CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN STRUCTURILE

ACESTEIA – REPERE ISTORICE

Uniunea Europeană – familia de ţări europene democratice care s-au angajat să

colaboreze pentru pace, stabilitate şi prosperitate – s-a impus, în ultimii ani, ca o forţă importanta
în lume, iar activităţile sale infleuenteaza din ce în ce mai mult viaţa cetăţenilor.
Statele member ale Uniunii Europene au pus bazele unor instituţii comune cărora le-au
delegate parţial autoritatea pentru că hotărârile de interes comun să fie luate în mod democratic
la nivel European.

1.1.Scurt istoric al Uniunii Europene

Tentative de unificare a noţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor
naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominate de alţi, iar mai târziu a fost
cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterana. Aceste Uniuni timpurii au fost
create cu forţa. Imperiul franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone
întinse sub o singură administraţie pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai
recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii `40 au avut doar o existenţă tranzitorie.
Începutul celei mai importante construcţii economice, sociale şi juridice ale Europei şi
anume Uniunea Europeană, a constat în “Declaraţia din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman” 1,
ministrul francez al afacerilor externe, care prezenta planul pe care îl elaborase în vederea

1
Conform declaratiei lui Schuman „Europa nu se va construi dintr-odata sau conform unui plan unic, ea va lua
nastere din realizari practice care vor crea mai intai o solidaritate reala, menita a fi fermentul unei comunitati mai
largi si mai profunde“.
unificării industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Era, cu adevărat, o iniţiative istorică în
favoarea unei “Europe organizate şi vii”, care este “indispensabilă civilizaţiei” şi fără de care “
pacea în lumen u ar putea fi salvată”. Acest plan a devenit o realitate odată cu încheierea
tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CEDO), semnat la 18
aprilie 1951 la Paris.
Planul CEDO presupunea o autoritate tutelară, un organism supranaţional care să deţină
un oarecare control direct al industriilor cărbunelui, fierului şi oţelului din statele membre.
Marea Britanie a fost invitată să adere la CEDO însă a refuzat. La mijlocul anilor ’50,
aceasta era preocupată de administrarea şi dezvoltarea Commonwealth-ului, comerţul britanic
era orientat spre coloniile sale, iar guvernul punea accent pe relaţiile cu Statele Unite.2
Primele succese ale CEDO au determinat miniştrii de exetrene ai celor şase ţări
fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de integrare în domeniul economic, unde
pasiunile naţionale erau mai puţin intense şi şansele de găsire a unui teren de ineterese comune
erau mai mari.
Reuniunea de la Messina din iunie 1955 a miniştrilor de externe ai “Celor şase” a avut ca
scop proiectarea unei pieţe comune deschise economiei şi energiei nucleare. Raportul pe această
temă, prezentat de ministrul Belgian de exeterne Paul Henry Spaak, în 1956, a servit drept bază
de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) semnat în 1957.
În acelaşi an, s-a semnat la Roma, Tratatul de Constituire a Comunităţii Economice Europene
(CEE sau Piaţa Comună). Acestea au intratin vigoarea la 1 ianuarie 1958.
Cele trei comunităţi: CEDO, Euratom şi CEE au fuzionat la 1 iulie 1967 (după semanrea,
în 1965, la Bruxelles, a Tratatului de uniune a executivelor acestora), fiind cunoscute sub
denumirea de Comunitatea Europeană.
În primii ani după 1958, Comunitatea Europeană a cunoscut o evoluţie impresionantă, pe
fondul înţelegerii franco-vest-germane, al creşterii economice înregistrate de toate cele şase state
membre şi al încurajării din partea Statelor Unite ale Americii. Astfel comerţul comunitar a
crescut annual, în primii zece ani cu 28% faţă de creşterea cu numai 10% în cazul altor ţări.
Anii ’70 au marcat numeroase progrese ale construcţiei comunitare. La 30 iunie 1970 au
început negocierile de aderare ale Marii Britanii, după ale două tentative întrerupte de
preşedintele francez de Gaulle. La 22 ianuarie 1972, a fost semnat Tratatul de aderare al Marii

2
Weber Florentina Iuliana in Elemente de drept comunitar, Editura Paralela 45, Pitesti 2007, pag. 10;
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 2
 Britanii (odată cu Danemarca, Irlanda şi Norvegia). Ulterior, populaţia Norvegiei a votat, în
cadrul unui referendum, împotriva aderării, dar celelelate ţări: Marea Britanie, Danemrca şi
Irlanda au aderat la UE la 1 ianuarie 1973.
Tot în această perioadă are loc elaborarea Planului Werner privind Uniunea Monetară, de
stabilire a unui program de acţiune vizând ajutorul pentru regiunile nedezvoltate şi participarea
partenerilor sociali la deciziile economice şi sociale.3
Anii ’80 au fost din ce în ce mai deschişi la idea uniunii politice europene. Cele trei ţări
care ieşiseră recent de sub regimuri dictatoriale sau militare (Grecia, Spania, Portugalia) au cerut,
în 1975, respective 1977, să devină state membre cu drepturi depline.
Negocierile cu Grecia s-au realizat fără probleme, în parte datorită faptului că guvernul
grec considera că trebuie să intre în Comunitate cu orice prêt, astfel că în 1981 a devenit tara
membră.
Negocierile cu Spania şi Portugalia (care au aderat în 1986) au fost mult mai dificile
datorită opoziţiei din cadrul Comunităţii, în special din partea Franţei, deoarece fermierii din
sudul Franţei, dar şi cei din Italia sau Grecia, se temeau de concurenţă rivalilor spanioli.
Comunitatea avea însă şi alte probleme: contribuţii disproportzionat de mari ale Marii
Britanii la buget, ameninţarea epuizării resurselor bugetare, necesitatea de a răspunde provocării
tehnologice lansate de SUA şi Japonia s.a.
Noile orientări economice ale CEE au fost regrupate prin Actul Unic European (1987),
prin care se voia deschiderea unui spaţiu fără frontiere, care să permită libera circulaţie a
mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
În anul 1989, se întocmeşte Raportul Dellors (după numele preşedintelui Comisiei
Europene) care a recomandat crearea monedei EURO în trei etape:
- Înlăturarea barierelor din calea circulaţiei b unurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor;
- Crearea Institutului Monetar European;
- Apariţia “monedei de cont” euro.
Un moment de maximă importanţă al istoriei comunitare este semnarea în 1992, a
Tratatului de la Maastricht (denumit şi tratatul de Constituire a Uniunii Euroepe) privind
integrarea, finalizat pe baza ideilor planului Dellors.

3
Uniunea Monetara propusa de Planul Werner nu a devenit realitate in anii ’70 datorita prabusirii acordului de la
Bretton Woods prin care presedintele Nixon a decis san u mai mentina ratele de schimb fixe, intrucat Statele Unite
ale Americii isi riscau rezervele de aur.
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 3
 Cele mai importante elemente ale noului tratat sunt:
- Infiinatarea unei uniuni economice şi monetare, până la 1 ianuarie 1999;
- Un cadru consolidate pentru noile politici comune;
- Sporirea puterilor instanţelor comunitare;
- Introducerea cetăţeniei europene;
- Crearea a doi piloni extracomunitari: politica externă şi de securitate comună (PESC),
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) pe lângă pilonul principal care este
considerat a fi Comunitatea Europeană (CEE)4.
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht au fost
schimbate o serie de denumiri. Astfel, în loc de “Comunitatea Europeană” s-a folosit tot mai
frecvent termenul de “Uniune Europeană” (UE), “Consiliul CE”, devine “Consiliul UE” – fiind
desemnat astfel în special în conţinutul actelor adoptate în domeniile PESC şi JAI, iar Comisia
CE, aceasta a devenit “Comisia Europeană”.
Amploarea fenomenului comunitar este reflectată de aderarea la Uniunea Europeană în
1995, a altor trei state: Austria, Finlanda, Suedia.
În ultimii ani construcţia comunitară a avut o evoluţie rapidă. Anul 2004 a reprezentat
deschiderea extraordinară a Uniunii Europene către ţările din Centrul şi estul Europei, prin
aderarea a zece ţări: Ungaria, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania,
Estonia, Estonia, Malta şi Cipru.
România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Cele
două state au îndeplinit criteriile de aderare. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei, semnat
de reprezentanţii statelor membre UE şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia Neumünster
din Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale tuturor statelor
membre ale UE.
Uniunea Europeană număra astăzi 27 membri, şi, sunt în curs de desfăşurare negocieri de
aderare cu alte trei ţări din Europa: Turcia, Croaţia şi Macedonia. Negocierile de aderare a
Turciei constituie încă un punct de discuţie pe agenda Consiliului European.
După o perioadă agitate din punct de vedere al confruntărilor de opinii privind viitorul
Uniunii, şi după renunţarea la Tratatul ce stabileşte o Constituţie pentru Europa în urma

4
Uniunea Europeana are la baza un ansamblu de trei „piloni“: Comunitatea Europeana (primul si cel mai consistent
“pilon”), Politica externa si de securitate comuna (PESC) si cooperarea in domeniile Justitiei si afacerilor interne
(JAI).
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 4
 neratificarii sale de două state membre, a fost adoptat, la 13 decembrie 2007, Tratatul de la
Lisabona. Obiectivele Uniunii Europene definite în acest tratat dovedesc o concentrare notabilă
asupra direcţiei de acţiune, ce sunt menite să concretizeze ceea ce s-a numit “modelul social
European”5, şi anume:
- “Economia socială de piaţă”;
- Lupta împotriva excluzimii sociale şi a discriminării, justiţie socială, solidaritate între generaţii;
- Coeziunea teritorială;
- Promovarea progresului tehnic şi ştiinţific;
- Respectul pentru diversitatea culturală şi lingvistică, salvarea şi dezvoltarea patrimoniului
cultural;
- În relaţiile externe, “protecţia” cetăţenilor Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă, solidaritatea
intre popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului.

1.2 Evoluţia şi extinderea Uniunii Europene

Uniunea Europeană este gruparea economică ce a înregistrat succesul de cea mai lungă
durată în cadrul procesului integrator. Este o grupare alcătuită din 15 ţări dezvoltate şi
industrializate, deşi nivelul de industrializare diferă semnificativ între ţările membre.
În 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6
ţări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania, Italia). Obiectivele Tratatului erau
crearea unei pieţe comune în care ţările membre să desfăşoare politici comune agricole şi
regionale care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din grup. Obiectivul final
era crearea unei Europe unite care să preîntâmpine rivalităţile ce au dus la declanşarea a două
războaie mondiale în decurs de 30 de ani şi care să constituie un partener economic şi politic de
calibru egal pentru SUA.
La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar în
continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971, CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru
următorii 10 ani în care urma să se realizeze o uniune economică. De atunci s-a creat o piaţă
comună în care însă se mai păstrează bariere netarifare şi impedimente în calea fluxului de forţă
de muncă şi de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie naţională asupra

5
Voiculescu NIcolae, in Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, pag. 115.
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 5
politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex odată cu
lărgirea comunităţii de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au devenit
membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981 iar Spania şi Portugalia în 1985) şi apoi la 15
membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995). În actuala configuraţie, Comunitatea
Europeană este o vastă piaţă comună cu o suprafaţă de 2.241.000 km 2 şi o populaţie de 367,8
milioane de locuitori, cu un PIB de 5767,2 miliarde de unităţi monetare (ceea ce reprezintă
aproximativ 25% din PIB mondial) şi un PIB pe locuitor de cca 15.000 de unităţi monetare. De
asemenea, Uniunea Europeană realizează aproximativ 2/5 din comerţul mondial, fiind cel mai
mare importator de produse agricole, textile şi îmbrăcăminte, de exemplu.
În 1987 CE a votat Actul European Unic (AEU), un amendament la Tratatul de la Roma
ce prevedea încheierea până în anul 1992 a procesului de formare a Pieţei Interne. Documentul a
facilitat atingerea acestui obiectiv prin limitarea dreptului ţărilor membre individuale de a se
opune propunerilor CE. De asemenea, a lărgit atribuţiile Comisiei Europene în domenii cum sunt
mediul înconjurător, politica monetară, sănătate, standarde de securitate şi politică externă.
Problemele nerezolvate de AEU privesc comerţul cu servicii, politica agricolă comună,
achiziţiile guvernamentale, barierele tehnice în calea comerţului şi mobilitatea capitalului. Aceste
probleme sunt controversate tocmai pentru că decizia asupra lor implică un echilibru fragil între
cooperarea internaţională şi suveranitatea naţională.
În anul 1991, CE şi EFTA au hotărât crearea Spaţiului Economic European (SEE), cea
mai mare şi mai bogată "piaţa comună" europeană cunoscută în istorie, deocamdată o mare zonă
economică liberă. Cu toate că anul 1992 a fost declarat anul final al integrării economice
regionale, analiştii şi factorii de decizie politică şi-au dat seama că integrarea este un proces
continuu, un obiectiv ce nu poate fi înfăptuit până la o dată stabilită.
Ideea perenă de unificare europeană a culminat la întâlnirea Consiliului European de la
Maastricht (Olanda) din anul 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea
Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Marea Piaţă Europeană, Uniunea
Economică şi Monetară, Uniunea Politică, rolul Parlamentului European, cetăţenia comună etc.
Acest Tratat avea menirea să creeze, până în anul 1999, o uniune economică şi monetară a celor
15, cu o politică externă şi de securitate comune, măsuri comune în domeniul politicii sociale şi o
monedă unică (Euro).

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 6
 În privinţa extinderii UE spre est, prin integrarea statelor central şi est-europene aflate în
tranziţie la economia de piaţă, Tratatul de la Maastricht prevede, în articolul O, posibilitatea ca
orice stat european să devină membru al Uniunii Europene, dacă îndeplineşte următoarele
condiţii: are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democraţiei; adoptă o politică
economică în concordanţă cu principiile economiei de piaţă şi concurenţei libere; primeşte avizul
favorabil al Consiliului European.
Teamă că după crearea uriaşei Pieţe Interne liberalizarea comerţului între ţările membre
va fi însoţită de crearea unei "Fortăreţe Europene" în care se înăspresc barierele în comerţul cu
ţările nemembre, a determinat numeroase firme neeuropene, în special din Japonia şi din SUA
să-şi extindă prezenţa în Europa. De exemplu, corporaţia Toyota a investit 1 miliard $ într-o
firmă de automobile din Marea Britanie. De altfel, ţările membre sunt divizate în privinţa
protecţionismului. Germania, Marea Britanie, Danemarca şi Olanda promovează, în general, un
comerţ relativ liber, în timp ce alte ţări membre, în special Franţa şi Italia tind să fie mai
protecţioniste. O altă chestiune asupra căreia interesele ţărilor membre diferă este aceea a
politicii regionale, al cărei obiectiv este dezvoltarea zonelor în declin sau mai puţin dezvoltate
din Grecia, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Marea Britanie şi Irlanda. Controversele privesc, în
general, modul de elaborare şi selecţia proiectelor ce vor fi finanţate din fonduri comunitare.6
Problemele cu care se confruntă UE (rata înaltă a şomajului, o rămânere în urmă în
dezvoltarea noilor industrii bazate pe tehnologii înalte, menţinerea măsurilor protecţioniste în
politica agricolă comunitară, lipsa unor politici comune în domenii ca educaţie, sănătate,
protecţie socială, afaceri interne, securitate şi afaceri externe) evidenţiază dilema fundamentală
cu care se confruntă şi statele participante la economia mondială: cum să profiţi de beneficiile
cooperării şi comerţului internaţional şi să păstrezi în acelaşi timp niveluri politic acceptabile de
control în politica economică şi socială. Această dilemă devine tot mai evidentă pe măsură ce
membrii UE încearcă să depăşească piaţa comună îndreptându-se spre uniunea economică şi
politică, inclusiv prin extinderea Uniunii spre est, extindere pe care Consiliul European de la
Madrid (1995) o consideră o necesitate politică şi o ocazie istorică pentru Europa.

1.3 Tratatele constitutive ale Uniunii Europene

6
MUNTEANU, Ştefan, Integrarea europeană. O perspectivă juridico-filosofică, C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 7
 Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în
Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne.
Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a
unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei
unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru
pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre
ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de
intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim
nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.7
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă
circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi
economice, dar au resurse suficiente de trăi).
Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la
Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în
interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a
plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil,
problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie.
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de
la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de liberă circulaţie a persoanelor)
şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare
şi în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate,
securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne,
indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a
unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile
de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din
cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor
referitoare la politica de vize.

7
Titlul VI al Tratatului de la Maastricht – cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub
numele de al Treilea Pilon al UE
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 8
 După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele
patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene,
alături de liberă circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a
capitalurilor.
Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde
doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor
trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam, această dublă
cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate
şi justiţie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii.
Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a
Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).
În cadrul Consiliului European de la Nişa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul
European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce
aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de
documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de
drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui
document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii
Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau
cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a
furniza servicii în orice stat membru.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeană (Acordul European),
România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene.8
Elementul-cheie al strategiei de aderare îl constituie Parteneriatul de Aderare, semnat
de România, enunţând principiile, obiectivele şi priorităţile de acţionare şi mobilizând într-un
cadru unic toate formele de asistenţă comunitară.
În 2000 au început efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale României la Uniunea
Europeană. Capitolul referitor la libera circulaţie a persoanelor a început să fie negociat abia în
2002, la Bruxelles, în cadrul primei Conferinţe de Aderare.

8
Titlul VI al Tratatului de la Maastricht – cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub
numele de al Treilea Pilon al UE
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 9
 România acceptă în întregime acquis-ul comunitar al Capitolului ÎI – Libera circulaţie a
persoanelor, intrat în vigoare la 31 decembrie 2000, nesolicitând o perioadă de tranziţie sau o
derogare şi declară că va fi în măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest acquis.
Constituţia României în art. 25 stabileşte că „Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în
străinătate, este garantat”.

1.4 Obiectivele şi realizările organizaţiei

Uniunea Europeană își propune:

· să promoveze pacea, valorile europene și bunăstarea cetățenilor săi
· să ofere libertate, securitate și justiție fără frontiere interne
· să asigure o dezvoltare durabilă bazată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea
prețurilor, să mențină o economie de piață deosebit de competitivă care să favorizeze ocuparea
integrală a forței de muncă și progresul social și să protejeze mediul
· să combată excluziunea socială și discriminarea
· să încurajeze progresul tehnic și științific
· să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între statele membre
· să respecte diversitatea culturală și lingvistică a popoarelor sale
· să creeze o uniune economică și monetară a cărei monedă să fie euro.

Valori
Valorile UE sunt comune tuturor statelor membre, într-o societate în care au întâietate toleranța,
justiția, solidaritatea și combaterea discriminării. Aceste valori sunt parte integrantă din modul
european de viață:

Demnitatea umană

Demnitatea umană este inviolabilă. Trebuie să fie respectată și protejată și constituie baza
propriu-zisă a drepturilor fundamentale.

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 10
Libertatea
Libertatea de mișcare le dă cetățenilor dreptul de a se deplasa și stabili în mod liber pe teritoriul
Uniunii. Libertățile individuale, cum ar fi respectul față de viața privată, libertatea de gândire,
libertatea religioasă, libertatea de întrunire, dreptul la informație și libertatea de exprimare, sunt
protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE.

Democrația
Funcționarea Uniunii se întemeiază pe democrația reprezentativă. Statutul de cetățean european
implică și exercitarea unor drepturi politice. Fiecare cetățean adult din UE are dreptul de a
candida și de a vota la alegerile pentru Parlamentul European, fie în țara de reședință, fie în țara
de origine.

Egalitatea
Egalitatea presupune drepturi egale în fața legii pentru toți cetățenii. Principiul egalității între
femei și bărbați stă la baza tuturor politicilor europene și reprezintă piatra de temelie a integrării
europene. Se aplică în toate domeniile. Principiul plății egale pentru muncă egală a fost integrat
în tratatul din 1957. Deși mai există încă inegalități, UE a făcut progrese semnificative.

Statul de drept
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Tot ce face UE se bazează pe tratate,
asupra cărora au convenit toate statele membre, în mod voluntar și democratic. Dreptul și justiția
sunt protejate de un organism judiciar independent. Țările membre au conferit competență
judiciară definitivă Curții Europene de Justiție, ale cărei hotărâri trebuie respectate de toată
lumea.

Drepturile omului
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea includ dreptul
de a nu fi discriminat pe motive de sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri,
handicap, vârstă sau orientare sexuală, dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul
de a obține acces la justiție.

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 11
Aceste obiective și valori reprezintă temelia pe care s-a construit UE și sunt consfințite
prin Tratatul de la Lisabona și Carta drepturilor fundamentale a UE.9

1.5. Scurt istoric al relaţiilor dintre România şi UE

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu
Comunitatea Europeană. În 1967, au fost iniţiate negocierile pentru încheierea unei serii de
acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agro-alimentare, respective brânzeturi, ouă,
carne de porc, cu scopul de a scuti produsele romaneşti de taxe suplimentare, dar şi de a oblige
partea romana să resoecte un anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea dificultăţi pe piaţa
statelor membre. În 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intra în sistemul
generalizat de preferinţe al Comunităţii Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la
produsele industriale este semnat în 1980.
În 1990, imediat după căderea zidului Berlinului, România stabileşte relaţii diplomatice
cu Uniunea Europeană, semnând în acelaşi an, un Acord de Comerţ şi cooperare.
La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European care instituie o asociere între
ţara noastră, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă
parte. Acest acord care crea o zonă de liber schimb între România şi statelel membre recunoştea
obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene şi prevedea asistenţă financiară şi
tehnica din partea UE.
În 1993, la Copenhaga, statele membre au decis că statele associate din Europa Centrală
şi de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile
economice şi politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de către România a cererii de
aderare la Uniunea Europeană la 22 iunie 1995, la câteva luni după intrarea în vigoare a
Acordului European (1 februarie 1995).
În iulie 1997, Comisia Europeană adopta Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii
de aderare a României la uniunea Europeană. În martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în
mod official, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an Comisia Europeană
publică primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor
de aderare.
Prin decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide
negocierile de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, în februarie 2000, a procesului
9
https://europa.eu/european-union/about-eu/eu-in-brief_ro
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 12
de negociere a aderării României la Uniunea Europeană, se face trecerea la o nouă etapa de
consolidare a relaţiilor dintre România şi uniunea Europeană. Consiliile Europene pentru
finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005 şi
aderarea efectivă în ianuarie 2007.
Încheierea negocierilor de aderare are loc în dcembrie 2004, confirmându-se totodată în
cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. În acelaşi timp, României i se
recomandă să constituie reformele şi să implementeze angajamentele asumate în negocieri
referitoare la acquuis-ul comunitar, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne,
politica în domeniul concurentei şi mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea
pregătirilor de aderare şi a considerat că România va fi capabilă să-şi assume obligaţiile de
membru de la 1 ianuarie 2007.
La 13 aprilie 2005, România primeşte avizul conform al Parlamentului European, urmând
ca semnarea Tratatului de Aderare să aibă loc la 25 aprilie 2005. Începând cu această dată,
România are statutul de observator la activitatea instituţiilor europene, fiind implicate în procesul
de elaborare a legislaţiei comunitare, dar neavând drept de vot.
La 25 octombrie 2005, Comisia Europeană publică primul Raport Comprehensiv de
Monitorizare pentru România care confirmă progresele importante în pregătirea internă şi
măsurile ce urmează a fi luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007.

1.6,Evoluţia negocierilor de aderare a României la UE

Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate official în 15 februarie 2000.
Totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea instituţiilor Uniunii
Europene, acţiunile şi politicile comunitare, respective ansamblu de drepturi şi obligaţii comune
ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene poartă denumirea de acquis comunitar.
Acquis-ul comunitar este structurat în 31 de capitole de negociere, astfel:
Capitol 1: Libera circulaţie a mărfurilor
Capitol 2. Libera circulaţie a persoanelor
Capitolul 3: Libera circulaţie a serviciilor
Capitolul 4: Libera circulaţie a capitalului
Capitolul 5: Dreptul societăţilor comerciale
Capitolul 6: Politica în domeniul concurenţei

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 13
Capitolul 7: Agricultură
Capitolul 8: Pescuitul
Capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor
Capitolul 10: Impozitare
Capitolul 11: Uniunea economică şi monetară
Capitolul 12: Statistică
Capitolul 13: Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă
Capitolul 14: Energie
Capitolul 15: Politica industrială
Capitolul 16: Întreprinderi mici şi mijlocii
Capitolul 17: Ştiinţa şi cercetare
Capitolul 18: Educaţie, formare profesională şi tineret
Capitolul 19: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
Capitolul 20: Cultura şi politica în domeniul audiovizualului
Capitolul 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale
Capitolul 22: Protecţia mediului înconjurător
Capitolul 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitolul 24: Justiţie şi afaceri interne
Capitolul 25: Uniunea vamală
Capitolul 26: Relaţii externe
Capitolul 27: Politica externă şi de securitate comună
Capitolul 28: Control financiar
Capitolul 29: Dispoziţii financiare şi bugetare
Capitolul 30: Instituţii
Capitolul 31: Diverse
În primul semestru al anului 2000, România a deschis şi a închis provizoriu cinci
capitole, considerate uşoare: cap. 16 – Întreprinderi mici şi mijlocii, cap. 17 - Ştiinţa şi cercetare,
cap. 18 - Educaţie, formare profesională şi tineret, cap. 26 – Relaţii externe, cap. 27 – Politica
externă şi de securitate comună.
În cadrul celei de a doua reuniuni care a avut loc în 14 iunie 2000, România a arătat că
este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 14
Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitoile de negociere cu România: cap. 6 –
concurenta, cap. 12 – Statistica, cap. 19 – telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei şi cap. 20 –
Cultură şi politica în domeniul audio-vizualului.
Dintre cele patru capitole, numai cap. 12 – Statistica, a fost provizoriu închis, pentru
celelalte trei capitole fiind solicitate informaţii suplimentare din partea autorităţilor romane.
Astfel, în 2000, România a deschis negocierile pentru 9 capitole de negociere şi a închis
provizoriu negocierile pentru 6 capitole de negociere.
Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană a noului Guvern,
rezultat în urma alegerilor din toamnă anului 2000, s-a bazat în mod special, pe abordarea
globală a procesului de negocieri. Acesta a urmărit accelerarea şi intensificarea pregătirilor
pentru aderarea la uniunea Europeană printr-o modificare instituţională care a vizat însuşi
nucleul sistemului de coordonare la nivel naţional a activităţii de integrare europeană, prin
înfiinţarea Ministerului Integrării Europene şi a delegaţiei Naţionale pentru Negocierea Aderării
României la UE. Accentul s-a mutat de la capitolelel uşoare pe capitole cu impact economic şi
social.
Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esenţiale legate de cele
patru libertăţi fundamentale (Libera circulaţie a persoanelor, Libera circulaţie a mărfurilor,
Libera circulaţie a serviciilor, Libera circulaţie a capitalului), capitole care nu fuseseră abordate
deloc până la sfârşitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcţională a economiei de
piaţă au fost elaborate de către Delegaţia Naţională, documente de poziţie la celelalte capitole
referitoare la piaţa unică, la principalele ramuri economice, precum şi la coeziunea economică şi
socială. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecţia Mediului,
Agricultura, Politici regionale, Control financiar şi Prevederi financiar-bugetare.
Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea
preponderant cantitativă a acestui process, concentratat fiind pe analizarea întregului acquis
comunitar, precum şi orientarea preponderant internă către desfăşurarea negocierilor inter-
instituţionale în cadrul Delegaţiei Naţionale şi către consultări cu partenerii sociali, partidele
politice şi comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat şi alte dimensiuni procesului
de elaborare a documentelor de poziţie şi negociere, respective un amplu process de consultări
tehnice cu Comisia Europeană, cu statele membre şi cu echipele de negociere ale statelor
candidate.

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 15
 Noua abordare strategică şi instituţionala a permis o avansare substanţială în pregătirea
procesului de negocieri. Astfel, în 2001, România a elaborate şi trimis official Uniunii Europene
un număr de 31 de documente de poziţie (17 documente de poziţie, 8 documente de poziţie
complementare, 4 documente de poziţie revizuite şi 2 documente referitoare la acquis-ul pe
2000).
Până la sfârşitul anului 2001, au fost communicate official Uniunii Europene
documentele de poziţie pentru toate cele 29 de capitole de negociere.
În cursul preşedinţiei suedeze şi belgiene (la Conferinţele Interguvernamentale de
Aderare România – UE din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie) au fost
deschise negocierile pentru 8 capitole (cap. 4 – Libera circulaţie a capitalului, cap. 5 – Dreptul
societăţilor comerciale, cap. 8 – Pescuitul, cap. 9 – Politica în domeniul transporturilor, cap. 10 –
Impozitarea, cap. 13 – Politica regională şi ocuparea forţei de muncă, cap. 23 – Protecţia
consumatorului şi a sănătăţii, cap. 25 – Uniunea vamală) şi au fost închise provizoriu negocierile
pentru 3 capitole (cap.8 – Pescuitul, cap. 23 – Protecţia consumatorului şi a sănătăţii, cap. 5 –
Dreptul societăţilor comerciale).
Astfel, până la sfârşitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole de
negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.
Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deschiderea tuturor
capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazată pe
avansul pregătirilor de aderare, precum şi îndeplinirea angajamentelelor asumate în negocieri.
Având în vedere faptul ca avansarea negocierilor a fost bazate exclusive pe pregătirea
internă, Guvernul României a intensificat măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriului de
economie de piaţă funcţională şi a aplicat în întregime Programul de Acţiune pentru
Intensificarea Pregătirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.
Prioritate a avut întărirea capacităţii administrative a României, bazată pe planurile de
acţiune pentru capacitatea administrative şi PHARE, aprobate de către Comisia Europeană şi
prezentate statelor membre.
În consecinţă, 13 capitole de negociere (cap. 1 – Libera circulaţie a mărfurilor, cap. 2 –
Libera circulaţie a persoanelor, cap. 3 – Libera circulaţie a serviciilor, cap. 7 – Agricultura, cap.
11 – UEM, cap. 14 – Energia, cap. 15 – Politica Industrială, cap. 21 – Politica regională, cap. 22
- Protecţia mediului, cap. 24 – Justiţia şi afaceri interne, cap. 28 – Control financiar, cap. 29 –

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 16
Prevederi financiar bugetare, cap. 30 – Instituţii) au fost deschise în cadrul Conferinţelor de
Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie
2002, iar cap. 11 – UEM, cap. 13 – Politica socială, cap. 15 – Politica Industrială, cap. 19 –
Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, cap. 20 – Cultură şi politica în domeniul Audio-
vizualui, cap. 25 – Uniunea vamală şi cap. 30 – Instituţii au fost închise provizoriu.
În 2003, cap. 4 – Libera circulaţie a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul
Conferinţei de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea în luna iunie au mai fost
închise provizoriu cap. 1 – Libera circulaţie a mărfurilor şi cap. 10 – Impozitarea.
Şi tot în 2003, capitolele 2 – Libera circulaţie a persoanelor, respective 9 – Politica în
domeniul transporturilor au fost închise provizoriu la Conferinţa de Aderare România – UE la
nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles, marţi, 9 decembrie, şi de asemenea, s-a confirmat
închiderea capitolului 28 - Controlul financiar.
În cursul preşedinţiei irlandeze, la Conferinţa de Aderare România – UE din 04 iunie
2004 au fost închise provizoriu cap. 7 – Agricultură şi cap. 29 – Prevederi financiare şi bugetare.
Capitolul de negociere 14 – Energia, a fost închis provizoriu, în cadrul Conferinţei de Aderare
România – UE, care a avut loc la Bruxelles, miercuri, 30 iunie 2004.
România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulaţie a serviciilor şi cap
21 – Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale în cadrul Conferinţei de Aderare
România – UE, desfăşurata la Bruxelles, miercuri, 23 septembrie 2004.
La Conferinţa de aderare din 16 noiembrie 2004, România a închis preovizoriu capitolele
22 – Mediu şi Cap. 31 – Diverse.
România a finalizat negocierile de aderare, prin în chiderea ultimelor două capitole de
negociere: cap. 6 – Concurenţă şi cap. 24 – Justiţie şi afaceri interne. Închiderea celor două
capitole a avut loc cu prilejul conferinţei de aderare România – UE care a avut loc la Bruxelles,
în seara zilei de 8 decembrie 2004.
Rezultatul negocierilor este cuprins în Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană.

1.7. Efectele imediate ale integrării României la UE

“Modelul Politic Administrativ European”

Pagina 17
 Amplasarea geopolitică a României va influenţa politică UE cu privire la relaţiile cu
Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia. Pin Iniţiativa de Cooperare în Sud – Estul
Europei (SECI), România are o oportunitate de a-şi demonstra supremaţia în regiune.
Integrarea în Uniunea Europeană a influenţat şi relaţiile regionale ale României. În
consecinţă, România a impus un regim de vize pentru câteva state este-europene, precum:
Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus, Turcia.
Oficialii considera că ţara face parte atât din Europa Centrală, cât şi din Balcani. Acest
lucru reflecta ambiţiile dualiste ale guvernului roman care doreşte îmbunătăţirea integrării euro-
atlantice a ţării, concomitant cu crearea unei zone de satbilitate la Marea Neagră.
Foarte mulţi dintre cei din domeniul afacerilor sau din interiorul administraţiei de stat şi-
au pus problem ace anume ne aşteaptă după aderare în materie fiscală şi dacă Legea 343/2006
privind modificarea şi completarea Codului Fiscal ar putea fi paşaportul nostrum de trecere la
fiscalitatea proprie unui stat membru al uniunii Europene. Aderarea este cea care scoate la iveală
taote “bubele”10 legislative, iar statul va trebui să plătească, la propriu, pentru greşelile sale, atât
în ceea ce priveşte legiferarea în materie fiscală, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei.
După integrarea în Uniunea Europeană, practice toată lumea s-a confruntat cu noutatea în
domeniul fiscalităţii. Organele administraţiei fiscale, care nu sunt obişnuite să ţină cont nici
măcar de puţină jurisprudenţa a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie şi a Curţilor de Apel teritoriale,
vor trebui să ţină cont de jurisprudenţă europeană. Instanţele judecătoreşti vor trebui să înţeleagă
şi să trimită dosare la Curtea Europeană de Justiţie, pentru că lor le revine aceata obligaţie, şi nu
petentului care solicita intervenţia instanţei europene. Autorităţile sunt obligate să respecte
anumite cerinţe ale dreptului European în materie fiscală cum ar fi: cota principală de TVA de
minimum 15% sau anumite restrângeri legate de modul de stabilire a impozitelor directe în idea
unui viitor “şarpe fiscal european”, menit să stabilească cel puţin marjele minime de impozitare
pentru fiecare categorie de impozit. Nu în ultimul rând, oamenii de afaceri trebuie să înţeleagă şi
să se integreze într-un system evoluat, în acre vor trebui să renunţe la metodele copilăreşti legate
de societăţile off-shore şi să înţeleagă faptul că e nevoie de spirit civic şi participare
proportioanala la efortul financiar public al comunităţii.11

10
Weber Florentina Iuliana in Elemente de drept comunitar, Editura Paralela 45, Pitesti 2007, pag. 53;
11
Idem 6, pag. 54;
“Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 18
 “Modelul Politic Administrativ European”
Pagina 19