OSCE

Norvegia a fost unul dintre membrii fondatori ai Organizaţiei

pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Organizaţia a
fost înfiinţată în 1975 la Helsinki, sub denumirea de Conferinţa
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, dar s-a extins mult de
atunci, cuprinzând în prezent 55 de state membre din Europa,
America de Nord şi întreaga zonă CSI. Ca multe alte organizaţii
internaţionale, şi OSCE a cunoscut o serie de schimbări radicale
după căderea Zidului Berlinului, iar la începutul anilor ’90 au
apărut noi oportunităţi de dezvoltare în cadrul sferelor sale de
influenţă. Alături de ONU, UE şi NATO, OSCE s-a implicat în
reconstrucţia Balcanilor, a Europei de Est şi a zonei CSI.

Angajamentul Norvegiei în cadrul OSCE se bazează pe dorinţa

de a uni Estul cu Vestul şi de a sprijini securitatea şi dezvoltarea
democratică în toate ţările din zona Organizaţiei, de la
Vancouver la Vladivostok. OSCE este în primul rând un
instrument prin care se asigură pacea, stabilitatea şi cooperarea
strânsă între diferitele state membre. Eforturile Norvegiei în
cadrul OSCE au atins un punct culminant în perioada în care s-a
aflat la preşedinţia organizaţiei, în 1999. Principala preocupare în
timpul preşedinţiei Norvegiei a constituit-o criza din Kosovo. În
plus, pe lângă activităţi extinse în cadrul celor trei dimensiuni ale
OSCE (politico-militară, umană şi economică şi de mediu),
Norvegia a pledat pentru coordonarea mai strânsă a acestor
eforturi în vederea obţinerii unor efecte sinergice.

Norvegia îşi menţine de mulţi ani o poziţie politică vizibilă în

cadrul OSCE şi va continua în aceeaşi direcţie şi în viitor. Unul
din principalele motive care stau la baza acestei atitudini este
faptul că OSCE reprezintă, poate, singura arenă politică unde
aproape toate ţările din Eurasia şi din America de Nord se
reunesc şi discută, de pe poziţii egale, chestiuni cheie privind
securitatea, stabilitatea şi dezvoltarea în cadrul acestei arii
geografice extinse. În contextul OSCE, Uniunea Europeană,
Statele Unite şi Rusia sunt parteneri egali. Numărul mare de
membri ai OSCE asigură, de asemenea, faptul că toate statele
care doresc în mod activ să transforme societăţile lor în societăţi
mai democratice, mai stabile, mai paşnice şi mai prospere
primesc asistenţă şi informaţii în acest sens. Norvegia doreşte să
contribuie pe cât de mult posibil la acest proces important, atât în
termeni politici cât şi prin susţinerea unor proiecte concrete.

3. Securitatea umană globală - preocupare

constantă a comunităţii internaţionale

După încheierea războiului rece, securitatea internă

a statelor, adică securitatea populaţiei lor, începe să
facă obiectul atenţiei comunităţii internaţionale.
Pentru prima dată în 1991, Consiliul de Securitate
califica drept ameninţare la adresa păcii o atingere a
securităţii civililor din interiorul unui stat, deschizând
prin aceasta poarta tuturor consecinţelor capitolului al
VII-lea al Cartei ONU, inclusiv folosirea forţei.5
Această intervenţie umanitară a fost urmată de altele,
atunci când comunitatea internaţională a apreciat că
într-un stat sau altul s-au încălcat drepturile
fundamentale ale omului, că astfel se afla populaţia
respectivă într-o avansată stare de insecuritate.
Punerea individului uman şi a populaţiilor în centrul
preocupărilor internaţionale constituie, de fapt, o
nouă orientare a politicii de ajutor în sprijinul
dezvoltării umane

Acum, bunăstarea individului, pe lângă rolul jucat de

factorul economic, începe să fie asociată şi cu alţi
factori, cum ar fi: longevitatea, sănătatea, accesul la
educaţie sau la un nivel de viaţă adecvat, creşterea
posibilităţilor de alegere a fiecăruia, implicarea activă
în viaţa politică şi socială.
Accentul pus pe individul uman şi pe populaţia căruia
acesta aparţine, indiferent de rasă, religie, etnie etc., a
condus la o cristalizare a manierei de definire a
conceptului de „securitate umană globală”.
Într-o accepţiune relativ largă, securitatea umană
globală vizează nu doar un evantai al ameninţărilor la
adresa individului şi a populaţiei căreia acesta
aparţine, ci semnifică preocuparea tuturor factorilor
responsabili statali şi nonstatali de a asigura binele
fiinţei umane în totalitatea sa.

În acest context, se au în vedere toate tipurile de

ameninţări ce pot afecta, semnificativ, consistent şi
pe o perioadă de timp mare, fiinţa umană fizic,
psihic, material, dar şi dezvoltarea acesteia liberă şi
durabilă.
Securitatea umană globală reprezintă o preocupare
constantă a ONU care, prin organismele sale
specializate, acţionează în direcţia instaurării acestei
stări benefice fiinţei şi comunităţii umane
internaţionale. În acest context, obiectivul fixat de
ONU, în termeni de securitate, este o lume liberă de
frică.
Totodată, se recunoaşte că pe lângă ameninţarea
militară există şi alte pericole grave ce planează
asupra securităţii umane. Printre acestea se numără:
violarea sistematică a drepturilor omului într-o serie
de state ale lumii; interdicţia ca organizaţiile
umanitare să ajute populaţia aflată în condiţii precare
de existenţă; încălcări repetate ale dreptului umanitar
internaţional; dezvoltarea criminalităţii
transnaţionale6, inegalitatea şanselor în ceea ce
priveşte accesul tuturor la educaţie,

îngrijiri de sănătate, protecţie socială etc. Există o

serie de surse ale insecurităţii.. Printre acestea,
potrivit studiului7 lui Julliette Voinov-Kohler, se află:
securitatea economică (şomaj); securitatea utilizării
(accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor);
securitatea alimentară (accesul inegal la hrană);
protecţia sănătăţii (existenţa unor boli grave, accesul
diferit şi diferenţiat la asistenţă medicală); securitatea
mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea
pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală
(violenţa fizică, violenţa domestică, abuzul asupra
copiilor, probleme specifice sexului, demnitate
umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea
adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune);
securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de
expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor
omului).
Prin urmare, se poate aprecia că securitatea umană
globală vizează nu numai un larg evantai de
ameninţări ci încearcă să asigure binele fiinţei umane
în integralitatea sa.
4. Consideraţii finale

În prezent, asistăm la apariţia pe scena lumii a noi

factori transnaţionali şi nonstatali care dispun de
mijloacele necesare şi suficiente pentru a conduce şi
duce la acţiuni la nivel mondial. Desigur, rolul
statelor naţionale nu se diminuează, dar nu mai este
cel decisiv ci dobândeşte noi dimensiuni.
Astăzi, sunt reunite condiţiile pentru a se realiza o
coaliţie internaţională a statelor şi organizaţiilor
societăţii civile pentru a susţine proiectele ce
urmăresc să plaseze securitatea persoanelor şi a
comunităţilor umane în centrul securităţii
internaţionale. În acest context, ONU susţine un
astfel de punct de vedere sprijinindu-se pe dreptul
internaţional ce garantează pacea şi buna gestiune a
treburilor publice. O nouă apropiere internaţională
este necesară atât pentru a lupta împotriva cauzelor
insecurităţii, cât şi pentru a găsi împreună rezolvarea
pericolelor şi ameninţărilor ce lezează milioane de
oameni zilnic.
Noile vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări cu care se
confruntă astăzi omenirea impun, la începutul acestui
secol, ca, în mod obligatoriu, conceptul de securitate
să se articuleze în jurul principiilor securităţii
internaţionale, al securităţii naţionale şi al securităţii
umane. Această relaţie va permite satisfacerea
simultană a nevoilor globale, statale, ale popoarelor şi
ale persoanelor.
Liantul acestei relaţiei se găseşte în securitatea
economică, în calitatea sa de dimensiune a securităţii
internaţionale şi statale, precum şi de resursă a
securităţii umane.

PARTEA I
SECURITATEA NAŢIONALĂ
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE „SECURITATE”
I.1 Delimitări conceptuale
Sursa de legitimare a unui stat este capacitatea de a
garanta şi menţine drepturile cetăţenilor săi
şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor
nevoilor. De-a lungul întregii sale istorii, omul a
simţit permanent nevoia de stabilitate şi s-a preocupat
să-şi asigure agoniseala, proprietatea, hrana şi
propria viaţă. „Nu se poate trăi fără a avea
sentimentul siguranţei acţiunii şi al stabilităţii”, se
afirmă,
parcă la unison, din mediul sociologic. De altfel,
piramida trebuinţelor formulată de Abraham Maslow
plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de
importanţă, imediat după nevoile fiziologice. Prin
urmare, faţă de această realitate, singurul concept
care poate răspunde acestor deziderate (siguranţă şi
stabilitate) este conceptul de securitate.
I.2 Abordări moderne ale conceptului de
„Securitate”
În România, Legea nr. 51/1991 privind siguranţa
naţională a României1 defineşte în art. 1
conceptul de „siguranţă naţională” 2, acesta fiind
„starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate
socială, economică şi politică necesară existenţei şi
dezvoltării statului naţional român, ca stat
suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii
ordinii de drept, precum şi a climatului de
exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit
principiilor şi normelor democratice statornicite prin
Constituţie”. În art. 3 din aceeaşi lege, sunt
enumerate faptele şi împrejurările de fapt care sunt
apreciate ca fiind ameninţări la adresa valorilor
sociale consacrate prin art.1.
Evoluţia societăţii, consolidarea democraţiei şi a
instituţiilor statului de drept, respectarea
plenară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor impun regândirea acestui concept,
termenul de „securitate naţională” apreciem ca fiind
mai cuprinzător şi corespunzător necesităţilor
actuale privind definirea şi elaborarea strategiei de
securitate a României, crearea codului de cooperare
şi colaborare a instituţiilor abilitate pentru realizarea
ei. De altfel, acesta este şi termenul consacrat de
Constituţia României, republicată, în cadrul art. 27,
alin. (2), lit.c) „apărarea securităţii naţionale sau a
ordinii publice”, art.31, alin.(3) „Dreptul la
informaţie nu trebuie sa prejudicieze măsurile de
protecţie
a tinerilor sau securitatea nationala”, art. 53 (1)
“Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune,
după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor
şi a libertăţilor cetăţenilor…”şi art.119 „Consiliul
Suprem de Apărare a Tarii organizează şi
coordonează unitar activităţile care privesc apărarea
tarii şi
securitatea nationala, participarea la menţinerea
securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în
sistemele de alianta militară, …”, dar şi de alte
documente sau norme legale.3
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate4
defineşte securitatea naţională drept “starea
naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a
statului, fundamentată pe prosperitate economică,
legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică,
exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin
acţiuni de natură economică, politică, socială,
juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 163 din 7 august 1991
2 În principiu, datorită conotaţiei negative a
termenului „securitate", la începutul anilor '90 a fost
impusă sintagma „siguranţă
naţională". Dar, împreună cu doctrina de specialitate
din acest domeniu, în lucrarea de faţă prin „siguranţă
naţională"
înţelegem, de fapt, „securitate naţională”.
3 Menţionăm cu titlu de exemplu, art. 20 din Legea
nr. 535/2004 “Ameninţările la adresa securităţii
naţionale a României
prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind
siguranţa naţională a României…”.
4 Aprobată prin Hotărârea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării nr.136 din 23 iunie 2004
9
scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a
libertăţii
de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale
fundamentale şi a calităţii de subiect de drept
internaţional”. Astfel prezentată, securitatea
naţională reprezintă condiţia fundamentală a
existenţei
naţiunii şi statului român şi are drept componente
strategice fundamentale apărarea naţională, siguranţa
naţională şi ordinea publică5.
I.3 „Securitatea” în concepţia organizaţiilor
internaţionale
I.3.1 Organizaţia Naţiunilor Unite
ONU, în Carta Naţiunilor Unite6, afirmă:
- Capitolul I, art. 2: „Toţi membrii trebuie să îşi
resolve disputele internaţionale prin mijloace
paşnice,
într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia
internaţionale nu sunt puse în pericol. Toţi membrii
trebuie să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de
la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei
împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei
politice a oricărui stat sau în orice altă manieră
care contravine scopurilor ONU. Nimic din prezenta
Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină
în probleme ce ţin în esenţă de jurisdicţia internă a
oricărui stat, nici nu trebuie să iniţieze asemenea
pretenţii de acord întemeiate pe prezenta Cartă;
acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea
măsurilor de impunere din Capitolul VII.”
I.3.2 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
NATO, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-
Atlantic7, defineşte conceptul de securitate
astfel:
- Art. 3: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele
acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin
intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc
continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta
capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă
în faţa unui atac armat. Părţile convin că un atac
armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în
Europa sau în America de Nord, va fi considerat
un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de
acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat,
fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-
apărare individuală sau colectivă recunoscut prin
Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini
Partea sau Părţile atacate prin efectuarea
imediată, individual sau de comun acord cu celelalte
Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră
necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru
restabilirea şi menţinerea securităţii zonei
nordatlantice.
Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate
ca rezultat al acestuia vor trebui
raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste
măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate
va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”
5 „Securitatea naţională este conceptul integrator al
tuturor domeniilor de activitate, care concură la
realizarea şi
apărarea sa. Componentele strategice fundamentale
ale securităţii naţionale sunt:
- apărarea naţională - ansamblu de măsuri şi acţiuni
desfăşurate de statul român în scopul apărării şi
garantării
suveranităţii naţionale, a independenţei şi unităţii
statale, integrităţii teritoriale şi democraţiei
constituţionale;
- siguranţa naţională - garanţia oferită de către stat
privind apărarea eficientă a democraţiei, statului de
drept, ordinii
constituţionale şi valorilor supreme garantate de
constituţie, prin activităţile de informaţii,
contrainformaţii şi securitate,
desfăşurate de sistemul securităţii naţionale, precum
şi prin deciziile şi acţiunile de realizare a siguranţei
cetăţeanului şi a
naţiunii; siguranţa naţională este, în acelaşi timp,
expresia nivelului de garanţii pe care statul îl poate
oferi naţiunii în
legătură cu înfăptuirea şi protejarea obiectivelor şi
intereselor de securitate, în condiţiile dinamice ale
mediului intern şi
internaţional, prin prevenirea surprinderilor
strategice, economice, politice, tehnico-ştiinţifice,
ecologice sau de altă
natură.
- ordinea publică - ansamblu de norme şi măsuri
politice, economice, sociale, care permit
funcţionarea normală a
instituţiilor statului, menţinerea liniştii publice,
garantarea siguranţei cetăţenilor, respectarea şi
protejarea drepturilor
acestora‖. Doctrina naţională a informaţiilor pentru
securitate, p.4
6 Carta Naţiunilor Unite,
http://www.un.org/aboutun/charter/index.html.
7 Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al
NATO, Bruxelles, 2001
10
I.3.3 Uniunea Europeană
Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost lansată
Strategia de Securitate Europeană, document ce
are ca punct de pornire premisa ce afirmă că
răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la
adresa
securităţii europene trebuie adaptat fiecărui tip al
acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o
abordare comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum
mai este denumit acest document, identifică unele
ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le
enumeră, fără a le explica. Acestea derivă din
dezvoltările politice, economice, demografice,
ecologice, ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt
neapărat
exploatate împotriva unei ţări sau a unui actor
internaţional anume. Astfel, Strategia identifică drept
vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa
energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi
categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia,
foametea, eşecul creşterii economice etc.).
I.3.4 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa
Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în
Carta pentru Securitate Europeană8:
„8. Fiecare stat participant are drept egal la
securitate. Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui
stat
participant şi al tuturor statelor participante la
libertatea de alegere a propriilor aranjamente de
securitate, incluzând tratatele de alianţă, aşa cum
sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la
neutralitate. Fiecare stat participant va respecta
drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe. Ele nu
îşi vor întări securitatea în detrimentul securităţii
altor state. […]
I.4 Politica de securitate naţională
În concluzie, politica de securitate naţională poate fi
definită ca un ansamblu de decizii ce privesc
structurarea unei viziuni despre securitatea
naţională şi interesele naţionale, determinarea unor
obiective
strategice şi elaborarea unor strategii naţionale, dar
şi implementarea şi evaluarea acelor strategii.
Aceasta
este o definire cuprinzătoare a politicii de securitate
naţională, ca politică publică.
Distincţia fundamentală între conceptul de „politică
de securitate" şi cel de „strategie de
securitate" constă în faptul că politica de securitate se
referă la procesul de stabilire a obiectivelor majore
ale unui stat, în timp ce strategiile se referă la
modalităţile de realizare a acelor obiective; asigurarea
securităţii se realizează în strictă concordanţă cu
conceptul strategic instituit prin strategiile de
securitate adoptate de către autorităţile internaţionale
sau naţionale competente. În plus, politica de
securitate cuprinde, ca marcă distinctivă, o
componentă politică: nivelul instituţional de decizie
politico-militară.
I.5 Securitatea naţională în contextul globalizării
În condiţiile globalizării, cu limitele şi
inconvenienţele ei, direcţia care se conturează pentru
realizarea unui mediu de securitate comun propice
progresului umanităţii este definită de cooperare,
dezvoltare durabilă şi realizarea unei unităţi în
diversitate, în care valorile umane să se poată
exprima
în plenitudinea lor.
I.6 Securitatea umană - dimensiune a securităţii
naţionale
În prezent, pe plan mondial, se răspândeşte tot mai
insistent concepţia potrivit căreia piesa de
rezistenţă a securităţii naţionale şi a securităţii
globale o reprezintă fiinţa umană, ca parte intrinsecă
a
unei comunităţi. „Omul, ca element fundamental al
societăţii, reprezintă sursa şi resursa oricărei
forme de organizare socială. Omul transcende toate
graniţele dintre domeniile şi nivelurile sistemului
social”9. În acest caz, ceea ce ar trebui să fie
subliniat în studiile de securitate este tocmai
securitatea
individului sau, altfel spus, securitatea umană10.
Aceasta include o serie de drepturi şi libertăţi
8 Carta pentru Securitate Europeană,
http://www.osce.org/docs/english/1990-
1997summits/istachart99e.htm.
9 Alexandra Sarcinschi, Omul - subiectul securităţii
naţionale şi internaţionale, în volumul „Provocări la
adresa securităţii şi
strategiei la începutul secolului XXI”, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, p.
61
10 A se vedea Weissberg, Matthew, Conceptualizing
Human Security, în „Swords and Ploughshares. A
Journal of
International Affairs” – online version
http://www.american.edu, Spring 2003, Volume XIII,
No. 1, pp. 3-11 şi Hampson,
11
prevăzute în diverse instrumente politice şi juridice:
drepturile individuale (dreptul la viaţă;
recunoaşterea în faţa legii; protecţia faţă de formele
crude sau degradante de pedeapsă; protecţia faţă de
discriminarea rasială, etnică, sexuală sau religioasă
etc.), drepturile legale (accesul la mijloacele legale
de prevenire a violării drepturilor fundamentale;
protecţia faţă de arestul arbitrar, detenţie sau exil),
libertăţile civile (libertatea de gândire, conştiinţă şi
religie), drepturile de subzistenţă (dreptul la hrană şi
la standardele fundamentale de sănătate şi bunăstare),
drepturile economice (dreptul la muncă, odihnă
şi recreere; securitatea socială) şi drepturile politice
(dreptul de a lua parte la alegeri şi de a participa la
guvernare). Mai mult, în funcţie de natura drepturilor
şi libertăţilor, pot fi sistematizate şi tipurile de
ameninţări la adresa securităţii umane: individuale
(violenţă fizică, crimă, accidente), comunitare
(opresiune, dezintegrare, discriminare), politice
(represiune, tortură, violarea drepturilor
fundamentale),
economice (sărăcie, foamete, lipsa condiţiilor de
locuire şi de viaţă, în general), sanitare (boli, condiţii
insalubre de trai) şi ecologice (degradarea mediului,
poluare,dezastre naturale)11.