cu 1 ianuarie 2018, au intrat în vigoare noi norme care obligă statele membre să
acorde autorităților fiscale acces la datele colectate în temeiul legislației privind combaterea
spălării banilor.

B. Politica în domeniul concurenței

Obiectivul principal al normelor UE în domeniul concurenței este de a permite funcționarea
corespunzătoare a pieței interne a UE, care constituie un factor esențial pentru bunăstarea
cetățenilor, a întreprinderilor și a întregii societăți din UE. În acest scop, Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE) conține norme care urmăresc să prevină restrângerea și
denaturarea concurenței pe piața internă. Mai precis, acesta interzice acordurile anticoncurențiale
între întreprinderi și abuzul de poziție pe piață al întreprinderilor dominante, care ar putea afecta
comerțul dintre statele membre. În plus, fuziunile și achizițiile cu impact la nivel comunitar sunt
monitorizate de Comisia Europeană („Comisia”) și pot fi interzise dacă ar avea drept rezultat
reducerea semnificativă a concurenței. De asemenea, ajutoarele de stat acordate anumitor
întreprinderi sau produse sunt interzise atunci când conduc la denaturări ale concurenței, însă pot
fi, în anumite cazuri, autorizate. Cu anumite excepții, normele în materie de concurență sunt
valabile și în cazul întreprinderilor publice, al serviciilor publice și al serviciilor de interes general.
Obiectivul fundamental al normelor UE în materie de concurență este de a asigura buna
funcționare a pieței interne. Concurența efectivă permite întreprinderilor să concureze pe picior de
egalitate în toate statele membre, supunându-le presiunii de a depune eforturi continue pentru a
oferi cele mai bune produse la cele mai bune prețuri posibile pentru consumatori. Acest lucru, la
rândul său, stimulează inovarea și creșterea economică pe termen lung. Politica în domeniul
concurenței reprezintă, astfel, un instrument esențial pentru realizarea unei piețe interne libere și
dinamice, promovând bunăstarea economică generală. Politica UE în domeniul concurenței se
aplică și întreprinderilor din afara UE care își desfășoară activitatea pe piața internă.
Schimbările societale, economice, geopolitice și tehnologice ridică permanent provocări
noi pentru politica UE în domeniul concurenței. Astfel de noi evoluții îi obligă pe decidenții politici
să evalueze dacă setul actual de instrumente de politică în domeniul concurenței mai oferă
instrumentele eficace necesare pentru atingerea obiectivului său general sau dacă acest set trebuie
adaptat. Comisia a lansat o revizuire cuprinzătoare a normelor UE antitrust, a celor privind
fuziunile și a normelor privind ajutoarele de stat. În plus, pandemia de COVID-19 a ridicat
probleme deosebite pentru întreprinderi, consumatori și economie în ansamblu și a impus o serie
de măsuri în domeniul concurenței care să permită un răspuns adecvat la aceste probleme. Sunt
planificate o serie de alte inițiative menite să consolideze autonomia strategică a UE într-un context

63
global, cum ar fi propunerea privind un instrument de abordare a potențialelor efecte de denaturare
generate de subvențiile străine pe piața unică și mecanismul planificat al UE de ajustare la frontieră
a emisiilor de dioxid de carbon.

Instrumentele politicii în domeniul concurenței

În linii mari, setul de instrumente ale politicii UE în domeniul concurenței include norme
antitrust, precum și norme privind controlul concentrărilor economice, ajutoarele de stat și
întreprinderile și serviciile publice. Printre acestea:
➢ Interzicerea totală a acordurilor anticoncurențiale (articolul 101 din TFUE)
➢ Interzicerea abuzului de poziție dominantă (articolul 102 din TFUE)
➢ Procedura de control al concentrărilor economice
➢ Interzicerea ajutoarelor de stat (articolul 107 din TFUE)
➢ Serviciile publice de interes economic general (SIEG)
În politica în domeniul concurenței, rolul principal al Parlamentului este controlul puterii
executive. Comisarul responsabil cu concurența se înfățișează de mai multe ori pe an înaintea
Comisiei pentru afaceri economice și monetare (ECON) din cadrul Parlamentului pentru a-și
explica abordarea și a discuta despre anumite decizii.

64
 Capitolul 12. Politica agricolă comună (PAC)
a Uniunii Europene
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, politicile agricole ale statelor membre au
fost înlocuite cu mecanisme de intervenție la nivel comunitar. Elementele fundamentale ale
politicii agricole comune au rămas neschimbate de la Tratatul de la Roma, cu excepția normelor
referitoare la procedura decizională. Tratatul de la Lisabona a recunoscut codecizia ca fiind
„procedura legislativă ordinară” a politicii agricole comune (PAC), înlocuind procedura de
consultare.
În momentul înființării pieței comune prin Tratatul de la Roma, în 1958, agricultura celor
șase state membre fondatoare era caracterizată printr-o puternică intervenție a statului. Pentru
includerea produselor agricole în libera circulație a mărfurilor, menținând în același timp
intervenția statului în sectorul agricol, era necesar să se elimine mecanismele de intervenție
naționale incompatibile cu piața comună și ca acestea să fie transpuse la nivel comunitar: acesta a
fost motivul principal al apariției PAC.
De altfel, intervenția în agricultură se baza pe principiul, foarte răspândit la acea vreme, al
specificității sectorului, dependent în mare măsură de condițiile climatice schimbătoare și de
constrângerile geografice, supus unor dezechilibre sistemice între cerere și ofertă și caracterizat,
prin urmare, de volatilitatea ridicată a prețurilor și a veniturilor.
Cererea alimentară nu este elastică, adică reacționează într-o mică măsură la variațiile de
preț. În plus, având în vedere durata ciclurilor de producție și faptul că factorii de producție sunt
ficși, oferta mondială de produse agricole este foarte rigidă. În aceste condiții, o ofertă abundentă
conduce la scăderi ale prețurilor, în timp ce, din contră, o ofertă redusă provoacă o puternică
creștere a prețurilor. Toate aceste elemente contribuie la instabilitatea permanentă a piețelor. Într-
o astfel de situație, autoritățile publice au avut întotdeauna o tendință clară de a reglementa piețele
agricole și de a susține veniturile producătorilor, tendință pe care PAC a preluat-o.
Obiective
Articolul 39 din TFUE stabilește obiectivele specifice ale PAC:
1. creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic și asigurarea utilizării
optime a factorilor de producție, în special a forței de muncă;
2. asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă;
3. stabilizarea piețelor;
4. garantarea siguranței aprovizionărilor;
5. asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.
Obiectivele sale sunt în același timp economice și urmăresc să protejeze interesele
producătorilor și ale consumatorilor. În practică, obiectivele PAC au rămas neschimbate de la
Tratatul de la Roma, dat fiind că formularea acestora s-a dovedit a fi foarte flexibilă și capabilă să
acopere numeroasele reforme care au avut loc începând cu anii 1980.
Pe lângă obiectivele specifice ale PAC stabilite la articolul 39 din TFUE, mai există și alte
obiective, înscrise în diverse dispoziții ale tratatului, care sunt aplicabile ansamblului de politici și
acțiuni ale Uniunii Europene. În acest context, promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de
muncă (articolul 9), protecția mediului pentru promovarea dezvoltării sustenabile (articolul 11),
protecția consumatorilor (articolul 12), cerințele privind bunăstarea animalelor (articolul 13),
protecția sănătății publice [articolul 168 alineatul (1)] sau coeziunea economică, socială și
teritorială (articolele 174-178) devin și obiective proprii ale PAC. Pactul verde european din
noiembrie 2019, strategia „de la fermă la consumator” și Strategia UE privind biodiversitatea

65
pentru 2030, publicate de Comisie în mai 2020, confirmă caracterul transversal tot mai pronunțat
al aspectelor legate de agricultură și de produsele alimentare.

Instrumentele PAC și reformele acestora

Reformele succesive ale PAC au permis adaptarea mecanismelor utilizate în vederea
îndeplinirii obiectivelor stabilite de tratat.
✓ Reforma din 1992: marea schimbare - Încă din 1962, anul creării politicii agricole
comune, aceasta și-a îndeplinit obiectivele, garantând siguranța aprovizionării cu
alimente. Pentru a elimina diferența din ce în ce mai mare dintre ofertă și cerere și pentru
a gestiona în mod adecvat cheltuielile agricole, Consiliul a adoptat o schimbare radicală la
nivelul politicii agricole comune, înlocuind sistemul de protecție prin prețuri cu un sistem
de ajutoare compensatorii pentru venituri.
✓ Agenda 2000: o nouă etapă în completarea reformei din 1992 - Ca urmare a acordului
încheiat la finalul Consiliului European de la Berlin din 24 și 25 martie 1999, reforma a
vizat, în special, următoarele elemente:
• nouă aliniere a prețurilor interne la prețurile mondiale, compensată parțial de
ajutoare directe acordate producătorilor;
• introducerea de către state a obligativității respectării condițiilor de mediu (eco-
condiționalitate) pentru acordarea ajutoarelor și a posibilității de reducere a acestora
(modulare) în vederea finanțării măsurilor de dezvoltare rurală;
• reluând concluziile Conferinței de la Cork din 1996, consolidarea măsurilor
structurale în vigoare, în cadrul unei noi politici de dezvoltare rurală, intitulată de
atunci înainte „al doilea pilon al PAC”
• stabilizarea bugetară prin intermediul unui cadru financiar strict stabilit pentru
perioada 2000-2006.
✓ Reforma din iunie 2003: spre o PAC bazată pe ajutoarele decuplate - În cadrul Consiliului
European de la Berlin din 1999, cele cincisprezece state membre care au adoptat
propunerile programului Agenda 2000 au invitat Comisia să realizeze o evaluare
intermediară în 2002 în vederea analizării impactului ultimei reforme a PAC. Această
reexaminare intermediară a devenit, în cele din urmă, cea mai ambițioasă reformă a PAC
de până în prezent, în jurul a patru obiective principale: o mai bună conectare a agriculturii
europene la piețele mondiale, pregătirea extinderii Uniunii Europene, un răspuns mai bun
la noile cerințe societale în ceea ce privește conservarea mediului și a calității produselor
(opinia publică fiind perturbată de crizele sanitare succesive) și creșterea compatibilității
PAC cu cerințele țărilor terțe.
✓ „Bilanțul de sănătate” din 2009: consolidarea cadrului reformei din 2003 - „Bilanțul de
sănătate”, adoptat de Consiliu la 20 noiembrie 2008, a revizuit o serie amplă de măsuri
aplicate ca urmare a reformei PAC din 2003. Acesta a urmărit:
• consolidarea decuplării totale a ajutoarelor, prin eliminarea progresivă a ultimelor
plăți cuplate cu producția, integrându-le în regimul de plată unică pe exploatație;
• reorientarea parțială a fondurilor din primul pilon către dezvoltarea rurală, prin
creșterea ratei de modulare a ajutoarelor directe;
• asigurarea flexibilității normelor de intervenție publică și control al ofertei pentru a
nu împiedica agricultorii să reacționeze la semnalele pieței.
✓ Reforma din 2013: o abordare mai cuprinzătoare și mai integrate – Reforma din 2013
constituie ultima etapă a procesului de adaptare a PAC, deschis și încă în curs.

66
 Primul pilon al PAC: I — Organizarea comună a piețelor (OCP) pentru produsele
agricole
Organizarea comună a piețelor este cadrul creat pentru măsurile de piață prevăzute în
cadrul PAC. Reformele succesive au condus la fuziunea, în 2007, a 21 de OCP-uri într-o OCP
unică pentru toate produsele agricole. În paralel, reformele PAC au orientat din ce în ce mai mult
PAC către piață și au redus rolul instrumentelor de intervenție; în prezent, acestea sunt considerate
„plase de siguranță”, care pot fi utilizate numai în caz de criză.
OCP-urile au constituit o componentă esențială a politicii agricole comune (PAC) încă de
la instituirea acesteia, constituind cadrul pentru programele de sprijin al pieței create în diversele
sectoare agricole.
OCP-urile au fost create ca mijloace de realizare a obiectivelor PAC (articolul 40 din
TFUE), mai ales a obiectivelor de stabilizare a piețelor, de asigurare a unui nivel de trai echitabil
pentru agricultori și de creștere a productivității în agricultură. OCP-urile se aplică produselor care
figurează în anexa I la TFUE și conțin o serie de mecanisme care reglementează producția și
comercializarea acestor produse în Uniune. Aceste mecanisme oferă garanții variabile, în funcție
de caracteristicile specifice produselor în cauză. Măsurile de piață din cadrul OCP fac parte din
primul pilon al PAC.
Primul pilon al politicii agricole comune (PAC): II – Plățile directe către fermieri
Reforma din 2003 și bilanțul de sănătate din 2009 au decuplat majoritatea ajutoarelor
directe. Regulamentul (UE) nr. 1307/2013 constituie un temei juridic unic și un cod complet pentru
reglementarea unor plăți directe mai bine direcționate, mai echitabile și mai „verzi” către fermieri.
PAC în perioada 2014-2020 menține cei doi piloni, dar consolidează legăturile dintre aceștia,
oferind astfel o abordare mai generală și mai integrată a măsurilor de sprijin în acest domeniu.
Conținutul Regulamentului (UE):
A. Privire de ansamblu: un sistem de plăți directe cu funcționalități multiple
B. Elemente-cheie:
• Schema de plată de bază/plată simplificată pe suprafață (obligatorie pentru statele
membre) - Statele membre dedică circa 70 % din pachetul lor național plăților
directe în contextul noii scheme de plată de bază.
• Mecanisme de redistribuire a plăților de bază (facultative) - Statele membre au
dreptul de a efectua o plată redistributivă pentru primele hectare, pentru care pot
aloca până la 30 % din pachetul național, fie pentru primele 30 de hectare, fie până
la suprafața medie națională a exploatațiilor agricole, dacă aceasta este mai mare de
30 de hectare.
• Schema pentru tinerii fermieri (obligatorie pentru statele membre) - Pentru a
încuraja reînnoirea generațiilor, plata de bază vărsată tinerilor fermieri – fermieri
noi cu vârsta sub 40 de ani care și-au început activitatea agricolă în ultimii cinci
ani – este mărită cu 25 % pe parcursul primilor cinci ani de la instalare.
• Înverzire (obligatorie pentru statele membre, cu aplicare flexibilă) - În plus față de
plata de bază sau plata unică pe suprafață, fiecare exploatație va primi o plată
suplimentară pe hectar dacă a recurs la practici agricole benefice pentru climă și
mediu. Statele membre au obligația de a aloca 30 % din pachetul lor financiar
național acestei plăți de înverzire.
• Plăți cuplate (facultative pentru statele membre) - Pentru a aborda potențialele
consecințe negative ale convergenței interne pentru anumite sectoare sau regiuni

67
 deosebit de sensibile, statele membre pot institui plăți cuplate care sunt acordate
pentru anumite produse specifice. Opțiunea este limitată la 8 % din pachetul
financiar național în cazul în care statul membru acordă deja aceste ajutoare sau la
13 % în cazul în care nivelul acestora este mai mare de 5 %.
• Zone care se confruntă cu constrângeri naturale (defavorizate) (plată facultativă) -
Statele membre sau regiunile lor pot acorda o plată suplimentară de până la 5 % din
pachetul financiar național pentru teritoriile clasate drept zone care se confruntă cu
constrângeri naturale.
• Fermieri activi (obligatorie pentru statele membre, dar cu aplicare flexibilă) -
Statele membre sunt obligate să respecte o nouă listă negativă de activități în cazul
cărora efectuarea de plăți directe este exclusă.
• Schema pentru micii fermieri (facultativă) - Noua PAC permite statelor membre
să ofere micilor fermieri posibilitatea de a beneficia de o schemă simplificată în
cazul unei plăți anuale de până la 1 250 EUR, indiferent de dimensiunea
exploatației.
• Ecocondiționalitate (obligatorie).
• Mecanismul de disciplină bugetară și financiară (obligatoriu)- Se aplică un
mecanism de disciplină bugetară, cu scopul de a menține cheltuielile din primul
pilon al PAC sub plafoanele bugetare anuale fixate în cadrul multianual al
perspectivelor financiare.
• Sistemul Integrat de Administrare și Control (obligatoriu) - Sistemul Integrat de
Administrare și Control (IACS) este, de asemenea, confirmat și consolidat. El
conține cel puțin următoarele elemente: o bază de date informatizată, un sistem de
identificare a parcelelor agricole, un sistem de identificare și înregistrare a
drepturilor la plăți directe, un sistem integrat de control și un sistem de identificare
a fiecărui fermier care depune o cerere de ajutor.

Finanțarea politicii agricole comune

Finanțarea politicii agricole comune a fost asigurată de-a lungul timpului dintr-un singur
fond, și anume Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA), care a fost înlocuit
la 1 ianuarie 2007 cu Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) și Fondul european agricol
pentru dezvoltare rurală (FEADR).
Instituită în ianuarie 1962, politica agricolă comună (PAC) s-a dezvoltat pe baza FEOGA.
În 1964, acest fond a fost împărțit în două secțiuni, și anume secțiunea „Garantare” și secțiunea
„Orientare”, care erau reglementate de norme diferite.
• Secțiunea „Garantare”, de departe cea mai importantă, avea drept obiectiv finanțarea
cheltuielilor care decurgeau din aplicarea politicii piețelor și a prețurilor. Aceste cheltuieli
au un caracter imprevizibil și, în consecință, fac obiectul unor adaptări care vizează
ajustarea creditelor prevăzute la nevoile reale prin intermediul bugetelor rectificative. Ca
regulă generală, FEOGA-Garantare finanța în totalitate măsurile de intervenție de pe piețe.
• Secțiunea „Orientare” contribuia la finanțarea operațiunilor de politică structurală și de
dezvoltare a zonelor rurale. Spre deosebire de FEOGA-Garantare, FEOGA-Orientare se
baza pe principiul cofinanțării.

68
 (B)
Cadrul
Bugetul PAC UE-27 (credite de angajament - milioane EUR în (A) financiar
prețuri curente) Anul 2021 multianual % (B)
2021-2027
(CFM)
1) PILONUL 1 AL PAC
Plăți directe (DP) și măsuri pe piețele agricole 40 368,0 290 534,0 76,8 %
2) PILONUL 2 AL PAC
2.a) Măsurile de dezvoltare rurală (DR) din CFM 15 345,0 87 998,3 23,2 %
2.b) Măsuri suplimentare de dezvoltare rurală în cadrul NGEU
(instrumentul temporar de redresare) 2 387,7 8 070,5 ---
3) TOTAL PAC 2021-2027 UE - 27 [1) + 2.a.)] 55 713,0 378 532,3 100 %
4) TOTAL ANGAJAMENTE UE 168 496,0 1 221 719,5 ---
5) % din PAC [3) / 4)] 33,1 % 31,0 % ---
6) TOTAL PAC: CFM 2021-2027 + NGEU 2021-2022 [1) + 2.a) + 2.b)] 58 100,7 386 602,8 ---
7) CFM 2021-2027 + NGEU 2021-2022 333 108,9 1 642 788,7 ---
8) % din PAC [5) / 6)] 17,4 % 23,5 % ---

Runda de la Doha și agricultura

Runda de la Doha este cea mai recentă rundă de negocieri comerciale ale OMC. Lansată
în 2001, aceasta a marcat începutul unor noi negocieri în domeniul agriculturii: membrii OMC s-
au angajat să obțină îmbunătățiri substanțiale în ceea ce privește accesul pe piață și să elimine
treptat toate formele de subvenții la export în cadrul sprijinului intern care denaturează schimburile
comerciale, ținând seama în mod corespunzător de necesitatea ca țărilor în curs de dezvoltare să li
se acorde un tratament special și diferențiat.
Cea de a patra conferință ministerială a OMC, organizată la Doha (Qatar) în noiembrie
2001, a marcat începutul Rundei de la Doha (cunoscută și ca Agenda de dezvoltare de la Doha –
ADD).

Politica agricolă comună de după 2020

Instituțiile europene s-au angajat să adopte o nouă reformă înainte de decembrie 2020.
Totuși acest calendar nu a putut fi respectat. Au fost lansate negocieri (triloguri) în vederea
ajungerii la un acord final înainte de vara anului 2021.
Lucrările privind PAC post-2020 au început cu președinția neerlandeză a Consiliului, în
cadrul unei reuniuni informale desfășurate în mai 2016. Președințiile ulterioare ale Consiliului au
continuat demersul prin lansarea unui proces de reflecție cu privire la principalele provocări
agricole care trebuie abordate.
Propunerea Comisiei privind cadrul financiar multianual (CFM) pentru perioada 2021-
2027 a stabilit viitorul buget pentru agricultură. Deși UE continuă să dedice o parte semnificativă
din bugetul său agriculturii (28,5 % din perioada totală), au fost propuse reduceri foarte mari în
termeni reali (-15 %), ca urmare a ieșirii Regatului Unit (contribuitor net la buget) și a nevoilor de
finanțare care rezultă din noile priorități ale UE (migrație, frontiere externe, economie digitală,
transporturi).
În urma crizei economice declanșate de pandemia de COVID-19, proiectul de buget pe
termen lung pentru 2018 a fost înlocuit în mai 2020 cu o a doua propunere consolidată de planul
de redresare economică („Next Generation EU”). Bugetul PAC 2021-2027 a fost stabilit la
336,4 miliarde EUR în prețuri constante din 2018, ceea ce ar trebui comparat cu bugetul aferent
perioadei anterioare 2014-2020, minus cheltuielile pentru Regatul Unit .

69
 Capitolul 13. Strategia în domeniul biodiversității pentru 2030(I)7
Strategia UE în domeniul biodiversității pentru 2030 este un plan amplu, ambițios și pe
termen lung de protejare a naturii și de inversare a degradării ecosistemelor. Ea urmărește să
plaseze biodiversitatea Europei pe calea redresării până în 2030 și conține acțiuni și angajamente
concrete.
Strategia constituie propunerea de contribuție a UE la viitoarele negocieri internaționale
privind cadrul global post-2020 pentru biodiversitate. Parte esențială a Pactului verde european,
aceasta va sprijini și redresarea economică verde în urma pandemiei de COVID-19.
Obiective
Strategia UE caută să plaseze biodiversitatea Europei pe drumul către redresare până în
2030, în beneficiul oamenilor, al climei și al planetei.
În contextul post-COVID-19, strategia urmărește să consolideze reziliența societăților
noastre în fața unor posibile amenințări viitoare precum:
• impactul schimbărilor climatice
• incendii forestiere
• insecuritate alimentară
• epidemii (inclusiv prin protejarea faunei sălbatice și combaterea comerțului ilegal cu specii
sălbatice)

Acțiuni
Strategia conține angajamente și acțiuni concrete care trebuie realizate până în 2030.
➢ Crearea unei rețele mai ample de zone protejate terestre și maritime, în toată
Uniunea - UE va extinde zonele Natura 2000 existente, protejând strict zonele
valoroase pentru biodiversitate și pentru combaterea schimbărilor climatice.
➢ Lansarea unui plan al UE de refacere a naturii - Prin angajamente și acțiuni
concrete, UE caută să refacă până în 2030 ecosistemele degradate și să le gestioneze
în mod durabil, îndepărtând cauzele principale ale declinului biodiversității.
Ca parte a acestui plan, Comisia va propune până la sfârșitul anului 2021 obiective
obligatorii de refacere a naturii.
➢ Măsuri care să susțină transformările necesare - Strategia propune deblocarea unor
fonduri pentru biodiversitate și aplicarea unui nou cadru de guvernanță consolidat
care:
• să asigure o mai bună implementare și urmărirea progreselor înregistrate
• să amelioreze cunoștințele, finanțarea și investițiile
• să asigure o mai bună respectare a naturii în procesul decizional al autorităților
și al întreprinderilor
➢ Măsuri care să răspundă la provocarea pierderii biodiversității, valabilă în întreaga
lume - Aceste măsuri vor demonstra că UE este pregătită să conducă prin puterea
exemplului în soluționarea crizei mondiale a biodiversității. În acest sens, va
depune eforturi pentru adoptarea unui cadru ambițios privind biodiversitatea la
nivel mondial, care să fie prevăzut în Convenția privind diversitatea biologică.

7
https://ec.europa.eu/environment/strategy/biodiversity-strategy-2030_ro

70
 Calendar
Ianuarie 2020 - Lansarea unei consultări publice privind obiectivele de refacere a
naturii
20 mai 2020 - Publicarea Strategiei UE în domeniul biodiversității pentru 2030.

Pactul verde european

Schimbările climatice și degradarea mediului sunt o amenințare existențială pentru Europa și
pentru întreaga lume. Pentru a o contracara, Pactul verde european va transforma UE într-o
economie modernă, competitivă și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, în care:
• să ajungem, până în 2050, la zero emisii nete de gaze cu efect de seră
• creșterea economică să fie disociată de utilizarea resurselor
• nicio persoană și niciun loc să nu fie lăsat în urmă
Pactul verde european este în același timp un colac de salvare pentru ieșirea din pandemia de
COVID-19. De aceea, el va fi finanțat cu o treime din investițiile în valoare de 1 800 de miliarde
de euro provenind din Planul de redresare NextGenerationEU, precum și cu fonduri din bugetul
pe șapte ani al UE.
Pactul verde european va ameliora bunăstarea și sănătatea europenilor de azi și de mâine,
susținând:

aerul proaspăt, apa curată, clădirile renovate și eficiente alimentele sănătoase, la

solurile sănătoase și din punct de vedere prețuri acceptabile
biodiversitatea energetic

dezvoltarea transportului produsele cu durată de viață

public mai lungă, care pot fi
reparate, reciclate și
energia mai curată și
tehnologiile inovatoare și
ecologice de vârf

locurile de
muncă pregătite pentru o industrie rezilientă, competitivă pe scena mondială
viitor și formarea de
competențe potrivite

71
Acțiuni
• Climă
• Energie
• Agricultură
• Industrie
• Mediu și oceane
• Transport
• Finanțe și dezvoltare regională
• Cercetare și inovare

Noua strategie a UE privind biodiversitatea va transforma in zone protejate cel puțin:

✓ 30% din suprafața terestră a UE
✓ 30% din mările UE.
De asemenea, va reface ecosistemele terestre și marine degradate de pe întreg teritoriul UE prin:
✓ Creșterea ponderii agriculturii ecologice
✓ Oprirea și inversarea declinului polenizator
✓ Restaurarea cursului natural pe cel puțin 25.000 km din lungimea râurilor din UE
✓ Reducerea cu 50% până in 2030, a utilizării pesticidelor și a riscului reprezentat de acestea
✓ Plantarea a 3 miliarde de copaci până în 2030.
Pentru a garanta sănătatea și reziliența societății noastre, este esențial să dăm naturii spațiul de
care are nevoie.

72
 Capitolul 14. Strategia în domeniul biodiversității pentru 2030 (II)
1. Biodiversitatea – nevoia urgentă de acțiune
Noi, oamenii, suntem parte din această ordine a firii și profund dependenți de ea: ne oferă
hrana pe care o consumăm, ne filtrează apa pe care o bem și ne dăruiește aerul pe care îl respirăm.
Natura este importantă și pentru bunăstarea noastră mentală și fizică, și pentru capacitatea
societății noastre de a face față schimbărilor globale, amenințărilor la adresa sănătății și
dezastrelor. Viața noastră are nevoie de natură. Prin urmare, protejarea și refacerea biodiversității
și buna funcționare a ecosistemelor sunt esențiale pentru a ne spori reziliența și a preveni pe
viitor apariția și răspândirea bolilor. Investițiile în protecția și refacerea naturii vor fi, de
asemenea, esențiale pentru redresarea economică a Europei în urma crizei provocate de pandemia
de COVID-19.
Pactul verde european - strategia de creștere a UE - va fi un punct de reper pentru redresarea
noastră, asigurând faptul că economia servește oamenii și societatea și oferă naturii mai mult decât
ia de la aceasta. Argumentele economice în favoarea biodiversității sunt convingătoare.
Industria și întreprinderile se bazează pe gene, specii și servicii ecosistemice ca factori de producție
critici, în special pentru producția de medicamente. Mai mult de jumătate din PIB-ul mondial
depinde de natură și de serviciile pe care le oferă, având în vedere că trei sectoare economice-cheie
- construcții, agricultură și industria alimentară și a băuturilor - depind foarte mult de ea.
Investițiile în capitalul natural, inclusiv în refacerea habitatelor bogate în carbon și practicarea
unei agriculturi ecologice, sunt recunoscute ca fiind printre cele mai importante cinci politici de
redresare bugetară, care oferă multiplicatori economici importanți și au un impact pozitiv asupra
climei. Biodiversitatea este, de asemenea, esențială pentru protejarea securității alimentare la
nivelul UE și la nivel mondial. De exemplu, peste 75 % din tipurile de culturi alimentare de la
nivel mondial se bazează pe zoogamie8.
În ciuda acestui imperativ moral, economic și de mediu urgent, natura se află într-o stare
de criză. Cei cinci factori principali direcți ai pierderii biodiversității9 - schimbările în exploatarea
terenurilor și a mării, supraexploatarea, schimbările climatice, poluarea și speciile alogene
invazive - fac ca natura să dispară rapid.
Natura este, de asemenea, cel mai puternic aliat în combaterea schimbărilor
climatice.
Prezenta strategie stabilește modul în care Europa poate contribui la realizarea acestui
obiectiv. Ca o etapă importantă, aceasta urmărește să asigure că până în 2030, biodiversitatea
Europei se va afla pe calea redresării, în beneficiul oamenilor, al planetei, al climei și al
economiei noastre, în conformitate cu Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă și cu obiectivele
Acordului de la Paris privind schimbările climatice.

2. Protejarea și refacerea naturii în Uniunea Europeană

UE dispune de cadre juridice, strategii și planuri de acțiune pentru protejarea naturii și
refacerea habitatelor și a speciilor. Protecția a fost însă incompletă, refacerea s-a realizat la scară
redusă, iar punerea în aplicare și asigurarea respectării legislației au fost insuficiente.

8
Fertilizare cu polen transportat prin intermediul animalelor
9
IPBES (2019), Summary for policymakers, [IPBES (2019), Rezumat pentru factorii de decizie], p. 17-19, B.10.
Agenția Europeană de Mediu (2019), The European environment - state and perspective 2020 (Mediul european -
situația actuală și perspective în 2020)

73
 Pentru a aduce biodiversitatea Europei pe calea redresării până în 2030, Europa trebuie să
intensifice protecția și refacerea naturii. Acest lucru ar trebui realizat prin îmbunătățirea și
extinderea rețelei noastre de zone protejate și prin elaborarea unui plan ambițios al UE de
refacere a naturii.
2.1 O rețea coerentă de zone protejate - Situația biodiversității este mai bună în zonele
protejate. Cu toate acestea, rețeaua actuală de zone protejate din punct de vedere legal
de care dispune Europa, inclusiv cele supuse unei protecții stricte, nu este suficient de
mare pentru a proteja biodiversitatea. Sunt necesare eforturi la nivel mondial, iar UE
însăși trebuie să facă mai mult și să construiască o rețea transeuropeană pentru
natură cu adevărat coerentă. . În acest spirit, în UE ar trebui protejate cel puțin
30 % din uscat și 30 % din mare. Fiecare stat membru va trebui să își asume
partea care îi revine din efort pe baza unor criterii ecologice obiective, recunoscând
că fiecare țară are o cantitate și o calitate diferite în ceea ce privește biodiversitatea.
2.2 Planul UE de refacere a naturii: refacerea ecosistemelor terestre și maritime -
Protejarea naturii nu va fi suficientă pentru a readuce natura în viața noastră. Pentru a
inversa tendința de pierdere a biodiversității, omenirea trebuie să se angajeze pe calea
ambițioasă a refacerii naturii. Europa va deschide calea cu un nou Plan european de
refacere a naturii. Planul va contribui la îmbunătățirea sănătății zonelor protejate
existente și a celor noi și va aduce înapoi în toate peisajele și ecosistemele o natură
diversă și rezilientă.
✓ Consolidarea cadrului juridic al UE pentru refacerea naturii
✓ Reintroducerea naturii pe terenurile agricole
✓ Remedierea artificializării terenurilor și refacerea ecosistemelor solului
✓ Mai multe păduri și îmbunătățirea sănătății și a rezilienței acestora
✓ Soluții reciproc avantajoase pentru producerea de energie
✓ Restabilirea stării ecologice bune a ecosistemelor marine
✓ Refacerea ecosistemelor de apă dulce
✓ Înverzirea zonelor urbane și periurbane
✓ Reducerea poluării
✓ Combaterea speciilor alogene invazive

3. Facilitarea schimbării transformaționale

✓ Un nou cadru de guvernanță - Acest lucru va permite definirea unor obligații
și angajamente care trebuie respectate și va stabili o foaie de parcurs care să
orienteze punerea lor în aplicare.
✓ Punerea în aplicare și asigurarea respectării legislației din domeniul
mediului - În ultimii 30 de ani, UE a instituit un cadru legislativ solid pentru
protejarea și refacerea capitalului său natural.
✓ Valorificarea unei abordări integrate care înglobează societatea ca întreg
• Mediul de afaceri pentru biodiversitate
• Investiții, prețuri și impozitare
• Măsurarea și integrarea valorii naturii
• Îmbunătățirea cunoștințelor, a educației și a competențelor

4. Uniunea europeană pentru un program mondial ambițios în materie de biodiversitate

74
 Biodiversitatea este o prioritate a acțiunii externe a UE și o parte integrantă a eforturilor de
a îndeplini obiectivele de dezvoltare durabilă ale ONU. Aceasta va fi integrată în angajamentele
bilaterale și multilaterale, prin intermediul diplomației „Pactului verde” a UE și al alianțelor verzi
viitoare.
• Creșterea nivelului de ambiție și angajament la nivel mondial
• Utilizarea acțiunii externe pentru a promova obiectivele UE:
- Guvernanța internațională a oceanelor
- Politica comercială
- Cooperarea internațională, politica de vecinătate și mobilizarea resurselor.
În toate activitățile sale, UE va consolida legăturile dintre protejarea biodiversității și
drepturile omului, egalitatea de gen, sănătatea, educația, sensibilitatea la conflicte, abordarea
bazată pe drepturi, proprietatea funciară și rolul popoarelor indigene și al comunităților locale.
Protejarea și refacerea biodiversității reprezintă singura modalitate de a conserva calitatea
și continuitatea vieții umane pe Pământ. Angajamentele propuse în prezenta strategie pregătesc
terenul pentru realizarea unor schimbări ambițioase și necesare - schimbări care vor asigura
bunăstarea și prosperitatea economică a generațiilor prezente și viitoare într-un mediu sănătos.
Punerea în aplicare a acestor angajamente va ține seama de diversitatea provocărilor din toate
sectoarele, regiunile și statele membre, va recunoaște necesitatea de a asigura justiția socială,
echitatea și incluziunea, în conformitate cu pilonul european al drepturilor sociale, și va necesita
un sens al responsabilității și eforturi comune susținute din partea UE, a statelor sale membre, a
părților interesate și a cetățenilor.

75
 Bibliografie
1. Albu, Cornel (2008). Economia ţărilor membre OCDE. Trecut, prezent şi viitor”, vol. 309-
310-311-312, Editura Centrul de Informare şi Documentare Economică.
2. Galea Mihaela Simona (2021). Uniunea Europeană: Performanța sistemelor de sănătate din
perspectivă economică, Editura Eurobit, Timișoara.
3. Pascal Fontaine (2014). SĂ ÎNȚELEGEM POLITICILE UNIUNII EUROPENE. 12 lecții
despre Europa, Comisia Europeană Direcția Generală Comunicare, Bruxelles,
gp_eudor_WEB_NA0213714ROC_002.pdf.ro.pdf.
*** https://europa.eu/european-union/about-eu/eu-in-brief_ro.
***https://op.europa.eu/ro/publication-detail/-/publication/ac0a88a6-4369-11ea-b81b
01aa75ed71a1- Uniunea europeană ce este și ce face 2020.
*** https://ro.wikipedia.org/wiki/Institu%C8%9Bii_ale_Uniunii_Europene.
***https://ec.europa.eu/info/sites/default/files/170519-roadmap-national-capital-barriers_en.pdf.
***https://ec.europa.eu/info/food-farming-fisheries/farming/international
cooperation/international-organisations/oecd_ro.

76