UNIVERSITATEA “TIBISCUS” DIN TIMIȘOARA

Facultatea de Știinte Economice

Specializarea C.I.G.

REFERAT LA DISCIPLINA
ISTORIE ECONOMICĂ

COORDONATOR: LECT. UNIV. DR. TĂRĂBÎC MIRELA

STUDENT: MINCIUNĂ ROXANA DIANA

TIMIȘOARA 2022
 UNIVERSITATEA “TIBISCUS” DIN TIMIȘOARA
Facultatea de Știinte Economice
Specializarea C.I.G.

EVOLUȚIA VIEȚII ECONOMICE A ROMÂNIEI ÎNTRE

CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

COORDONATOR: LECT. UNIV. DR. TĂRĂBÎC MIRELA

STUDENT: MINCIUNĂ ROXANA DIANA

TIMIȘOARA 2022
 Evoluția vieții economice și sociale a
României în perioada dintre cele doua
razboaie mondiale
1.Redresarea economică în plan global
În perioada dintre cele două razboaie mondiale viața economică în plan mondial a parcurs mai
multe etape, marcate de fenomene si probleme comune, dar și de aspecte specifice.

Dupa încheierea războiului și reluarea activităților economice, preocuparea fiecarei țari

participante a fost refacerea economica, după distrugerile marii conflagrații.

Această perioadă de refacere a durat pană prin 1923 – 1924, când situația începe să se
echilibreze. Din 1924 pană în 1929 este perioada de dezvoltare economică fără precedent. ''Joia
neagră'' 29 octombrie 1929 – crahul financiar la bursa din New York, declanșeaza criza
economică mondială, care a durat pană în 1933. După 1934 a început un nou avânt economic,
din păcate această dezvoltare a fost întreruptă violent de izbucnirea celui de al 2-lea razboi
mondial (1 septembrie 1939). Pentru România, 1938 a fost anul cel mai bun.

În prima etapă, pană în 1923, în toate țările europene s-au făcut reforme în toate domeniile: de
exemplu, reforma agrară s-a realizat în 21 de țări europene inclusiv țara noastră, nu si în URSS.

In România și Bulgaria s-a optat pentru mică proprietate. În România au fost expropriate circa 6
milioane de hectare de teren, cu cea mai mare suprafață au fost împroprietăriți țăranii. Marile
proprietăți au continuat să existe. În Cehoslovacia s-a optat pentru proprietate mijlocie.

În Ungaria și Polonia prin reforma agrară s-a făcut în așa fel încat marile domenii nu s-au
farâmițat.

În Rusia sovietica economia, inclusiv agricultura, vor merge pe drumul propriu, care o vor rupe
de restul lumii. Dezvoltarea izolată a Rusiei, ulterior a URSS, va continua în toată perioada
interbelica, cât și dupa cel de al doilea razboi mondial.

În plan social, primul razboi mondial a provocat convulsii semnificative care s-au transformat în
greve în mai toate sectoarele cheie ale economiei.

Urmarea, a fost adoptarea unei legislații sociale mai cuprinzătoare, cu prevederi mai clare
privind durata zilei de munca, protecția muncii femeilor și copiilor, șomajul, accidentele de
muncă, asigurările sociale, condițiile de pensionare etc.

În toate aceste țări, reforma politică a fost în sensul că au fost adoptate noi constituții.
În România noua Constituție a fost adoptată la 28 martie 1923, ea garanta proprietatea
particulară. În 1924 a fost adoptată o lege a industriei.

Dezvoltarea economică

Perioada 1924-1929 a fost o perioadă de stabilitate și de dezvoltare economică.

Indicele producției industriale cu bază 1925=100, crește substanțial până la sfarșitul perioadei.

În industrie s-au adoptat o serie de legi pentru incurajarea industriei care au contribuit la
creșterea producției industriale în perioada următoare.

Sporirea cererii de utlaje duce la cresterea producției de oțel în mod spectaculos, jumătate din
acasta se producea in SUA.

Dezvoltarea economică duce la cresterea producției de energie electrică. Motorul electric și

energia electrică și-au pus amprenta asupra dezvoltării industriei și a urbanizării.

Automobilul, noul idol al epocii, antrenează dezvoltarea a numeroase ramuri industriale SUA pe
primul loc în lume în industria de profil. Se introduce producția în flux continuu sporind
productivitatea.

Productia agricolă creste datorită folosirii tractorului, mai mult în SUA și mai puțin în Europa, în
alte zone nu se cunostea acest utilaj.

Concentrarea producției și a capitalului are ca început, întelegerea, respectiv cartelul, acesta

urmareste stabilirea cotelor de producție și uneori și pretul. Ex. IG Farben, Ford, General Motors.
La rândul lor giganții industriei sunt influențați sau chiar controlați de banca Morgan.

Petrolul, un teren nou al ințelegerilor privind piața internațională, repartizarea surselor de petrol.
În1928 trei giganți iși împart fostul Imperiu otoman, Royal Dutch Sheel, Standard Oil și Anglo-
Iranian.

Problemele monetare sunt marcate de inflație, necesitand reforme monetare în toate țarile
Europei. În România reforma a fost realizată in 1929.

Depresiunea economică din anii 1929-1933 pe plan mondial

A reprezentat un fenomen mondial care a avut aspecte si grade diferite de intensitate, de la țară
la țară. A îmbracat mai multe forme, de la criza financiară, la cea a producției si a schimburilor
comerciale la criza socială.

Criza a debutat cu crahul bursei din New-Yorc, în 29 octombrie 1929, în ''Joia

neagră''. Criza financiară s-a manifestat prin scăderea drastică a cursului valorilor, fenomen care
s-a transmis cu rapiditate instituțiilor similare din Europa. Criza creditului, consecința imediată a
crizei de bursa, a fost în primul rând o criză americană iar prin poziția SUA de lider în economia
lumii, ea devine o criză mondială. Falimentele bancare ating proporția cea mai mare în SUA, iar
ele antrenează caderea a numeroase bănci din Europa. Au suferit în primul rând băncile mici,
cele nationale au facut apel la ajutorul guvernelor ex. cele din Franta, Italia, Germania etc.
Procedeul s-a practicat și în actuala criză declansată tot SUA.

Criza financiară, a antrenat criza producției și a schiburilor comerciale. Criza producției se

manifestă în dublu sens; limiteaza finanțarea, ingreunând reluarea procesului de producție, iar pe
de altă parte limitează consumul popular, larg susținut prin credite în anii '20. Scaderea cererii,
duce la cresterea stocurilor de mărfuri și impune reducerea sau încetarea producției. În criza
producției, vârful acesteia s-a inregistrat în anul 1932. Țarile implicate, au receptat criza în mod
diferit. În 1932 producția industrială a scazut în SUA la jumătate, față de cea din 1929.
Redresarea a durat mult, abia în 1937 atinge nivelul din 1929. În România, criza declanșată în
1929 a dus la scăderea producției industriale, cu procente diferite de la o ramură la alta, cu indicii
cei mai scazuți în anii 1930-1932. În 1933 nivelul producției în întreaga industrie prelucratoare
ajunge sau îl depaseste pe cel din 1929. Pana în anul 1938, toate ramurile, cu excepția industriei
lemnului, cunosc cresteri substanțiale.

În țările cu industrie puternică din Europa cât și în Japonia, criza s-a manifestat diferit,
declanșarea ei, cât și redresarea s-a făcut în funcție de condițiile concrete.

În agricultură criza s-a manifestat, în general, prin supraproducția de produse alimentare si prin
prăbușirea prețurilor. Situația a fost în linii generale asemănătoare și în România.

Criza sociala s-a manifestat în principal prin amplificarea șomajului. Șomajul atinge o parte
considerabilă a forței de munca activă, se reflectă imediat în nivelul de trai, dar are și aspecte
particulare. Țari ca Anglia sau SUA nu pot asigura, pentru prima dată în istoria lor modernă,
ocuparea forței de muncă disponibile. Povara socială a șomajului este suportată diferit de la o
țară la alta, în funcție de legislația socială existentă sau de lipsa acestei legislații, cum este cazul
Japoniei. În alte țari legislația s-a adoptat în acei ani cum a fost cazul României.

Cresterea economică

Redresarea economică din deceniul patru și cresterea ocupării forței de muncă s-a realizat
diferențiat de la o țară la alta sau de la o zona geografică la alta. SUA atinge nivelul din 1929 în
1937, în anii razboiului producția industrială crescuse spectaculos în condițiile aprovizionarii
țărilor aliate.
În Germania, criza s-a produs brusc, dar și redresarea s-a facut rapid în special prin dezvoltarea
sectorului militar. Aceasta situatie se întalneste și în Japonia și Italia datorită militarizarii
economiilor, a masivelor inarmări.

În Anglia, criza s-a declansat mai târziu și redresarea economică se realizează mult mai repede
decat în alte țări.

În Franta, au avut loc scăderi drastice în industria textilă, siderurgica si cea extractivă.
Redresarea s-a făcut usor în industria textilă, de tradiție și mult mai greu în cea siderurgica.

În România, iesirea din criza și inviorarea relativ rapidă, precum si cresterile substanțiale
inregistrate până în 1938 de industrie au fost posibile și ca urmare a accentuării
intervenționismului statului.

În perioada interbelica comerțul international a crescut ca volum, dar ponderea Europei în

ansamblu a scazut, iar cea a SUA a crescut, la fel a crescut și piața asiatica.

Un caz aparte îl reprezentă Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, care urmează o cale
proprie, în care obiectivele economice se împletesc cu cele politice. În plan economic se poate
constata cum în deceniile trei și patru agricultura si industria cunosc creșteri importante.
Colectivizarea agriculturii se accentuează dupa 1930 și este aproape încheiată în 1940, în procent
de 96, 9%. Producția de cereale creste dar costul social al colectivizării este imens. Unii autori au
estimat la 4 milioane numărul deceselor datorate violențelor fizice și foametei din perioada 1932-
1936.

Economia sovietică s-a dezvoltat în cadrul planurilor cincinale succesive, industria cuprinzând
trei asemenea etape : 1828-1932, 1933-1937, 1938-1942. În ansamblu, Uniunea Sovietică a
obținut rezultate considerabile în domeniul industrializării, ca urmare ponderea producției
industriale în cea mondiala a avut o crestere semnificativă.

Criza economică mondiala nu a afectat economia sovietică. In anul 1940 URSS a devenit a patra
putere economica a lumii, dupa SUA, Marea Britanie și Germania.

Pe ansamblu economia mondială, în perioada interbelica, cu toate sinuozitățile, a cunoscut o

dezvoltare deosebita dar a adâncit si rivalitațiile între state. Sub egida Societații Națiunilor, au
avut loc mai multe conferințe economice internaționale, fara ca să se poată ajunge la adoptarea
unor măsuri eficiente, din cauza divergențelor de interese, mai ales la nivelul marilor puteri.

După două decenii de la încheierea primului război mondial, rivalitățiile dintre marile puteri,
provocările celor două regimuri dictatoriale din Europa și ale militarismului japonez au dus
lumea în pragul unui nou razboi.

În toate aceste țări au fost impuse Constituții noi care reflectau regimul politic constituțional al
acestor state.
 2. Evolutia vietii economice a Romaniei
Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare
fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea industriei în
ansamblul economiei naţionale. Legăturile economice tradiţionale au căpătat un cadru geografic-
statal adecvat, au fost lichidate barierele vamale ridicate de fostele imperii pe teritoriul românesc,
asigurându-se astfel pieţei interne o deplină unitate.

Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane
ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km
la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235 %, cele mai importante progrese
înregistrându-se în industria electrică (429,4%) şi chimică (320%).

În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi aceea a
integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, valorificarea noului cadru politico-statal
făurit în 1918.

Nivelul de la care plecă era foarte scăzut: în 1919 se realiză doar 20-25% din producţia anului 1913,
ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic, întreaga
economie era dezorganizată; România, care înainte de război era unul dintre cei mai mari exportatori
de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana populaţiei.

Dupa ce în 1920 au fost preschimbate monedele străine aflate înca în circulație în provinciile istorice
reunite cu Țara, circulația fiduciară a continuat să creasca ceeace a dus la agravarea inflației și
deprecierea monedei naționale – leul.

În domeniul comerțului exterior, în 1922 – 1923 s-a realizat pentru prima dată după razboi o balanță
excedentară în baza exportarii unor produse specific ale economiei naționale.

Refacerea economică a corespuns unei amplificări neîntrerupte a activității industrial-bancare,

concretizată înainte de orice în sporirea numărului societățiilor anonime și a capitalurilor investite.

Acest proces a dus la o oarecare consolidare a poziției industriale și financiare ale burgheziei române,
și mai cu seama a celei înregistrate din punct de vedere politic în Partidul Național Liberal.

Condițiile de trai ale maselor populare (proletariat, țărănime, categoriile mijlocii, intelectualii) în anii
refacerii postbelice au fost improprii, condițiile de munca în industrie și agricultură erau rele/feudale,
și nu se aplicau dispoziții legale privind durata zilei de muncă de 8 ore, ori ingrădiri pentru munca
fermierilor și minorilor.
Situația maselor, în discrepanța cu cea a claselor conducătoare, a reprezentat temeiul pe care între
1918 – 1921 s-au desfăsurat acțiuni ale proletariatului și țărănimii, unele dintre cele mai importante
fiind Demonstrația de la București din 13 decembrie 1918 și greva generala din octombrie 1920.

Datorită acestui tip de demonstrații, clasa conducătoare a admis înfaptuirea unor reforme precum
acordarea votului universal (1918), proclamarea egalității tuturor cetățenilor indiferent de
naționalitate, reforma agrara (1921)

Reforma agrară, a presupus expropierea a 66% (peste 6 milioane de ha) din suprafețele deținute de
moșierime și împroprietărirea a circa 1,4 milioane de țărani. Această reforma a dat o puternică
lovitură rămășițelor feudale, și a impulsionat dezvoltarea relațiilor de producție capitaliste în
agricultură.

Tot în această perioadă s-a introdus votul universal, punct din care viața politică a României întregită
a înregistrat nu numai schimbări de decor ci și de conținut. Perioada ce a succedat Unirii din 1918 a
fost , în consecință una a diversificării și democratizării vieții politice din România, fenomene
reflectate în Constituția adoptată în martie 1923.

După perioada de refacere (1918 - 1924), a urmat o perioadă de dezvoltare economică foarte
accentută care a durat din 1924 pana în 1929.

După primul razboi Mondial, toate partidele și grupările politice au întocmit programe privind
redresarea și impulsionarea economiei României. Deși fiecare dintre partidele si grupările politice se
pronunță pentru restabilirea situației normale și accelerarea ritmului progresului economic, deși
recunoaște necesitatea industrializării țării, totuși între ele au existat importante deosebiri de vederi,
determinate de o serie întreagă de factori cum ar fi forțele sociale, deosebite, sau pozițiile economice
inegale deținute de reprezentanții grupărilor în cauză.

Unul dintre cele mai dezbătute subiecte între partidele politice a fost ponderea mare deținută de
capitalul străin în dezvoltarea economică a țării. Problema în discuție a condus la delimitarea a doua
tendințe în domeniul politico-economic promovate în perioada postbelică de guvernele de la
București și anume una: “ prin noi inșine” și alta a “porților deschise”. Trebuie specificat faptul că
esența problemei nu s-a rezumat la alternativa cu sau fara capitaluri străine, deoarece părerea era
unanimă în privința necesitații străinătății la opera de redresare și dezvoltare economico- financiară,
prin exploatarea intense a bogațiilor naturale. Dezacordul a intervenit în legătura cu rolul și gradul de
colaborare ce trebuiau admise, cu alte cuvinte în privința regimului ce urma să fie aplicat
capitalurilor străine.

Grupările politice din acea perioadă au fost Partidul Poporului condus de Al. Averescu, partidul
Naționalist Democrat condus de N. Iorga, iar din partea grupării conservatoare, sunt meționate
Partidul Național Român condus de Iuliu Maniu și Partidul Țaranesc condus de I. Mihalache,
ultimele două fuzionând în 1926 în Partidul Național Țărănesc.

În linii mari, s-au declarat adepte ale politicii “porților deschise” acele forțe ale burgheziei române
care din punct de vedere economic, erau mai slabe sau depindeau în mare măsura de capitalul străin.
Orientarea “porților deschise” a fost îmbrățișată de Partidul Național-Liberal, care fără a respinge
colaborarea capitalurilor străine a insistat ca sa se rezerve capitalului românesc, rolul primordial în
economia națională, ca întregul program de dezvoltare economică să se facă “prin noi înșine”.

Politica “prin noi înșine” afirmată de Partidul Național-Liberal înca dinainte de 1914, reflectă
interesele celei mai puternice grupări de burgheziei române – adica cea liberala.

În anul 1918 burgezia liberală ajunge să dețina o puternică pârghie în viața economică, financiară și
comercială a României mai ales prin banca Nationala Româna și Banca Româneasca.

“prin noi inșine” exprimă tendințele burgheziei de a spori acumulările interne de capital, de a-și
asigură un loc mai important în industrie, banci și comerț în comparație cu capitalurile străine, iar
acolo unde nu era posibil să se obtină o bună întelegere cu acestea din urmă.

Aplicarea acestui program economic a întâmpinat o opoziție puternică atât din partea adepților
politicii “porților deschise”, cât ăi din partea capitaliștilor străini.

Acest program a cunoscut 3 faze distincte în primul deceniu interbelic:

- Între 1918 – 1921 – s-au afirmat mai multe principii ale programului
- 1922 – 1926 – cât timp s-a aflat la putere Partidul Liberal condus de I.I.C Bratianu, s-au pus în
practică
- 1926-1928 – s-a făcut o serioasă reorientare

În spiritul orientării “ prin noi inșine” liberalii adoptă următoarele măsuri :

- 1923 martie – se adoptă Constituția

- 6 iunie 1924 – legea privind comercializarea intreprinderilor economice ale statului
- 23 iunie 1924 – legea privind regimul apelor
- 1 iulie 1924 – legea energiei
- 4 iulie 1924 – legea minelor.

Ultima lege a constituit punctul culminant al politicii “ prin noi inșine”.

Aceste legi cuprindeau dispoziții speciale ce favorizau factorii românesti, constând din capital,
muncă si initiative, si tot odată stabileau restricții pentru activarea capitalurilor străine (impunerea
acțiunilor normative, respectarea unui procent de maximum 40% din capitalurile sociale ale
societățiilor create, includerea cetățenilor români în consiliile de administratie, atingerea progresivă a
limitei de 75% cetațeni români pentru toate categoriile de salariați).

Această politică “prin noi însine” ia sfarsit pentru o perioadă, o data cu instalarea la putere a
Partidului Național Țaranesc (noiembrie 1928) si se pune în aplicare un program economic în
sprijinul celei mai largi orientării a “porților deschise”.
O dată cu sfarșitul acestei politici se sfârșește și progresul economic al țări, întrucat deja încep
semnele crizie economice din 1929 – 1933.

Bilanțul perioadei se închide pozitiv la toate capitolele esențiale: pana în 1929 economia cunoscuse o
dezvoltare accentuată și întemeiată pe largirea pieței interne, pe consolidarea pozițiilor burgheziei
autohtone, pe intervenția statului și politica protecționista promovata.

În 1928 nivelul industiei prelucrătoare față de 1924 a crescut cu 56%, industria petrolieră a crescut cu
210%

Chiar dacă în 1928 industria romaneasca asigură 80% din necesarul intern, era totuși deficitara iar
profitul capitalului străin care era de 40 miliarde lei (suma ce reprezenta bugetul statului român pe un
an întreg).

Chiar dacă veniturile statului român au fost în continua creștere, iar bugetele, cu excepția celui din
1928, excedentare, concomitent, consolidarea datoriilor externe mai vechi a determinat sporitea
anuitațiilor de la 2.6 miliarde în 1923 la 21 miliarde lei în 1928, moneda națională devalorizându-se
inițial pentru a se consolida oarecum în 1926 - 19927

Nereusita revalorizării a convins cercurile politice și economico financiare de necesitatea stabilizării

monetare printr-un împrumut extern.

Negocierile pentru obținerea împrumutului extern se țin în perioada în care la conducere era Partidul
Național Liberal. Grupurile străine decid să acorde creditul solicitat, unui guvern al Partidului
Național Țărănesc pentru că erau adepții politicii “Porților deschise”.

Acest credit este acordat în februarie 1929, în valoare de 16.8 miliarde lei.

Criza economică survenită între anii 1929 – 1933 a întrerupt pentru câțiva ani manifestarea efectelor
pozitive asupra economiei, determinate de realizarea statului național unitar român. Criza a avut un
caracter mondial și a cuprins toate ramurile economiilor naționale, atât în marile metropole cât și în
țările și coloniile din Europa, Asia, Africa, America Latină și Australia.

Producția industrială a statelor vremii a scăzut cu 37% iar cantități însemnate de produse agricole nu
și-au găsit cumpărători din cauza reducerii considerabile a cererii solvabile.

Finanțele publice ale tuturor țărilor au fost dezorganizate, toate monedele – lira sterlină, dolarul
american și florinul olandez au fost supuse unei puternice devalorizări. Comerțul și industria s-au
redus în câțiva ani până la o treime, producția statelor capitaliste scăzând la nivelul anilor 1908–
1909. Au fost introduse restricții în desfășurarea comerțului exterior, în special în cea a importului de
mărfuri.
În România, efectele crizei din industrie s-au asociat cu cele din agricultură, agravându-se reciproc.
Un al doilea factor intern agravat l-a constituit nivelul precar de trai al populației, nivel scăzut al
salarilor muncitorilor și al câștigurilor țărănimii, ceea ce s-a repercutat în reducerea considerabilă a
puterii de cumpărare.

Al treilea factor care a agravat criza a fost scăderea catastrofală a prețurilor produselor românești
exportate, în timp ce prețurile produselor importate s-au menținut la un nivel relativ ridicat.

Înrăutățirea condițiilor comerțului exterior al României s-a resimțit ca urmare a structurii sale -
predominarea la export a cerealelor și petrolului, iar la import a produselor fabricate industrial.

Deținerea unor poziții deosebit de puternice de către capitalul străin în economia țării, îndeosebi în
industria extractivă, volumul mare al datoriei publice externe și anuitățile extrem de grele pentru
bugetul de stat – sporite ca urmare a împrumutului de stabilizare din 1929 ca și a împrumuturilor
externe din primii doi ani ai crizei – au constituit factori externi de agravare a efectelor crizei asupra
României. Starea de dependență economică și politică a țării față de monopolurile internaționale s-a
adâncit.

Criza s-a abătut asupra României în condițiile în care aceasta se prezenta ca o țară slab dezvoltată din
punct de vedere industrial, cu predominanța agriculturii și aceasta la rândul ei insuficient înzestrată
din punct de vedere tehnic. Din populația activă a țării, în această perioadă doar 10,2% era ocupată în
industrie, iar 78,2% în agricultură. Astfel, populația urbană reprezenta doar 20,2%, iar cea rurală
79,8%.

Efectele negative ale crizei s-au resimțit în toate sectoarele economiei, prin:

- scăderea producției industriale în toate ramurile, cu excepția petrolului;

- reducerea prețurilor la produsele industriale și mai ales la cele agricole;

- falimentul unui mare număr de întreprinderi mici și mijlocii;

- reducerea salariilor;

- creșterea numărului șomerilor;

- scăderea cursului acțiunilor bancare și industriale;

- restrângerea operațiunilor bancare;

- reducerea volumului operațiunilor comerciale și de credit etc.

După ieșirea din criza economică, producția industrială și agricolă a cunoscut o creștere susținută,
atingând în 1938 cel mai înalt nivel din România de până atunci.

Bilanțul creșterii economice a României în perioada interbelică

În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre
cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi
locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7 milioane tone în
1936); locul al doilea În Europa la extracţia de aur (5.355 kg în 1937), după Suedia; acelaşi loc (după
Uniunea Sovietică) la extracţia de gaze (256 491 042 m3 în 1937). România dispunea de o industrie
petrolieră la nivel mondial, în ceea ce priveşte extracţia, prelucrarea, transportul; în rafinăriile din
ţară se prelucra 95% din ţiţeiul extras. România producea negru de fum, cauciuc sintetic, precum şi
opt tipuri de locomotive, vagoane de toate categoriile (călători, mărfuri, cisterne), autobuze, motoare
electrice, aparate de radio, cazane cu aburi de variate tipuri, elice şi piese speciale pentru construcţii
navale, instalaţii petroliere la nivelul tehnicii mondiale. Dintre realizările de vârf ale perioadei de
după Marea Unire se remarcă avioanele româneşti, construite la IAR-Braşov, cu performanţe
similare celor produse de statele foarte dezvoltate din punct de vedere economic. Astfel, avionul
IAR 80, cu un plafon de II 500 m şi o viteză de 530 km pe oră era pe locul 3 în Europa, iar IAR-81 se
afla, din punct de vedere al vitezei de zbor dezvoltate, pe locul 4 din lume.

Potrivit aprecierilor făcute de economişti, în 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile
de produse industriale ale României.

Mutaţiile survenite în perioada interbelică demonstrează o evoluţie pozitivă a economiei naţionale.

În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de 45,5%, iar cea
producătoare de mijloace de consum de 54,5% din totalul producţiei industriale, ceea ce indică o
sensibilă apropiere între cele două mari grupe. Pe ramuri, valoarea producţiei se clasa astfel:

1. Chimică (inclusiv petrol);

2. Metalurgică;

3. Textilă;

4. Electrotehnică;

5. Pielărie; 

6. Hârtie şi arte grafice;

7. Alimentară.

Contribuţia ramurilor economiei naţionale la produsul social şi la venitul naţional, în 1938, era
următoarea:

Ramura Produsul social % Venitul naţional %

Industrie 39,0 30,8

Agricultura şi silvicultura 30,1 38,1

Construcţiile 5,4 4,4

Transporturile 6,4 6,5

Circulaţia mărfurilor 11,2 14,9

Alte ramuri 7,9 5,3

Ramurile neagricole (industria, construcţiile, transporturile) aveau o pondere de 50,8% la produsul

social şi de 41,7% din venitul naţional. Aceste date arată limpede că România încetase să mai fie un
stat agrar, devenind un stat agrar-industrial.

Provinciile istorice unite în 1918 s-au integrat armonios în economia ţării, unde le era locul firesc. O
atestă puternica dezvoltare, dinamismul vieţii lor economice. Astfel, din numărul societăţilor
anonime industriale existente în 1939 în Transilvania, aproape trei sferturi erau înfiinţate după 1918.

Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economică a unei ţări este venitul naţional. În 1938,
acesta se prezenta astfel: România 110 dolari (alte surse indică 94 de dolari); Turcia – 62 dolari,
Grecia – 76 dolari, Portugalia – 81 dolari, Bulgaria – 89 dolari, Polonia – 94 dolari, Iugoslavia – 106
dolari, Ungaria – 108 dolari, Franţa – 146 dolari, Anglia – 490 dolari, SUA – 512 dolari (cel mai înalt
din lume la acea dată).

Concluzii

Perioada interbelica pentru România a însemnat perioada cu cea mai mare creștere economică din
toate timpurile.
Aceste date arată limpede că, deşi era în urma unor state dezvoltate ale lumii, România se găsea într-
o situaţie avantajoasă comparativ cu statele vecine, de care o lega un destin istoric comun.

Înfrângând numeroase obstacole – între care distrugerile din timpul primului război mondial,
ravagiile crizei economice din 1929-1933, presiunea monopolurilor străine poporul român a muncit
cu dăruire pentru dezvoltarea economică a patriei sale, asigurând o bază materială trainică pentru
statul naţional unitar făurit în 1918.

Bibliografie

1. Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2001)

2. Maria Mureșan, Dumitru Mureșan, Istoria economică, Editura Economică, București, 1998, p.
186-219.

3. wikipedia