Drept Comunitar

DREPT COMUNITAR
Crearea si evolutia comunitatilor europene
Definire: Dreptul comunitar european este un ansamblu de norme juridice care reglementeaza
relatiile care se stabilesc intre statele member si comunitati, intre statele membre si institutiile
comunitare, doar intre comunitati, sau intre comunitati si institutii, aceste norme juridice fiind cuprinse
in tratatele initiale si tratatele modificatoare, precum si in izvoarele dreptului comunitar derivate (acte
juridice adoptate de institutii) cu privire la punerea in aplicare a competentelor comunitare.
Elementele defintiei:
Continutul ramurei de drept – un ansamblu de norme juridice care sunt cuprinse in tratatele
initiale, tratatele modificatoare si actele juridice adoptate de institutii.
Obiectul – relatiile dintre statele membre si comunitati, intre statele membre si institutiile
comunitare, doar intre comunitati, sau intre comunitati si institutii, cu privire la punerea in aplicare a
competentelor comunitare.
Subiectele – statele, institutiile, comunitatile si persoanele fizice si juridice.
Denumire:
Drept comunitar European – s-a impus ca denumire generala
S-a pornit de la idea unei ramuri de drept generale si s-a ajuns ca in present sa putem vorbi de
ramuri comunitare specializate.
Declaratia Schuman:
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez de externe, lansa declaratia, inspirata de Jean
Monnet, prin care propunea infiintarea unei piete comune a carbunelui si otelului, care sa fie condusa
potrivit metodelor supranationale, metode ce implica o ruptura de schemele traditionale ale relatiilor
intre state.
„Planul Schuman”, menit sa evite o noua conflagratie mondiala, prin punerea ramurilor de baza
ale industriei de armament sub control international, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost
acceptat de Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Tratatul a fost semnat pe 18 aprilie
1951, la Paris si a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Fiind incheiat pe o perioada de 50 de ani, acest tratat
a incetat sa mai produca efecte la data de 23 iulie 2002.
„Pace mondiala, realizari concrete, comunitate, fuziune de interese esentiale, destin de acum
inainte comun sunt cuvinte cheie care poarta spiritul si metoda comunitara si conserva astazi toate
puterile lor mobilizatoare”.
Tratatul contine patru titluri si anume:
- superioritatea institutiilor – aplicarea in cadrul relatiilor internationale a principiilor de
egalitate, de arbitraj si de conciliere în vigoare în interiorul acelorasi democratii constituie un progres al
civilizatiei;
- independenta institutiilor comunitare – institutiile comunitare dispun de autoritate proprie;
1
- colaborarea între institutii – dialogul între cele patru institutii (Înalta Autoritate – 9 membri
desemnati de cele sase guverne si având rol executiv comunitar, Consiliul Superior de Ministri – scopul
sau e de a da avize conforme în anumite situatii, Adunarea Parlamentara – cu rol de control democratic,
Curtea de Justitie – cu scopul de a asigura respectarea normelor comunitare ) era organizat pe o baza de
colaborare si nu de subordonare;
- egalitatea între state – Jean Monnet era convins ca doar principiul egalitatii între state era de
natura sa creeze o noua mentalitate.
Premise europene favorabile crearii comunitatii europene:

- se simtea nevoia crearii de aliante pentru a asigura o dezvoltare economica si o pace
europeana (organizatii militare: NATO (1949), Uniunea Europei Occidentale(1948),
politice: Consiliul Europei (1949) si economice: Organizatia Europeana de Cooperare
Economica devenita ulterioeo OEDE (1948)).
- Declaratia lui Schuman (1950)
- Ca urmare a acestei declaratii se semneaza in 1951 Tratatul de la Paris, prin care ia
nastere prima organizatie – CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului).
Statele semnatare au fost Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg.
- Principiile de colaborare dintre state in cadrul organizatiei erau unice: eliberarea
barierelor vamale, colaborarea dintre institutii, egalitatea intre state, etc.
Dupa crearea comunitatilor europene acestea au inregistrat un proces evolutiv care a urmat doua
directii principale:
- directia cantitativa, care se referea la extinderea comunitatii sub aspectul cresterii
nr statelor uniunii
- directia calitativa, se referea la perfectionare institutionala
EVOLUTIA COMUNITATILOR EUROPENE PE PLAN CANTITATIV
Extinderea numarului statelor de la 6 la 28. Evolutia s-a realizat in mai multe trepte, valuri de
aderare.
 Un prim val de adereare a avut loc in 1976 si a presupus aderarea a inca 3 state membre,
respectiv Marea Britanie, Irlanda si Danemarca.
 Al 2-lea val se realizeaza in 1979, tratatele fiind semnate cu Grecia (1981), Spania si
Portugalia.
 Un alt val a fost in 1994, tratat ce intra in vigoare in 1995, devin membre, Austria, Suedia
si Finlanda. Odata cu negocierile acestor tari a fost facuta cerere de aderare si a fost
avizata favorabil.
 Al 4lea val – 2004 (aderarea a 10 state europene Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta si Cipru) – 2007 (Romania si Bulgaria),
perioada in care au aderat inca 12 state la UE.
 Al 5lea val – 2013 aderarea Croatiei.
2
Conditiile cerute pentru aderare la UE:
- cele 3 comunitati au fost concepute ca fiind organizatii deschise, insa pentru ca un nou stat sa
devina membru trebuiau indeplinite mai multe criterii
a) de natura politico-formale, presupuneau ca noua entitate care doreste sa devina
membru trebuia sa indeplineasca conditiile: sa fie stat (sa aiba calitate de subiect de drept,
sa beneficieze de suveranitate), noul stat sa fie stat european, noul stat sa indeplineasca si
sa respecte conditii impuse de UE
b) de natura economica: noul stat sa aiba un nivel economic corespunzator, care sa il

faca pe noul stat sa fie apt de a participa la schimburile economice cu statele membre pe
principii de egalitate comerciala si economica. In situatia in care statele candidate nu
indeplineau criteriile economice corespunzatoare pentru aderare erau sprijinite cu ajutorul
fondurior de preaderare. Fondurile de preaderare sunt Fondurile PHARE (1989), ISPA (1999
– se acorda pentru investitii in domeniul transporturilor si mediului inconjurator), SAPARD
(se acorda in sprijinul agriculturii); acestea au aparut ca o necesitate in perspectiva extinderii
UE.
c) de natura jurisdictionala: conditiile de natura jurisdictionala presupun ca noul stat

trebuie sa accepte ordinea juridica comunitara si sa aplice dreptul comunitar in dreptul intern
cu prioritate.
Un nou stat care devine membru nu poate sa invoce nici dispozitiile sale constitutionale
pentru a nu inplementa o dispozitie europeana obligatorie.
FAZELE PROCEDURII DE ADERARE
Procesul aderarii cunoaste 3 faze principale:

- faza de preaderare – este acea perioada in care se verifica indeplinirea conditiilor de
aderare. Este perioada in care se incheie acordurile de asociere care vizeaza atat armonizarea legislativa
a noului stat cu legislatia comunitara cat si perfectionarea institutionala la nivelul statului candidat.
In faza aceasta se incheie acordurile EUROPA. Componentele urmarite sunt componenta
legislativa si cea institutionala.
- faza comunitara presupune votul dat de consiliu cu o majoritate calificata

- faza internationala – in cadrul careia se incheie un acord international intre statul
candidat si comunitati si celelalte state membre. In literatura de specialitate a fost calificat ca fiind un
acord interguvernamental, avand principiile dreptului international public.
Problema retragerii sau incetarii calitatii de membru

Pana in prezent problema incetarii calitatii de membru nu a fost reglementata inca. In toate
reglementarile anterioare s-a prevazut aderarea insa nu s-a prevazut si iesirea. Lipsa unor dispozitii cu
privire la retragere a fost gandita pentru a responsabiliza statele membre.
Prin dispozitiile tratatului de la Lisabona este prevazuta posibilitatea retragerii voluntare.
3
EVOLUTIA COMUNITATILOR EUROPENE PE PLAN CALITATIV
Pe plan calitativ evolutia a avut doua aspecte (directii):

1. Perfectionarea institutionala
2. Explicarea domeniilor de competenta comunitara
Evolutia cantitativa a comunitatilor europene avand in vedere tratatele comunitare incheiate:

a) Tratatul de la Bruxelles 1965 – tratatul de fuziune institutionala.
Prin tratatele de la Roma, se creeaza un cadrul institutional format din Comisia, Consiliul,
Adunarea Parlamentara, Curtea de Justitie (a fost conceputa ca institutie unica pentru toate cele 3
comunitati). In 1960 adunarea comuna fuzioneaza cu adunarea parlamentara si ia nastere parlamentul
european.
Prin acest tratat fuzioneaza cele trei comisii si cele 3 adunari. In urma tratatului se creeaza
sistemul institutional unic. Sistemul institutional unic cuprindea o comisie, un parlament, un consiliu si o
curte de justitie.
Prin tratatul acesta se instituie denumirea de comunitati europene si se instituie un buget comun
al comunitatilor europene.
b) Actul unic european 1985 intrat in vigoare in 1986 si 1987 – este un document de o
importanta deosebita pentru ca aduce modificari deosebite:
 se adauga noi politici in ceea ce priveste protectia mediului, educatia si formarea
profesionala, retelele transeuropene, cercetarea stiintifica
 se extide si cadrul institutional prin Cosiliul European
 se creeaza a 2-a treapta de jurisdictie comunitara, Tribunalul de prima instanta
 se institutionalizeaza Curtea de Conturi
c) Tratatul de la Maastrich (1992). Acest tratat a schimbat intreaga athitectura comunitara.

Toate modificarile au operat pe textul tratatului de la Roma.
Asistam la o noua arhitectura operata pe structura tratatului de la Roma si are la baza 3 piloni
comunitari:
- comunitatea
- politica externa si de securitate
- cooperarea pe linia justitiei si afacerilor interne.
Domeniile comunitare se extind cu noi domenii. Sunt doua domenii care nu au fost avute in
vedere anterior. Acesta este momentul maturitatii economice, politice. Se stabilesc criteriile de
convergenta pe politica economica si monetara, pentru adoptarea monedei EURO, se instituie si se
adopta notiunea si conceptul de UE. Acesta este momentul de la care putem sa vorbi despre UE.
Se instituie notiunea de cetatenie europeana.
d) Tratatul de la Amsterdam din 1997, care a adus modificari pe extinderea comunitara, pe
modul de conlucrare a institutiilor.
e) Tratatul de la Nisa din 2000, sporeste rolul parlamentului european, aduce modificari
normative pe procedura de extindere
f) Tratatul consitutional din 2004 – n-a mai intrat in vigoare. El a fost respins prin referendum
in Franta si Olanda, motiv pentru care pentru a salva dispozitiile de substanta a fost semnat Tratatul de
la Lisabona. Si el a inregistrat refuzul Irlandei. Inca mai sunt mici probleme in Cehia si Polonia pentru
ca presedintii nu au ratificat textul tratatului.
4
Se infiinteaza functia de presedinte al UE, se stabileaste redistribuirea voturilor in consiliu pe
mai multe faze, diminuarea numarului membrilor comisiei europene. Comisarii vor reprezsenta 2/3 din
numarul membrilor. Numarul membrilor parlamentului european nu va depasi 750 de deputati, astfel ca
nici unul dintre statele membre sa nu aiba mai mult de 96 si mai putin de 6.
UE dobandeste persoanalitate juridica si devine subiect de drept public. Parlamentele nationale
sunt implicate in procesul legislativ urmand a fi consultate.
Charta drepturilor fundamentale a UE, este inclusa intr-o anexa a tratatului de la Lisabona
dobandind un grad de obligativitate.
Caracteristicile juridice ale comunitatii europene

Trasaturile generale aplicabile organizatiilor internationale in ansamblu:
1. Fundamentele juridice ale comunitatilor europene si UE.

- fundamentele juridice sunt tratatele prin care au fost infiintate aceste organizatii, cele 3
tratate initiale de constituire (Paris – 1951 si cele doua de la Roma din 1957)
- tratatul de la Maastrich (fundamentul juridic al constituirii UE). In sens juridic, actul de
constituire al UE este tratatul de la Lisabona.
- in ceea ce priveste fundamentele juridice pe baza carora s-au constituit cele 3 comunitati
europene, proces de constituire care pentru UE nu sa incheiat, comunitatile si UE se pot incadra in sfera
organizatiilor internationale de tip clasic.
2. Statutul international de stat membru al UE

- personalitatea juridica internationala
a) prin personalitate juridica internationala intelegem capacitatea unui subiect de drept
international de a avea drepturi si de a-si asuma obligatii in conformitate cu normele dreptului
international public, drepturi si obligatii concretizate in incheierea altor relatii internationale cu
alte subiecte de drept public
b) nivelurile la care se manifesta personalitatea juridica internationala a comunitatilor
europene si UE:
- se manifesta in relatiile cu statele membre (raporturi intracomunitare): este
prevazut chiar in textul fiecarui tratat faptul ca fiecare comunitate se bucura de cea mai
larga capacitate juridica recunoscuta persoanelor juridice in ansamblul. Acest aspect poate
fi gasit in Protocolul privind privilegiile si imunitatile comunitare adoptat in 1975 ca anexa
al unui tratat, Tratatul de la Bruxelles de de fuziune internationala)
- in cadrul ordinii juridice comunitare: prin constituirea comunitatilor
europene statele au tranferat o parte dintre competente catre comunitati. Prin transmirerea
acestor competente s-a creat un ansamblu normativ cu caracter specific si s-a constituit o
noua ordine juridca. Astfel comunitatile isi pun in aplicare competentele oferite de state
5
- in cadrul relatiilor extracomunitare: in sferea relatiilor extracomunitare
persoanlitatea juridica internationala se manifesta prin aptitudinea generala de a adopta
acorduri, tratate internationale cu state terte si alte comunitati internationale
- reprezentarea internationala a comunitatilor si UE

Se realizeaza dupa criteriile clasice ale deptului international public. In prezent comunitatile sunt
reprezentate in cadrul acordurilor externe de catre comisia europeana si presedintele acesteia. Insa
reprezentarea internationala nu se rezuma doar la incheierea acestor relatii externe. Sunt relatii firesti
de lucru intre statele terte si comunitatile europene in baza acordurilor incheiate de acestea. In statele
terte comunitatile europene sunt reprezentate prin intermediul delegatiilor comisiei europene, care
chiar daca nu sunt numite ca fiind ambasade, ele intrunesc criteriile generale ale statutului
ambasadelor.
- recunoasterea internationala a acestor organizatii

Putem vorbi despre recunoasterea comunitatilor si UE de catre alte state si organizatii
internationale, si pe de alta parte putem sa ne referim la recunoastera altor state de catre comunitatile
europen.
Caracteristicile juridice specifice ale comunitatilor si UE
a) natura juridica specifica a comunitatilor si UE – incearca sa includa aceste organizatii fie in

sfera confederatiei, in sfera statelor federale, fie au fost caracterizate ca o putere publica supranationala,
fie au fost caracterizate ca organizatii internationale cu statut special
b) modul specific de exercitate a competentelor comunitare

- consta in faptul ca inca de la constituire au fost transferate o serie de competente catre
comunitati in unele domenii, comunitatile au inceput sa legifereze pentru statele membre
- Curtea de Justitie de la Luxemburg a stabilit care sunt domeniile de competenta transferate
de la state la comunitati. Aceste domenii de competenta sunt denumite de literatura de specialitate ca
fiind “politici comune”
- politicile comune se manifesta in domeniul pietei interne, in domeniul agriculturii si
pescuitului in domeniul politicii comune si concurentei comunitare, in domeniul transporturilor si in
domeniul politicii economice si monetare
- reprezinta un transfer al prerogativelor suveranitatii nationale – caracterul specific, se
aplica in domeniile in care se aplica politici comune
- politicile comune reprezinta domenii de competenta exclusiva a comunitatii europene, in
aceste domenii statele sunt obligate sa aplice intru totul deciziile comunitare
c) modul specific de cooperare economica la nivelul comunitatilor

- exemple de organizatii cu profil economic: Asociatia Economica de Liber Schimb, OECD
- in cadrul tuturor acestor organizatii, statele fixeaza realizarea unor obiective, schimburile se
desfasoara in cadrul acordului bilateral
- intreaga modalitate de cooperare economica este realizata pe baza unui anumit concept,
conceptul principal se numeste : INTEGRARE ECONOMICA
6
- integrarea economica presupunde ca schimburile economice sa se realizeze intre statele
membre ale comunitatile europene ca si cand nu ar exista frontiere, in cadrul unei piete unice in care
cererea si oferta se intalnesc pe principiile clasice ale activitatii comerciale. Coopertarea economica are
la baza notiunea de integrare.
- piata unica reprezinta, la nivelul comunitatilor, motorul principal pe care s-a realizat
intreaga constructie comunitara de mai tarziu. Tratatul de la Roma prevedea ca obiectiv major realizarea
unei piete comune, insemnand faptul ca ea viza realizarea celor 4 libertati comunitare: libera circulatie a
persoanelor, marfurilor, serviciilor si capitalurilor. Cele 4 libertati comunitare intrau in sfera pietei
comune, se dorea a fi liberalizate total. De la conceptul initial de piata comuna s-a trecut la conceptul de
piata interna prin Actul Unic European din 1985. A fost punctata materializarea modului de cooperare
economica. Aceasta trecere nu este doar o simpla terminologie, ci presupune maturizarea modului de
conlucrare, a relatiilor economice
d) modul specific de revizuire a tratatelor comunitare

- fiecare dintre cele 3 tratate initiale prevedeau modalitati specifice de modificare si revizuire
a tratatelor. Tratatul de la Maastrich unifica procedurile. In prezent exista o procedura unica de revizuire.
- etapele procedurale specifice: initiativa de revizuire revine comisiei care propune
revizuirea consiliului, consiliul declansand procedura de revizuire cu acordul parlamentului european si
cu sprijinul consiliului reprezentantilor permanenti (COREPER). Pe baza textului elaborat, se intruneste
o conferinta a reprezentantilor permanenti si se propune textul statelor membre care vor adopta noul text
in functie de dispozitiile lor constitutionale.
- exista si proceduri simplificate
e) caracterul specific al sistemului institutional unic: reprezinta o trasatura specifica a

comunitatilor europene pentru ca este prima data cand asistam la existenta a 3 sisteme de drept,
respectiv cele 3 comunitati care au un sistem institutional unic. Toate cele 3 organizatii internationale
regionale cu caracter economic au avut de la Tratatul de la Bruxelles un sistem institutional unic.
f) calitatea de membru, caracterul specific al calitatii de membru

- sunt prevazute conditii specifice pentru ca un nou stat sa devina membru al UE
- procedura a fost unificata prin tratatul de la Maastrich
- n-au fost prevazute modalitati de incetare a calitatii de membru
- prin dispozitiile tratatului de la Lisabona sunt incluse dispozitii si cu privire la retragerea
voluntara a unui stat din cadrul organizatiilor
CONCLUZIE: analizand comparativ trasaturile specifice cu caracteristicile generale, apreciem

ca comunitatile si UE reprezinta organizatii internationale cu caracter regional, cu statut special, cu
precizarea ca UE urmeaza sa dobandeasca personalitate juridica si sa se manifeste ca subiect de drept
international dupa intrarea in vigoare a tratatului de la Lisabona.
7
Izvoarele dreptului comunitar international
Notiunea izvoarelor dreptului comunitar european
Izvoarele dreptului comunitar european – acele modalitati concrete prin care normele de conduita
considerate a fi obligatorii de catre statele membre dobandesc valoare juridica prin acordul de vointa al
statelor membre si prin activitatea institutiilor comunitare.
Ansamblul izvoarelor dreptului comunitar european formeaza ordinea juridica comunitara,
specifica fata de ordinea juridica internationala sau statala.
In elaborarea normelor juridice comunitare constatam existenta unor interdependente,

manifestate mai puternic decat in alte ordini juridice (nationale si internationale) intre activitatea
normativa (incadrarea juridica) si situatia de fapt (aspectele concrete cu care se confrunta comunitatile).
Categoriile de izvoare care fac parte din ordinea juridica comunitara:
- Izvoarele principale ale dreptului comunitar care formeaza dreptul comunitar primar.
- Izvoarele secundare ale dreptului comunitar (dreptul comunitar derivat)
- Izvoarele complementare ale dreptul comunitar (dreptul comunitar complementar).
a) Izvoarele principale ale dreptului comunitar – dreptul comunitar primar.
Din aceasta categorie fac parte urmatoarele izvoare juridice:

 Tratatele initiale
 Tratatele modificatoare
 Protocoalele si declaratiile anexa la tratate
 Acordurile de aderare a noilor state
 Anumite acte juridice ce sunt supuse statelor membre.
Tratatele initiale includ Tratatul de la Paris din 1951 si cele doua tratate de la Roma din 1957.
Tratatele modificatoare – tratatul de la Bruxele din 1965 de fuziune institutionala, Actul unic
european din 1985, tratatul de la Mastrich 1992, tratatul de la Amsterdam, 1996, tratatul de la Nisa din
2000 si tratatul de la Lisabona din 2007.
Protocoalele si declaratiile anexa ale tratatelor de orice fel – au aceeasi valoare juridica ca si
tratatele din care fac parte.
Acordurile de aderare a noilor state – cele 6 statele fondatoare. In 1972 anglia danemarca si
irlanda. In 1979 tratatul de aderare al Greciei. In 1985 tratatul de aderare al spaniei si portugaliei. In
2003 tratatul de aderare a 10 state est europene – Ungaria Polonia Cehia Estonia Letonia Lituania Malta
Cipriu. In 2005 aderarea Romaniei si a Bulgariei.
Actele juridice supuse acordului statelor membre.
b) Izvoarele secundare care formeaza dreptul comunitar derivat.
8
In aceasta categorie sunt incluse actele juridice elaborate de institutiile comunitare in exercitarea
atributiilor ce le revin. Includem aici regulamentele, directivele, deciziile, avizele si recomandarile, in
ceea ce priveste pilonul 1 – comunitatea.
In pilonul 3 avem acte juridice cu alte denumiri, desi sunt similare celor mai sus mentionate –
pozitii comune, conventii cadru, conventii si decizii.
Regimul juridic al izvoarelor dreptului comunitar secundar
● Regulamentele comunitare sunt actele juridice cu cea mai mare forta juridica. Se adreseaza
tuturor subiectelor dreptului comunitar european.
Dispozitiile regulamentelor se pun in aplicare direct fara a fi nevoie de proceduri statale interne
pentru punerea lor in aplicare.
In clasificarea regulamentelor distingem, in functie de forta juridica a lor:
- regulamente de baza (generale): au nevoie de un act intern pentru a fi puse in aplicare
- regulamente de executie
Daca ne referim la domeniu ca un alt criteriu de clasificare, regulamentele acopera toate
domeniile politicii comunitare.
Directivele se adreseaza in special statelor membre si sunt obligatorii doar in ceea ce priveste
rezultatul final ce trebuie atins, insa mijloacele concrete de punere in executare sunt lasate la dispozitia
statelor membre. Directivele nu au caracter general si nu se adreseaza tuturor subiectelor de drept
comunitar, fiind adresate unor anumite subiecte.
Deciziile se adreseaza doar subiectelor in mod specific si individual determinate, nu au caracter

general, au efect direct cu privire la drepturile si obligatiile pe care le stabilesc in sarcina subiectelor
carora se adreseaza. Pentru a intra in vigoare deciziile trebuie comunicate fiecarui destinatar.
Avizele si recomandarile nu au caracter general, nu au caracter obligatoriu si nu beneficiaza de

efect direct. Avizele si recomandarile au doar caracter orientativ si consultativ pentru statele membre si
pentru subiectele de drept carora se adreseaza, insa ca proceduri sunt obligatorii in activitatea
institutiilor comunitare.
Izvoarele secundare privitoare untimului pilon conmunitar (pilonul 3 al justitei si afacerilor

interne):
Pozitiile comune reprezinta niste orientari cu privire la stabilirea cooperarii intre statele membre
cu privire la justitiei si afacerilor interne. Acestea sunt elaborate cu acordul statelor membre in cadrul
adunarilor Consiliului European.
Conventiile cadru au valoarea juridica a regulamentelor comunitare. Conventiile au natura

juridica a conventiilor din Dreptul International Public.
Conventiile au valoarea juridica a deciziilor din pilonul 1.
c) Dreptul comunitar complementar – izvoarele complementare
9
Din aceasta categorie fac parte principiile internationale de drept si acordurile internationale.
1) Principiile generale de drept

Aici distingem mai multe subcategorii de principii:
● Principiile clasice ale dreptului – principiul neretroactivitatii legii civile, principiul prezumtiei
de nevinovatiei, principiul echitatii etc. si dreptul comunitar european recunoaste valoarea acestor
principii.
● O a doua subcategorie de principii ar fi principiile comune ale sistemelor de drept nationale
ale statelor membre.
● O alta subcategorie o reprezinta principiile recunoasterii drepturilor fundamentale ale omului.
Tratatul de la Mastrich in mentioneaza ca Uniunea recunoaste si protejeaza drepturile fundamentale ale
omului asa cun sunt ele mentionate in Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 1950.
In 2000, cu prilejul tratatului de la Nisa a fost adoptata si Charta drepturilor fundamentale ale
UE. Dupa tratatul de la Nisa aceasta Charta a fost inclusa in titlul 2 din tratatul constitutional, tratat care
insa a esuat. In tratatul de la Lisabona textul Chatei este inclus in anexa tratatului, avand voaloare
juridica similara tratatului.
Drepturile fundamentale ale omului au fost protejate si prin activitatea institutiilor comunitare, in
special prin curtea de justitie de la Luxemburg.
2) O alta subcategorie de izvoare complementare o reprezinta acordurile internationale.

Aceste acorduri au regimuri juridice diferite.
La nivelul comunitatii distingem acorduri internationale incheiate de comunitate cu alte
organizatii si state terte, apoi intalnim acorduri internationale incheiate de statele membre intre ele, sau
acorduri internationale incheiate de statele membre cu state terte sau organizatii internationale.
● Acordurile internationale incheiate de statele memebre intre ele sau cu state terte.
Acordurile incheiate intre statele membre pot fi fie acorduri internationale anterioare fie posterioare
aderarii. Acordurile internationale anterioare produc efecte juridice dupa aderarea la comunitate numai
in masura in care nu contin dispozitii contradictorii dreptului comunitar. In ceea ce priveste acordurile
posterioare incheiate intre statele membre acestea trebuie obligatoriu sa fie in concordanta cu dreptul
comunitar.
● Acelasi regim juridic il au si acordurile internationale incheiate intre statele membre si state
terte sau organizatii interantionale.
Ierarhia izvoarelor dreptului

o Pe prima treapta situam tratatele comunitare.
o O a doua categorie de izvoare o reprezinta principiile generale de drept.
o Pe locul trei sunt acordurile internationale.
o Dreptul comunitar derivat ( actele juridice elaborate de institutii).
Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre.

Dreptul comunitar este inclus in ordinea juridica statala. La baza raportului dintre dreptul
comunitar si dreptul intern sunt doua principii importante: principiul aplicabilitatii directe a dretului
10
comunitar si principiul prioritatii dreptului comunitar. Ambele principii au o forta juridica recunoscuta
in practica curtii de justitie.
Speta Costa Enel din 1964

Speta Van Gant and Loss
In cadrul acestor hotarari Curtea a statuat faptul ca ordinea juridica comunitara reprezinta o
ordine juridica noua, diferita fata de ordinea juridica statala si ordinea juridica internationala.
A mai stabilit ca normele juridice comunitare se aplica cu prioritate in cadrul normelor juridice
statale, si ca aceasta aplicabilitate a normelor juridice are caracter direct fara a fi nevoie de proceduri de
preluare.
In ce priveste aplicabilitatea directa a dreptului comunitar putem constata unele diferente in

functie de natura juridica a actului comunitar la care facem referire, si anume.
Efectele produse de actele comunitare pot fi :
o Efectul direct complet si neconditionat – din aceasta categorie fac parte regulamentele
comunitare si principiile generale de drept.
o Efectul direct complet si conditionat – il produc tratatele comunitare si acordurile
itnernationale
o Efectul direct conditionat si restrans – al treilea efect este produs de catre directivele si
deciziile comunitare. In ceea ce priveste deciziile adresate persoanelor fizice si
persoanelor juridice acestea produc un efect direct, conditionat si complet.
In ceea ce priveste principiul prioritatii dreptului comunitar acesta se refera la toate sursele
dreptului comunitar, insa sunt apreciate si de valoarea jrudica si de competentele care se exercita in
domeniu. Un stat membru nu poate sa invoce nici macar dispozitiile constitutionale pentru a refuza
aplicabilitatea unei dispozitii comunitare.
Consecintele la nivel national a aplicarii celor doua principii:

● In primul rand statele membre au obligatvitatea sa respecte intru totul dreptul comunitar atat
cat prin activitatea legislativa cat si prin cea executiva.
● Pentru autoritatile statului in general si organele de jusitie in special. Organele judecatoresti au
obligativitatea de a aplica din oficiu dreptul comunitar.
● Pentru celelalte subiecte (persoane fizice, juridice) aplicarea celor doua principii presupune
dreptul fiecaruia de a invoca normele dreptului comunitar in relatia cu alte subiecte de drept, in relatia cu
institutiile statului, cu statul in ansamblu si in relatia cu comunitatile europene.
11
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Istoricul constituirii sistemului insittutional al UE

- tratatul de la Bruxelles (1965), tratatul de fuziune intrernationala – el a dispus fuzionarea
celor 3 comisii si celor 3 consilii (Curtea de justitie era deja organ comun, Adunarea Parlamentara deja
se unise cu Parlamentul si devenise institutie comuna)
- primul pas al constituirii sistemului institutional unic l-a constituit anul 1965. Dupa acest
prim pas, au mai urmat altii, reprezentati de celelalte tratate europene incheiate.
- in 1975, Curtea de Conturi este infiintata
- Evolutia insitutionala a continuat cu Maastrich, Amsterdam, Nisa
- Prin tratatul de la Lisabona, Parlamentul European este cooptat in prezent la cooptarea
marii majoritati a reglementarilor europene.
- In fiecare tratat european Parlamentul European a fost implicat.
- Procedura codeciziei primeste titlul de procedura legislativa ordinara.
Sistemul insitutional este constituit dintr-un sistem de organe care interconditioneraza pentru
realizarea obiectivelor comune.
Institutiile comunitare nu presupun o subordonare. Avand in vedere si dispozitiile tratatelor, pe
atributii putem sa facem o ierarhizare si o categorizare.
Clasificare:
1. Consiliul european, este consiliul sefilor de state si guverne
- se situeaza pe primul plan in cadrul acestei structuri piramidale a institutiilor pentru ca,
consiliul european da impulsurile si orientarile necesare ale uniunii (este organul de prognoza politica)
- daca celelalte institutii comunitare sunt toate consemnate la un loc in cadrul unor
reglementari comune intr-un singur text de lege, in aceasta enumerare de organe nu vom intalni
Consiliul European. Din faptul ca el nu este mentionat, ar rezulta faptul ca Consiliul European are o
altfel de natura juridica.
- Consiliul European se afla la un alt nivel fata de celelalte institutii.
2. Institutiile principale – toate institutiile exercita unele atributii specifice si se interconditioneaza

reciproc
a) Consiliul Ministrilor – reprezintă direct statele membre şi în care participă fiecare prin
reprezentanţi la şedinţele care se ţin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunităţii Europene,
Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale, pentru a acţiona ca
organ de luare a deciziilor şi pentru a defini operaţiile de management general ale Comisiei. Aceste
atribuţii îi conferă Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor.
b) Parlamentul European
 are un rol consultativ în procesul elaborãrii actelor comunitare;
 emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internationale;
 exercitã un control politic asupra Consiliului si al Comisiei;
 intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei;
 se bucurã de drept de initiativã, putând cere Comisiei sã prezinte propuneri;
12
are o putere de codecizie legislativã în domeniul bugetar si în alte domenii
expres prevãzute de tratate;
 are dreptul de a examina petitiile care îi sunt adresate;
 numeste si destituie pe mediatorul european.
c) Comisia Europeana
 vegheaza asupra aplicarii dispozitiilor Tratatului si a dispozitiilor adoptate de
institutii în virtutea tratatului (functia de supraveghetor);
 formuleaza recomandari sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului
(functia de initiativa si control);
 are putere proprie de decizie proprie si participa la formularea actelor
Consiliului si Parlamentului European (functie de decizie si initiativa) ;
 exercita competentele pe care Consiliul i le confera (functia de executie).
 in afara atributiunilor mentionate mai sus in Tratatul CE, Comisiei îi revine si
atributia de reprezentare a comunitatilor si de negociere. Comisia are
competente si în ceea ce priveste gestionarea fondurilor structurale comunitare.
d) Curtea de Justitie are drept atributii:
 controlul legalitatii actelor institutiilor;
 controlul respectarii de catre statele membre a obligatiilor care le sunt impuse
de catre tratate;
 interpretarea regulilor comunitare si negocierea validitatii actelor institutiilor.
e) Curtea de Conturi – organ de control financiar are urmatoarele atributii:

 Curtea de Conturi examineazã conturile tuturor veniturilor si cheltuielilor
Comunitãtii.
 Examineazã conturile tuturor veniturilor si cheltuielilor oricãrui organism creat
de Comunitate, în mãsura în care actul fondator nu exclude acest control.
 Orice document sau orice informatie, necesare pentru îndeplinirea misiunii
Curtii de Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte institutii ale
Comunitãtii si de institutiile de control nationale sau, daca acestea nu dispun de
competentele necesare, de serviciile nationale competente.
 Asistã Parlamentul European si Consiliul în exercitarea functiei lor de control
privind executarea bugetului.
f) Banca Centrala Europeana – organ cu atributii bancare, al carui rol este acela de a
controla, prin instrumente si proceduri financiar-bancare, politica monetarã unicã a UE, pentru a asigura
stabilitatea preturilor, supravegherea functionãrii Sistemului Monetar European si utilizarea euro.
3. Pe un alt nivel gasim organe auxiliare care, le putem incadra in mai multe subcategorii:
a) organele cu caracter consultativ – sprijina institutiile principale la desfasurarea
atributiilor ce le revin. Din cadrul acestora fac parte:
- Comitetul Regiunilor are o functie consultativã. El îsi exercitã functia de
recomandare în arii de importantã pentru autoritãtiile locale si regionale. Aceste arii sunt:
politica transporturilor, politica fortei de muncã, stimularea coperãrii statelor membre UE
în domeniul fortei de muncã, mãsurile sociale, implementarea deciziilor privind Fondul
Social European, suport pentru mãsuriile din aria educatiei si a tineretului, educatia
vocationalã, culturã, sectorul public de sãnãtate, sectorul cãilor trans-europene, politica
13
structuralã în domenii specifice nelegate cu cele ale Fondului, Fondul de Coeziune,
Fondul de Dezvoltare Regionalã European, politica mediului înconjurãtor.
În prezent Comitetul regiunilor dezvoltã legãturi puternice cu Parlamentul
European.
Comitetul poate fi consultat de cãtre Parlament, Consiliu sau Comisie în cazurile
în care aceste institutii considerã necesarã consultarea
- Comitetul Economic si Social
b) organele cu caracter financiar bancar:

- Sistemul European al Bancilor Centrale, care reuneste, Banca Centrala
Europeana si Bancile Centrale Nationale care conlucreaza intre ele, in vederea punerii in
aplicare a politicii monetare europene
- Banca Europeana de Investitii, care sprijina dezvoltarea echilibrata, acorda sprijin
pentru investitii, credite, ajutor financiar, pentru dezvoltarea echilibrata a tuturor
regiunilor europei
- Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare
c) organe cu caracter pur tehnic – unele dintre ele sunt chiar prevazute prin textul
tratatelor, iar altele pot fi infiintate printr-un act al institutiilor principale (act al Consiliului):
- Agentia de aprovizionare EURATOM, art. 52-54 din tratat
- Agentia comunitata pentru controlul pescuitului
- Agentia europeana de mediu
- Agentia europeana pentru gestionarea cooperarii operative la frontierele externe
(FRONTEX)
- Agentia europeana pentru medicamente
- Agentia europeana pentru reconstructie
- Agentia europeana pentru securitatea sistemelor informatice
- Agentia europeana pentru securitate si sanatate la locul de munca
- Agentia europeana pentru siguranta aeriana
- Agentia europeana pentru siguranta maritima
- Agentia feroviara europeana
- Agentia europeana pentru drepturi fundamentale
- Autoritatea europeana pentru siguranta alimentara
- Centrul de traduceri pentru organismele europene
- Centrul pentru dezvoltarea formarii profesionale
- Centru european pentru prevenirea si controlul bolilor transmisibile
- Fundatia europeana pentru formare profesionala
- Fundatia europeana pentru conditiile de viata si munca
- Observatorul european pentru droguri si toximanie
- Oficiul pentru armonizare in piata interna
Toate aceastea functioneaza in cadrul primului pilon comunitar, in comunitati.
La al doilea pilon comunitar. In cadrul PESC vom intalni:

- Agentia europeana de aparare;
- Institutul european pentru studii de securitate
14
- Centrul european pentru observatii prin satelit
Pe al treilea pilon comunitar, in cadrul JAI intalnim:
- EUROPOL
- EUROJUST
- CEPOL
- OLAF
In afara acestor institutii principale, secundare, tehnice, in cadrul fiecarei politici comunitare pot
fi infiintate si functioneaza institutii specifice privind punerea in aplicare a obiectivelor politicii
comunitare respective.
Principiile care stau la baza repartizarii competentelor sau atributiilor intre institutiile
comunitare:
1. Principiul atribuirii de competente

- presupune ca fiecare institutie comunitara exercita doar acele competente si atributii care
sunt atribuite in mod expres prin dispozitiile tratatului
- fiecare institutie are o competenta limitata doar la dispozitiile tratatului
- textul tratatului stabileste si posibilitatea exercitarii competentelor implicite, si anume in
momentul in care se cere realizarea unor obiective comunitare impuse, institutiile comunitare pot
exercita si alte competente in afara celor expres prevazute in contract.
2. Principiul echilibrului institutional

- a fost dedus din practica Curtii de Justitie, fiecare institutie isi aduce aportul la realizarea
obiectivului unic, completandu-se reciproc
- specificul consta in faptul ca institutiile comunitare se completeaza reciproc, ca isi exercita
atributiile in stransa interdependenta pentru realizarea obiectivului comun, fara sa isi incalce atributiile
conferite prin tratat
- presupune si cooperarea loiala intre institutii (a aparut prin tratatul de la Amsterdam)
3. Principiul autonomiei institutionale

- consta in faptul ca, desi fiecare institutie comunitara exercita o sfera de atributii care a fost
repartizata prin tratat, totusi fiecare institutie beneficiaza de o relativa autonomie, pentru ca fiecare
institutie are dreptul sa isi organizeze in mod liber si autonom activitatea interna
- forme de exercitare: fiecare isi adpta regulamentul intern, proceduri de angajare a
functionarilor si proceduri de lucru, fiecare institutie respectand cadrul general comunitar poate sa isi
stabileasca sediul;
- exercitarea acestui principiu trebuie sa vina in stransa concordanta cu celelalte doua
principii
Distinctii intre institutii si organisme cu denumiri apropiate sau similare
1. Intre Consiliul Europei, Consiliul European si Consiliul UE

a) Consiliul Europei – reprezinta o organizatie regionala distincta, diferita fata de UE, cu caracter
democratic. Este organizatia in cadrul careia functioneaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului
b) Consiliul European – reprezinta organismul de decizie politica
15
c) Consiliul UE – reprezinta organul legislativ comunitar ce reuneste ministrii de externe sau
ministrii de resort
2. Intre Curtea de Justitie de la Haga, Curtea de Justitie de la Luxemburg si Curtea de Justitie de la

Strasbourg
a) Curtea de Justitie de la Haga – face parte din cadrul ONU
b) Curtea de Justitie de la Luxemburg – apartine Uniunii Europene
c) Curtea de Justitie de la Strasbourg
- functioneaza in cadrul Consiliului Europei
- este denumita si Curtea Europeana pentru Drepturile Omului
3. Intre Adunearea Europeana Parlamentara si Parlamentul European – Adunarea Parlamentara

Europeana face parte din cadrul Consiliului Europei
16
Consiliul European al sefilor de state si de guverne
Consiliul European este format din sefii de state si de guverne ai statelor membre, fiind rezultatul
unui proces istoric.
Fundament juridic:
- actul unic european
- tratatul de la Maastrich
1. Constituirea Consiliului European
Conferinta sefilor de state si de guverne de la Paris din 1961, cand pentru prima data la initiativa
Frantei s-a pus problema creeri unui sistem de cooperare politica europeana.
In urma unor serii de intalniri ale sefilor de state si de guverne crearea a avut loc in 1974, cand a
fost decisa creearea Consiliului European.
Primul Consiliul European apropiat de forma actuala a fost Dublin 1975.
Actul Unic European prevedea ca Consiliul European reunea sefii de state si de guverne asistati
de ministrii de externe si de catre un membru al comisiei, plus presedintele comisiei.
Tratatul de la Maastrich statua ca reuniunile consiliului european au loc de cel putin 2 ori pe an,
sub presedintia sefului de stat sau de guvern al statului membru care exercita in acelasi timp presedintia
consiliului de ministrii.
2. Natura juridica
Criterii de comparatie intre consiliul european si consiliul europei si consiliul UE

a) sub aspectul componentei
b) sub aspectul functionalitatii – consiliul european poate functiona in calitate de consiliu al
UE, dar nu si invers
c) fundamentarea juridica – Consiliul European s-a constituit pe parcursul constructiei
comunitare, pe cand consiliul ministrilor este un organ care a fost prevazut in tratatele
initiale
d) sub aspectul atributiilor pe care le exercita cele 2 institutii – Consiliul European stabileste
directiile de baza a evolutiei ulterioare a politicii comunitare in timp ce consiliul ministrilor
sau consiliul UE are atributii normative
Consiliul European are o natura suis generis, revenindu-i atributii de cea mai mare importanta in
cadrul dezvoltarii politicii generale a UE.
3. Competente
Competente cu caracter general:

- orientarea constructiei comunitare prin stabilirea liniior directoare ale politicii comunitare
(stabileste liniile de dezvoltare generale)
- impulsionarea politicilor comunitare generale
17
- coordonarea politicilor comunitare
- definirea noilor domenii de cooperare comunitara
Exercitarea acestor competente se face cu ajutorul unor comisii ad hoc sau comitete de directie,
care au obligatia sa intocmeasca rapoarte referitoare la problema dezbatuta pe baza carora se adopta
deciziile.
Actele Consiliului European

a) decizii – sunt acte care se adopta in problemele cele mai importante, de exemplu cand sa
luat decizia cu extinderea UE
b) decizii de procedura – folosesc la declinarea de competenta a consiliului european in
favoarea consiliului ministrilor sau a altor institutii comunitare daca este cazul.
c) orientari si directive
d) declaratii
Functionarea consiliului european
Pe baza concluziilor Consiliului European, ulterior consiliul ministrilor va statua cu majoritate

calificata.
Actele Consiliului European sunt adoptate conform practicii existente in unanimitate.
Consiliul European are specificul cooperarii interguvernamentala, aceasta presupune
unanimitatea, mai ales in momentul adoptarii unui act international. Caracterul interguvernamental
atrage practica consensului.
Consiliul UE
Consiliul UE, reprezinta de fapt un organism de reprezentarea a guvernelor statelor membre in
cadrul UE.
Constituire si componenta
Fundament juridic:
- tratatele initiale de constituire
- tratatul de fuziune de la Bruxxeles 1965, cand cele 3 consiliii speciale sau transformat intr-
unul singur
- tratatul de la Maastrich (1992), in urma caruia avem denumirea consiliul UE
Este format dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecarui stat membru, reprezentant
abilitat sa angajeze guvernul acelui stat.
Guvernele nationale au posibilitatea sa imputerniceasca atat ministrilor sai, cat si altor demnitari
de rang superior care le pot reprezenta interesele.
Consiliul de ministri se reuneste in componenta ministrilor de externe, denumita generic afaceri
generale.
18
Reprezentantii guvernelor statelor membre nu au calitatea de agenti comunitari, in sensul strict al
termenului. Ei sunt protejati prin imunitati si privilegii care se confera reprezentantilor statelor membre
pe langa institutiile comunitare.
Organizare – pe langa tratatele de constituire si evolutie a comunitatii europene avem si
regulamentul interior al consiliului.
Consiliul are in subordinea sa:

1. Secretariatul general – este un organism de suport logistic, reuneste aproximativ 2000 de
functionari, secretariatul general este compus din 7 directii generale care la randul lor au in subordine
mai multe directii si servicii
2. COREPER (Comitetul reprezentantilor permanenti) – acest comitet reprezinta asistentul primar
avand un rol fundamental in procesul de elaborare a deciziilor consiliului UE. COREPER este format
dintr-o delegatie nationala compusa dintr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador la care
adaugam un adjunct cu rang de ministru plenipotentiar si un anumit numar de experti. COREPER se
reuneste saptamanal sub presedintia reprezentantului permanent al statului membru care exercita
presedintia consiliului. Cine detine presedintia consiliului european detine si presedintia COREPER-
ului.
3. Comitete specializate
a) Comitetul special pentru agricultura
b) Comitetul monetar
c) Comitetul politic
d) Comitetul de coordonare - se ocupa cu domenii care intra in sfera de competenta a
justitiei si afacerilor interne
e) alte comitete
4. Functionarea consiliului UE
Regulile de functionare sunt stabilite de regulamentul interior al consiliului, se adauga si
izvoarele primare.
Sediul consiliului UE are sediul la Bruxelles, se prevede in regulamentul interior al consiliului.
Printr-un protocol anexa la tratatul de la Amsterdam sesiunile din aprilie-mai si octombrie se
desfasoara la Luxemburg.
Presedintia si sesiunile consiliului.

Presedintia apartine prin rotatie fiecarui stat membru, pe o durata de 6 luni dupa o ordine fixata
in tratate intr-un ciclu de 6 ani, fiecare stat detinand presedintia consiliului UE in cealalta jumatate
calendaristica a anului.
Predintele consiliului UE are drept de initiativa referitoare la convocarea UE, drept de initiativa
mai are fiecare stat membru si Comisia UE.
Reuniunile consiliului au loc cu usile inchise.

Consiliul se intruneste lunar, in compunerea ministrilor de externe insa in afara acestor intalniri
lunare mai au loc si alte reuniuni ale ministrilor din alte domenii de activitate.
Reguli si metode de votare:

a) votul cu majoritate simpla – este solicitat in cazuri limitate, lucrarile consiliului sunt finalizate
prin vot cu majoritatea membrilor care il compun cu exceptia dispozitiilor contrare din tratat
19
b) votul cu majoritate calificata – pragul pentru majoritatea calificata este stabilit la 71% din
totalitatea voturilor exprimate in consiliu iar nr de voturi care apartine fiecarui stat este
determinat de ponderea populatiei si de dezvoltarea economica
In cadrul UE cu 27 de state membre, numarul total de voturi exprimat in consiliul UE
este de 345, iar majoritatea calificata este reprezentata de un nr de 225 de voturi; Romaniei ii
revine un nr de 14 voturi.
c) votul in unanimitate – este considerata unanimitate si in cazul in care unul dintre state se abtine
Atributii care revin consiliului conform tratatelor comunitare

Atributii care revin consiliului celorlalti 2 piloni PESC si JAI de completat din carte
COMISIA EUROPEANA
Este prima institutie cu un specific aparte, acesta constand in caracterul supranational.
Fundamentele juridice
- tratatele initiale prevedeau Comisia Europeana pentru cele 3 comunitati, iar ulterior tratatul de la
Bruxelles din 1965 reglementeaza existenta unei singure comisii pentru toate cele 3 comunitati
- ulterior tratatul de la Maastrich mentine denumirea data de tratatele initiale de „Comisia
Europeana”, denumire mentinuta inclusiv prin tratatul de la Lisabona care va intra in vigoare
1. Constituire si componenta
Initial tratatele de constituire au prevazut cel putin un comisar pentru fiecare stat membtru si cate
doi pentru statele mari. Toate tratatele prevad calitatea de independent si lipsa de legaturi politico-
juridice cu statul respectiv
Pornind de la prevederea legala ca fiecare comisar este independent, nu se justifica prezenta mai
multor comisari din partea statelor mari. Numarul membrilor comisiei poate fi modificat de catre
consiliu cu unanimitatea sa.
Componenta:
a) in conform cu reuniunea de la Nisa din 2000 statele membre care au avut 2 comisari au
trebuit sa renunte la cel de-al 2-lea comisar in favoarea statelor nou primite, fara ca numarul comisarilor
sa depaseasca 27 de membri
b) de la 1 decembrie 2009 va intra in vedere tratatul de la Lisabona, care prevede ca Comisia
Europeana va fi formata dintr-un numar de membri care va corespunde cu 2/3 din numarul statelor
membre, incluzand aici presedintele comisiei si inaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si
politica de securitate
c) din punct de vedere al numirii sau al desemnarii, atat prin cele 3 tratate initiale de constituire
si ulterior tratatul de fuziune de la Bruxelles comisarii UE, erau desemnati prin acordul comun al statelor
membre. Ulterior, prin tratatul de la Maastrich, statele membre desemneaza de comun acord comisarii,
20
numai dupa consultarea parlamentului, consultare care include si presedintele UE. Tratatul de la
Amsterdam prevede ca desemnarea presedintelui Comisiei Europene trebuie supusa aprobarii
parlamentului european. Tot acest tratat prevede necesitatea acordului in legatura cu desemnarea cu
ceilalti membrii ai comisiei. Presedintele si ceilalti membri ai comisiei, astfel desemnati, sunt supusi
impreuna aprobarii Parlamentului European. Dupa aprobare ei sunt numiti de comun acord de catre
guvernele statelor membre.
d) Statutul comisarilor
1) Calitatea de comisar poate fi detinuta numai de cetatenii statelor membre, iar comisia
trebuie sa cuprinda cel putin 1 cetatean al fiecarei stat membru.
2) Mandatul comisarilor este de 5 ani, inclusiv mandatul presedintelui comisiei este de 5
ani.
3) Activitatea comisarilor trebuie sa se desfasoare in deplina independenta, nefiind permis
acceptarea de instructiuni sau recomandari de la niciun guvern sau vreun alt organism.
4) Comisarii sunt obligati sa se abtina de la orice act incompatbil cu caracterul funtiilor lor
5) Pe durata exercitarii functiilor comisarii europeni nu pot sa exercite vreo activitate
profesionala remunerata sau nu.
6) In cazul nerespectarii obligatiilor prevazute in prezentul statut, Curtea de justitie, la
sesizarea Consiliului sau Comisiei, va pronunta demiterea din oficiu sau pierderea pentru persoana in
cazua a dreptului la pensie sau al altor avantaje care ii tin locul.
7) Incetarea mandatului membrilor comisiei are loc prin expirarea mandatului, demisie
voluntara, demitere, sau deces. In cazul votarii unei motiuni de cenzura de catre Parlamentul European,
membrii Comisiei sunt obligati sa demisioneze. In cazul in care un comisar si-a prezentat demisia,
acesta va fi inlocuit de un alt comisar doar pentru perioada de mandat restanta. Fundamentul juridic al
statutului comisarilor este reprezentat si de catre protocolul cu privire la privilegiile si imunitatile care se
aplica functionarilor si agentilor comunitari.
2. Organizare
Sediul comisiei este la Bruxelles.

Pe langa un presedinte, Comisia Europeana va avea unul sau doi vicepresedinti, la care se adauga
Inaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate.
a) Organizarea sub aspect static – identificare elementelor structurale ale comisiei

- comisia europeana functioneaza dupa o organizare:
1) verticala
a. cabinetele comisarilor – fiecarui comisar ii este desemnat un anume portofoliu (domeniu de
reglementare). Aceasta logica a repartizarii se va schimba cu intrarea in vogoare a tratatului de la
Lisabona. Membrii cabinetului sunt specialisti, putand fi comparati cu consilierii tehnici din
administratiile nationale. Regimul juridic al acestor membrii este diferit de cel al functionarilor
comunitari iar cabinetul comisarului reprezinta de fapt echipa care dispare odata cu incetarea
mandatului.
b. serviciile administrative – administratia comunitara este organizata in directii generale si
servicii. Unul dintre cele mai importante servicii este Secretariatul general. El este prezent in toate
21
etapele activitatii comisiei avand un rol de acumulare si de redistribuire a informatiei. Directiile generale
sunt in numar de 24 si desfasoara activitati intr-un anumit domeniu.
c. Functia publica comunitara – reprezinta o notiune complexa care cuprinde administrarea
comunitatilor europene, statutul agentilor comunitari si functionarea acestora.
Statutul functionarilor comunitari: se numeste functionar orice persoana care a fost numita intr-
o functie permanenta in cadrul unei institutii comunitare. Functionarii publici sunt in numar aproximativ
de 25.000 din care doar comisiei ii revine aproximativ 15.000. Functionarii publici comunitari sunt
recrutati prin concurs (cu exceptia inaltilor functionari europeni).
Agentii comunitari au acelasi regim ca functionarii comunitari, insa unii dintre ei pot fi angajati
doar temporar. Se clasifica in agenti temporari (pentru indeplinirea unei activitati temporare), agenti
auxiliari (tin locul persoanelor care momentan lipsesc sau acolo unde pentru o scurta perioada de timp
volumul de munca a crescut) si consilieri speciali (acolo unde este nevoie de o calificare speciala,
specialisti pe o anumita problema care sa isi exprime opinia).
Functionarii si agentii comunitari beneficiaza de privilegiile si imunitatile prevazute in
protocolul din 1965 (care tine de tratatul de fuziune din 1965) si are rolul de a asigura independenta
acestora fata de statele membre. Aceste privilegii cuprind: imunitatea de jurisdictie, exceptarea de la
aplicarea dispozitiilor privind formalitatile de inregistrare a strainilor, scutirea de impozite nationale,
scutiri de taxe privind importul bunurilor tale.
2) Orizontala
b) Organizarea sub aspect dinamic
3. Functionarea comisiei europene

i. principiul de baza al functionarii este principiul colegialitatii
ii. comisia se reuneste in principiu, o data pe saptamana la Bruxelles, iar pe perioada sesiunilor
plenare ale Parlamentului European, reuniunea saptamanala a comisiei are loc la Strasbourg
iii. deciziile comisiei sunt pregatite de comisarul de resort si de departamentele comisiei
iv. sunt mai multe proceduri cu privire la adoptarea deciziilor:
1. procedura orala se refera la adoptarea deciziilor in sedintele plenare ale comisiei
2. procedura de abilitare se refera la faptul ca comisia poate abilita pe comisarii sai
ca in numele, sub controlul sau, sa ia masuri de gestiune si administrare cu
conditia respectarii principiului colegialitatii
3. procedura scrisa permite comisiei sa ia decizii in probleme ce nu necesita
discutarea in plen si care nu pot fi rezolvate nici prin procedura de delegare
v. reuniunile comisiei nu sunt publice, dezbaterile comisiei fiind confidentiale. Dupa adoptara
deciziilor comisiei, secretariatul general are obligatia de punere in aplicare a procedurilor decizionale si
de a veghea la executarea deciziilor.
vi. Comisia raspunde pentru activitatea sa in fata parlamentului european care o poate demite in
bloc prin motiune de cenzura
4. Atributiile Comisiei Europene

a) vegheaza asupra aplicarii dispozitiilor tratatelor (functia de supraveghere)
22
b) formuleaza recomandari sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului (functia de
initiativa si control)
c) are putere de decizie proprie si participa la formularea actelor consiliului si a parlamentului
european (functia de decizie si functia de initiativa)
d) exercita competentele pe care consiliul i le confera (functia de executie)
5. Functiile Comisiei Europene

a) functia de initiativa – comisia dispune de un monopol al initiativei legislative in UE deoarece
consiliul nu poate sa delibereze decat pe baza unei propuneri a acestuia
b) functia de executie – Consiliul UE supravegheaza comisia in activitatea sa de executie,
activitate desfasurata cu ajutorul unor comitete compuse din reprezentanti ai statelor membre. Consiliul
nu este executivul, ci acesta este reprezentat de comisia europeana. Exista 3 tipuri de comitete care sa
reprezinte interesele guvernelor nationale in relatiile cu comisia: comitete consultative, comitete de
gestiune, comitete de reglementare.
c) Functia de supraveghere – Comisia Europeana este indreptatita de catre tratatele comunitare sa
vegheze la aplicarea acestora de catre statele membre, avand la dispozitie actiunile in justitie asupa
statului care nu respecta dispozitiile acestor tratate. Comisia beneficiaza si de puterea aplicarii unor
sanctiuni, atat in privinta statelor membre, cat si in privinta celorlalte subiecte de drept comunitar.
Subicte de drept comunitar nu sunt doar statele membre.
d) Functia de decizie – comisia poate sa elaboreze regulamente, directive sau decizii, atat in baza
atributiilor proprii, cat si prin delegarea de competenta din partea consiliului. Comisia administreaza
bugetul UE, si fondurile speciale ce ii sunt atribuite. Comisia poate aplica in baza acestor atributii si
masuri protectioniste.
e) Functia de reprezentare – aceasta functie se exercita:
a. In cadrul negocierilor comerciale
b. In cadrul negocierilor de asociere
c. In cadrul negocierilor de admitere a noi membri
PARLAMENTUL EUROPEAN
1. Istoricul constituirii si evolutiei Parlamentului European
● Tratatul de la Paris (1951) – s-a constituit CECO care avea o structura institutionala formata
din Inalta Autoritate, Consiliul Special de Ministri, Adunarea Comuna si Curtea de Justitie
● Tratatul de la Roma (1957) – EURATOM si Piata Comuna si structura institutionala (4
institutii)
● Fuziunea celor 3 adunari (1958) – rezulta Adunarea Parlamentara Europeana, care din 1962 va
fi denumita Parlamentul European
● Tratatul de la Maastrich – cresterea locului PE in procesul decizional european (procedura
codeciziei)
● Tratatul de la Amsterdam si Tratatul de la Nisa – procedura codeciziei se generalizeaza
● Tratatul de la Lisabona – sporesc atributiile si se stabileste un loc adecvat PE in cadrul
instititiilor UE
23
Procedura legislativa ordinara: prevede si implica Parlamentelor Nationale in procesul legislativ
comunitar prin cooperarea interparlamentara si prin informari (Parlamentele Nationale sunt informate de
Comisie cu privire la toate proiectele)
2. Organizarea Parlamentului European
- este condusa de Hernlis Spach

- are 78 de membri (deputati), care au fost desemnati de Parlamentele nationale ale statelor
membre. Si dupa constiturea celorlalte doua comunitati, deputatii europeni sunt desemntati tot de
statele membre
In anul 1976 s-a adopatat actul prin care s-a stabilit alegerea prin vot direct a europarlamentarilor
de populatia statelor membre. Astfel, primele alegeri pentru Parlamentul european s-au realizat in anul
1979. numarul membrilor din PE a variat de la un mandat la altul.
Cu privire la procedura de alegere a Parlamentului European, alegerile se desfasoara in toate

statele membre in cadrul aceleiasi saptamani, de joi pana duminica.
Fiecare stat alege europarlamentarii prin procedura de votare proprie, nu exista o procedura unica
in toatele statele Europei. Au drept la vot toate persoanele care au 18 ani, si doar in Austria limita de
varsta e de 16 ani.
Conform dispozitiilor tratatului de la Lisabona, numarul membrilor din Parlamentului European

nu trebuie sa depaseasca 99 si nu trebuie sa fie sub 6 membri, pentru fiecare stat. Numarul total de
deputati este de 736 membri, iar Presedintele actual al PE este Jerzy Buzek (polonia).
Statutul PE a fost adoptat in 2005 si a intrat in igoare in anul 2009.

Noutatile aduse ulterior acestui statut au fost mai mult de natura pecuniara.
Deputatii Europarlamentari beneficiaza de un regim de imunitati si privilegii (stabilit prin
Protocolul din 1965)
Organizarea Parlamentului European
- presedintele Parlamentului este asistat de 14 vicepresedinti

- presedintele coordoneaza intreaga activitate a PE, reprezinta PE in relatiile cu celelalte institutii
si statele membre, semneaza alaturi de Presedintele Comisiei actele comunitare, reprezinta PE in
raporturile juridice si toate relatiile externe ale acestei institutii
- sediul institutiilor comunitare nu este ale la intamplare – este stabilit prin act juridic comunitar
(primul Protocolul privind sediile institutiilor comunitare a fost adoptat in anul1965, iar cel de-al doilea
in 1997)
- sediul de la Strasburg este cel oficial (aici se tin cele 12 sesiuni plenare ale PE si cea bugetara)
- sesiunile aditionale si sedintele Comisiei Europene se tin la Bruxelles
- la Luxemburg se afla sediul Secretariatului General al PE
- PE este structurat in mai multe organisme:
 in grupuri parlamentare: europarlamentarii se grupeaza nu in functie de nationalitate, ci
in functie de optiunile politice pe care le au. Fiecare deputat poate sa se afilieze la un singur grup
parlamentar, putand exista si parlamentari independenti. In cadrul unui grup politic avem un
24
presedinte, un birou si un secretariat. Pentru constituirea unui astfel de grup trebuie sa existe un
numar minim de 25 de deputati. In momentul de fata exista urmatoare grupuri parlamentare in
cadrul PE:
 Grupul Partidului Popular European
 Grupul Aliantei Progresiste a Socialistilor si Democratilor din PE
 Grupul Aliantei Liberalilor si Democtatilor pentru Europa
 Grupul Verzilor / Alianta Libera Europeana
 Conservatorii si Reformatorii Europeni
 Grupul Confederal al Stangii Unite Europene / Stanga Verde Nordica
 Grupul European Libert si Democratiei
 Neafiliatii
 in comisii parlamentare: exista 20 de comisii parlamentare, stabilite in functie de

domeniile aquitas european. O comisie poate avea 24-86 de deputati
In cadrul organizatiei avem presedinte, birou si secretariat. In cadrul unei comisii pot fi
organizate subcomisii sau comisii speciale temporare.
Comisiile parlamentare sunt urmatoarele:
 Afaceri Externe
 Drepturile omului
 Securitate si Aparare
 Comert International
 Dezvoltare
 Control Bugetar
 Afaceri economice si buget
 Dezvoltarea fortei de munca
 Industrie, cercetare si energie
 Piata interna si protectia consumatorului
 Transport si turism
 Pescuit
 Cultura si educatie
 Afaceri juridice
 Afaceri constitutionale
 Drepturile omului
 in delegatii: sunt care au ca misiune dezvoltarea relatiilor parlamentare intre PE si

Parlamentele Nationale.
In afara delegatiile interparlamentare sunt constituite si Comisii Parlamentare mixte
pentru mentinerea contactelor cu Parlamentele statelor candidate la aderare sau cu Parlamentele
statelor asociate la UE
 in organizatii politice
Conferinta presedintilor – presedintele grupurilor politice si presedintele PE
Biroul este format din Presedintele Parlamentului, cei 14 vicepresedinti si 5 chestori.
Acestia au un mandat de 2,5 ani
 in organizatii administrative
25
Competenta si atributiile PE
Competentele PE pot fi grupate in:

o competente leguslative
o competente privind adoptarea bugetului
o competente de control
1) Competenta legislativa
Implicarea PE in adoparea legislatiei comunitare s-a realizat in cadrul unui proces ascendent, PE
dobandind noi competente cu prilejul fiecarui tratat adoptat.
Proceduri legislative utilizate de PE:
 Procedura consultarii
Actele juridice comunitare fiind adoptate de consiliu, insa consultarea era obligatorie.
Tratatul prevede cazurile in care se impune consultarea obligatorie a PE si cazurile in care
consultarea este doar facultativa.
 Procedura cooperarii
Introdusa in Tratatul de la Roma prin Actul Unic European (procedura dublei lecturi).
Tratatul de la Maastrich – procedura codeciziei (procedura celor 3 lecturi)
2) Competente bugetare
PE a avut competente extinse inca de la inceput cu privire la adoptarea bugetului
3) Competente de control se realizeaza prin:

- Controlul politic exercitat de PE cu privire la faptul ca PE controleaza activitatea celorlalte
institutii comunitare.
- Informarile
- Anchetele – PE poate numi comisii de ancheta care sa investigheze cazurile de
incalcare/aplicare defectuoasa a dreptului comunitar de statele membre.
- Mediatorul european, introdus prin Tratatul de la Maastrich, creat in sprijinul cetatenilor;
garantie pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului la nivel comunitar
- Motiunea de cenzura asupra comisiei
- Procedura petitiilor – in cadrul Comisiei Parlamentare sunt prezentate petitii (referitoare la
incalcarea normelor de drept comunitar) formulate persoanelor fizice sau grupuri de persoane
Sistemul jurisdictional al UE
1. Sistemul institutional european
Curtea de justitie – este institutie cu atributii de control jurisdictional.

Diferenta intre curtea de justitie a UE si alte instante internationale cu competente pe plan
european:
- vom face diferenta intre curtea de justitie de la Luxemburg si o vom diferetntia fata de curtea de
justitie de la Strasbourg si curtea de justitie de la Haga
26
- curtea de justitie de la Luxemburg reprezinta instanta UE
- curtea de justitie de la Strasbourg functioneaza in cadrul Consiliului Europei(scopurile
consiliului promvarea democratiei si promovarea drepturilor omului; in cadrul consiliului
europei au fost adoptate printre alte tratate, conventia europeana a drepturilor omului in
1950 – care reglem dr civile si politice si Carta sociala europeana – care reglem dr
economico si sociale; prin dispoz conventiei pentru drepturile omului a fost infiintata si
Curtea europeana a drepturilor omului ca instanta europeana care reprezinta mecanismul
jurisdictional de garantare a drepturilor fundamentale ale omului)
- Accesul la curtea europeana a dr omului este asigurat fiecarei persoane fizice
careia i sa incalcat un drept fundamental mentionat in cuprinsul conventiei sau
a protocoalelor anexate; accesul la aceasta instanta se asigura dupa
parcurgerea tuturor cailor procesuale in fata jurisdictiei nationale intrun
termen de 6 luni de la ramanerea definitiva a hotararii in fata instantei
nationale
- Curtea internationala de la Haga, este ogranizata si functioneaza in cadrul ONU
- La aceasta instata calitatea procesuala activa este recunoscuta doar subiectelor
de drept international public,
- Curtea de justitie de la luxemburg este instanta specifica si reprezinta institutia care a
avut caracter comun inca de la infiintarea celor 3 comunitati europene
- Aceasta curte de justitie a fost prevazuta inca de la inceput ca institutie unica
- Evolutia curtii de justitie:
- prin actul unic european se instituie a 2 a treapta de jurisdictie
comunitara fiind infiintat tribunalulul de prima instanta ca prima
treapta de jurisdictie europeana, avand sediul tot la Luxemburg
- in anul 2004, cand printro decizie a consiliului UE a fost infiintata
o noua instanta comunitara: Tribunalul Functiei Publice – acesta a
fost creat prin institutionalizarea unei camere jurisdictionale;
competenta tribunalului functiei publice include actiunile
promovate de functionarii comunitari impotriva institutiilor
comunitare
- curtea de justitie:
- ca organizare si componenta include in cadrul acesteia judecatorii
- asctiv acesteia este coordonata de un presedinte
- in cadrul organizatoric intalnim grefa instantei coord de un grefiei si un grefier
adjunct, precum si serviciile administrative si un serviciu distinct de cercetare
si documentare, in componenta intra si 8 avocati generalin
- activitatea este reglementata detaliat printrun regulament propriu de
organizare si functionare, regulament modificat succesiv, ultima modificare in
a2008
- judecatorii au un mandat pe o perioada de 6 ani, jumatate dintre acestia
reiinoindu-si mandatul odata la 3 ani
- judecatorii trebuie sa fie nominalizati dintre persoanele cu prestigiu si
activitate juridica recunoscuta in statele din care provin
- in afara regulamentului de organizare si functionare in cadrul curtii de justitie
au fost adoptate si alte reglementari proprii cum ar fi instuctiunile pentru
grefier si instructiunile pentru parti
27
- activitatea curtii este permanenta, prin regulam de functionare sunt stabilite
vacantele judecatoresti
- activitatea curenta se realizeaza in cadrul camerelor jurisdictionale
- in cadrul curtii de justitie functioneaza camere jurisdictionale formate din 3-5
judecatori
- procedura in fata curtii cunoaste 2 faze: faza scrisa(se depun cererea,
intampinarea si o contrareplica a reclamantului, dupa care urmeaza o
procedura intermediara a instructiei, in cadrul careia un judecator raportor de
semnat de catre curte stabileste prin ordonanta faptele ce trebuie probayte in
cadrul procedurii orale) si faza orala(cuprinde dezbarerile partilor, este o faza
publica, partile pot sa participe personal sau prin dezbatere dupa care se
redacteaza hotararea)
- in cardrul procedurii se admite interventia, exceptii procesuale, terta
opozitie(reglem concret prin internediul regulamentului) si sunt mentionate
caile de atac
- tribunalul de prima instanta
- isi desfasoara activitatea pe baza unui regulament propriu
2. Actiunile pot fi promovate in fata instantelor comunitare
Primul judecator comunitar este judecatorul national!!!

Instanta nationala este instanta de drept comun; toate politicile comunitare, toate reglementarile
comunitare, sunt puse in aplicare de catre instanta nationala.
Actiunile atribuite in comptetenta instantelor comunitare:
a) recursul in anulare
b) recursul in carenta
c) recursul in responsabilitate
- resp contractuala
- resp necontractuala
d) actiunile pecuniare
Toate aceste recursuri pot fi pormovate in fata curtii de justitie impotriva reglementarilor
adoptate de institutiile comunitare.
Recursul prejudiciar, este o forma de cooperare intre instantele nationale si instantele
comunitare.
Alta categ de actiuni care se refera la recursurile impotriva neindeplinirii obligatiilor de catre
statele membre – procedura de infringement.
Recursul prejudiciar – reprezinta o forma de cooperare dintre instantele nationale ale statelor
membre si inst comunitare. Are 2 forme de prezentare si anume, este vorba despre recurs in interpretare
si recurs in aprecierea validitatii actelor adoptate de institutiile comunitare.
Formele de prezentare se refera la obliectul recursului prejudiciar.
Calitate procesuala activa revine doar instantelor nationale; aceasta este o procedura de la
judecator la judecator. Un astfel de recurs prejudiciar poate fi promovat de catre instanta nationala atunci
cand considera necesar, cand trebuie sa se pronunte la nivel national asupra interpretarii dreptului
comunitar sau asupra aprecierii valabilitatii unui act juridic adoptat de catre institutiile comunitare.
28
Instanta nationala “poate” sau este obligata sa promoveze acest recurs prejudiciar. In situatia in
care instanta nationala in fata careia se pune o problema de interpretare sau de apreciere a validitatii unui
act comunitar judeca in tara respectiva in ultima instanta in acest caz are obligatia sa promoveze recursul
judiciar.
Instanta comunitara poate sa admita sau in cazul valabilitatii sa respinga recursul prejudiciat in
cazul interpretarii hotararea este obligatorie pentru statul ce a dispus trimiterea prejudiciata. Hotararea
are caracter obligatoriu doar pentru statul care a trimis spre solutionarea acea cerere.
Hotararea pe interpretare nu beneficiaza de autoritate de lucru judecat.
In ceea ce priveste hotararea pronuntata cu privire la valabilitatea actelor juridice comunitare
aceasta are autoritate de lucru judecat si are caracter obligatoriu pentru toate statele membre, pentru ca
prin acest recurs se invalideaza un act juridic comunitar.
In momentul in care se primeste decizia instanta nationala va proceda la repunerea cauzei pe rol.
Acele actiuni indreptate impotriva institutiilor comunitare:
1. recursul in anulare
Obiectul acestui recurs in constituie anularea actelor juridice adoptate de catre institutiile
comunitare acte juridice prin care sunt incalcate dispozitiile generale ale tratatelor comunitare.
Prin notiunea de recurs in fata instantelor comunitare nu intelegem promovarea unei cai de atac
impotriva hotararilor nationale, ci reprezinta actiuni distincte principale promovate in mod direct si
atribuite in competenta acestora in textul tratatelor.
Calitatea procesuala activa:
- distingem 2 grupe de reclamanti, reclamantii privilegiati(aici intra acei reclamanti care nu trebuie
sa faca dovada vreunui interes in promovarea acetui recurs; din aceasta categorie fac parte
celelalte insitutii comunitare si statele membre) si ceilalti reclamanti(fac parte persoanele fizice
si persoanele juridice care trebuie sa dovedeasca un interes, sa dovedeasca ca au fost prejudiciate
prin actul juridic a carui nulitate o solicita)
Calitatea procesuala pasiva
- o au toate institutiile comunitare
Termenul de promovare este de 2 luni de la data publicarii actului juridic contestat
Efectele hotararii: hotararea are efect obligatoriu catre toate statele membre, avand autoritate de
lucru judecat, in urma solutionarii actiunii putand fi admisa actiunea fie in totalitate fie in parte.
2. Recursul in carenta
Prin notiunea de carenta intelegem intentia de abtinere a unei institutii comunitare in elaborarea
unui act juridic comunitar pe care avea obligatia sa il elaboreze conform dispozitiilor tratatului.
Calitatea procesuala pasiva – se indreapta impotriva institutiei care aveau obligatia elaborarii
unui act comunitar.
Calitatea procesuala activa - cele 2 categ de reclamanti, privilegiati sau ceilalti reclamanti.
Procedura cunoaste 2 faze:
- faza prealabila – institutia respectiva este notificata sa adopte actul juridic in cauza, numai daca
in termen de 2 luni de la notificare nu se conformeaza se trece la a 2 a faza , prin care curtea de
jurstitie va obliga sa se adopte actul juridic respectiv
- faza judiciara propriu zisa
Recursurile in responsabilitate
29
a) necontractula
b) contractuala
Diferentqa este ca a 2a izvoraste dintrun contract, iar prima are la baza o atitudine delictuala din
partea comunitatii in ansamblu. Aceste actiuni sunt indreptate impotriva comunitatii in ansamblu,
reprezentate prin comisie.
Actiunea impotriva neindeplinirii obligatiilor de catre statele membre – procedura de infringement

Calitatea procesuala pasiva o are statul, care nu indeplineste obligatiile comunitare ccare rezulta
din tratatul comunitar, sau tratatul de aderare.
Initierea procedurii poate fi facuta de orice stat membru sau de celelalte inst care sesizeaza in
prealabil comisia. Comisia adreseaza o notificare statului membru in cauza cu privire la obligatiile ce
urmeaza a fi indeplinite de acel stat. Statul dispune de un termen de 2 luni pentru a se conforma si a
modifca legislatia interna in conformitate cu mentiunile din notificarea comisiei, sau pentru a-si prezenta
punctul de vedere fata de comisie, insa sensul ca nu sunt incalcate dispozitiile tratatului.
Daca comisia constata in continuare ca sunt incalcate dispoz tratatului emite o noua notificare
catre stat acesta fiind obligat sa se conformeze de aceasta data. Daca nu se conformeaza initiaza
procedura de judecata. Curtea de justitie poate sa admita sau sa respinga actiunea iar in cazul admiterii
va indica in mod concret statului in cauza cum sa modifice legislatia interna aplicand si amenzi.
Toate statele membre ale UE pe scurt
Austria
Stat membru UE: de la 1 ianuarie 1995
Capitala: Viena
Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999
Schengen: membru al spațiului Schengen de la 1 decembrie 2007
Belgia
Capitala: Bruxelles
30
Schengen: membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995
Bulgaria
Capitala: Sofia
Moneda: leva bulgărească (BGN)
Schengen: Nu face parte din spațiul Schengen
Cipru
Stat membru UE: de la 1 mai 2004
Capitala: Nicosia
Croația
Stat membru UE: de la 1 iulie 2013
Capitala: Zagreb
Moneda: kuna croată (HRK)
Danemarca
Capitala: Copenhaga
Moneda: coroana daneză DKK
Estonia
Stat membru UE: de la 1 maio 2004
Capitala: Tallinn
Finlanda
Stat membru UE de la: 1 ianuarie 1995
Capitala: Helsinki
31
Franța
Capitala: Paris
Germania
Capitala: Berlin
Grecia
Capitala: Atena
Schengen: membru al spațiului Schengen de la 1 ianuarie 2000
Irlanda
Capitala: Dublin
Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la: 1 ianuarie 1999
Italia
Capitala: Roma
Schengen: membru al spațiului Schengen de la 26 octombrie 1997
Letonia
Capitala: Riga
32
Lituania
Capitala: Vilnius
Luxemburg
Capitala: Luxemburg
Malta
Stat membru UE de la: 1 mai 2004
Capitala: Valletta
Polonia
Capitala: Varșovia
Moneda: zlot polonez (PLN)
Portugalia
Capitala: Lisabona
Regatul Unit
33
Stat membru UE de la: 1 ianuarie 1973 - Mai multe informații despre Brexit
Capitala: Londra
Moneda: lira sterlină (GBP)
Republica Cehă
Capitala: Praga
Moneda: coroana cehă (CZK)
România
Capitala: București
Moneda: leul românesc (RON)
Slovacia
Capitala: Bratislava
Slovenia
Capitala: Ljubljana
Spania
Capitala: Madrid
Suedia
34
Capitala: Stockholm
Moneda: coroana suedeză (SEK)
Țările de Jos
Capitala: Amsterdam
Ungaria
Capitala: Budapesta
Moneda: forintul maghiar (HUF)
Brexit: Pentru moment, Regatul Unit rămâne membru cu drepturi depline al UE, iar
drepturile și obligațiile care decurg din această calitate continuă să se aplice integral.
35
I. MARILE IDEI FEDERALISTE DIN ANTICHITATE PÂNĂ LA
APARIŢIA COMUNITĂŢII EUROPENE A CĂRBUNELUI ŞI
OŢELULUI
I.1. STATUL ŞI INTEGRAREA INTERANŢIONALĂ
Între problemele aflate în centrul intresului cercetărilor contemporane de drept public se află şi
cele relative la noile forme de cooperare internaţională, la dezvoltarea cooperării şi integrării
internaţionale regionale, la locul statului şi al suveranităţii, la necesitatea valorilor democratice, la
dezvoltarea autonomiei locale, la respectarea drepturilor omului1.
Încercări de instituţionalizare a raporturilor dintre anumite entităţi organizate, în vederea
realizării unui scop comun, pot fi identificate încă în antichitate. Fenomenul prezenţei şi acţiunii
organizaţiilor internaţionale în societatea internaţională ţine însă de perioada modernă şi contemporană
a dezvoltării acesteia.
După unii autori, constituirea organizaţiilor internaţionale ar decurge din necesitatea organizării
politice a societăţii internaţionale ca „reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la
insuficienţa doctrinei echilibrului” sau, potrivit gândirii altora, ar fi legată de transpunerea în plan
internaţional a conceptului şi practicii federalismului, ca proces de asociere de state, într-un scop comun,
cu respectarea autonomiei fiecăruia.
Este cert că ambele abordări au avut o podnere mai mare sau mai mică în procesul constituirii şi
dezvoltării organizaţiilor internaţionale. Dar, în acest proces, factori ca dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei
sau interesele diverselor state, mai ales al marilor puteri, au jucat, de asemnea, un rol important.
O organizaţie internaţională ia fiinţă în temeiul exprimării acordului de voinţă al statelor
membre, în scopul de a îndeplini anumite obiective şi funcţiuni în planul relaţiilor internaţionale.
Condiţiile de constituire ale organizaţiilor internaţionale nu se confundă cu cele ale statelor;
ele nu au evident aceleaşi elemente caracteristice acestora (populaţie, teritoriu, guvern) şi nu se pot
prevala de atributele suveranităţii. Întrucât organizaţiile internaţionale sunt „produsul” acordului de
voinţă al statelor care le-au constituit, ele au fost calificate de obicei ca subiecte derivate ale dreptului
internaţional, în raport cu statele, subiectele originare.
În lucrările Comisiei de Drept Internaţional a ONU s-a propus următoarea definiţie a
organizaţiilor internaţionale: „O asociere de state, constituită prin trat, înzestrată cu o constituţie şi
organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre2.
Art.2 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) defineşte organizaţiile
internaţionale ca fiind „organizaţiile interguvernamentale”.
În politica internaţională, integrarea se defineşte ca procesul în care un organism supranaţional
preia sarcini şi prerogative ale statului; spre deosebire de organizaţiile internaţionale
interguvernamentale, dotate cu structuri ce doar instituţionalizează raporturile dintre state, procesul de
integrare generează crearea de instituţii suprastatale ce pot lua decizii pe care statele membre sunt
1
Corneliu-Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrrea europeană, Ed. All Beck, Bucureşti 1999, p.1
2
Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional, introducere în Dreptul Internaţional Public, Editura AllBeck, Bucureşti, 1998,
p.117
36
obligate să le aplice. Dincolo de oportunitatea integrării, supranaţionalismul este o realitate pozitivă
pentru unele state, chiar dacă nu are întotdeauna consecinţe pozitive asupra comunităţii internaţionale
sau a indivizilor. Spre deosebire de teoria federalistă a integrării, teoria funcţionalistă consideră
integrarea ca un rezultat al convergenţei intereselor statelor în sectoare determinate (denumită integrare
verticală); în progresele realizate în integrarea intereselor în diferite sectoare pot evolua spre forme de
integrare care trec dincolo de sectoarele limitate iniţiale. Plecând de la realitatea că statele se pot decide
cu greu să abandoneze anumite prerogative, funcţionaliştii pun accent pe procesul evolutiv al integrării,
considerând că sectoarele cele mai receptive la integrare sunt, în ordine: economia, sectorul social,
politica, securitatea3.
Bine gestionată şi condusă, integrarea îşi generează propria sa dinamică, astfel încât transferul
treptat de suveranitate de la state la instituţii supranaţionale nu aduce prejudicii comunităţilor umane şi
indivizilor, ci, dimpotrivă, avantaje care compensează eventuale riscuri şi dezavantaje. Bineînţeles că
statele au libertatea de a alege sau nu, funcţie de propriile interese, calea integrării în organisme
supranaţionale, Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare între state suverane care
urmăresc obiective comune; el a debutat printr-o integrare verticală în sectorul economic, pentru a se
dezvolta după aceea în alte sectoare (social, politic, securitate), urmând principiul spill over4 şi sfârşind
printr-o integrare orizontală intersectorială,fiind foarte aproape să adopte chiar şi propria Constituţie.
Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, modelul de integrare europeană s-a diferenţiat net
atât de federaţiile (confederaţiile) de state, cât şi de organizaţiile internaţionale, fiind, de fapt, o nouă
ordine juridică autonomă cu limitarea drepturilor suverane ale statelor în anumite domenii şi ai căror
subiecţi sunt atât statele membre, cât şi cetăţenii acestora. Caracteristicile comunităţilor europene vor
atribui Europei o identitate şi o personalitate pe care nici una din organizaţiile existente nu era în măsură
să i-o confere. Sistematizând aceste trăsături specifice, se poate spune că entităţile create în Europa pe
baza ideii de integrare şi funcţionare sunt organizaţii internaţionale, deoarece sunt instituite prin tratate
internaţionale, dar ele dispun de o structură instituţională şi juridică originală, în care arhitecturii
instituţionale (rezultată din concursul de forţe şi interese ale statelor, comunităţilor şi popoarelor statelor
membre) îi corespunde o ordine juridică comunitară, total deosebită atât de cea internaţională, cât şi de
cea statală, constând într-un sistem de reguli autonome şi coerente conţinute în tratate sau adoptate de
instituţii şi încorporare direct în ordinea juridică naţională, chiar dacă nu avem de a face cu un sistem
federativ5.
Două sunt direcţiile principale în care statul suveran, înţeles în mod clasic, se transformă şi va
continua să se transforme. Una este dimensiunea internaţională, costând în trecerea de la simpla
cooperare internaţională la integrare, atât la nivel internaţional regional, cât şi la nivel internaţional
universal. A doua este dimensiunea internă, având drept obiect întărirea autonomiei colectivităţilor
teritoriale locale şi coborârea nivelului deciziei publice spre nivelurile de bază, precum şi o judicioasă
dimensionare a unităţilor administrativ-teritoriale.
Distinct de racordarea statului la problema organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi,
respectiv, a colectivităţilor teritoriale locale, care duce la un bloc instituţional public, cu trei mari
paliere, şi anume internaţional, statal şi local, statul suveran se află şi în faţa altor probleme, cu o natură
diferită, şi anume valorile democraţiei şi respectarea drepturilor omului.
3
Ion Dragoman, Emanoil Popescu, Drept European Constituţional, Ed. Mapamond, Târgu-Jiu, 2004, p.18
4
Fenomenul „Spill over” face ca succesul dintr-un domeniu să se extindă şi la alte domenii, chiar dacă ritmul nu este acelaşi
în toate sectoarele.
5
Ion Dragoman, Emanoil Popescu, Op.cit.., pp.20-21
37
Democraţia şi drepturile omului sunt respectate la toate cele trei paliere, prin forme şi modalităţi
specifice, cărora statul suveran trebuie să li se adapteze6.
Posibilitatea şi necesitatea integrării decurg din faptul că ea poate da statelor speranţa unui statut
final mai avantajos decât cel existent7. Obiectivele cele mai frecvente ale statelor care acceptă integrarea
sunt, în primul rând, creşterea potenţialului economic şi, în al doilea rând, maximizarea potenţialului
politic, astfel încât chiar şi state care dispun de mai puţină putere să poată participa la influenţarea
evenimentelor în favoarea lor; în domeniul securităţii, integrarea le permite statelor să facă faţă unei
ameninţări comune, ridicându-le potenţialul de descurajare sau de reacţie prin concentrarea forţelor
Trebuie să precizăm că atunci când decid să creeze o organizaţie internaţională, statele nu se
diluează în aceasta, nu-şi pierd nimic din personalitatea lor proprie, ci se angajează ca în domeniul
pentru care s-a creat organizaţia să acţioneze în comun, astfel încât vorbim doar de un transfer sectorial
de autoritate şi de suveranitate care ar putea oricând să înceteze, dacă dispare voinţa statală de a coopera;
pe de altă parte, de obicei, deciziile luate de instituţiile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale
se aplică în statele membre doar după obţinerea consimţământului expres al acestora, consimţământ
care, în cazul tratatelor internaţionale, presupune ratificarea acestora. De altfel, în pofida unei autonomii
fracţionale, organizaţiile internaţionale depind cu totul de voinţa statelor care le-au creat, atât în ceea ce
priveşte aplicarea rezoluţiilor, cât şi în privinţa organizării sediului, funcţionarilor şi bugetului8.
Europa a dispus şi dispune de un ansamblu complex de organizaţii internaţionale în toate
domeniile de cooperare dintre state9.
Există şi organizaţii internaţionale care conectează state din Europa cu alte continente, precum
NATO sau Organizaţiade Cooperare la Marea Neagră. În sfârşit, amintim şi faptul că, deşi fiecare
organizaţie europeană are un domeniu specific de activitate, rolurile acestora se întrepătrund, astfel încât
intră în interacţiune; un exemplu concludent în acest sens este securitatea europeană, care face obiectul
conexiunilor dintre OSCE, NATO şi UE.
I.2. IDEI ALE UNITĂŢII EUROPENE DIN ANTICHITATE PÂNĂ LA

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Pacea europeană s-a manifestat ca idee în strânsă corelaţie cu ideea unităţii europene, idee vizând
constituirea unor federaţii sau chiar a unui stat federal european.
Încă din antichitate, cetăţile greceşti organizaseră între ele un sistem de rezolvare paşnică a
diferendelor. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În
acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul
de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amficţionilor. Arbitrajul, ca o
modalitate de reglementare paşnică a diferendelor şi în zilele noastre a fost practicat între cetăţile
greceşti.
6
Corneliu-Liviu Popescu, opt.cit.,p.3
7
Aşa ne putem explica de ce state dezvoltate ca Austria, Suedia şi Finlanda au intrat în UE
8
Ion Dragoman, Emanoil Popescu, op.cit., pp.18-19
9
De exemplu: Comisia Europeană a Dunării (încă din 1856); CAER (1949-1991); Tratatul de la Varşovia (1955-1991);
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (1948-1960); OSCE; BERD; Consiliul europei; AELS; CEFTA; Consiliul
Nordic; Organizaţia Statelor Baltice; euroregiunile; Uniunea Europei Occidentale şi altele.
38
În epoca romană, datorită prevalenţei pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită ideea de
arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei şi
popoarele considerate “barbare”. “Pax romana” – aspiraţia Romei – avea în vedere unificarea întregii
Europe sub dominaţie romană.
Ideile generoase ale creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de soluţionare paşnică a
diferendelor în spiritul religiei creştine şi de organizare a unor instituţii care să permită menţinerea păcii
în condiţiile când aceasta era ameninţată. În această perioadă, papii au servit adeseori de arbitru în
litigiile dintre diverşi suverani, cel mai celebru caz de arbitraj fiind arbitrajul Papei Alexandru al VI-lea
în litigiul dintre Spania şi Portugalia, care s-a soldat cu o împărţire practică a lumii noi între aceste două
mari puteri ale vremii.
În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii . Francezul Pierre Dubois (Petrus
de Bosco) a publicat în anii 1305-1307 cartea sa De recuperatione terrae sancte, în care propunea
studierea posibilităţilor de realizare a unei republici creştine a tuturor domnitorilor creştini “pentru
recucerirea pământului sfânt”. Această formă de republică europeană urma să aibă ca şef pe papă, iar ca
instanţă de judecată scaunul apostolic.
În 1462, George Podiebrad, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează
un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman. În 1598, Albericus
Gentilis propune şi el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1625 Hugo Grotius
preconizează o asociaţie internaţională a principilor creştini.
Din aceeaşi perioadă datează şi un proiect foarte îndrăzneţ de organizare internaţională, elaborat
de Emeric Cruce, care sugera pentru prima oară includerea în asociaţia internaţională a statelor a unor
ţări necreştine (Turcia şi China), pentru a se putea asigura astfel o pace veşnică printr-o reglementare
juridică şi arbitraj internaţional. De menţionat este că în acest proiect se sugera pentru prima dată
adoptarea unei monede internaţionale care să faciliteze schimburile dintre ţări.
Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menţiona în mod deosebit proiectul elaborat
de Maximilian Bethume, Duce de Sully, ministrul regelui Henric al IV-lea, în 1645, prin care se avansa
ideea unităţii europene şi a realizării unei bune înţelegeri între catolici şi protestanţi10.
În 1693, americanul William Pen, întemeietorul statului Pensylvania, emite ideea unui tribunal
general pentru toate statele europene, care să asigure soluţionarea paşnică a disputelor.
Un entuziast apărător al ideii federaliste a fost, în secolul XVIII, Abatele Saint Pierre. El a
elaborat, în 1713, un proiect de constituire a unei Ligi a celor 24 de state creştine, la care urma să se
alăture şi Turcia, implicând constituirea unui corp reprezentativ (Parlamentul) cu sediul la Utrecht – oraş
de care erau legate interese internaţionale ale acelui timp - limitarea forţelor armate la 6.000 de soldaţi
pentru fiecare ţară, precum şi instituirea unui tribunal însărcinat cu judecarea eventualelor conflicte.
Proiectul Abatelui Saint Pierre a fost transmis tuturor şefilor de state şi oamenilor luminaţi ai timpului.
Cu toate acestea, efectul său a fost redus.
Filosoful german Immanuel Kant a elaborat, în 1795, un proiect de pace veşnică 11 proiect care
însuma principii valoroase, printre care renunţarea la forţă, neamestecul şi altele. Spre deosebire de
10
V.I.Feram, Proiectul de uniune a statelor europene, teză pentru doctoratul în drept, Tipografia Olimpul, Bucureşti, 1935;
p.9, citat de Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia Europeană, mecanisme, deziderate şi perspective, Lumina Lex,
Bucureşti; 2002, p.179-180.
11
Louis le Fur, Georges Cklaver, Recueil des textes de Droit International Public, Dalloz, Paris, 1934, p.67, citat de
V.Duculescu, G. Duculescu, op.cit., p.181
39
ceilalţi gânditori amintiţi, care preconizau existenţa unor armate, având chiar efective limitate. Kant se
pronunţa categoric pentru desfiinţarea armatelor permanente. El propunea , totodată, instituirea unei
federaţii de state, cu o constituţie republicană, garantată de anumite legi pozitive internaţionale, care să
servească drept îndrumări la buna sa organizare.
În testamentul său politic, Napoleon îşi exprima încrederea că numai prin pace şi convingere
Europa va putea să pună capăt neînţelegerilor şi să se transforme într-un stat federal . “Am fost obligat a
îmblânzi Europa prin arme; astăzi trebuie să o convingem. Las fiului meu destulă forţă şi simpatie
pentru ca să poată continua opera mea prin singurele arme ale unei diplomaţii conciliatoare … Europa
prin legături federale indisolubile… Învingător al Rusiei în 1812, problema păcii ar fi fost rezolvată pe
100 de ani”.
În secolul XIX se remarcă planul prinţului Adam Czartoriski, prezentat ministrului William Pitt,
prin care se sugera asigurarea păcii eterne printr-o înţeleaptă repartiţie între state cu o populaţie grupată
din legătura lor de sentimente şi după interesele lor geografice şi economice. Proiectul avea în vedere
elaborarea unui Cod al dreptului internaţional şi garantarea aplicării sale prin forţele unite a două state
ponderatoare : Anglia şi Rusia.
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa “Soirees de Sankt Petersburg”, emite ideea unei
Societăţi a Naţiunilor . Tot în această perioadă, revoluţionarul italian Mazzini întrezăreşte o federaţie
europeană printr-o prăbuşire a tronurilor, care ar putea determina apariţia “tinerei Europe”.
Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste. La Congresul pacifist de la
Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte : “Va veni ziua când armele vor cădea din mâini
şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor … va veni o
zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira că au fost vreodată cu putinţă
… Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe : Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale
Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean …”
În 1878, juristul elveţian Johann Kaspar Bluntshcli avansează ideea unei confederaţii statelor
europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegaţi ai tuturor statelor europene şi un Senat,
însumând delegaţii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederaţiei. Proiectul său urma
să fie garantat printr-o codificare a dreptului internaţional.
Din aceeaşi perioadă se pot menţiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich
Passy şi Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui Francois
Crispy (sfârşitul secolului XIX), discuţiile purtate în cadrul celor două Conferinţe de la Haga (1899,
1907) ş.a.
I.3. MARILE IDEI FEDERALISTE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu înfiinţarea Societăţii
Naţiunilor (Liga Naţiunilor12).
12
Societatea Naţiunilor, organizaţie internaţională creată prin hotărârea Conferinţei de pace de la Paris din 1919. Intrarea în
vigoare a Pactului S.N. la 10 ianuarie 1920 a consemnat şi începutul activităţii organizaţiei S.N. a avut ca membri fondatori
un număr de 26 de state, 4 dominioane şi India, în calitate de ţări care au luptat împotriva Germaniei, şi 13 state, în generale
neutre, care au obţinut dreptul de a adera la S.N. în decurs de două luni.
Sediul SN a fost stabilit la Geneva, unde funcţionau şi principalele organe ale S.N. Scopul organizaţiei, definit în
Pact, era „dezvoltarea cooperării între naţiuni pentru garantarea păcii şi securităţii” prin acceptarea obligaţiilor de a nu
40
Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în două documente :
proiectul contelui Kalergi şi planul Briand,elaborat la 1 mai 1930 şi supus examinării Ligii Naţiunilor la
17 mai acelaşi an.
În 1919 contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi a pus bazele Uniunii Paneuropene, care
avea scopul de unifica cele 26 democraţii (formale) existente la aceea vreme în Europa, într-o federaţie
după modelul Uniunii Panamericane, „Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare
de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). Coudenhove-Kalergi în cartea
sa din 1923 intitulată „Paneuropa” a tratat pe larg ideea unei uniuni vamale, a organelor comune şi a
economiei unite.
Proiectul unui Pact paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de articole în care erau
enunţate principiile potrivit cărora statele suverane “vor alcătui o alianţă eternă pentru a asigura pacea
europeană”. Noua organizaţie urma să poarte titulatura de “Statele federale europene”, toţi cetăţenii
statelor federale devenind şi cetăţeni europeni, iar diferendele dintre state urmau să fie judecate de o
Curte federală. Minorităţile naţionale trebuiau să se bucure de drepturi egale cu majoritatea cetăţenilor în
faţa legilor, precum şi în ce priveşte liberul exerciţiu al limbii, învăţământului, presei şi practicarea
cultelor religioase. Tratatele comerciale între statele federale urmau să fie bazate pe principiul clauzei
celei mai favorizate, iar tratatele politice şi militare urmau să fie abrogate dacă nu se înscriau în ideile
Federaţiei.
Organele federaţiei erau Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat, cu drept de
vot; Adunarea , însumând delegaţi ai parlamentelor sau instituţiilor analoge, şi Curtea federală, care
examina conflictele dintre statele federate, decizând totodată în ceea ce priveşte conflictele dintre
autorităţile federale şi guvernele statelor federate. Contele Kalergi spera ca ideea federaţiei statelor
europene să obţină sprijinul Statelor Unite şi chiar al Rusiei sovietice. El îşi punea mari speranţe în Liga
Naţiunilor, propunând totodată reorganizarea acesteia pe baza unui sistem de descentralizare
continentală federativă, care ar fi putut să contribuie astfel la edificarea Paneuropei.
La 24 iunie 1925 Winston Churchill, pe-atunci ministru de Finanţe le-a spus membrilor Camerei
Comunelor, conform memoriilor sale de mai târziu cum că scopul închieierii tensiunilor de o mie de ani
dintre Franţa şi Germania părea obiectivul suprem:” Numai de i-am putea împleti atât de strâns pe gal şi
pe teuton laolaltă, economic, social şi moral, încât să prevenim ocazia unor noi gâlcevi, şi să facem
vechile antagonisme să moară în realizarea prosperităţii reciproce şi a interdependenţei, atunci Europa s-
ar înălţa din nou”13.
Uniunea Juridică internaţională a elaborat şi ea un anteproiect de Uniune Europeană, inspirat din
ideile lui Aristide Briand. În concepţia sa, Uniunea Europeană urma să fie realizată în etape succesive,
recurge la război, de a dezvolta relaţiile internaţionale pe baza principiilor justiţiei internaţionale, de a respecta scurpulos, în
raporturile cu celelalte state, toate obligaţiile decurgând din tratatele semnate.
Marele diplomat român Nicolae Titulescu a fost unul din cei mai activi promotori ai ideii organizării păcii şi
securităţii internaţionale prin intermediul S.N. Teoretician recunoscut şi, în acelaşi timp, om de acţiune de mare anvergură,
Nicolae Titulescu a promovat cu consecvenţă ideea întăririi rolului SN în viaţa internaţională, transformarea acesteia într-o
barieră solidă în calea politicii revizioniste, de agresiune şi dictat. Nicolae Titulescu a fost, dealtfel, singura personalitate a
epocii care a fost ales de două ori consecutiv (1930, 1931) ca preşedinte al Adunării SN, infirmând astfel uzanţele stabilite
pentru alegerea în această funcţie de mare importanţă. Experienţa SN a fost folosită la crearea, pe baze noi, a ONU SN şi-a
încetat oficial activitatea la 10 aprilie 1946.
13
Churchill, Winston S. (1948), The Second World War – Vol. II, The Gathering Storm („Al Doilea Război Mondial – Vol.II.
Se adună furtuna”), Londra, Cassell, pag. 40-41.
41
acţionându-se în cadrul Ligii Naţiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizaţiei europene conferinţele,
un consiliu, comisiile permanente şi un secretariat.
Memorandumul Briand, transmis Ligii Naţiunilor, relua şi dezvolta ideile federaliste exprimate
de omul politic francez în toată perioada de după primul război mondial, şi în special în discursul din 5
septembrie 192914. Memorandumul avea grijă să sublinieze că în cadrul măsurilor preconizate,
suveranitatea absolută şi independenţa politică a statelor din Uniune urma să fie păstrate şi respectate
întocmai, fără a suferi nici un fel de prejudiciu.
La 7 septembrie în acelaşi an, în urma discuţiilor cu Stresemann, pe parcursul cărora acesta a
menţionat „ameninţarea puterii economice americane” ca unul dintre cele mai mari pericole cu care se
confruntă acum Europa, Briand a prezentat Ligii Naţiunilor o nouă propunere: „Cred”, a spus el, „că
printre popoarele care sunt grupate geografic împreună, ca acelea ale Europei, trebuie să existe o
legătură federală (...). Evident, asocierea va acţiona în principal în sfera economică (...) dar sunt sigur
că şi din punct de vedere politic şi din punct de vedere social, legătura federală, fără a impieta asupra
suveranităţii nici uneia dintre naţiunile participante, ar putea fi benefică”15.
Un rol important era acordat Ligii Naţiunilor, Briand considerând că proiectele sale federaliste
pot fi realizate numai într-un asemenea cadru. “Nu este vorba acum de a constitui un grup european în
afara Ligii Naţiunilor; ci, dimpotrivă, de a armoniza interesele europene sub control şi în spiritul Ligii
Naţiunilor, întregind în sistemul său universal, un sistem limitat, cu atât mai efectiv. Realizarea unei
organizaţii federative a Europei va fi întotdeauna raportată Ligii Naţiunilor ca un element de progres la
activul său, din care naţiunile extraeuropene, ele însele, vor putea beneficia“.
Ca mijloace de realizare a proiectului său, Aristide Briand avea în vedere în mod succesiv
convocarea unei conferinţe europene, iar apoi desemnarea unui “organ executiv sub denumirea de
comitet politic permanent”, la care se adăuga un secretariat pentru chestiunile administrative.
La data de 20 mai 1930, cu trei zile după ce trupele franceze şi-au început evacuarea finală a
Renaniei germane (conform Planului Young), Briand a pus în circulaţie printre guvernele Europei un
„Memorandum pentru o Uniune Federală Europeană”. Acesta propunea că, „în interesele deopotrivă ale
păcii şi ale bunăstării economice şi sociale a continentului”, Europei să i se dea „ceva de natura unei
organizaţii federale”. Aceasta s-ar fi implementat în contextul Ligii Naţiunilor şi ar fi „respectat
suveranităţile naţionale”. Dar urma să se centreze asupra „concepţiei cooperării politice europene”,
subordonând „economicul problemei politice”, şi trebuia să se preocupe de cooperare în „politica
economică, transporturi, finanţe, muncă, sănătate şi colaborarea intelectuală”.
Propunerea lui Briand fusese deja primită cu cea mai mare căldură de Winston Churchill, care
acum ieşise din funcţie. El le-a spus reporterilor de la ziarul newyorkez Saturday Evening Post, în 13
februarie 1930: „masele Europei o dată unite, o dată federalizate, sau parţial federalizate, o dată
conştiente de propriul lor caracter continental, vor constitui un organism incomparabil.....”
14
În 05.09.1929 ministrul de externe francez Aristide Briand, la vremea aceea preşedintele Ligii Naţiunilor, în faţa Adunării
a X-a a L.N. într-o prelegere celebră a atras atenţia guvernelor europene asupra necesităţii înfiinţării unei uniuni. Această
iniţiativă a fost ulterior aprobată şi de ministrul de externe german Gustav Stresemann, iar Aristide Briand a fost însărcinat
până la urmă de reprezentanţii a 27 de state europene membre ale L.N. să elaboreze şi să aducă la cunoştinţa guvernelor un
memorandum în acest domeniu.Acesta a fost realizat în mai 1903 şi purta titlul „Memorandum sur l’organisation d’un
regiune d’union federale européene”. Planul însă s-a lovit mai ales de opoziţia lui Mussolini care solicită împărţirea coloniilor
britanice între statele europene.
15
Gladwyn, Lord (1966), The European Idea („Ideea europeană”); Londra Weidenfeld&Nicholson
42
Dar nici atunci şi nici mai târziu, Churchill nu a văzut într-o asemenea federaţie şi un loc pentru
propriul lui stat, cu imperiul său mondial16.
Este de menţionat că Memorandumul guvernului francez avea în vedere totodată, subordonarea
problemelor economice problemelor politice, organizarea cooperării politice europene, precum şi o
“apropiere a economiilor europene create sub responsabilitatea politică a guvernelor solidare”.
După cum se desprinde din această sumară prezentare, ideea europeană s-a manifestat încă de la
bun început ca o idee juridică şi cu numeroase implicaţii juridice.
Printre personalităţile de rang înalt din Liga Naţiunilor, la data fondării acesteia( 1919), se aflau
doi oameni care erau deja prieteni apropiaţi. Unul era Arthur Salter, funcţionarul public britanic care
conducea Comisia de Reparaţii. Prietenul lui, Jean Monnet, mai tânăr cu şapte ani dar numit, la vârsta de
numai treizeci şi unu de ani, ca secretar general adjunct al Ligii, era un francez mic şi cu aspect anonim.
Salter devenise tot mai preocupat de felul cum s-ar fi putu înfiinţa nişte „State Unite ale
Europei”. În 1931 a publicat o serie de articole sub titlul „Statele Unite ale Europei”, în care aborda
posibilitatea de a construi o Europă federală în contextul Ligii Naţiunilor însăşi. Întrucât Liga rămăsese
în mare măsură o organizaţie regională, Salter şi-a dat seama că putea fi adaptată spre a furniza un
sistem de referinţă pentru o Europă unită politic. Într-un eseu intitulat „Ideea ‚Statelor Unite ale
Europei’”, Salter s-a bazat pe modelul unificării politice a Germaniei din secolul al XIX-lea, prin
stabilirea unui Zollverein – o „piaţă comună”, „Statele Unite”din viziunea lui aveau să funcţioneze în
acelaşi mod, obţinându-şi fondurile printr-un tarif comun aplicat tuturor bunurilor importate din afară.
Astfel, la fel ca în Germania, era nevoie de „un instrument politic care să stabilească modalitatea de
distribuire” a acestor fonduri. În continuare, Salter a spus că: „politica tarifară şi comercială a Statelor
Europene este în aşa măsură un element crucial al politicii lor generale, încasările de la vămi sunt
componente atât de importante şi substanţiale ale veniturilor lor, încât o autoritate politică comună,
care să decidă pentru toată Europa ce tarife trebuie să fie impuse şi cum să fie distribuite, ar fi pentru
fiecare ţară aproape la fel de importantă ca guvernul naţional, şi efectiv l-ar reduce pe acesta din urmă
la statutul de autoritate municipală”.
„Cu alte cuvinte”, a continuat el, „Statele Unite ale Europei trebuie să fie o realitate politică”.
Organizarea lor se poate baza pe aceea a Ligii Naţiunilor, cu un Secretariat, un Consiliu de Miniştri, o
Adunare şi o Curte – dar cu o prevedere esenţială: sursa centrală a autorităţii în acest organism nou,
insista Salter, trebuia să-i fie rezervată „Secretariatului”, corpul permanent de funcţionari internaţionali,
loiali noii organizaţii, nu ţărilor membre17.
I.4. MIŞCAREA FEDERALISTĂ EUROPEANĂ
Chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial ideile de unificare a statelor europene
preocupau locuitorii continentului european.
În acest sens, personajul principal care urma să se impună în timpul războiului şi, în cele din
urmă, să-şi aducă o contribuţie foarte semnificativă la dezvoltarea Uniunii Europene a fost italianul
Altiero Spinelli. Născut în 1907, Spinelli a devenit comunist la vârsta de şaptesprezece ani şi a luptat
activ împotriva fascismului mussolinian. În 1928 a fost arestat şi închis, petrecând doisprezece ani în
puşcărie înainte de a fi trimis în cele din urmă într-o închisoare de pe insula mediteraneană Ventotene, la
16
Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire, Ed. Antet XXPress, Filipeştii de Târg,
Prahova, 2004, p.13.
17
Ibidem – p.13
43
treizeci de mile vest de Neapole. În închisoare, s-a despărţit de comunism şi a îmbrăţişat cauza unităţii
europene, compunând în 1941 documentul care avea să devină cunoscut ca „Manifestul de la
Ventotene”, sub titlul „Spre o Europă liberă şi unită”. Acesta avea să devină unul dintre textele
fundamentale ale mişcării federaliste europene.
În luna iulie a anului 1941, manifestul lui Spinelli a ajuns clandestin pe continent. Ideile lui au
fost adoptate de rezistenţa italiană dominată de comunişti, ducând la formarea Mişcării Federaliste
europene, în 1943. Aceasta a răspândit mesajul către grupările din alte ţări, dând naştere unei serii de
întâlniri în Elveţia neutră, care au culminat cu o mare conferinţă la Geneva, în iulie 1944, unde au
participat activişti din Danemarca, Franţa, Italia, Norvegia, Ţările de Jos, Polonia, Cehoslovacia şi
Iugoslavia. A venit chiar şi reprezentantul unui grup antinazist secret din Germania.
La conferinţa de la Geneva, mişcările colective de rezistenţă au produs o declaraţie care susţinea
că lupta lor în timpul războiului avea să confere ţărilor din care făceau parte „dreptul de a participa la
reconstruirea Europei pe picior de egalitate cu celelalte puteri victorioase”. În acele ţări, declarau ei,
„viaţa popoarelor pe care le reprezintă trebuie să se bazeze pe respectul individului, pe securitate, pe
dreptatea socială, pe utilizarea completă a resurselor economice în folosul tuturor şi pe dezvoltarea
autonomă a vieţii naţionale”.
Aceste obiective, consideră conferinţa „nu se pot îndeplini decât dacă diferitele ţări ale lumii
acceptă să treacă dincolo de dogma suveranităţii absolute a statului şi să se unească într-o singură
organizaţie federală”. Totuşi, injectând o notă slabă de realism, declaraţia continuă: „Lipsa de unitate şi
coeziune care încă mai există între diverse părţi ale lumii nu ne va permite să realizăm imediat o
organizaţie care să unească toate civilizaţiile sub un singur guvern federal”. Aceasta însemană că, în
perioada imediat postbelică, „problemei europene trebuie să i se găsească o soluţie mai directă şi mai
radicală”.
„Soluţia directă” ar fi constat într-o „Uniune Federală” Europeană. Numai astfel i s-ar fi putut
permite poporului german să participe la viaţa noii Europe fără să le pericliteze pe celelalte. La fel ca
înainte „Uniunea” urma să aibă constituţia ei scrisă şi un guvern supranaţional responsabil în mod direct
faţă de popoarele Europei. Avea să-şi controleze propria armată, fără a permite existenţa armatelor
naţionale. De asemenea, urma să aibă propria curte de justiţie, cu jurisdicţie exclusivă asupra
chestiunilor constituţionale şi drepturi exclusive de a arbitra conflictele dintre autoritatea ascentrală şi
statele membre.
Aveau să mai treacă încă patruzeci de ani până ca Spinelli să-şi aducă contribuţia centrală la
forma Uniunii Europene aşa cum s-a conturat în cele din urmă. Dar ideile pe care se bazează aceasta
figurează toate în declaraţia din 1944, provenind din cele câteva pagini scrise de la el în închisoarea de
pe insulă, într-o perioadă când „Hitler părea stăpânul Europei”18.
Spiritul naţionalist şi imperialist era încă foarte puternic în epocă. Nu putem să nu amintim, în
acest context, eforturile depuse de către marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitate sa de
preşedinte al Societăţii Naţiunilor, pe linia îndepărtării pericolului unui nou conflict mondial şi a
unificării europene.
A fost necesar ca Europa să fie încă o dată devastată de război pentru a deveni conştientă de
consecinţele nefaste ale rivalităţilor permanente dintre ţările sale. A trebuit să se ajungă la starea de
ruină totală a continentului şi la declinul politic şi economic al statelor europene cu structurile lor
18
Ibidem, pp 25-27
44
naţionale arhaice pentru a fi create condiţiile unei înnoiri şi a unei atitudini mai radicale cu privire la
reorganizarea Europei.
Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-al doilea război
mondial, trei constatări se impun :
Mai întâi că Europa devenise conştientă de propria sa slăbiciune. Războaiele care o devastaseră
au făcut-o să-şi piardă poziţia centrală pe care a ocupat-o timp de secole în istoria universală. Fărâmiţată
în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominată de cele două noi super-puteri: Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică , a căror putere militară, politică şi economică era superioară
potenţialului european.
Era apoi experienţa dureroasă a războiului, care a făcut din sloganul “Niciodată un nou război!”
principiul oricărei acţiuni politice. Cele două conflicte mondiale se născuseră din războaie fratricide
europene şi făcuseră din Europa principala lor victimă, de aceea ideea unor noi conflicte armate
devenise în acel moment insuportabilă.
La aceasta s-a adăugat un al treilea argument : dorinţa, născută imediat după război, de a avea o lume
mai bună şi mai liberă – chiar dacă exprimarea pare propagandistică – în care individul şi statul să
coabiteze armonios19.
I.5. PERIOADA DE PREGĂTIRE A ÎNFIINŢĂRII COMUNITĂŢILOR

EUROPENE: 1945 – 1950
Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de
interese; cele ale SUA, care doreau impulsionarea ţărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa
expansiunea comunismului sovietic, şi interesele URSS, care dorea extinderea influenţei sale şi în vestul
Europei.
Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru
a face faţă dominaţiei crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanţă în estul Europei 20, iar pe
de altă parte, pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în zona europeană21.
Alianţa din timpul războiului din Occident nu mai era valabilă, iar în estul Europei Uniunea
Sovietică îşi mărea sfera de influenţă. În ţările aflate sub controlul Uniunii Sovietice au fost impuse
guverne marxiste.
Eşecul Conferinţei postbelice de la Moscova a însemnat sfârşitul pactului din timpul războiului
dintre Occident şi Uniunea Sovietică. Evenimentele din Praga din 1948 şi din Berlin din primăvara lui
1949 au mărit tensiunea şi au demonstrat că Europa s-a aflat sub dominaţia celor două mari puteri,
Rusia şi America, deşi în două moduri diferite . Europa Occidentală se temea de puterea Uniunii
Sovietice şi s-a străduit să găsească cea mai bună soluţie pentru combaterea ei.
La şapte săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi cu şase săptămâni înainte de lansarea
bombei de la Hiroshima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat “Carta Naţiunilor Unite” la San
Francisco, în Statele Unite (25 iunie 1945).
19
Ion Jinga, Uniunea europeană, Realităţi şi Perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.10
20
În 1948, URSS şi-a impus dominaţia cu forţa în Cehoslovacia („lovitura de la Praga”), stârnind îngrijorare în vestul
Europei.
21
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii. Mecanisme, Ediţia 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.13
45
În 1946, în cadrul unui discurs istoric ţinut la Zurich , în Elveţia , primul ministru al Marii
Britanii, Winston Churchill, vorbea despre necesitatea creării unor aşa-zise “State Unite ale Europei”.
Mesajul său a fost reluat şi cu ocazia altor discursuri, în anii următori: la Londra în 1947, la Haga
în 1948 şi la Strasbourg în 1949. Dar W.Churchill nu vedea Marea Britanie ca membră a „Stateor Unite
ale Europei: „...Franţa şi Germania trebuie să fie împreună în frunte, Marea Britanie, Commonwealth-
ul britanic, puternica Americă şi, nădăjduiesc, Rusia Sovietică (...) trebuie să fie prietenele şi sponsorii
noii Europe, şi trebuie să-i susţină dreptul la viaţă”.
În 1947, în Albert Hall de la Londra, Churchill a prezentat imaginea lui despre un „Templu al
Păci Mondiale” care să aibă „patru coloane”: SUA, Uniunea Sovietică, „Statele Unite ale Europei” şi,
absolut separat, „Imperiul Britanic şi Commonwealth-ul”. Printr-o ironie, acesta era aproape singurul
punct în care Churchill şi Monnet erau de acord. Dacă aveau să apară „Statele Unite ale Europei”, Marea
Britanie nu urma să facă parte dintre ele22.
Pe acest fundal al unei Europe care se polariza rapid între taberele comunistă şi occidentală,
Secretarul de Stat al SUA George Marshall a organizat, la începutul anului 1947, o echipă de oficiali
condusă de unul dintre cei mai importanţi consilieri ai lui, George Kennan. Sarcina sa era aceea de a
elabora o strategie nouă şi ambiţioasă pentru sprijinirea economică a Europei. Trei dintre personajele-
cheie care au efectuat acest studiu erau membri ai Consiliului de Relaţii Externe: Dean Acheson, Will
Clayton şi George Kennan. În special Kennan şi Clayton au avut consultări prelungite cu omul care era
acum la cârma economiei franceze, prietenul lor de la Washington din timpul războiului, Jean Monnet.
Din eforturile lor combinate a luat naştere Programul de Refacere Europeană, mai cunoscut ca „Planul
Marshall”.
În vara anului 1947, Planul American Marshall a fost lansat în scopul reconstruirii economiei
europene. S-a oferit ajutor tuturor ţărilor din regiune, dar acest ajutor nu a fost acceptat decât de ţările
care urmau să constituie Europa Occidentală. Planul a luat sfârşit în 1952 şi s-au acordat 17.000
milioane USD Europei Occidentale.
Oferta americană de ajutorare a Europei, propusă la Harvard (5 iunie 1947) de către generalul
Marshall, Secretar de Stat, era însoţită de invitaţia adresată unui număr de 22 de state europene să se
angajeze pe calea cooperării. Ca urmare, după refuzul a şase dintre ele (Albania, Cehoslovacia,
Finlanda, Iugoslavia, Polonia şi România), un Comitet de Cooperare Economică, sub conducerea
englezului Ernest Bevin, format din reprezentanţii a 16 naţiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia,
Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Suedia, Turcia), remite un raport Guvernului american. În urma aprobării, Congresului votează, la 19
decembrie 1947, Foreign Assitance Act (Legea asistenţei pentru ţările străine) ce prevede un ajutor în
valoare de cinci miliarde de dolari pe an, cu condiţia ca în ţările respective să se instaureze o orânduire
stabilă.
Principalul instrument ales de Washington ca să-şi promoveze noua politică de integrare
europeană a fost o organizaţie nouă, formată la 16 aprilie 1948 pentru a administra distribuirea
fondurilor Planului Marshall. Aceasta a fost Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană
(Organisation for European Economic Co-operation,OEEC). Guvernul francez, puternic influenţat de
Monnet, a insistat ca noii organizaţii să i se acorde un consiliu executiv cu puteri supranaţionale şi un
secretariat permanent. Integraţionistul devotat Paul-Henri Spaak, care redevenise primul ministru al
Belgiei, a fost numit director general.
22
C. Booker, R.North, op.cit., pp.27-28
46
Organizaţia de Cooperare Economică Europeană şi-a desfăşurat activitatea în două direcţii :
 primul obiectiv, atins în 1952 (anul în care a încetat ajutorul american), a fost acela de a
scoate ţările europene din marasm, fără a recurge la un ajutor extern de proporţii;
 cel de-al doilea a constat în menţinerea unui nivel de activitate susţinut, fiecare ţară
angajându-se să dezvolte cursurile de schimb (reducând în special taxele vamale) şi
încercând crearea unor locuri de muncă stabile.
Rezultatele au fost cele aşteptate : stabilizarea preţurilor la materii prime, colaborare crescută în
domeniul comercial, o autonomie mai mare…Eliberaţi de datoriile financiare către Statele Unite,
membrii OEEC au decis o deschidere mai mare către celelalte state ale lumii.
După încheierea programului de ajutor în 1952, organizaţia a continuat să existe ca spaţiu de
promovare a unui comerţ liber între ţările membre, a primit ca membri şi alte state dezvoltate din punct
de vedere economic din lumea necomunistă, şi s-a transformat în 1961 în ceea ce astăzi poartă
denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
OCDE reprezintă forul internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale la nivel global, o
asociaţie apolitică a ţărilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic având drept misiune
construirea unei economii puternice în statele membre, îmbunătăţirea eficienţei, perfectarea
sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi contribuţia la dezvoltarea economică.
Ţările membre OCDE în număr de 30 reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de state care au
fondat organizaţia în 1961, printre care s-au numărat Canada, Franţa, Germania, Italia, Marea
Britanie şi SUA, li s-au alăturat începând cu anul 1964 alţi 10 parteneri importanţi, cum ar fi:
Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la Vişegrad, ultima ţară admisă fiind Republica Slovacă, în
decembrie 2000.
În prezent, statele membre ale Organizaţiei deţin împreună peste 70% din producţia şi comerţul
mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial,
fapt pentru care Organizaţia a fost numită „clubul ţărilor bogate”.
Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor OCDE este atât de mare, încât se constituie
practic într-o matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde OCDE decide să dezvolte
programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele
ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OCDE.
Dialogul şi consensul reprezintă nucleul însuşi al Organizaţiei. Corpul de conducere al OCDE este
Consiliul OCDE, format din reprezentanţii ţărilor membre. El oferă asistenţă asupra activităţii
comitetelor OCDE (200 de comitete şi grupuri de lucru) şi decide asupra bugetului anual (contribuţii
naţionale).
Secretariatul OCDE este coordonat de către Secretarul General, sprijinit în activitatea sa de către 4
secretari generali adjuncţi. Secretarul General este cel care prezidează şedinţele lunare ale Consiliului
asigurând legătura dintre statele membre şi Secretariat. Secretarul general ales, domnul Angel Guria
(Mexic) a preluat mandatul în iunie 2006.
Sediul OCDE se află la Paris.
În urma Conferinţei Ministeriale a OCDE din mai 2004 de la Paris s-a aprobat „Strategia pentru
extindere şi Colaborare cu Statele Nemembre OCDE” ,An OECD Strategy for Enlargement abd
Outreach, cunoscută şi sub numele de Raportul Noboru, după numele ambasadorului Japoniei la
OCDE. În urma Conferinţei trebuiau luate măsuri concrete privind ţările candidate la OCDE, precum
şi de reformă a Organizaţiei ca atare.
47
Criteriile Noboru fac referire la:
 existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii (like-mindedness);
 dimensiunea şi importanţa economică a unui stat (significant player);
 principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat să fie benefică atât pentru
statul respectiv cât şi pentru OCDE (mutual benefict);
 consideraţii global, nu neapărat limitat, la diversitatea geografică (global consideration).
În prezent, OCDE încearcă o redefinire a rolului său în noua configuraţie politică şi economică
mondială. Astfel, perioada actuală este decisivă pentru soluţionarea a trei probleme considerate
prioritare pentru viitorul OCDE:
 regândirea mecanismelor decizionale;
 finanţarea organizaţiei;
 extinderea OCDE, a cărei relansare este strâns legată de soluţionarea celorlalte două
aspecte menţionate, ca o precondiţie a funcţionării eficiente a organizaţiei cu un număr
sporit de membri.
Unul dintre obiectivele de politică externă în plan multilateral al ţării noastre îl reprezintă dezvoltarea
şi intensificarea relaţiilor cu OCDE în vederea îndeplinirii condiţiilor de admitere a României în
grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei. Obiectivul de aderare la OCDE este menţionat în
Programul de Guvernare pentru perioada 2005 – 2008.
La 28 aprilie 2004 Guvernul României a transmis oficial candidatura României de aderare la
OCDE23.
În 1949, şapte ţări in Estul Europei: Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România,
Cehoslovacia şi fosta Germanie Democrată au semnat acorduri de ajutor reciproc (CAER), care s-au
extins apoi în afara graniţelor Europei, până în Cuba.
Tot în 1949 a fost semnat Pactul Atlanticului de Nord, punând astfel bazele NATO. În acelaşi an a
luat fiinţă Consiliul Europei24.
23
http://www.mae.ro
24
Creat la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea britanie, Norvegia, Olanda
şi Suedia), urmate de Grecia şi Turcia în august 1949, Consiliul Europei, are astăzi 46 de state membre.
Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu o condiţie: ca el să accepte principiul
supremaţiei dreptului şi să garanteze drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toate produsele aflate în jurisdicţia
sa.
Canada, Vatican, Japonia, SUA şi Mexic se bucură de statutul de observator, pe lângă organismele guvernamentale
ale Consiliului Europei.
Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală, ale cărei obiective sunt:
 Protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;
 Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei;
 Căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană (discriminarea
minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea umană, SIDA, drogurle, terorismul, crima
organizată, etc.);
 Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa, prin susţinerea reformelor politice, legisltive şi
constituţionale.
În anul 1954 s-a înfiinţat Uniunea Europei Occidentale (UEO), în scopul întăririi cooperării între statele vets-
europene în domeniul securităţii. Ea avea la origine Tratatul de la Bruxelles semnat la 17.03.1948 de către cinci ţări
occidentale – Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie – prin care o alianţă militară europeană la care au aderat
48
Uniunea Vamală a Beneluxului, dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg, a intrat în vigoare încă din
1948, ca model de cooperare economică între diverse ţări.
Pactul de la Varşovia a fost înfiinţat în 1955.
Comitetul Miniştrilor reprezintă organismul decizional al Consiliului Europei şi este compus din
miniştrii afacerilor externe ai tuturor ţărilor membre, sau reprezentanţii lor permanenţi.
Adunarea Parlamentară reprezintă organul deliberativ al Organizaţiei, ai cărui membru sunt
desemnaţi de Parlamentele naţionale.
Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa constituie un organ consultativ care
reprezintă autorităţile locale şi regionale.
Guvernele, parlamentele naţionale şi autorităţile locale şi regionale sunt, astfel, reprezentate
separat.
Pentru consolidarea stabilităţii continentului European, în special după dispariţia regimurilor
comuniste, un nou elan a fost dat la cel mai înalt nivel Consiliului Europei, prin intermediul Summit-
urilor şefilor de stat şi de guvern.
Trei summit-uri au avut loc până în prezent:
 la Viena, în 1993;
 la Strasbourg, în 1997;
 la Varşovia, în zilele de 16-17 mai 2005;
Terry Davis (Marea Britanie), a fost ales Secretar General de către Adunarea Parlamentară în 2004
pentru o perioadă de 5 ani.
El îndrumă şi coordonează activităţile Organizaţiei.
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg.
CONCLUZII
Aşadar, crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în contextul politic
internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei
categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi politice25.
Astfel, în domeniul militar, cooperarea europeană interguvernamentală a fost iniţial o continuare a
alianţelor din timpul războiului; în 1948 se creează Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles
(Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg), transformată, în 1954, în UEO prin alăturarea
la fondatori a Italiei şi Germaniei26. Deoarece această organizaţie nu-şi putea îndeplini obiectivele de
securitate, în anul 1949 se creează NATO de către 12 state occidentale, la care se adaugă încă două în
1952; ca răspuns la aderarea Germaniei vestice la aceată organizaţie, în 1955 blocul răsăritean
înfiinţează Organizaţia Tratatului de la Varşovia. În domeniul economic, în cadrul ONU funcţionează
Comisia Economică a ONU pentru Europa, iar în 1948 se creează Organizaţia de Cooperarea
Economică Europeană (transformată, în 1960, în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Grecia (în total zece state). Sarcinile lor principale constau în obligaţia
generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea păcii şi securităţii în Europa. UEO a oferit
statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de apărare şi securitate, în scopul consolidării influenţei
politice a Europei în cadrul NATO. Totodată ele şi-au creat o identitate europeană de securitate. Prin intrarea în vigoare, la
1.11.1993, a Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept
„braţ înarmat al UE în implementarea deciziilor de politică externă şi securitate comună (PESC) a UE.
25
Jean Boulouis, Droit institutional des communautés, Montchrestien, Paris, 1934, 4e
26
La care s-au adăugat apoi Spania şi Portugalia, în 1990, şi Grecia, în 1995
49
Economică – OCDE) pentru gestionarea ajutorului american pentru reconstruirea Europei (Planul
Marshall); statele sub influenţa Uniunii Sovietice au refuzat ajutorul „capitalist” şi au creat, în 1949,
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER sau COMECON). În plan politic, s-a creat, în 1949,
Consiliul Europei, organizaţie interguvernamentală a zece state occidentale, menită să apere într-un
cadru instituţionalizat valorile democratice, principiile libertăţii individuale, ale libertăţii politice şi
preeminenţa dreptului pe care se bazează orice democraţie adevărată.Deşi acopereau principalele
domenii ale cooperării internaţionale, aceste trei tipuri de organizaţii sectoriale europene aveau
vocaţii diferite şi nu dădeau Europei nici posibilitatea de dezvoltare susţinută şi nici pe aceea de a-
şi exprima eficient personalitatea de care devenea conştientă. Era indispensabil să se elimine şi
suprapunerile de atribuţii care existau şi eventualele rivalităţi, trecându-se de la cooperarea simplă şi
tradiţională interguvernamentală la o integrare europeană mai puternică, în măsură să satisfacă
necesităţile pe care situaţia geopolitică le punea în climatul de relaţii internaţionale ale războiului
rece. Experienţe utile în
viitorul proces de integrare europeană şi-a adus Uniunea vamală dintre ţările Benelux-ului din 1948
ca model de cooperare economică între Belgia, Olanda şi Luxemburg.27
II. COMUNITĂŢILE EUROPENE

II.1. COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI (CECO)
Cel ce a făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene a fost Jean
Monnet.
Având funcţia de de şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa, fostul funcţionar de
stat a propus ca producţia de cărbune şi de oţel a Franţei şi a Germaniei să fie administrată de către un
organism supranaţional.
Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), a anunţat la 9 mai 1950
de către ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, a constituit un nou început pentru Europa.
“Planul Schuman”, menit să evite o nouă conflagraţie, punând ramurile de bază ale industriei de
armament sub control internaţional prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe
calea constituirii Europei unite.
CECO şi Adunarea sa parlamentară au fost înfiinţate la 10 august 1952, iar Jean Monnet a
devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.
Prima experienţă de integrare europeană originală, CECO, instituită prin Tratatul de la Paris din
18 aprilie 1951, pe o durată de 50 de ani, a reunit şase ţări (Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda,
Republica Federală Germană). Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a încetat în iulie 200228.
27
Ion Dragoman, Emanoil Popescu, op.cit., p.32.
28
Protocoale anexate Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Protocol asupra consecinţelor financiare ale expirării
Tratatului CECO şi a Fondului de cercetare pentru cărbne şi oţel.
Articolul I
50
Originea acestei experienţe se regăseşte în declaraţia lui Robert Schuman, ministrul Afacerilor
externe, făcută la 9 mai 1950 (Anexa 1). Trebuia reglementată problema producţiei de cărbune şi oţel în
Europa, deoarece unele ţări (Belgia, R.F.G., Olanda) erau dezavantajate în privinţa primului produs, iar
celelalte (Franţa, Italia, Luxemburg) în privinţa celui de-al doilea. Dincolo de o căutată
complementaritate economică, trebuia rezolvată o problemă mai generală : cea a includerii Germaniei în
Europa. Cancelarul Adenauer îşi multiplică propunerile de cooperare cu alte ţări, mai ales cu Franţa,
pentru a şterge antagonismele seculare dintre cele două ţări.
Organismele CECO erau de trei feluri :
 executivul era bicefal, compus din Înalta Autoritate, care avea ca misiune să realizeze obiectivele
Tratatului luând decizii sau formulând avize ori recomandări, şi Consiliul Special al Miniştrilor,
organism colegial cu caracter politic (rezolvarea problemelor comune) şi diplomatic (protejarea
susceptibilităţilor naţionale);
 un organsim de control constituit din Adunarea Comună (Parlamentul statelor membre),
cuprindea reprezentanţi ai “Popoarelor statelor” (articolul 20 din Tratatul de la Paris). Exercitând un
control a posteriori, această instanţă cu rol redus discută şi evaluează raportul general anual
prezentat de Înalta Autoritate, pe care putea să-l cenzureze;
 ordinea judiciară era asigurată de către Curtea de Justiţie a CECO, instituţie ce trebuie să
vegheze la o bună funcţionare în ansamblu, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor.
Conform termenilor Tratatului, CECO avea şapte misiuni importante :
 să promoveze dezvoltarea schimburilor între ţările membre;
 să vegheze la aprovizionarea regulată a Pieţei Comune;
 să modernizeze producţia;
 să asigure în mod egal utilizatorilor accesul la sursele de producţie;
 să amelioreze condiţiile de muncă şi de viaţă în aceste două sectoare;
 să se străduiască din toate puterile să obţină cele mai scăzute preţuri, fără să modifice
calitatea produselor;
 să exploateze raţional zăcămintele pentru a evita epuizarea lor.
Rezultatele spectaculoase obţinute au justificat continuarea experienţei . Din punct de vedere juridic,
CECO a permis garantarea unei concurenţe cu tarife rezonabile şi s-a opus tuturor înţelegerilor sau
comasărilor abuzive. Din punct de vedere economic, ea a contribuit, până în 1958, la dezvoltarea
producţiei de cărbune, mai ales în Franţa şi Luxemburg. Din punct de vedere tehnic, CECO a participat
la modernizarea industriei siderurgice prin favorizarea implantării unor unităţi de producţie pe litoral
(faimoasa “siderurgie pe apă” la Dunkerque, Anvers, Rotterdam sau Hamburg). În sfârşit, pe plan social,
1. Toate bunurile şi obligaţiile C.E.C.O., astfel cum se află ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunităţii
Europene începând cu 24 iulie 2002.
2. Valoarea netă a acestor bunuri şi obligaţii, aşa cum apar ele în bilanţul CECO din 23 iulie 2002, sub rezerva oricărei
creşteri sau scăderi care poate să apară în urma operaţiunilor de lichidare, este considerată ca patrimoniu destinat
cercetării în sectoarele industriei cărbunelui şi oţelului, denumite „CECO în lichidare”. După încheierea lichidării,
patrimoniul va fi denumit: „Bunuri ale Fondului de cercetare pentru cărbune şi oţel”.
3. Veniturile provenite din acest patrimoniu, denumite „Fondul de cercetare pentru cărbune şi oţel”, sunt folosite exclusiv
pentru cercetare, în afara programului-cadru de cercetare, în sectoarele industriei cărbunelui şi oţelului în conformitate cu
dispoziţiile prezentului Protocol şi ale actelor adoptate pe baza acestuia.
4. art.4. Prezentul protocl intră în vigoare în data de 24 iulie 2002.
51
o bună parte dintre mineri şi-au putut păstra locurile de muncă sau au putut beneficia de susţinere în
reconversia profesională.
II.2. CREAREA COMUNITĂŢII EUROPEANE DE APĂRARE (CEA) ŞI A

UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE (UEO)
Succesul primului pas al integrării europene (constituirea CECO, Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului în 1950), dar şi pericolul ameninţării sovietice, ca şi agravarea tensiunii
internaţionale provocate de războiul din Coreea i-au determinat pe europeni să iniţieze procesul de
integrare în domeniul apărării. În acelaşi timp, faţă de poziţia SUA privind necesitatea înarmării
Germaniei, aliaţii din Europa Occidentală au exprimat serioase reticenţe; în special Franţa se opunea
reconstituirii unei armate germane naţionale, ceea ce a condus-o la propunerea creării unei armate
europene, proiect ce-i apare totodată ca fiind ocazia pentru accelerarea procesului construcţiei europene,
având în vedere că o armată europeană nu poate fi concepută fără o comunitate politică . La originea
Comunităţii Europene de Apărare (CEA) stă un proiect francez care nu a cunoscut o primire tot atât de
favorabilă ca aceea prezentată de Schuman cu şase luni înainte privind CECO; totuşi, negocierile au
început la Paris la 15 februarie 1951 între “cei şase” membri ai CECO, Marea Britanie refuzând încă o
dată să se angajeze în mod direct pe continent. După discuţii dificile s-a ajuns la semnarea, la 27 mai
1952, a Tratatului instituind CEA, a cărei organizare instituţională era însă în regres faţă de proiectul
francez, dar şi faţă de arhitectura structurală a CECO. Principiile de bază ale organizaţiei, care ar fi
trebuit să fie cea de-a doua comunitate europeană, erau: caracterul supranaţional dat de existenţa
instituţiilor comune şi a bugetului comun; caracterul său exclusiv defensiv, manifestat ca o garanţie
mutuală contra unei agresiuni; non-discriminarea între membri; principiul integrării europene în materie
de apărare. Acest ultim punct era cel mai important şi cel mai delicat deoarece până la CEA, o coaliţie
grupa armate care rămâneau naţionale în esenţa lor, în timp ce integrarea conducea automat la ideea unei
puteri politice supranaţionale; armata nu există decât pentru a servi şi apăra un stat, o armată federală
fiind în slujba unui stat federal care, la momentul respectiv , nu exista în Europa.
Tratatul instituind CEA era un proiect ambiţios, fiind o continuare pe un plan superior a
Tratatului de la Bruxelles instituind UEO29 o replică fidelă a Tratatului CECO, încercând să creeze o
organizaţie supranaţională cuprinzând o Comisie, un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o
Adunare Parlamentară ; trupele europene erau direct subordonate unei autorităţi militare europene dotate
cu puteri proprii, ale cărei competenţe le reproduce în plan militar pe cele ale Înaltei Autorităţi a CECO.
Deoarece o comunitate militară nu ar fi avut un sens fără o similară colaborare în plan politic, în
septembrie 1952 se elaborează şi un proiect de Tratat instituind Comunitatea Europeană Politică,
organizaţie cu caracter general ce ar fi trebuit ca în doi ani să absoarbă CECA şi CEA pentru a asigura
subordonarea puterii militare faţă de puterea politică.Era însă prea devreme pentru astfel de proiecte.
29
Uniunea Europei Ocidentale (UEO) a fost înfiinţată în 1954, în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în
domeniul securităţii. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles din 1948 încheiat între Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda
şi Lexembourg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Grecia (în total 10 state).
UEO oferă statelor membre o platformă de cooperare în materie politică de apărare şi de securitate, în scopul de a
consolida influenţa politică a Europei în cadrul NATO şi de a crea o identitate europeană de securitate. UEO depinde esenţial
de evoluţiile din sânul NATO şi UE.
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a
dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept “braţ înarmat al UE şi pilon european al NATO”. Tratatul de la Amsterdam,
semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, consfinţeşte rolul UEO în implementarea deciziilor de politică
externă şi securitate comună (PESC) ale Uniunii Europene.
52
Deşi Tratatul asupra CEA apucase deja să fie ratificat de cinci state, circumstanţele istorice se
schimbă (moare Stalin, se încheie războiul din Coreea şi are loc drama franceză de la Dien-Bien Phu),
astfel încât factorul de coeziune reprezentat de presiunea externă s-a diminuat; aşa se face că CEA a
murit înainte de a se naşte, prin lovitura de graţie dată de Franţa în 1954, când Adunarea Naţională
respinge ratificarea cu o majoritate de 55 voturi30. Eşecul CEA a favorizat însă crearea UEO prin
acordurile de la Paris din octombrie 1954 ( pe baza Tratatului de la Bruxelles al Uniunii Occidentale din
1948), a permis aderarea, în mai 1955, a RFG la NATO şi a lăsat să se înţeleagă faptul că, pentru
relansarea construcţiei europene, era necesară o întoarcere la concepţia iniţială a unor comunităţi
economice; însă, conform expresiei celebre “cine începe cu un tarif vamal comun va sfârşi cu o armată
comună”, şirul implicaţiilor logice sunt : tarif vamal comun- politică comercială comună – politică
externă comună – politică de apărare comună – armată comună31.
II.3. CREAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE (CEE) ŞI A

COMUNITĂŢII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (CEEA) SAU EURATOM
Prin eşecul Comunităţii Europene a Apărării, tentativele de unificare europeană sufereau un
puternic recul. După un an de resemnare, în iunie 1955 miniştrii de externe ai statelor membre ale
CECO puneau din nou în discuţie crearea unei Europe unite, conştienţi că era în interesul ţărilor lor ca
procesul început prin CECO să fie continuat.
Astfel, pentru Republica Federală Germania participarea la această operă de unificare echivala
din punct de vedere politic cu o reintegrare în comunitatea naţiunilor. Sub aspect economic, în calitate
de ţară exportatoare, Germania rămânea (şi rămâne) tributară pieţelor europene, astfel încât prin crearea
unei Comunităţi Economice Europene care să unifice o bună parte din aceste pieţe, dependenţa
Germaniei faţă de exterior devenea mult mai puţin preocupantă.
Pentru Franţa, integrarea Germaniei era expresia politică a voinţei sale de reconciliere şi a
aspiraţiei pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce priveşte propria sa dezvoltare, apartenenţa la
Comunitatea Economică Europeană îi permitea să accelereze acest proces iar apariţia unui vast spaţiu
economic comun deschidea noi pieţe de desfacere pentru produsele sale agricole, de natură să asigure
vitalitatea acestui sector.
În ceea ce priveşte Belgia, dependenţa sa economică de comerţul exterior o făcea la fel de
tributară, ca şi Germania, faţă de existenţa unor pieţe sigure de export.Interesul pentru o interpenetrare
economică era cu atât mai mare în anii ’50 cu cât economia belgiană se baza atunci aproape exclusiv pe
industria cărbunelui şi oţelului. Crearea unei pieţe interne europene avea deci, şi pentru această ţară, o
importanţă aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea şi dezvoltarea unor noi sectoare
industriale.
Italia, care făcuse deja cu succes eforturi de industrializare, era şi ea interesată de posibilităţile de
creştere economică oferite de o piaţă europeană comună, sperând totodată să poată obţine credite pentru
dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud şi să reducă astfel rata ridicată a şomajului.
La rândul său, Olanda realiza că o participare la opera de unificare Europeană va da un nou
impuls eforturilor sale de industrializare. Având porturi maritime importante şi o infrastructură
30
Este vorba despre aşa-numitul “Plan Pleven” care a fost însă respins de către Adunarea Naţională (Parlamentul Franţei) în
august 1954, aceasta nefiind dispusă să-şi asume responsabilitatea ştirbirii suveranităţii Franţei prin renunţarea la armata
naţională (după numele premierului francez de atunci PLEVEN).
31
Claudia Dragoman, D.I.U. şi politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, RRDU nr. 33-34, p.65-66
53
corespunzătoare, ea vedea astfel deschizându-i-se noi posibilităţi în domeniul transporturilor de mărfuri
în Europa, sector în care deţinea deja un loc avansat.
Cât despre Luxemburg, care datorită poziţiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei
consecinţele rivalităţilor dintre naţiunile mari, el vedea în politica de unificare europeană un mijloc de
garantare a intereselor sale politice, economice şi sociale.
Având în vedere multitudinea de interese aflate în joc, era logic ca miniştrii de externe ai celor
şase ţări fondatoare ale CECO să opteze pentru continuarea operei de unificare europeană în domeniul
economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin intense.
Acesta a fost şi scopul Conferinţei de la Messina, din 1955, care a încredinţat sarcina studierii
posibilităţii unei integrări progresive în acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de
externe Paul Henry Spaak32.
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda au aprobat, la 29 mai 1956, raportul
politicianului belgian, Paul Henri Spaak, pe tema unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în
domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare. Acest lucru a dus la semnarea “Tratatelor de la Roma”, la
data 25 martie 1957, de către cele şase ţări . “Tratatele de la Roma” au pus bazele Comunităţii
Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).Cele
două tratate au intrat în vigoare,după ce au fost ratificate de cele şase state membre,la 1 ianuarie 1958.
Tratatul de la Roma privind C.E.E defineşte un anumit număr de finalităţi, printre care:
 eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea
mărfurilor;
 îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor,capitalurilor şi
serviciilor;
 aplicarea unor proceduri ce permit coordonarea politicilor economice;
 apropierea legislaţiilor naţionale.
Art.4 stipulează că realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii este asigurată de o Adunare, un
Consiliu, o Comisie şi o Curte de Justiţie.
Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat în acelaşi timp cu cel privind C.E.E.(25 martie 1957-
Roma) dă prioritate dezvoltării energiei nucleare în scopuri paşnice urmărindu-se în special :
 transmiterea de cunoştinţe tehnice;
 construirea de instalaţii, realizarea de materiale şi echipamente speciale;
 stabilirea normelor de securitate;
 controlul utilizării produselor;
 exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.
Tratatele europene urmăresc promovarea dezvoltării economice şi ridicarea nivelului de trai al
oamenilor, evitarea războiului şi asigurarea păcii şi libertăţii; ele au scopul de a crea o legătură cât mai
strânsă între popoarele Europei33 .
La început, Comunităţile – CECO pe de o parte, CEE şi Euratom pe de altă parte – aveau
instituţii proprii. Ele s-au unit în 1967 şi au format actuala Comunitate Europeană, cunoscută în prezent
sub numele de Uniunea Europeană (UE)34 de la 1 noiembrie 1993.
32
Ion Jinga, op.cit, p.18-20
33
Uniunea Europeană: Vecinul tău, Documentaţie Europeană Luxembourg, 1995, p.5
54
Deşi o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituţionale internaţionale, încă de la intrarea în
vigoare a “Tratatelor de la Roma”, în 1958 (de constituire a CEE şi EURATOM) s-a avut în vedere
reunirea instituţiilor celor 3 Comunităţi, în instituţii unice, deci realizarea unui sistem instituţional unic.
Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin “Tratatul de la Bruxelles”.
Astfel :
 Înalta Autoritate – devine Comisia Comunităţilor europene;
 Instituţia Interguvernamentală – rămâne Consiliul de Miniştri (fostul Consiliu Special de
Miniştri);
 Adunarea Comună – devine Parlamentul European (care nu se confundă cu Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei);
 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – rămâne fost Curte de Justiţie, însă, completată.
II.4. PROCESUL DE EXTINDERE A UNIUNII EUROPENE ŞI PROCESUL DE

STABILIZARE ŞI ASOCIERE (PSA)
PROCESUL DE EXTINDERE A UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul
1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După şase valuri
de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995:
Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria; 2007: Bulgaria şi România), Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre.
Două state candidate,Turcia şi Croaţia,au deschis negocierile de aderare în 2005.Consiliul
European din 15-16 decembrie 2005 a decis acordarea statutului de ţară candidată fostei Republici
Iugoslave a Macedoniei.Alte ţări iau în considerare depunerea candidaturilor în viitorul apropiat.
Principalele obiective sunt:
 promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda
unică a fost lansată în 1999);
 să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările
nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale,
poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);
 să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează,
conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);
 să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în
particular de liberă circulaţie a persoanelor);
 să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către
instituţiile europene, împreună cu tratatele folosite).
Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene:

1. Parlamentul European - ales de către popoarele statelor membre;
2. Consiliul - reprezentând guvernele statelor membre;
34
Notă: Uniunea Europeană care şi-a început existenţa la 1 noiembrie 1993, este noua denumire pentru Comunitatea
Europeană (CE) . Această denumire va fi folosită pe tot parcursul lucrării cu excepţia cazurilor când din raţiuni istorice
referirea la Comunitatea Europeană nu poate fi evitată .
55
3. Comisia - executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie;
4. Curtea de Justiţie - care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar;
5. Curtea de Conturi - responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare.
Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme europene,ca de exemplu:
 Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor - organisme consultative care acordă
sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în
considerare;
 Avocatul Poporului în Uniunea Europeană - care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la
administraţia la nivel european;
 Banca Europeană de Investiţii - instituţia financiară a UE;
 Banca Centrală Europeană - răspunzătoare de politica monetară în zona euro.
Calendarul aderării la Uniunea Europeană a fiecărei ţări candidate depinde de progresele pe care
acesta le înregistrează în pregătirea pentru aderare, conform criteriilor stabilite la Consiliul European de
la Copenhaga din 1993.
Criteriile de la Copenhaga sunt următoarele:
 stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, statului de drept, respectului drepturilor omului şi
respectului şi protecţiei minorităţilor;
 crearea unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă la presiunile concurenţei
şi la forţele pieţei din Uniunea Europeană;
 capacitatea de a-şi asuma obligaţiile care decurg din statutul de membru, inclusiv aderarea la
obiectivele de uniune politică, economică şi monetară.
Cel de-al treilea criteriu din cele enumerate mai sus implică faptul că statele candidate trebuie să
adopte politicile şi normele Uniunii Europene (acquis-ul comunitar35) şi să asigure implementarea şi
consolidarea acestuia prin intermediul structurilor administrative adecvate.
Conform art.49 din Tratatul privind Uniunea europeană „orice stat european care respectă
principiilor stabilite în art. 6 (1) poate depune cererea de aderare la Uniunea Europeană”. Articolul 6
(1) prevede că „Uniunea are la bază principiile de libertate, democraţie, respect al drepturilor omului şi
al libertăţilor fundamentale, şi statul de drept, principii comune statelor membre”.
Uniunea Europeană nu şi-a stabilit limitele geografice, dar fiecare stat candidat trebuie să
îndeplinească criteriile enunţate de Consiliul European de la Copenhaga: democraţie, stat de drept,
respectul drepturilor omului şi protecţia minorităţilor, o economie de piaţă funcţională cu capacitatea de
a face faţă presiunii competitive din Uniunea Europeană, precum şi capacitatea de a-şi asuma obligaţiile
care decurg din statutul de membru.
În anii următori alte state pot să depună cererea de aderare. Uniunea Europeană a identificat drept
potenţiali candidaţi statele din regiunea vestică a Balcanilor, inclusiv fosta Iugoslavie, care au în proiect
aderare în viitor la Uniunea Europeană. Procesul de stabilizare şi de Asociere, care este cadrul Uniunii
Europene în Vestul Balcanilor, oferă perspectiva aderării la Uniune şi un program de asistenţă care să
sprijine pregătirea acestor state.
Deasemenea este posibil ca Norvegia şi Elveţia, care au depus cereri de aderare în trecut, să-şi
reformuleze cererile în viitor.(Norvegia:referendum în1972 şi o nouă respingere a aderării în
1994;Elveţia respinge aderarea în 1992).
35
Acquis-ul comunitar – Totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor Uniunii Europene, acţiunile şi
politicile comunitare.
56
PROCESUL DE STABILIZARE SI ASOCIERE (PSA)
Aşa cum am precizat mai sus, PSA este politica cadru a Uniunii Europene pentru ţările din
Balcanii de Vest, pe toată perioada pană la o eventuala aderare.
Parteneriatul între Uniunea Europeană si Balcanii de Vest este in interesul tuturor partenerilor:
pace, stabilitate, libertate, securitate si justiţie, prosperitate, calitate a vieţii pentru UE şi ţările din
Balcanii de Vest.
PSA are trei obiective, în special stabilitatea şi o trecere rapidă la economia de piaţa,
promovarea cooperării regionale si perspectiva integrării in Uniunea Europeana. Acest proces ajută
ţările din regiune să isi construiască capacitatea de a adopta şi implementa standarde europene, căt şi
standarde internaţionale.
PSA are la bază un parteneriat progresiv in care UE oferă o combinaţie de concesii comerciale
(Masuri Comerciale Autonome), asistenţă economică şi financiară (Programul CARDS) şi relaţii
contractuale (Acorduri de Stabilitate si Asociere). Fiecare ţară avansează la o altă etapă în funcţie de
îndeplinirea angajamentelor în cadrul PSA. Rapoartele de progres anuale evaluează stadiul de pregătire al
ţărilor din Balcanii de Vest de integrare in Uniunea Europeana.
Ca urmare a Strategiei Regionale a Uniunii Europene pentru Balcanii de Vest din 1997, Comisia
Europeană a elaborat în 1999 fundamentul pentru elaborarea unei viziuni mai ambiţioase pentru
dezvoltarea regiunii - Pactul de Stabilitate si Asociere. Instrumentele sale au fost formulate la Summitul
de la Zagreb din noiembrie 2000. Summitul de la Tesalonic din iunie 2003 a imbogăţit PSA cu elemente
inspirate de procesul de extindere, astfel încat sa facă faţă mai bine noilor provocări. Agenda Tesalonic a
introdus o gamă de noi instrumente pentru a spijini procesul de reformă în ţările din Balcanii de Vest şi
pentru a le apropia mai mult de Uniunea Europeană. Dintre aceste noi instrumente, cel cu cel mai mare
potenţial se referă la Parteneriatele Europene, inspirat de Parteneriatele de Aderare. Primul set de
Parteneriate Europene a fost aprobat în 2004; prin identificarea priorităţilor pe termen scurt si mediu pe
care ţările trebuie sa le abordeze, Parteneriatele Europene vor ajuta Balcanii de Vest să facă reforme şi să
pregătească pentru o viitoare integrare.
Toate ţările din Balcanii de Vest au perspectiva unei viitoare integrări in Uniunea Europeana, un
obiectiv susţinut de Consiliul European de la Feira din iunie 2000 şi confirmat de Consiliul European de
la Tesalonic din iunie 2003. Consiliul European din iunie 2005 a re-confirmat ferm angajamentele
precedente.
Croaţia si Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, cărora li s-a acordat statul de ţări candidate,
rămân parte a PSA.
Celelalte ţări din Balcanii de Vest potenţiale ţări candidate sunt: Albania, Bosnia si Hertegovina,
Serbia, Muntenegru, inclusiv Kosovo cu respectarea Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate a
Naţiunilor Unite.
In ianuarie 2006, Comisia Europeana a adoptat o Comunicare cu privire la "Balcanii de Vest pe

calea spre UE: consolidarea stabilităţii si creştere a prosperităţii". Comunicarea evaluează progresele
57
realizate după Summitul de la Tesalonic si stabileşte masuri concrete pentru a consolida politica UE
pentru Balcanii de Vest si instrumentele acesteia.
III. TRATATELE MODIFICATOARE

III.1. PERFECŢIONAREA INSTITUŢIILOR COMUNITARE
Perfecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată de unii autori ca fiind
rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie, materializat, în final, în dreptul
pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele iniţiale.
Un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute prin
integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea eforturilor comune pentru a
determinma evoluţia procesului de integrare.
Un prim aspect îl constituie marginalizarea CECO care, deşi a jucat un rol important în perioada
anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei petroliere şi afectată de criză siderurgică.
Deasemnea faţă de CEEA, începând din mai 1958, guvernul francez a început să dea dovadă de o
atitudine de neîncredere. Acesta a fost de altfel unul dintre principalele motive care au condus la
adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi, CEE
fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.
O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în perioada 1961 – 1962 de către
preşedintele De Gaulle şi cancelarul Adenauer de creare a unei comunităţi politice36.
ANUL 1960 începe cu trecerea la prima egalizare parţială a vămilor între statele membre ca o
treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe unice, iar în cursul aceluiaşi an se adoptă primul
regulament comunitar privind deplasarea liberă a forţei de muncă pe teritoriul comunitar.
Anul 1965 începe promiţător pentru cursul integrării europene prin semnarea „Tratatului de
fuziune” potrivit căruia are loc fuzionarea organelor comunitare principale ale celor trei comunităţi,
urmând ca noile organe să fie: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi
Curtea de Justiţie. Unificarea organelor nu înseamnă însă şi unificarea celor trei Comunităţi, acestea
păstrându-şi în continuare existenţa lor de sine stătătoare iar organelor comune revenind atribuţii şi
obligaţii specifice fiecăreia dintre cele trei comunităţi.
În 30.06.1965 însă izbucneşte cea mai profundă criză din istoria integrării europene când Franţa,
refuzând propunerile Comisiei de finanţare a pieţei agrare va rămâne timp de 7 luni departe de toate
şedinţele Consiliului Ministerial ,aplicând aşa zisa „politică a scaunului gol”, încercând prin aceasta
împiedicarea trecerii la sistemul votului majoritar în adoptarea deciziilor aşa cum prevedeau tratatele
comunitare.
La conferinţa miniştrilor de externe ale CEE (28-29.01.1966) criza „scaunului gol” ia sfârşi prin
„Compromisul de la Luxemburg” care prevede posibilitatea renunţării la sisteml votului majoritar în
cazul în care prin decizia ce se va lua sunt afectate interesele vitale ale unui stat membru.
Uniunea vamală preconizată de Tratatul CEE, planificată pentru 31.12.1969 este realizată cu 18
luni mai repede, la 01.07.1968.
În cadrul PAC a fost prezentat, la propunerea lui Walter Hallstein, preşedintele Comisiei, un
proiect de finanţare FEOGA pentru a înlocui Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă.
Revizuirea (dezvoltarea) prevederilor Tratatelor institutive ale Comunităţilor are ca principale
repere următoare acte şi tratare modificatoare:
36
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept Comunitar General,Tratat, Ed. Lumina Lex, 2002, p.26
58
 Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Se numeşte „Tratatul
instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene” sau “Tratatul de
fuziune a executivului comunităţilor”.(toate cele 3 Comunităţi au aceleaşi instituţii: Consiliu,
Comisie, Parlament şi Curte de Justiţie, iar după adoptarea Tratatului de la Maastricht au şi o
Curte de conturi unică);
 Actele de asociere şi de aderare a statelor la CE sau UE;
 Modificările financiare şi bugetare aduse succesiv în evoluţia comunităţilor;
 Actul cu privire la alegerea Parlamentului European, adoptat prin vot universal, direct şi
secret, în anul 1976;
 Acordul de la Schengen, din 14 iunie 1985, referitor la suprimarea graduală a controlului
vamal la graniţele comune dintre Benelux, Germania şi Franţa;
 „Actul Unic European”(AUE), semnat la 28 februarie 1986, la Strasbourg şi intrat în vigoare
la 1 iulie 1987. Prin acest act au fost revizuite unele dispoziţii ale tratatelor care au instituit
Comunităţile.
 Consiliul European din 8 decembrie 1989, de la Strasbourg în care s-a decis crearea Uniunii
economice şi monetare europene şi, apoi, s-a trecut la elaborarea Tratatului de la Maastricht;
 Tratatul de la Maastricht, din 1992(Tratatul Uniunii Europene,TUE);
 Tratatul de la Amsterdam, din 1997;
 Tratatul de la Nisa, din 26.02.2001;
 Proiectul Tratatului Constituţional al UE, Roma, 29 octombrie 2004.(care nu a fost ratificat
de Franţa şi Olanda,fiind abandonat,dar reluat într-o nouă formă în Tratatul de la Lisabona);
 Tratatul de la Lisabona din decembrie 2007(în curs de ratificare).
III.2. TRATATUL DE LA BRUXELLES DIN 1965

A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967.
Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură instituţională
identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general : constituirea unei pieţe comune care avea
în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi
apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei uniuni
europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură. Întrucât acest obiectiv se
dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a căutat să se aplice o politică a paşilor mărunţi.
Astfel s-a considerat că o primă măsură care se poate lua este unificarea instituţiilor comunitare, aceasta
şi din considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a costurilor funcţionării lor. Primele măsuri
luate în acest sens au fost, aşa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie comună a
celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii comune de “Adunare parlamentară”. La 8
aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic şi o Comisie
unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub
denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului comunităţilor”.
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin
fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul acesteia
în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a
59
bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin
acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunităţile europene”. Prin acestea nu au fost absorbite
cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării
funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de
“Comunităţile europene”. Această entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în
ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se încheie acte şi să antameze acţiuni în
numele Comunităţilor europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să
se facă, de asemenea, în numele acestei entităţi37.
Începând din anul 1978 potrivit unei rezoluţii adoptată de Parlamentul european ca denumire pentru
cele trei comunităţi europene se poate folosi denumirea colectivă de „Comunitatea Europeană”.
Anul 1985 a adus primul şi ultimul caz de până acum când un teritoriu european a părăsit
Comunitatea, deoarece Groenlanda ca teritoriu danez care se bucură de autonomie, pe baza
referendumului din 23.02.1982 a decis ieşirea din comunităţi. Din 1985 are statutul teritoriilor externe
neeruopene, fiindu-i aplicabile regulile dreptului comunitar, cu excepţia celor referitoare la
reglementarea cotelor de pescuit.
Cele tei comunităţi – CECO, CEE şi EURATOM, au funcţionat separat din 1958 până în 1967, când
a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.
De la acest moment, comunităţile, deşi rămân distincte din punct de vedere juridic (fiecare având
propria personalitate juridică), vor avea ca şi instituţii comune Comisia europeană (formată din fuziunea
Înaltei Autorităţi cu Comisia CEE), Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de Justiţie şi
Adunarea parlamentară38.
Datorită faptului că numai sistemul instituţional al celor trei comunităţi a devenit comun, fără ca
acestea să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunităţile europene,
însă în mod uzual până la crearea Uniunii Europene a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi
abrevierile CEE, respectiv CE.
III.3. ACORDUL DE LA SCHENGEN, DIN 14 IUNIE 1985
ACORDUL DE LA SCHENGEN, DIN 14 IUNIE 1985, ÎNTRE GUVERNELE STATELOR UNIUNII
ECONOMICE BENELUX, ALE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA ŞI REPUBLICII FRANCEZE,
REFERITOR LA SUPRIMAREA, GRADUALĂ, A CONTROLULUI VAMAL LA GRANIŢELE COMUNE
Practica şi literatura de specialitate a domeniului evidenţiază faptul că guvernele Regatului Belgiei,
al Republicii Federale Germania, al Republicii Franceze, al Marelui Ducat de Luxemburg şi Regatului
Ţărilor de Jos au fost iniţiatoarele arhicunoscutului Acord de la Schengen, pornind de la mai multe
considerente, între care reţin atenţia, după cum urmează :
 progresele înregistrate în cadrul Comunităţilor Europene în vederea asigurării liberei
circulaţii a persoanelor, a mărfurilor şi a serviciilor;
37
idem, p.30
38
Adunarea parlamentară a început să folosească, treptat, denumirea de Parlament european, însă consacrarea expresă a
acestei denumiri este făcută doar în 1986, prin Actul Unic European.
60
 necesitatea consolidării solidarităţii între popoarele lor, prin eliminarea obstacolelor din calea
liberei circulaţii la graniţele comune între Statele Uniunii Europene a Beneluxului, Republicii
Federale Germania şi Republicii Franceze;
 obiectivitatea efortului de amplificare a raporturilor dintre popoarele statelor membre ale
Comunităţilor Europene prin intermediul liberei treceri a graniţelor interioare pentru resortisanţii
lor şi ale liberei circulaţii a mărfurilor şi a serviciilor;
 dorinţa de a suprima controlul graniţelor comune.
Adoptarea Acordului nu s-a dovedit a fi un demers simplu, ci, dimpotrivă, această performanţă a
presupus derularea mai multor etape, concretizate în organizarea unor întâlniri premergătoare, întâlniri
finalizate cu elaborarea şi aprobarea mai multor documente.
Aşa cum este firesc, mecanismele de aplicare a Acordului au presupus şi presupun încă, în plan
intern (naţional – pentru statele membre ale UE) , măsuri legislative supuse adoptării Parlamentelor
naţionale, în funcţie de prevederile propriilor Constituţii, iar la nivel comunitar s-a semnat Convenţia de
aplicare a Acordului de la Schengen, din 14 iunie 1985, în iunie 1990; (cu acest prilej) au fost formulate
şase declaraţii comune la articolele: art.139, cu privire la ratificarea, aprobarea sau acceptarea şi intrarea
în vigoare a Convenţiei ….; art.4, cu privire la controlul personal şi al bagajelor de mână, la aeroportul
pe care au venit din exterior, a pasagerilor unui zbor pornit dintr-un stat terţ …; art.71, par.2 – referitor
la prevenirea şi stoparea, prin măsuri administrative şi penale, a exportului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope…; art.121, cu trimitere la renunţarea, în semn de respect, faţă de dreptul comunitar,
la controalele şi la prezentarea de certificate fitosanitare … pentru anumite vegetale şi produse vegetale;
art.132, cu privire la … Comitetul executiv şi la politicile naţionale în materie de azil.
De asemenea, complementar la Actul final al Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen, din
14 iunie 1986, Părţile Contractante au adoptat o declaraţie comună şi au luat notă de declaraţiile
unilaterale ale Republicii Federale Germania şi ale Regatului Belgiei.
Declaraţia comună – face trimitere la domeniul de aplicare şi anume : “Părţile Contractante constată
: în urma unificării celor două state germane, câmpul de aplicabilitate, în dreptul internaţional, al
Convenţiei se v-a extinde şi asupra teritoriului actual al Republicii Democrate Germania39.
Schengen, un scurt istoric

La începutul anilor 80, a demarat, la nivel european, o discuţie în legătură cu importanţa termenului
libertate de micşare. După discuţii îndelungate, Franţa, Luxemburg, Germania, Belgia şi Olanda au
hotărât să creeze un spaţiu fără frontiere interne. Acordul între aceste state a fost semnat în data de 14
iunie 1985, în localitatea Schengen din Luxemburg. A urmat semnarea Convenţiei de Implementare a
Acordului Schengen, în data de 19 iunie 1990. În momentul intrării în vigoare, în anul 1995, aceasta a
eliminat controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi a creat o singură frontieră externă
unde controalele se desfăşoară conform unui set de regli clare. Deasemenea au fost stabilite reguli
comune în materie de vize, migraţie, azil, precum şi măsuri referitoare la cooperarea poliţienească,
judiciară sau vamală.
Printre cele mai importante măsuri adoptate de către statele Schengen au fost:
 eliminarea controalelor la frontierele interne şi stabilirea unui set de reguli pentru
trecerea frontierelor externe;
39
Ion Filipescu, Augustin Fuerla, op.cit., p.259-260
61
 separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi;
 armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a vizelor;
 stabilirea unor reguli pentru solicitant de azil;
 introducerea unor reguli referitoare la supravegherea şi urmărirea transfrontalieră
pentru forţele de poliţie din statele Schengen;
 întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare şi
implementare a deciziilor judecătoreşti;
 crearea Sistemului Informatic Schengen.
Toate aceste măsuri, împreună cu Acordul Schengen, Convenţia de Implementare a Acordului
Schengen, deciziile şi declaraţiile adoptate de către Comitetul Executiv Schengen stabilit în 1990,
precum şi protocoalele şi acordurile de aderare care au urmat constituie acquis-ul Schengen.
Iniţial, acquis-ul Schengen nu a făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s-a
schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amesterdam, în data de 2 octombrie 1997, intrat în
vigoare la data de 1 mai 1999. Un Protocol ataşat Tratatului de la Amesterdam încorporează acquis-ul
Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii Europene.
Începând cu acest moment, acquis-ul Schengen face parte din legislaţia comunitară şi a fost
transferat în noul Titlu IV-Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor, al
TUE.
De asemenea, ca o evoluţie de ordin instituţional, conform prevederilor Tratatului de la
Amsterdam, Consiliul UE a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen, iar
începând 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost incorporat în cadrul Secretariatului General al
Consiliului. De asemenea, noi grupuri de lucru au fost create pentru a asista Consiliul în activităţile
desfăşurate.
III.4. ACTUL UNIC EUROPEAN DIN 1987

Deşi realizarea unei pieţe unice a fost prevăzută în Tratatul original al Comunităţii Europene,
progresul înregistrat a fost lent.
Situaţia s-a schimbat în urma intrării în vigoare a Actului Unic European la 1 iulie 1987. Actul a
stabilit data realizării definitive a Pieţei Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.
Actul Unic a schimbat modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de Miniştri. Înainte,
majoritatea hotărârilor erau supuse deciziilor unanime ale Consiliului. Progresul erau foarte lent
deoarece miniştrii dintr-o ţară sau alta adoptau o atitudine protecţionistă şi votau împotriva legislaţiei
necesare realizării depline a pieţei comune.
Actul Unic European prevede vot majoritar cu privire la toate hotărârile necesare realizării Pieţei
Unice (în afară de domeniul fiscal şi libera circulaţie a persoanelor), iar Comisia Europeană a putut să-şi
continue programul.
Un principiu de bază al Actului este acela al “subsidiarităţii”. Aceasta înseamnă că nici o
hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Conform
acestuia, rolul Uniunii ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod
62
obiectiv. Toate deciziile care pot fi luate la nivel naţional sau regional ar trebui să fie de competenţa
statelor membre.
Legile şi regulamentele care asigură egalitatea de tratament se referă la un număr mare de
domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de stabilire – permiţând oamenilor de afaceri
să creeze întreprinderi proprii în alte state membre – şi a armonizării standardelor tehnice şi sfârşind cu
taxele, legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor.
Standardele de prelucrare, calitatea produselor şi măsurile de protecţie pentru muncitori şi
consumatori , toate acestea au trebuit să fie armonizate în vederea pre-venirii distorsionării fluxurilor
comerciale, iar pieţele de capital au fost liberalizate.
La 1 ianuarie 1993 Comunitatea celor 346 de milioane de persoane a devenit cea mai mare piaţă
unificată din lume40.
Aşadar Actul Unic European (AUE) relansează construcţia europeană care are nevoie de un nou
imbold, atât economic (desăvârşirea Marii Pieţe Interne (MPI) punerea în practică a unei politici de
cercetare şi tehnologizare, întărirea SME – Sistemul Monetar European) cât şi instituţional (extinderea
votului majorităţii calificate, lărgirea rolului Parlamentului de la Strasbourg , dezvoltarea unui spaţiu
social …).
Anii 1986 şi 1987pot fi numiţi anii primei reforme a dreptului comunitar originar, deoarece în
17.02.1986 a fost semnat „Actul Uni European” (AUE) care a intrat în vigoare din luna iulie 1987. Prin
AUE prevederile tratatelor comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de activitate cum ar fi
cercetarea sau protecţia mediului înconjurător şi se preconizează crearea unei „pieţe interne” până la
sfârşitul anului 1992.
Această relansare a experienţei comunitare a fost dorită de comisarii europeni, sub impulsul lui
Jacques Delors, pentru a lupta împotriva “europenismului” dezvoltat după cel de-al doilea şoc petrolier
(1979) şi după anii de “criză” sau de recesiune care au urmat. La originea acestui Act se află aprobarea
de către şefii de stat şi de guvern a unui ansamblu de măsuri propuse în 1985 de Comisia de la
Bruxelles, sub forma unei Cărţi albe41.
Această Carte albă poate fi considerată textul fondator al AUE şi cuprinde aproape 300 de
propuneri de directive, regulamente şi activităţi pe care statele membre sunt rugate să le accepte pentru
a putea finaliza Marea Piaţă Internă (MPI) la 31 decembrie 1993.
Actul unic, cuprinde trei puncte fundamentale :
 primul, regăsit la nivelul Consiliului, se referă la extinderea voturilor cu majoritatea calificată în
patru domenii : MPU (Marea Piaţă Unică), cercetare tehnologică, coeziune economică şi socială,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 al doilea se referă la extinderea activităţilor Parlamentului ; “procedura de cooperare” îi conferă
acestuia un rol mai important în procesul legislativ, cu un drept de veto pentru subiectele esenţiale
referitoare la viitorul Comunităţii (aderarea unor noi state, semnarea acordurilor internaţionale,
definirea obiectivelor prioritare etc);
 cel din urmă se referă la problemele financiare, fiind prevăzute şi alte dispoziţii referitoare la
mediul înconjurător, cooperarea între instituţii, dezvoltarea tehnologică, educaţie, politică externă
etc.
40
Uniunea Europeană, vecinul tău, Documentaţie europeană , 1995, p.19
41
Gillez Ferreel – op.cit.p.13
63
III.5. TRATATUL DE LA MAASTRICHT DIN 1992
După AUE, Tratatul de la Maastricht a constituit cea de-a doua revizuire fundamentală; este
semnat solemn de “Cei Doisprezece” la 7 februarie 1992.
Se pot distinge trei “piloni” :
 primul, comunitar, pune accentul pe recunoaşterea “principiului subsidiarităţii (articolul 3B), pe
crearea unei cetăţenii europene (articolul 8 până la 8E) şi stabilirea unei Uniuni Economice şi
Monetare (articolele 102A-109M), pe unele domenii de competenţă (perfecţionare profesională,
cultură, protecţia consumatorului etc) (articolul 126 şi următoarele) şi pe întărirea controlului
exercitat de Parlament (articolul 137 până la 137E; 158 şi 189B);
 al doilea, interguvernamental, se referă la “dispoziţiile cu privire la politica externă şi de
securitate comună”(PESC) (titlul 5 cu articolele J1 până la J11);
 al treilea (articolul K până la K9) consolidează procedurile existente privitoare “justiţie şi afaceri
interne”(JAI) pentru a permite libera circulaţie a persoanelor, prevăzută în AUE şi reiterată în
Convenţia de la Schengen. Cooperarea instaurată se referă atât la politica în domeniul dreptului de
azil şi imigrare, cât şi la mijloacele de luptă împotriva terorismului, criminalităţii şi traficului de
droguri.
Tratatul de la Maastricht trebuia să fie ratificat, în conformitate cu normele constituţionale ale
fiecărui stat membru, înainte de 1 ianuarie 1993. Doar 8 ţări din 12 au putut respecta acest termen :
Luxemburg (28 august 1992), Grecia (3 noiembrie 1992), Franţa (4 noiembrie 1992), Irlanda (23
noiembrie 1992), Italia (5 decembrie 1992), Belgia (10 decembrie 1992), Olanda (28 decembrie 1992),
Spania (31 decembrie 1992). Portugalia s-a înscris pe listă la 16 februarie 1993, pe când Danemarca încă
se confrunta cu dificultăţi : după un prim referendum cu rezultat negativ pe 2 iunie 1992, un al doilea –
organizat pe 18 mai 1993 – primeşte aviz favorabil în urma obţinerii mai multor derogări sau clauze
excepţionale. Aderarea Danemarcei are loc la 7 iunie 1993, urmată, în sfârşit, de cele ale Marii Britanii
(2 august 1993) şi Germaniei (13 octombrie 1993), Tratatul intrând în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Dispoziţiile finale cuprinse în Titlul VII al Tratatului (art.L-S) au importanţa de a prezenta
caracterul unitar al uniunii, bazată pe tratate şi piloni diferiţi. Astfel, pentru întreg ansamblul U.E. este
prevăzută o procedură de revizuire unică (art.N) precum şi o procedură unică de aderare (art.Q).
Tratatul asupra U.E.,(TUE) a reprezentat un salt fundamental în construcţia europeană, dând
expresie unor progrese remarcabile la nivel comunitar.
Tratatul, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 ,se
plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune),
conferindu-i acesteia o orientare politică. Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul
de creare a unei „uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.
Tratatul instituie o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţii
Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Portugalia, Spania, la care au aderat în 1995 Austria, Finlanda şi Suedia.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:
 Comunitatea europeană (CE,care înlocuieşte Comunitatea Economică Europeană), cu
competenţe extinse în domeniul economic;
 Cooperarea în domeniul Politicii externe şi de securitate comună(PESC).
64
 Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne(JAI).
O cetăţenie europeană
Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul articol 8) stipulează că
este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre,
conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană este deci condiţionată de cetăţenia
naţională şi vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi:
 dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire într-unul dintre statele membre ale Comunităţii;
 protecţia pe teritoriul statelor terţe din partea ambasadelor şi consulatelor oricăruia dintre
statele membre;
 dreptul de a vota şi de a candida în statul de rezidenţă la alegerile europene şi la alegerile
locale, cu anumite condiţii;
 dreptul de petiţie în Parlamentul European;
 dreptul de a depune la Mediatorul European o reclamaţie cu privire la funcţionarea
defectuoasă a instituţiilor comunitare.
O uniune economică şi monetară

Decizia de a crea o o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene,
reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe Piaţa unică.
Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Europene şi Monetare(UEM) în trei etape:
 prima etapă- până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea circulaţiei capitalurilor;
 etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a politicilor
economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare,
precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii trebuie să asigure
convergenţa economiilor statelor membre necesară trecerii la moneda unică. Trecerea este
pregătită de Institutul Monetar European;
 etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii
Centrale europene.
Competenţele comunităţii se extind
Prin Tratatul de la Maastricht, competenţele comunitare au fost extinse, incluzând noi domenii
(educaţie, pregătire profesională, cultura, sănătatea publică, protecţia consumatorilor, reţele trans-
europene, politica industrială), pe baza principiului subsidiarităţii42. Astfel, acţiunea la nivel comunitar
nu înlocuieşte acţiunea la nivel naţional, ci o completează.
Politica socială intră în domeniul de acţiune comunitară: Protocolul social, cu toate că nu a fost
semnat de către Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, statele membre (cu excepţia Marii Britanii)
au adoptat dispoziţii comune privind condiţiile de lucru, egalitatea de şanse, combaterea excluderii pe
piaţa muncii, securitate socială etc.
Politica externă şi de securitate comună(PESC)
42
Principiul subsidiarităţii – este principiul conform căruia Uniunea nu întreprinde acţiuni (cu excepţia domeniilor care ţin
exclusiv de competenţa sa) dacă acestea nu sunt mai eficiente decât acţiunile întreprinse la nivel naţional, regional sau local.
65
Pe baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea pilon al
Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care permite adoptarea
unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare
prin vot în majoritate calificată.
În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este apărarea comună,
cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele membre pot totuşi continua acţiunea la nivel
naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun.
Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a persoanelor
pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la următoarele domenii:
 reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului (începând din
1996, măsurile cu privire la vize trebuie adoptate prin vot în majoritate calificată, cu toate
acestea fiecare stat membru poate adopta dispoziţiile necesare pentru a asigura siguranţa
internă şi ordinea publică);
 lupta împotriva terorismului, traficului de droguri şi fraudei la nivel internaţional;
 cooperarea în materie de justiţie penală şi civilă;
 crearea unui Oficiu european al poliţiei (Europol), care să aibă în dotare un sistem de
schimb de informaţii între forţele de poliţie naţionale;
 lupta împotriva imigraţiei ilegale;
 elaborarea unei politici comune în domeniul azilului.
Revizuirea tratatului
Este prevăzută o revizuire a Tratatului în vederea extinderii. Lucrările conferinţei inter-guvernamentale
reunite în 1996-1997s-au încheiat prin semnarea de către statele membre a Tratatului de la amsterdam, la
2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999, după ce a fost ratificat de
către fiecare stat membru.
III.6. TRATATUL DE LA AMSTERDAM DIN 1997
Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, s-a
convenit că se va efectua o revizuire până la sfârşitul deceniului: articolul N prevedea convocarea unei
conferinţe în 1996.
Conferinţa Interguvernamentală a durat mai mult de un an: a fost deschisă la Torino pe 29 martie
1996 şi s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la încalt nivel cu privire la un
nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam reprezintă prin natura lui unul din cele mai importante tratate în
domeniul comunitar, realizându-se astfel, prin încheierea lui, un pas important în unificarea Europei şi în
realizarea obiectivelor comune ale statelor membre U.E. Alături de tratatele de la Paris, Roma şi
Maastricht, privind Comunitatea Europeană, cel de la Amsterdam recunoaşte ideea specialiştilor de a
consolida şi realiza o Europă cât mai stabilă şi puternică din punct de vedere economic, social şi
cultural43.
Nicolae Bogdan Stănescu, Uniunea Europeană în lumina Tratatului de la Amsterdam, Drept românesc contemporan,
43
Culegere de studii dedicată prof.univ.dr. Victor Duculescu, Ed.Veritas , Târgu Mureş, 1999, p.337
66
Îl modifică şi completează pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte :
 locul cuvenit muncii şi drepturilor cetăţenilor;
 eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, fiecare stat
membru fiind nevoit să colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;
 posibilitatea acordată UE de a-şi face mai bine auzită vocea în cadrul instanţelor internaţionale;
 crearea unor instituţii sau proceduri capabile să asigure buna funcţionare a unei Uniuni ce
cuprinde ţări din Europa Centrală şi de Est (decizii în comun, majoritate calificată, numirea
preşedintelui Comisiei cu aprobarea Parlamentului etc.)
Tratatul de la Amsterdam, în conţinutul său, face referiri şi la extinderea Uniunii Europene care
vizează cele zece state foste comuniste cărora li s-au acordat şanse egale pentru aderarea la U.E. Pentru
început a fost acceptat un număr limitat de state prin binecunoscutul document “Agenda 200044” propus
de Comisia Europeană în iulie 1997, şi anume : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia şi Cipru.
Celelalte state urmează a fi primite în cea de-a doua etapă a extinderii U.E. după ce îndeplinesc
condiţiile esenţiale şi admisibile privind domeniul politic, economic şi social al fiecăruia dintre ele.
În acest sens Uniunea Europeană decide deschiderea unei Conferinţe Europene care să discute în
principal chestiuni de politică regională, mediu, competitivitate economică, cooperare în materie de
politică externă şi de securitate comună şi în materie de luptă împotriva crimei organizate. Negocierile
pentru cea de-a doua etapă de aderare la U.E. se vor derula pe parcursul a cca 5-10 ani, iar în fiecare an
Consiliul Europei va analiza progresele realizate de fiecare canditat în parte şi va aproba, după caz,
începerea negocierilor formale şi pentru celelalte ţări canditate la U.E.
Dintre problemele abordate de Tratatul de la Amsterdam menţionăm:
 problema locurilor de muncă;
 problema politicii sociale europene ;
 reglementări relative la mondializarea economiei;
 problema realizării monedei unice şi deci a U.E.M.;
 problema securităţii cotidiene şi lupta contra criminalităţii şi a traficului ilicit de droguri.
Alte probleme pe care Tratatul de la Amsterdam la abordează se referă la :

 sănătate publică;
 protecţia consumatorilor;
 calitatea mediului şi protecţia naturii;
 combaterea discriminărilor de orice tip;
 învăţământ, cercetare şi cultură;
 servicii publice;
 viaţă privată;
 sport.
Toate aceste domenii au fost cuprinse şi în Tratatul de la Maastricht şi îmbunătăţite de ultimul
tratat încheiat între statele membre ale U.E., în speţă Tratatul de la Amsterdam.
44
Este numele dat propunerilor referitoare la programul de cheltuieli comunitare pentru perioada 2000-2006, prezentate de
Comisie în 1997. Este vorba despre menţinerea eforturilor de administrare riguroasă demarate în 1998, anticipând totodată
extinderea Uniunii şi ţinând cont de reformele necesare ale PAC, precum şi de fondurile structurale.
67
Un alt obiectiv pe care Tratatul de la Amsterdam îl abordează este “EUROPA CETĂŢENILOR”.
Etimologic, un cetăţean este o persoană membră a unei societăţi cu drepturi civile şi politice.
Expresia “Europa cetăţenilor” are o dimensiune mai vastă; ea doreşte să spună că, construcţia
europeană este făcută pentru cetăţeni europeni şi de către cetăţenii Europei. Ideea aceasta implică o
apropiere între instituţiile europene şi cetăţeni, cât şi o participare mai strânsă a acestora la afacerile
comunitare.
În scopul evitării oricăror neînţelegeri, Tratatul U.E. prevede că: “cetăţenia Uniunii completează
cetăţenia naţională şi se substituie acesteia”,este considerat a fi cetăţean al Uniunii orice persoană având
naţionalitatea unui stat membru cu dreptul de a se adresa Parlamentului European şi instituţiilor
comunitare.
Un alt principiu consacrat de Tratatul de la Amsterdam este şi Principiul Subsidiarităţii, conform
căruia deciziile se vor lua la cel mai apropiat nivel de cetăţean ori de câte ori aceasta este posibil. În
cazul în care acestea vor fi luate la nivelul Uniunii, controlul cetăţenilor se exercită prin Parlamentul
European, fiind astfel cea mai democratică legătură cu cetăţenii Europei.
Concluzionând cele enunţate anterior, trebuie precizat faptul că, Tratatul de la Amsterdam s-a
ocupat în egală măsură de toate problemele şi a atins toate obiectivele principale ale U.E., obiective pe
care toate tratatele anterioare în domeniu le-au omis ori nu le-au abordat îndeajuns.
Tratatul, prin conţinutul său, militează pentru o Europă unită şi pentru extinderea U.E.,
realizându-se astfel o liberă circulaţie între toţi cetăţenii statelor membre . De altfel , acest tratat a fost
ratificat de toate statele membre din U.E. şi de cele care au fost admise în etapa de extindere, după
acceptarea de către fiecare a condiţiilor de aderare.
Prin Tratatul de la Amsterdam se doreşte crearea unei mari puteri economice mondiale şi
consolidarea ideii de unitate naţională a fiecărui stat45 membru în parte.
Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor
Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un nou capitol referitor la ocuparea forţei de
muncă. Implementarea politicilor de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea
statelor membre.
Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici:
 urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupre a forţei de muncă este verificat în
implementarea tuturor celorlalte politici comune;
 Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi adoptă
concluzii pe această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al
Comisiei;
 Consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele statelor
membre în favoarea ocupării forţei de muncă şi, dacă este necesar, trimite recomandări
acestora.
Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al non-discriminării.
Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă,
origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. Acţiunile sunt întreprinse de către
45
idem, p.345
68
Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi
sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate ăe baza unei propuneri a Camisiei şi după
consultarea Parlamentului European.
Reforma instituţiilor Uniunii Europene în vederea extinderii:
Consiliul Uniunii Europene
Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii:
 orientare şi acţiuni de încurajare în domeniul ocupării forţei de muncă;
 excluderea socială;
 libera circulaţie a persoanelor46;
 măsuri de securitate socială necesare liberei circulaţii;
 regimuri speciale pentru cetăţenii străini;
 sănătate publică;
 egalitatea de şanse şi de tratament a bărbaţilor şi femeilor;
 cercetarea şi dezvoltarea tehnologică;
 lupta împotriva fraudei;
 cooperarea vamală;
 statistica;
 protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative independente);
 regiuni ultraperiferice.
Parlamentul European
Prin Tratatul de la Amsterdam sunt stabilite cele trei proceduri de decizie în care Parlamentul
intervine: aviz conform47, codecizie48 şi consultare49.
Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către Parlament.
Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi
numărul statelor care vor adera în viitor50).
Comisia EuropeanăRolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat:
desemnarea sa de comun acord de către guvernele statelor membre trebuie aprobată de către Parlamentul
European, membrii Comisiei sunt numiţi printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi
preşedintele Comisiei.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene are, prin Tratatul de la Amsterdam,

responsabilitatea directă de a veghea la respectarea dreptuirlor omului, iar jurisdicţia sa se extinde,
incluzând următoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.
46
La cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului.
47
Parlamentul poate accepta sau respinge o propunere, dar nu poate modifica
48
În cazul în care Consiliul nu ţine seamă de poziţia Parlamentului în adoptarea poziţiei comune, Parlamentul poate
împiedica adoptarea propunerii
49
Parlamentul îşi dă avizul consultativ.
50
Prin Tratatul de la Nisa a fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European.
69
Comitetul Economic şi Social (CES) este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de muncă,
afaceri sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea
ca şi Parlamentul să consulte CES.
Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie
administrativă , iar domeniile în care această instituţie este consultată au fost extinse, incluzând:
ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social, pregătiree
profesională şi transportui. Ca şi în cazul Comitetului –economic şi social, şi Comitetul Regiunilor poate
fi consultat de către Parlamentul European.
De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai ales în
domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei.
Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalităţii între sexe la locul de muncă.
Este introdus conceputl de discriminare pozitivă, în baza căruia statele membre vor putea întreprinde
acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru.
Pentru a consolida atât securitatea lucrărtorilor, cât şi securitatea mediului de lucru, un stat
membru poate lua măsuri mai stricte decât cele decise la nivelul Uniunii.
Un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei

Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei pe întreg
teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene
comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele Uniunii Euroepene şi în special în
ceea ce priveşte azilul şi imigraţia.
Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate statele membre trebuie să
ia măsuri care să vizeze:
 suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este vorba
de cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe;
 stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele
exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o
durată de maximum trei luni.
Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la:

 primirea solicitanţilor de azil în statele membre;
 condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe pentru a putea cere statutul
de refugiat;
 procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii;
 protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în ţara lor de origine şi a
persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională.
În domeniul imigraţiei, noul Tratat prevede:

 condiţiile de intrare şi de sejur în Uniunea Europeană, precum şi normele cu privire la
procedurile de acordare de viză sau de sejur de lungă durată de către statele membre;
 norme de combatere a imigraţiei clandestine şi norme referitoare la persoane în sejur ilegal,
precum şi norme privind repatrierea acestor persoane;
 drepturile cetăţenilor statelor terţe care sunt în sejur legal într-un stat membru şi condiţiile în
care aceştia pot staţiona în alte state membre.
Către o politică externă şi de securitate comună
70
Deciziile în domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC) sunt adoptate tot în
unanimitate şi după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam.
UN stat membru poate decide să se abţină şi să nu participe astfel la acţiunea întreprinsă de
celelalte state, iar în cazul în care se consideră că acţiunea respectivă dăunează intereselor sale vitale, o
poate bloca.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de
menţinere a păcii (misiuni Petersberg).
Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC care are
rolul de a asista consiliul în probleme de politică externă şi de securitate comună, în special prin
contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu
state terţe (la cererea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene).
A fost înfinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în cadrul
Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia
politică şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele crize. La
recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.
III.7. TRATATUL DE LA NISA
Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină

prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30
de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei 3 axe principale sunt:
componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului
de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.
Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale
Uniunii Europene la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat
de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.
Reforma procedurilor de decizie
Parlamentul European
Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de co-legislator al Parlamentului European,
procedura de co-decizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune
economică şi socială, vize, azil, imigraţie.
Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene au fost,
de asemnea, extinse.
Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică a patidelor politice din statele membre prin definirea
unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităilor de finanţarea acestora.
A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (în loc de 626, cum
prevedea Tratatul de la Amsterdam). La data intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, unele state
membre vor avea mai puţini reprezentanţi în Parlament, de exemplu, Franţa, care avea la momentul
acela 87 de mandate, va avea numai 72. Numărul de mandate prevăzut pentru statele candidate va
rămâne subiect al negocierilor de aderare (Notă: Conform acestei împărţiri provizorii, România dispunea
de 33 de mandate în Parlamentul European).
Consiliul Uniunii Europene
În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şi
majoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea unanimităţii, procedură care asigură
fiecărui stat drept de veto, ar putea face să apară obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată are
71
la bază un sistem de ponderare a voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, format din miniştri
statelor membre, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de populaţia sa.
Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale najorităţii calificate, de aplicat începând din 2005:
pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din 345 pentru o
Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 din 27). Votul în
majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitate: coeziunea
economică şi socială, încheirea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al
serviciilor, cooperarea judiciară civilă.
Componenţa şi modul de funcţionare al celorlalte instituţii
Comisia europeană
Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene va intra
numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai mult
de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de rotaţie
ale cărui reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate.
Pentru buna funcţionare a Comsiei, puterile preşedintelui acesteia vor fi extinse. Preşedintele va
avea în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor.
Preşedintele va fi desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritatea calificată.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de judecată,
Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie şi cele ale
Tribunalului de la Prima Instanţă.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, având câte un membru de provenienţă din fiecare
stat, se poate reuni în plen sau în cameră lărgită.
Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă Instanţă,
care va avea competenţă şi asupra unor anumite acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
asupra validităţii unui act comunitar.
Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor
Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru va avea câte un reprezentant în Curtea de
Conturi, numit de Consiliu ărin vot în majoritate calificată.
În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit unnumăr
maxim de 350 de membri. Conform prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social este
reprezentantul organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii Comitetului Regiunilor
trebuie să aibă un mandat electoral în colectiovitatea pe care o reprezintă.
Valori democratice
Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice. Consiliul
Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului european, poate
adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa riscului de violare a drepturilor
fundamentale.
„Declaraţia asupra viitorului Europei”, anexă a Tratului de la Nisa, cuprinde prevederi asupra
statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care nu este incorporată în Tratat.
III.8. TRATATUL DE LA LISABONA

La 13 decembrie 2007,liderii U.E. au semnat Tratatul de la Lisabona,încheind astfel mai mulţi
ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.Acest Tratat modifică Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatele CE,în vigoare în prezent,fără a le înlocui.Tratatul asigură cadrul legal şi
72
instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor
cetăţenilor.
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă,în care Parlamentul European şi parlamentele
naţionale se bucură de un rol consolidat.
 Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetăţenii
Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile
internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării
politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care
reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii
Europene.
 O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură
mai
mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se
asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar
(principiul
subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor
naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor
Uniunii.
 O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite
state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
 Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai clară
odată cu
clasificarea competenţelor.
 Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea
ca un
stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi
moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de
prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi:
 Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii
politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. începând din 2014,
calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a
populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o
decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia
Uniunii.
 Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de
preşedinte al
Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură directă între
alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la
73
viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli
clare
privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
 viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în
diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,
securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). într-o anumită
măsură,
Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările
climatice,serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială,
ajutor umanitar,sport, turism şi cooperare administrativă.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează

,introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de
solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
• Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele
care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă
pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din
întreaga lume.
• Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine

drepturile existente şi introduce altele noi. în mod special, garantează libertăţile şi
principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă
juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice,economice şi sociale.
• Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele

„patru libertăţi",
precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.
• Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi

statele membre
acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta
unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De
asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
• Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în
materie de
libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea
Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de
protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări
capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.
4. Europa ca actor pe scena internaţională - instrumentele de politică externă de care dispune

Europa vor firegrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de
la Lisabona va oferiEuropei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza
forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova
74
interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale
statelor membre în domeniul afacerilor externe.
• Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi
şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a
UE.
• Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul
necesar.
• Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere

determinând-o să
fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile
internaţionale.
Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine unele modalităţi
decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de
state
III.9. TRĂSĂTURILE PROCESULUI DE INTEGRARE EUROPEANĂ ŞI

SIMBOLURILE U.E.
TRĂSĂTURILE PROCESULUI DE INTEGRARE EUROPEANĂ
De-a lungul istoriei sale, procesul de integrare europeană a avut două trăsături principale, care îl
deosebeşte de încercările anterioare de a uni naţiunile europene :
a. Toate cele trei Comunităţi (CECO, CE şi Euroatom) au fost întemeiate pe baze economice
solide. Acest lucru explică cum de-a lungul anilor, interesul reciproc şi interdependenţa
crescândă au dat naştere unei adevărate solidarităţi. Astăzi, la peste 50 de ani de coexistenţă
paşnică, integrarea economică şi prosperitatea celor şase state fondatoare şi a celorlalte state
care au aderat la Comunitate după aceea, sunt determinante, astfel că nici unul dintre statele
membre nu intenţionează să părăsească U.E. : ar avea prea mult de pierdut.
b. Uniunea Europeană se bazează pe tratate cu putere de lege, pe care statele membre trebuie să
le respecte. Litigiile sau conflictele dintre statele membre şi Comisie sau celelalte instituţii
comunitare sunt rezolvate de către Curtea de Justiţie a U.E. care asigură respectarea
legalităţii:legea prevalează între membrii U.E. şi instituţiile acesteia.
Atingerea scopurilor prevăzute în Tratate (garantarea celor patru libertăţi, adică libera circulaţie a
persoanelor, bunurilor, capitalului şi serviciilor, aplicarea politicilor comune în cât mai multe domenii) a
determinat şi încă mai determină un transfer progresiv de suveranitate de la statele membre către
instituţiile europene, astfel încât ele să poată aduce la îndeplinire hotărârile adoptate de Consiliul de
Miniştri (în special sub formă de regulamente, directive şi recomandări, care formează laolaltă totalitatea
legislaţiei europene).
Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul politicilor comune (în domeniul agriculturii,
pescuitului, transportului, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei, dezvoltării, politicii
regionale, energiei, uniunii vamale) şi al acţiunilor sau programelor comune (cercetare şi dezvoltare,
telecomunicaţii, coordonarea politicilor economice ale statelor membre în scopul asigurării coeziunii
economice şi sociale, a politicilor sociale, uniunii economice şi monetare).
75
Succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage din ce în ce mai mulţi membri se
datorează următoarelor trăsături esenţiale :
 o bază economică care determină interdependenţă şi solidaritate.
 respectarea legii, caracterizată prin tratate obligatorii (care definesc clar îndatoririle şi
competenţa instituţiilor comunitare) şi prin existenţa Curţii de Justiţie a U.E.
 un proces democratic de luare a hotărârilor, caracterizat prin negociere şi consens.
Această combinaţie originală de pragmatism şi principii a făcut ca Uniunea să iasă din mari
perioade de criză şi să treacă peste mari obstacole păstrându-şi identitatea şi coeziunea, deci fără a
pierde din vedere obiectivele sale.
Am putea enumera două dintre cele mai de seamă realizări ale Uniunii : mai întâi ea a asigurat o
pace durabilă între ţările membre după secole de conflicte armate; în al doilea rând ea îşi atinge
scopurile prin acorduri democratice, fără a deveni un creuzet în care identităţile naţionale şi locale să se
piardă.
Diversitatea şi respectul pentru varietate culturală joacă un rol de seamă în viaţa Uniunii. Fiecare
document oficial este tradus în cele unsprezece limbi oficiale, încurajându-se totodată dezvoltarea
limbilor şi culturilor minoritare.
SIMBOLURI EUROPENE
Simbolurile Uniunii Europene sunt: steagul, imnul, moneda unică şi ziua de 9 Mai.
Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele,în număr de 12, reprezintă
perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede).
Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie
internaţională apărătoare a drepturilor omului şi valorilor culturale europene. În anul 1985, statele
membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de
către toate instituţiile Uniunii Europene.
Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a
Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi
ele, ca imn oficial al Uniunii Europene.
Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale
Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în
diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.
Moneda unică - euro
La originea conceptului de moneda unica se afla tratatele care stau la baza Uniunii Europene.
Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene
ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”.
Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi
pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda
unică să poarte numele de “euro”.
Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor
europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia.
76
Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona
Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să
facă legătura atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima literă din cuvântul
“Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei - 9 mai
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea
Europeana.
În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale
o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile
de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”
Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub
control comun producţia de oţel şi cărbune – ca bază a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii
unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi Germania –
fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le
distrusese.
În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care
formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât că ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.
"Unitate în diversitate" – MOTTO –ul European
"Unitate în diversitate" este deviza Uniunii Europene. A fost folosită pentru prima dată în 2000
(cu aproximaţie) şi a fost pentru prima dată menţionată oficial în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa, încheiat în 2004. Articolul I – 8 enumeră simbolurile UE. Semnificatia devizei este ca, prin
Uniunea Europeana, europenii îşi unesc eforturile pentru a lucra împreună pentru menţinerea păcii şi
pentru prosperitate, şi că numeroasele culturi, tradiţii şi limbi diferite care coexistă în Europa sunt un atu
pentru continentul nostru. Deviza apare în cele 23 de limbi oficiale.
U.E- DATE GENERALE
Nume oficial: Uniunea Europeană (UE). Formă de organizare: entitate internaţională sui generis cu
elemente interguvernamentale şi supranaţionale. Sediul principalelor instituţii: Bruxelles. State
membre (2007): 27 (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria). Suprafaţă: 3 976 372
km2. Populaţie: 456 953 258 loc. Climă: în principal temperată. Resurse naturale: minereu de fier,
gaze naturale, petrol, cărbune, cupru, plumb, zinc, uraniu, potasiu, terenuri arabile, resurse hidrologice,
resurse piscicole. Ziua Europei: 9 mai (1950) - aniversează Declaraţia Schuman. Limbi oficiale: 23
(bulgara, ceha, daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza, italiana, letoniana,
lituaniana, olandeza, portugheza, româna, suedeza, estoniana, maghiara, malteza, poloneza, slovaca,
slovena şi spaniola). Moneda: Euro (în 12 state din cadrul UE). Cod Internet: .eu.
POPULAŢIE (2006)
Structura populaţiei: sub 14 ani: 16,03%, 15-64 ani: 67,17%, peste 65 ani: 16,8%. Natalitate: 10%o.
Mortalitate: 10,l%o. Mortalitate infantilă: 5,l%o.Speranţa de viaţă la naştere: 78,3 ani.Culte
principale: romano-catolicism, protestantism, ortodoxism, islamism, iudaism.
CADRU INSTITUŢIONAL
77
Documente constitutive: Tratatele fondatoare în vigoare, acte derivate şi jurisprudenţă. Din 2004, un
Tratat Constituţional este în curs de ratificare. Drept de vot: sufragiu universal, 18 ani. Executiv.
Preşedintele Comisiei Europene: Desemnat de guvernele statelor membre pentru un mandat de 5 ani.
Comisia Europeană: 27 de membri propuşi de Preşedintele Comisiei, validaţi de Parlamentul
European pentru un mandat de 5 ani. Consiliul European: De două ori pe an şi în unele situaţii
excepţionale, şefii de stat şi de guvern se reunesc sub forma unui Consiliu European care orientează
politicile generale ale Uniunii. Legislativ. Consiliul Uniunii Europene: 27 de membri reprezentanţi ai
statelor membre, cu 345 de voturi distribuite aproximativ proporţional, în funcţie de mărimea
populaţiei. Parlamentul European: 785 de membri, locuri distribuite aproximativ proporţional, în
funcţie de mărimea populaţiei statelor membre, vot universal direct, mandat de 5 ani. Juridic. Curtea
de Justiţie a Comunităţilor Europene (27 de judecători, mandat de 6 ani).
PIB (rata de creştere): 2,4% PIB/loc. (media statelor membre): 26 900 $. Structura PIB: agricultură
2,2%, industrie 28,3%, servicii 69,4%. Rata inflaţiei: 2,1%. Forţa de muncă: 215 milioane. Ocuparea
forţei de muncă: agricultură 4,5%, industrie 27,4%, servicii 66,9%, 0,2% altele. Rata şomajului:
9,5%. Exporturi (produse principale): vehicule, maşini şi echipament electric şi aeronautic, mase
plastice, produse chimice şi farmaceutice, combustibili, oţel, metale neferoase, celuloză şi produse din
hârtie, textile, produse lactate, preparate din carne şi peşte, băuturi alcoolice. Exporturi (principali
parteneri): SUA 22,9%, Elveţia 6,9%, China 4,1%, Japonia 4%. Importuri (produse principale):
maşini şi echipamente de transport şi aeronautice, mase plastice, petrol, produse chimice, textile,
îmbrăcăminte, produse alimentare. Importuri (principali parteneri): SUA 15,1%, China 9,7%,
Japonia 6,7%, Elveţia 5,6%. An fiscal: fiecare stat membru are prevederi specifice în acest
domeniuCăi ferate: 222 293 kmCăi rutiere: 4 634 810 km.
IV. ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ ŞI
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
IV.1. ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ

Generalităţi
Construcţia europeană s-a dezvoltat nu numai pe orizontală, prin sporirea numărului statelor
participante la procesul de integrare, dar şi pe plan vertical, prin includerea unor obiective noi şi tot mai
importante pe agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă.
Europa integrată de astăzi dobândeşte competenţe în problemele politicii externe şi de apărare,
ale justiţiei şi ale afacerilor interne. Extinderea prerogativelor Uniunii Europene în probleme militare o
configurează tot mai mult ca un nou centru de putere mondial, în măsură să influenţeze decisiv – alături
de S.U.A. şi Japonia, dar şi de Rusia şi China – politica mondială.
Edificarea Europei integrate a implicat, cum era şi firesc, un rol crescând pentru factorul juridic,
chemat să guverneze transformarea comunităţilor într-o putere mondială şi, totodată, să statornicească
reguli clare de conduită, direct obligatorii pentru statele europene şi pentru cetăţenii acestora, astfel încât
obiectivele comunitare să fie traduse în practică nu numai la nivelul statelor, instituţiilor, organismelor
economice, dar şi al simplilor cetăţeni.
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au reprezentat tot atâtea trepte
ale unui drum victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune ce au fost în final depăşite,
spre edificarea unei ordini de drept europene.
Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare,
polarizând energiile statelor, găsind formule de compromis – atunci când a fost cazul – pentru ca mersul
înainte spre integrare al Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme.
78
Dacă tratatele comunitare pe care le-am amintit au perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi
mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a constituit şi constituit o
construcţie juridică inedită, originală, necunoscută anterior în istorie, chemată să asigure aplicarea în
practică a marilor principii de drept pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
Afirmându-se de la bun început ca un drept superior dreptului naţional al statelor membre, având
totodată o aplicaţie directă în ordinea lor juridică, dreptul comunitar s-a autodefinit ca un element de
maximă importanţă în procesul integrării, subordonându-şi în bună măsură ordinea internă, naţională, a
statelor.
În măsura în care acest lucru era necesar pentru ca marile principii statornicite prin tratatele de
bază să-şi găsească o aplicaţie directă şi necontestată, se impunea cu stringenţă ca regulile de drept
convenite la nivel comunitar să nu fie obstrucţionate de prevederi contradictorii cuprinse în legislaţiile
naţionale.
Originalitatea construcţiei comunitare constă însă în faptul că, marcându-şi cu hotărâre
superioritatea faţă de sistemele de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un moment
să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre. Principiul subsidiarităţii a rămas
– şi rămâne – o regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea că este necesară şi de dorit o
intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele, individuale, nu dispun de posibilităţile
şi de mijloacele de a duce singure la bun sfârşit angajamentele comunitare, fără un sprijin decisiv din
partea acesteia.
Organele jurisdicţionale ale Uniunii Europene şi-au extins şi diversificat atribuţiile în
concordanţă cu afirmarea tot mai puternică şi extinderea obiectivelor comunitare. Însăşi crearea
Tribunalului de primă instanţă, ca un element subordonat Curţii Europene de Justiţie, a fost determinată
de sporirea numărului litigiilor şi al problemelor pe care le avea de rezolvat justiţia comunitară51.
IV.2. NATURA JURIDICĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

În literatura de specialitate s-a apreciat că stabilirea naturii juridice a Comunităţilor îmbracă nu
numai un caracter juridic ci, prin excelenţă, şi unul politic52. Pilonii integrării europene prin intermediul
normelor de drept, l-au constituit şi îl constituie şi acum cele două mari principii :
 aplicabilitatea directă a dreptului comunitar şi
 primordialitatea acestuia faţă de dreptul naţional, în situaţiile în care s-ar produce o anumită
concurenţă sau coliziune între aceste două ordini de drept.(vezi art.148 al.2 din Constituţia
României)
Iniţial Curtea de Justiţie a calificat ordinea juridică comunitară ca fiind o nouă ordine juridică de
drept internaţional, cu privire la care statele membre, cât şi resortisanţii acestora, au (în anumite
domenii), limitate drepturile lor suverane (în cazul statelor), sau de altă natură (în cazul celorlalţi)53.
Ulterior, Curtea de Justiţie a revenit asupra acestei concepţii, stabilind o detaşare certă între ordinea
juridică internaţională şi noua ordine juridică specifică din cadrul comunităţilor europene.
Astfel, Curtea de Justiţie a subliniat că, instituindu-se o comunitate pe o durată nelimitată, căreia
i se confereau atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate juridică în domeniul relaţiilor internaţionale,
51
Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia Europeană, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.19-20
52
Munteanu Roxana, Drept european, Ed.Oscar Print, 1996, p.63
53
Hotărârea Van Gend&Loos a CJCE 5/2/63, vezi Anexa 4
79
şi mai ales cu puteri reale care izvorau dintr-o limitare a competenţei statelor, sau dintr-un transfer de
competenţe de la stat la comunităţi (deşi în domenii restrânse), s-a creat în acest fel, un sistem de drept
aplicabil atât comunităţilor, cât şi resortisanţilor statelor membre54.
Deşi sunt încadrate în categoria organizaţiilor internaţionale, comunităţile europene nu pot fi
reduse şi incluse în vreuna dintre categoriile clasice de organizaţii internaţionale formate de către state şi
analizate de dreptul internaţional public. Opiniile din literatura de specialitate au insistat mai mult pe
ceea ce nu reprezintă comunităţile europene, arătând că acestea nu pot fi încadrate în categoriile
tradiţionale prevăzute de dreptul internaţional public. În acest sens, s-au conturat mai multe păreri :
Unii autori subliniază că natura juridică proprie a comunităţilor europene rezultă din analiza
distincţiei dintre acestea, pe de o parte, şi categoriile de federaţie şi confederaţie, pe de altă parte. Astfel,
comunităţile au depăşit stadiul unei confederaţii clasice prin următoarele caracteristici : au un sistem
instituţional propriu, au o procedură de votare cu majoritate calificată, o adunare aleasă prin vot
universal şi raporturi directe întreţinute cu cetăţenii statelor membre.
Deşi comunităţile au unele atribute specifice statului federal (de exemplu : competenţele interne,
ierarhia juridică proprie), totuşi nu au ajuns la nivelul de integrare al unei federaţii. Astfel, originea
constituirii comunităţilor constă într-un tratat care este un act de drept internaţional şi nu un act de drept
intern; statele membre îşi păstrează capacitatea juridică internaţională, spre deosebire de statele care pun
bazele unei federaţii;comunităţile nu au posibilitatea să determine repartizarea competenţelor între ele şi
statele membre.
Alţi autori arată că viziunea internaţională asupra comunităţilor europene este depăşită, în sensul
că acestea nu pot fi asimilate cu organizaţiile internaţionale clasice, întemeiate pe o simplă cooperare
între state.
În doctrină se apreciază că aceste comunităţi europene se disting de organizaţiile internaţionale
clasice prin : independenţa instituţiilor comunitare faţă de statele membre, crearea şi aplicarea dreptului
comunitar la nivel instituţional, relaţiile directe întreţinute de comunităţi cu cetăţenii statelor membre.
Ceea ce conferă un caracter specific comunităţilor, este faptul că relaţiile dintre statele membre
nu mai sunt guvernate de regulile dreptului internaţional public, ci de dreptul instituţional comunitar,
care este stabilit prin tratate internaţionale, deşi are un caracter specific.
Conform susţinătorilor tezei supranaţionaliste, între comunităţi şi organizaţiile internaţionale de
tip clasic există o deosebire de natură, în sensul că organizaţiile internaţionale au ca scop cooperarea în
diverse domenii, în timp ce comunităţile au la bază integrarea, fiind apreciate ca organizaţii
supranaţionale. Concepţia supranaţională sugerează că în cadrul procesului internaţional evolutiv, pot să
apară noi tipuri de grupări de state care tind să părăsească zona internaţionalului, fără a intra în zona
statală, având la bază ideea înlăturării concepţiei tradiţionale a indivizibilităţii suveranităţii.
În altă opinie se arată că aceste Comunităţi europene sunt organizaţii de tip autonom, privite prin
prisma multitudinii şi diversităţii organizaţiilor internaţionale existente în prezent, fapt care face dificilă
clasificarea lor în categorii distincte.
În spiritul acestei concepţii, putem concluziona că organizaţiile internaţionale ar putea fi grupate
în două mari tipuri : organizaţii bazate pe o simplă cooperare între state şi care beneficiază de o
autonomie proprie şi organizaţii în care se pune problema integrării şi renunţării la o parte din atributele
de suveranitate, în această categorie fiind incluse şi comunităţile europene.
54
Hotărârea Costa/ENEL a CJCE 15/07.64 vezi Anexa 5
80
Caracteristicile care diferenţiază comunităţile europene de organizaţiile internaţionale de tip
clasic ne pot conduce la concluzia că aceste comunităţi ar putea fi apreciate drept organizaţii de tip
federal.
În doctrină s-a exprimat şi ideea conform căreia comunităţile trebuie să fie apreciate în spiritul
voinţei fondatorilor, arătându-se că singura formulă instituţională utilizată de Curtea de Justiţie pentru
calificarea comunităţilor a fost aceea de “putere publică comună”. Ideea conform căreia comunităţile
europene reprezintă o putere publică comună evidenţiază originalitatea sistemului instituţional pe care se
bazează construcţia comunitară.
Limitările de competenţă ale statelor membre trebuie analizate în perspectiva mutaţiilor care se
produc la nivelul exercitării competenţelor, în strânsă legătură cu procesul comun şi instituţionalizat de
decizie.
Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internaţionale clasice de constituire a
organizaţiilor internaţionale, prin faptul că prevăd proceduri speciale de intrare în vigoare, de aderare la
acestea şi de modificare, ca şi în ceea ce priveşte cadrul instituţional creat prin ele (instituţiile
comunitare) şi ordinea juridică specifică.
Constituţiile statelor membre nu conţineau – până la Tratatul de la Maastricht – prevederi
exprese care să se refere la participarea statelor la Comunităţile europene, în lipsa acestora
considerându-se ca aplicabile dispoziţiile generale care reglementează participarea la organizaţii
internaţionale.
Tratatul de la Maastricht a determinat însă pe plan intern modificări constituţionale prin care
participarea la Uniunea Europeană a dobândit o situaţie specifică, diferită de participarea la organizaţiile
internaţionale de tip clasic.
Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a organizaţiilor internaţionale
clasice, asemănătoare cu ordinea juridică a unui stat, în care normele juridice au o structură piramidală şi
sunt bazate pe respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale cărei subiecte sunt, deopotrivă,
statele şi cetăţenii acestora55.
IV.3. CARACTERUL LEGAL AL U.E.

Uniunea Europeană este o realitate juridică în trei sensuri diferite:
 este creată prin lege;
 este izvor de lege;
 reprezintă o ordine de drept,caracteristică ce derivă din primele două.
Uniunea Europeană este creată prin lege

Această caracteristică este cea care distinge Uniunea Europeană de alte eforturi anterioare de a
unifica Europa. UE îşi atinge obiectivele nu prin forţă şi dominaţie, ci prin intermediul legii. Legea este
55
Marin Philip, Les communantes europeennes, Ed.A.Pedone, 1993, Paris, p.36, citat de V.Marcu, N.Diaconu, op.cit., p.55
81
cea chemată să facă ceea ce, timp de secole, “focul şi sabia” nu au reuşit să realizeze. U.E. este o unitate
creată prin decizia suverană a statelor care o compun şi s-a dovedit a fi viabilă, iar fundamentul acesteia
constă în existenţa şi protejarea prin lege a unor valori cum sunt libertatea şi egalitatea, explicit stipulate
atât în Tratatele originare, cât şi în Tratatul de la Amsterdam.
Uniunea Europeană este izvor de lege

Când vorbim despre “izvor de lege” sau “izvor de drept”, noţiune ce există ca atare şi în dreptul
românesc în termenii dreptului comunitar avem în vedere două sensuri : în sens larg, termenul se referă
la raţiunea ce a dus la crearea legii. În acest sens, izvorul dreptului comunitar îl constituie solidaritatea
internaţională şi dorinţa de a prezerva pacea şi a construi o Europă mai bună prin intermediul integrării
economice şi politice. Acestea sunt motivele-forţă cărora Uniunea Europeană le datorează existenţa sa.
Noţiunea de “izvor de lege”,sau „sursă” a dreptului comunitar înţelegem forma juridică de
transpunere a normelor juridice, a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participă la
raporturile juridice comunitare.
Sursele dreptului comunitar pot fi clasificate în:
I. Surse primare:
 tratatele institutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi Roma, cu protocoalele şi
convenţiile anexate lor( cele trei Tratate de constituire a Comunităţilor Europene (CECO-
1952, CEE şi Euratom – 1958);
 tratatele ce au modificat tratatele institutive – Tratatul privind fuziunea executivelor, Actul
Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, de
asemenea cu anexele acestora;
 tratatele de adeziune a noilor membri;
 alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european, Actul de
exceptare privind Groenlanda, tratatele bugetare;
II. Surse derivate:

 regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de instituţiile comunitare.
III. Principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre, precum şi
Convenţia europeană a Dreptuilor Omului, pentru drepturile fundamentale individuale;
IV. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie se constituie, de asemenea, într-un izvor important de
drept comunitar, unele decizii ale acestei instanţe configurând modul corect de interpretare a
unor dispoziţii din tratate sau din actele comunitare. Sunt celebre deja deciziile Costa c/Enel,
Vand Gend & Loos (principiul efectului direct al dreptului comunitar);
V. Acordurile internaţionale încheiate de Comunităţile europene sunt surse ale dreptului comunitar,
în măsura în care instituie anumite obligaţii sau conferă drepturi instituţiilor comunitare, statelor
membre sau resortisanţilor acestora.
VI. Ultima categorie de izvoare ale dreptului comunitar o constituie regulamentele de ordine
interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi rezoluţiile instituţiilor comunitare, considerate
ca fiind „surse complementare” ale dreptului comunitar de către doctrină.
IV.4. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMUNITAR
82
Pentru a defini Dreptul comunitar (D.C) trebuie să avem în vedere elementele ce au determinat
apariţia comunităţilor şi, în final, a Uniunii Europene. Din cele prezentate rezultă că la baza construcţiei
comunitare au fost determinări de natură social-economică. Necesitatea statuării unor norme juridice
care au însoţit acest proces evolutiv, din care foarte multe se regăsesc în tratatele institutive şi
modificatoare, au impus reglementări juridice cu “trăsături specifice” care au format, treptat, un drept
internaţional comunitar european cu principii şi izvoare specifice.
După analiza relativă la natura juridică a Comunităţilor europene, tragem concluzia că Dreptul
Comunitar nu se confundă cu dreptul intern al statelor ce compun Uniunea Europeană şi nici cu ordinea
juridică internaţională. El reglementează relaţiile socio-ecnomice şi politice la nivelul statelor şi al
Uniunii Europene.
Normele juridice elaborate urmăresc realizarea unor obiective precise vizând în special
dezvoltarea economică şi promovarea cadrului instituţional care să faciliteze cooperarea în toate
domeniile.
Distincţia între Dreptul comunitar şi alte sisteme de drept o face şi Curtea de justiţie care, de
exemplu, prin celebra hotărâre din 15.07.1964; Costa/ENEL, precizează :
“... Spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică
proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a tratatului şi
care se impune jurisdicţiei acestora ; (...) într-adevăr, instituind o comunitate cu durată nelimitată,
înzestrată (...) cu puteri reale reieşite din limitarea competenţelor sau din transferarea către Comunitate a
anumitor atribuţii ale statelor, acestea şi-au limitat, în a numite domenii, drepturile suverane şi şi-au
creat astfel un corp de legi aplicabile atât lor înşile, cât şi locuitorilor” (vezi comentarii în Anexa 5).
Noile tratate (AUE, Maastricht, Amsterdam,Nisa), au lărgit competenţele comunitare. Acestea
vizează domeniile politicii externe şi de securitatea comună (PESC) şi cooperarea în planul justiţiei şi
afacerilor interne (JAI), cei doi piloni care se adaugă celui de-al treilea ce cuprinde Comunitatea.
Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, automată faţă de ordinea juridică
internaţională, şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre (Jurisprudenţa Costa/Enel).
Dreptul comunitar primar este considerat a fi format din cele trei tratate institutive şi din tratatele
modificatoare, în timp ce prin dreptul comunitar derivat se înţeleg actele comunitare, adoptate pe baza
tratatelor comunitare. Într-un sens larg însă, în dreptul comunitar pot fi încadrate şi regulile nescrise
aplicabile relaţiilor comunitare, jurisprudenţa CEJ şi principiile de drept comune statelor membre.
La început, primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere ca urmare a voinţei
suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate internaţionale clasice, au acceptat să
renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se supună deciziilor unor organe supranaţionale. Ulterior,
aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor norme de drept comunitar, aplicabile la
nivelul întregului spaţiu comunitar. Noile state care s-au alăturat primelor şase au semnat tratate
internaţionale clasice de aderare la o organizaţie internaţională, din acel moment intrând în spaţiul de
acţiune al dreptului comunitar derivat, al „acqui-sului comunitar”.
O altă clasificare a dreptului comunitar distinge între dreptul comunitar instituţional – normele
juridice aplicabile organizării şi funcţionării instituţiilor comunitare, şi dreptul comunitar material -
regulile aplicabile în anumite domenii, de exemplu libera circulaţie a persoanelor, concurenţa comercială
etc.
IV.5. ACTELE NORMATIVE EMISE DE INSTITUŢIILE COMUNITARE
83
Actele comunitare trebuie să fie conforme cu izvoarele primare ale dreptului comunitar şi cu
principiile de drept comunitar.
Actele comunitare poartă diferite denumiri şi iau diferite forme: în sistemul CEE şi EURATOM,
Consiliul UE şi Comisiai europeană adoptă regulamente, decizii şi directive obligatorii, respectiv
recomandări, şi avize fără caracter obligatoriu.
Esenţial în definirea unui act comunitar nu este denumirea dată acestuia, ci conţinutul său, de
aceea, în caz de litigu, calificarea unui act este făcută de Curte Europeană de Justiţie luând în calcul
obiectul şi conţinutul actului, nu forma acestuia.
Regulamentul
În conformitate cu Tratatul CEE56, regulamentul poate fi emis de către Comisie sau Consiliul
UE, are aplicabilitate generală, este obligatoriu în întregul său, este direct aplicabil în toate statele
membre, şi forţa sa juridică este superioară celei de care beneficiază actele normative interne57.
Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în
abstract, în vederea aplicării sale la un număr determinat de persoane, fiind coresondentul actului
normativ din dreptul intern al statelor membre58.de aceea, regulamentul va fi, prin definiţie, aplicabil în
mod repetat, unor situaţii descrise în mod obiectiv în conţinutul său.
Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regularizate preţurile unei categorii
de produse, sau prin care se impun anumite obligaţii producătorilor de automobile din Uniune.
Curtea europeană de Justiţie are menirea de a interpreta în mod adecvat conţinutul unui
regulament, şi de a valida calificarea ca atare a acestui act comunitar; cu alte cuvinte, nu denumirea dată
unui act comunitar este esenţială, ci natura sa, ce rezultă din conţinutul său. Prin urmare, un regulament
care conţine decizii individuale va fi considerat ca regulament numai în partea sa normativă, excluzând
deciziile individuale.
Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l

diferenţieze de directivă, care este oligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în
privinţa mijloacelor de realizare a acestuia.
Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă şi incompletă un regulament, chiar dacă
acesta a fost emis în considerarea unei situaţii specifice unei anumite zone din spaţiul comunitar,
deoarece regulamentul pătrunde cu aceeaşi forţă juridică în toate sistemele de drept naţionale,
concomitent. Prin urmare, chiar dacă el a fost emis pentru o situaţie existentă la un moment dat într-un
stat, aplicarea sa se extinde la toate situaţiile similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele
membre.
Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură caracteristică a acestui act
comunitar, se referă la două aspecte:
 aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme
naţionale, este interzisă preluarea dispoziţiilor regulamentului în norme juridice interne, deoarece
în acest fel apliocarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele normative
interne având forţă juridică diferită de la un sistem de drept la altul.
56
Art.249 din Tratatul de la Roma.
57
P.M.Defarges,op.cit., p.73¸ J.Rideanu, op.cit., p.147; D. Mazilu, op.cit., p.74
58
A se vedea şi C.Lefter, op.cit., p.37; G.Ferréol (coord), op.cit., p.73
84
 regulamentul are efect direct,adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune obligaţii
celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa
jurisdicţiilor naţionale saucomunitare, şi de care acestea vor ţine seama.
Prin urmare, nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanţă, ci şi un terţ, care se
prevalează de el pentru a susţine existenţa unei obligţii în sarcina destinatarului actului.
De asemenea, în cazul în care regulamentul instituie o obligaţie pentru un stat membru, acestei
obligaţii îi corespunde dreptul corelativ al resortisanţilor statului de a se prevala de obligaţia respectivă
în faţa jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de a obţine obligarea statului la respectarea ei deplină.
În fine, din jurisprudenţa comunitară se desprinde ideea că efectul direct al unui regulament
destinat statelor se produce şi pentru resortisanţii acestuia, în momentul în care intră în sfera lui de
aplicare; astfel, obligaţia de a remunera echitabil munca egală prestată de femei şi de bărbaţi se impune
nu numai angajatorilor publici, ci şi celor privaţi din statele membre, chiar dacă destinatarele
regulamentului ce reglementează acestaspect sunt statele membre, deci angajatorii publici59.
Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta
măsuri naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când
chiar regulamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în concret a principiului
supremaţiei dreptului comunitar, de care am amintit mai sus în cadrul acestui capitol.
Directiva
Este un act specific comunitar, emisă de regulă de către Consiliul UE dar şi de Comisia
europeană, directiva fiind obligatorie pentru statele membre în privinţa rezultatului ce trebuie atins,
lăsând organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei realizare efectivă.
Directivele se emit în sistemul Tratatului CEE, şi sunt adresate numai statelor membre, prin
urmare numai acestora le pot fi impuse obligaţii; directiva poate fi normativă sau individuală60.
Obligativitatea directivei – directiva fixează doar cadrul, pe care fiecare din statele membre
trebuie să-l aplice prin mijloace naţionale (legi, acte administrative), într-un anumit termen, expres
prevăzut în cadrul ei.
Uneori însă, pentru a se asigura că directiva va fi implementată în conformitate cu interesul
comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări libertăţii statelor de a alege forma sau mijlocul concrect
de implementare a directivei, stabilind anumite măsuri de implementare obligatorii a fi luate. Alteori,
este suficientă stabilirea obiectivului de atins – libera circulaţie a persoanelor, de exemplu, pentru ca
acţiunea de executare să fie, într-un fel, orientată61.
Metodele şi formele de implementare a directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să
asigure efectiva implementare a directivei şi funcţionarea acesteia.
Implementarea directivei nu echivalează cu receptarea dreptului comunitar în norme naţionale,

ci trebuie făcută distincţie între directivă şi măsurile de executare a acesteia, numai ultimele fiind
cuprinse în norme naţionale.
Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă, ce a stat în atenţia doctrinei

şi jurisprudenţei comunitare.
59
Decizia 43/75, Drefrenne c/Sabena, apud C.Lefter, op.cit., p.40
60
O. Bibere, op.cit, p.165
61
P.Moreau Defarges, op.cit., p.74
85
Din Tratatul CEE, reiese, printr-o interpretare per a contrario, că doar regulamentul are
aplicabilitate directă, nu şi directiva.
Curtea europeană de Justiţie a consacrat însă, prin deciziile sale, concepţia contrară, recunoscând
aplicabilitatea directă a obiectivelor: fiind texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa
jurisdicţiei naţionale sau comunitare. Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea cu care statele
implementau directivele62.
Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele:
a. conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat;
b. invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei sau
a transpunerii ei defectuoase în norme naţionale de către statu membru.
Cu toată hotărârea instanţei judiciare comunitare de a tranşa problema, paradoxurile rămân:
 dacă statul aplică directiva prin norme naţionale, acxeste norme vor constitui obiectul
acţiunilor în justiţie exercitate de particularii vătămaţi, pe când dacă directiva nu este
implementată sau este implementată defectuos, particularii se vor prevala de dispoziţiile
acesteia din urmă;
 conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil cu existenjnţa acţiunii în
obligarea statelor la executarea lor63.
 argumentul folosit pentru formularea poziţei jurisprudenţiale este acela că aplicabilitea
directă se manifestă prin intermediul măsurilor de aplicare, dar aparţine directivei, nu
acestora.
Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse jurisprudenţial de Curtea
Europeană de Justiţie, nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect
direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical, în
relaţia cu statul membru64.
Concluzionând, dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor de demonstrat, în cazul
directivelor situaţia trebuie analizată de la caz la caz. De asemenea, efectul direct vertical nu este însoţit
întotdeauna şi de efectul direct orizontal.
Cât despre celălalt aspect al aplicabilităţii directe - lipsa unei măsuri de receptare internă - este
admis că directiva nu este receptată prin dispoziţii legale sau reglementare interne, ci este doar aplicată
prin astfel de mijloace.
• Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea directă a acestora,
în partea referitoare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului membru,
prin urmare nu mai revenim.
• Supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată prin deciziile Curţii Europene de
Justiţie, în sensul existenţei unei obligaţii pentru administraţia si justiţia statelor membre de a interpreta
legislaţia naţională în conformitate cu dispoziţiile directivelor, după intrarea lor in vigoare.
Decizia
62
C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant,op.cit., p.140;: P.Moreau Defarges, op.cit.,p.74
63
A se vedea, in acest sens, P. Moreau Defarges, op. cit., p. 78.
64
Decizia Marshall, 1986 - C. Lefter, op. cit., p. 61; C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 151; O. Manolache, op. cit.,
p. 135.
86
Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent dacă aceştia sunt state,
persoane juridice sau persoane fizice65. Suntem în prezenţa unui act comunitar cu caracter individual,
prin care instituţiile comunitare (Consiliul U.E. şi Comisia europeană) reglementează situaţii concrete,
determinate, şi care se aplică unor subiecte, de asemenea, determinate. Prin decizie se pot impune
obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se poate refuza înifierea unei acţiuni în justiţia comunitară, sau se pot
da explicaţii referitor la o altă decizie.
• Decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu

regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
• Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în toate
componentele sale:
a) decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,
b) fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare, şi
c) are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala de ea.
Recomandările şi avizele
Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, şi este utilizată pentru a sugera
anumite acţiuni sau inacţiuni statelor membre. Deşi nu are efecte juridice, ea poate ft folosită de
judecătorul comunitar sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din
legislaţia naţională.
Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de
vedere în legătură cu anumite aspecte concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor
fizice sau juridice interesate, a statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc efecte
juridice.
Actele comunitare „nenumite"

Sunt considerate a fi surse ale dreptului comunitar şi regulamentele de ordine interioară adoptate
de instituţiile comunitare, declaraţiile interinsti-tuţionale prin care se precizează înţelesul anumitor
noţiuni sau concepte folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii), alte declaraţii
sau programe de acţiune fără forţă juridică66.
Sursele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate reglementării prin acte
comunitare, iar Curtea Europeană de Justiţie are dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa fel încât să
determine adevărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comunitar într-o
declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. În această situaţie, Curtea va considera
declaraţia sau rezoluţia ca fiind de fapt acte comunitare, şi se va declara competentă să se pronunţe
asupra legalităţii lor.
Principiile generale de drept comunitar

Deşi Dreptul comunitar este în esenţă un drept scris, el dispune şi de izvoare nescrise, Curtea de
Justiţie a CE subliniind că, după exemplul jurisdicţiilor statale şi internaţionale, o regulă de drept
nescrisă nu este exclusă din legalitatea comunitară. Ca izvoare nescrise sunt enumerate principiile de
65
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 238; / Rideau, op. cit., p. 156.
66
C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 124; J. Rideau, op. cit., p. 159.
87
drept, cutuma şi jurisprudenţa. Principiile generale de drept ocupă un loc important în interpretarea şi
completarea tratatelor, fiind utilizate la Curtea de Justiţie a CE în măsura în care ordinea juridică
comunitară este incompletă, chiar tratatele originare făcând trimiteri la "principiile generale comune ale
statelor membre"; ele pot fi clasificate în :
 principii oricărui sistem juridic organizat (sistematizate în principii de procedură – dreptul la
apărare, spre exemplu); principii de securitate juridică (neretroactivitatea actelor administrative,
buna-credinţă, respectarea drepturilor dobândite, imuabilitatea situaţiei juridice, respectarea
încrederii legitime); principiul echităţii;
 principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre (revocarea actelor
administrative, egalitatea economică, îmbogăţirea fără justă cauză, ierarhia normelor,
confidenţialitatea corespondenţei dintre avocaţi şi client, secretul afacerilor, patrimoniul comun
al statelor membre;
 principii deduse din natura comunităţilor, sistematizate în principii de ordin instituţional
(solidaritatea statelor membre, echilibrul instituţional) şi principii inerente noţiunii de piaţă şi
filosofiei neoliberale (nediscriminarea şi egalitatea de tratament, proporţionalitatea, preferinţa
comunitară)67. În privinţa principiilor de Drept internaţional, Curtea de Justiţie le-a înlăturat pe
acelea incompatibile cu natura juridică şi structura instituţională a CE, acceptându-le, în schimb,
pe cele care se pot concilia cu Dreptul
comunitar. Cutuma ar putea fi izvor de Drept comunitar fie sub forma regulilor cutumiare
intenationale, fie sub forma unei eventuale cutume comunitare care, în condiţiile abundenţei
izvoarelor scrise, rămâne posibilă doar în domeniile nereglementate expres în tratate şi pe care
instituţiile comunitare au competenţa să le reglementeze.
Aşa cum am menţionat, principiile generale de drept constituie unul dintre izvoarele dreptului
comunitar. Primele trei tipuri de izvoare amintite până acum (dreptul primar, dreptul secundar,
acordurile internaţionale la care UE este parte) au o trăsătură comună, aceea că toate produc drept
scris.
La fel ca în toate sistemele de drept, şi în cazul dreptului comunitar normele scrise nu pot acoperi
toată gama de situaţii juridice ce apar în practică, de aceea va exista întotdeauna şi o zonă gri pe care
o va umple dreptul nescris. Izvorul dreptului comunitar nescris îl constituie principiile generale de
drept. Acestea sunt reguli ce reflectă conceptele elementare de drept şi justiţie care trebuie respectate
de către orice sistem de drept.
Deoarece dreptul comunitar scris reglementează esenţialmente domeniile economic şi social,
principiile generale de drept constituie unul dintre cele mai importante izvoare ale dreptului
comunitar în general. De menţionat că Tratatul de la Amsterdam a făcut unele progrese notabile pe
linia transpunerii acestor principii generale în norme de drept consacrate în actul constitutiv al
Uniunii europene.
Utilizarea acestor principii permite umplerea golurilor inerente ce persistă în sistemul dreptului
scris, oferind şi soluţii la chestiuni legate de interpretarea normelor existente. Principalele puncte de
referinţă luate în consideraţie atunci când determinăm care sunt principiile generale de drept
67
Curtea de Justice a CE a consacrat în jurisprudenţa sa şi alte principii generale de drept: egalităţii, încrederii legitime,
legitimei apărări, forţei majore. Mai există şi principiile protecţiei drepturilor omului În ordinea juridică comunitară şi sunt
considerate ca fiind principii de Drept comunitar: preferinţa comunitară, libera circulaţie a mărfurilor, libera concurenţă,
prioritatea Dreptului comunitar, egalitatea statelor membre, subsidiaritatea.
88
aplicabile dreptului comunitar se referă la acele trăsături co,une tuturor sistemelor de drept din statele
membre ale Uniunii Europene.
Curtea de Justiţie a CE a consacrat prin jurisprudenţa sa următoarele principii generale, care au
fost astfel recunoscute ca izvor nescris al dreptului comunitar :
- principiul privind obligaţia Comunităţii de a oferi despăgubiri pentru prejudicii produse ca
urmare a acţiunii instituţiilor comunitare sau a personalului acestora;
- principiul legalităţii în administraţie;
- principiul proporţionalităţii (conform căruia acţiunea trebuie să fie proporţională cu scopul
propus);
- principiul certitudinii (siguranţei) juridice;
- principiul protejării intereselor legitime;
- principiul nediscriminării şi principiul egalităţii de tratament;
- principiul dreptului la informare egală;
- principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.
IV.6. ACORDURILE INTERNAŢIONALE LA CARE UE ESTE PARTE

Acordurile internaţionale la care Uniunea Europeană (prin Comunitatea Europeană) este parte
reprezintă cel de-al treilea izvor de drept comunitar.
Fiind unul dintre cei mai importanţi actori în arena internaţională, Europa comunitară nu-şi poate
limita sfera de activitate doar la managementul propriilor sale afaceri interne. Permanentul contact cu
lumea externă, relaţiile economice, sociale şi politice cu alte state şi organizaţii internaţionale au
impus Comunităţii Europene să încheie acorduri de drept internaţional (deci nu Uniunea Europeană,
aceasta neavând, deocamdată, personalitate juridică internaţională).
Acestea sunt acordurile internaţionale, încheiate fie din Uniune, fie de statele membre.
În primul rând, Uniunea Europeană, prin instituţiile sale, poate încheia acorduri internaţionale cu
alte state, aceste acorduri devenind parte a dreptului comunitar din momentul intrării lor în vigoare.
Important de reţinut în legătură cu aceste acorduri este faptul că ele au forţă juridică superioară
dreptului comunitar derivat sau altor surse de drept, însă inferioară dreptului comunitar primar şi
principiilor generale de drept.
Acordurile internaţionale ca sursă a dreptului comunitar pot fi de mai multe feluri:
 acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la Uniune;
 acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile comunitare;
 acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre exemplu, cu GATT –
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).
I. Acordurile de asociere. Baza lor juridică o constituie, în principal, art.238 din Tratatul CEE,
care prevede dreptul Comunităţii Europene de a încheia acorduri cu state terţe prin care se stabilesc o
asociere, acţiuni comune şi proceduri speciale de cooperare. În practică însă, cele mai multe acorduri
de asociere implică şi chestiuni comerciale, cum ar fi reduceri tarifare sau eliminarea restricţiilor
cantitative, de aceea baza juridică include şi art.113 CEE, iar uneori chiar şi art.235.
Asocierea ca o formă specială de asistenţă pentru dezvoltare.
89
De exemplu, acordurile de asociere încheiate de CE cu 69 de ţări din Africa, Pacific şi Caraibe –
“Grupul Lome”, după numele capitalei statului Togo unde s-a semnat primul acord de acest tip cu
ţările menţionate; ulterior acordurile au fost reînnoite periodic, astfel încât astăzi s-a ajuns la
“Acordul Lome 5”. Un alt exemplu îl reprezintă acordurile încheiate cu unele state din bazinul Mării
Mediterane.
La cele de mai sus se adaugă şi acordurile ce privesc Asocierea ca o etapă preliminară aderării
şi Asocierea ca substitut sau alternativă la statutul de membru al CE.
II. Acordurile de cooperare. Denumirea lor completă este, de obicei, “acorduri de cooperare
economică şi comercială”. Acestea implică nu doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea
reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a unor cote sporite de export, dar şi consultarea şi
cooperarea în domeniile economice, ştiinţific şi tehnic. În mod frecvent, aceste acorduri conţin clauze
privind încheierea unor contracte pe termen lung, schimb de licenţe, construirea în comun a unor
obiective industriale, acordarea unor credite preferenţiale etc.
Astfel de acorduri de cooperare au fost semnate cu ţările arabe exportatoare de petrol, cu ţările
Pactului Andin (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela) în 1984, cu China tot în 1984, sau
cu statele ASEAN (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Tailanda) în 1980, cu ţările baltice
(Estonia, Letonia şi Lituania) în 1992. Cu acestea din urmă acordurile de cooperare au fost înlocuite
ulterior cu acorduri de asociere, cele trei state baltice aflându-se în prezent membre ale UE din 2004.
Un model nou de acorduri de cooperare îl constituie cele încheiate cu Rusia, Ucraina, Republica
Moldova dar şi cu alte state din spaţiul ex-sovietic. Acestea poartă numele de Acorduri de
parteneriat şi cooperare. Fără a merge mult dincolo de limitele cooperării clasice, ele au unele
elemente de noutate cum ar fi “clauza de democratizare”, care se regăseşte şi în acordurile europene
din generaţia celor încheiate cu ţările din Europa Centrală şi de Est, dar sub o formă uşor diferită.
III. Acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale.
Acestea se încheie exclusiv în domeniul comercial, conţinutul lor limitându-se, în cele mai
multe cazuri, la reglementarea unor operaţiuni de import-export cu produse specifice. Baza juridică a
acestor acorduri o constituie art.113 din Tratatul CEE care reglementează politică comercială
comună.
Cele mai multe dintre aceste acte de drept internaţional au fost încheiate în anii ‘60-’70, fiind în
prezent înlocuite sau completate cu acorduri de cooperare.
Alături de acordurile internaţionale încheiate de instituţiile comunitare, există şi acorduri între statele
membre, pentru anumite obiective determinate în tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi ;
la aceste acorduri pot participa şi state nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de la Schengen privind
trecerea liberă a frontierelor interne şi întărirea controlului la frontierele externe.
Domeniul în care astfel de situaţii au apărut cel mai adesea este cel al dreptului internaţional privat.
Două astfel de acorduri au fost încheiate în 1968, în privinţa recunoaşterii şi aplicării reciproce a
hotărârilor instanţelor naţionale în materie civilă şi comercială, precum şi în privinţa recunoaşterii
mutuale a societăţilor comerciale şi persoanelor juridice naţionale. Trebuie menţionat însă că de
atunci dreptul comunitar a evoluat considerabil, acoperind în bună măsură lacunele perioadei de
început a comunităţilor Europene.
90
Acordurile de la Schengen (localitate situată în Luxemburg, la intersecţia frontierei cu Franţa şi
Germania), sunt formate dintr-o convenţie de 33 de articole, semnată în 1985 de Franţa, Germania şi
statele Benelux, şi una de 142 de articole, semnată în 1990 ; statelor iniţiatoare li s-a alăturat în 1990
Italia, în 1991 Spania şi Portugalia, în 1992 Grecia, în 1995 Austria, în 1996 Danemarca, Finlanda,
Islanda, Norvegia şi suedia, iar în 2005 Elveţia. Convenţiile au ca obiectiv armonizarea politicilor
judiciare, poliţieneşti şi administrative, în vederea luptei împotriva criminalităţii internaţionale ; se
instituie de asemenea un sistem de liberă trece a frontierelor, fără controale sistematice, urmând ca
acestea să fie declanşate numai la apariţia indiciilor unei infracţiuni sau abateri; în fine, sunt stabilite
condiţiile de intrare a cetăţenilor din state terţe, atribuirea de vize pentru aceştia la intrarea în spaţiul
Schengen. Dispozitivul Schengen a intrat în vigoare în 1995.
De remarcat că spaţiul Schengen conţine şi state nemembre ale UE, dar care făceau parte din Spaţiul
Economic European sau din Confederaţia Nordică, ce aplică un sistem asemănător.
Asistenţa regională
Dispozitivele de cooperare, specifice marilor ansambluri regionale, se concretizează prin programe
comune la care se adaugă împrumuturile acordate de Banca Europeană de Investiţii (BEI).
Africa, Caraibe şi Pacific
Cooperarea cu ţările ACP a demarat în 1963. Conform Acordului de la Cotonou, încheiat la 23 iunie
2000 cu 77 de state din Africa, Caraibe şi Oceanul Pacific, acest dispozitiv de cooperare are în
structura sa 5 piloni: reducerea sărăciei, dialog politic, implicarea societăţii civile, noul cadru de
cooperare economică şi
comercială şi reforma cooperării financiare aplicată prin Fondul European pentru Dezvoltare şi
prin Banca Europeană de Investiţii.
Statele mediteraneene şi Orientul Mijlociu
Statele mediteraneene au încheiat cu Uniunea europeană o serie de acorduri de cooperare şi de
asociere asupra exporturilor de produse industriale şi agricole din aceste state şi asupra asistenţei
financiare. Declaraţia de la Barcelona, adoptată în 1995, a demarat un “parteneriat euro-
mediteranean”, care prevede crearea, până în 2010, a unei zone de liber schimb între Uniunea
europeană şi 9 state mediteraneene (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Israel, Iodania, Autoritatea
Palesteniană, Liban, Siria, Cirpu şi Malta). Programul Meda II, pentru perioada 2000-2006, a
constituit a doua etapă a parteneriatului euro-mediteraneean. Obiectivele programului sunt
consolidarea stabilităţii politicii şi a democraţiei, crearea unei zone de liber schimb, cooperarea în
domeniul social şi cultural.
Bugetul programului MEDA II este de 5.350 milioane de euro.
Asia şi America Latina

Lansată oficial în 1976, cooperarea dintre Uniunea Europeană şi statele din Asia şi America
Latină are la bază un ajutor financiar şi tehnic pentru categoriile cele mai sărace şi cooperarea
economică fondată pe interes reciproc.
Exemple de programe de asistenţă pentru America Latină: AL-INVEST (sprijin pentru IMM-uri
cu activitate internaţională, prin încurajarea investiţiilor europene); ALFA (promovează cooperarea la
nivelul învatamantului superior); URB-AL (stabilirea de legături directe şi pe termen lung între oraşele
europene şi cele din America Latină); ALURE (utilizarea optimă a resurselor energetice); @LIS
91
(promovarea beneficiilor utilizarii tehnologiilor informaţiei); Allian, lansat în mai 2002, cu obiectivul de
a întări cooperarea dintre Uniunea Europeană şi America Latină în domeniul învăţământului superior.
ASISTENŢA ORIZONTALĂ
Ajutor umanitar
Uniunea Europeană intervine în favoarea populaţiilor statelor terţe, victime ale războaielor sau
ale catastrofelor naturale. Ajutorul european, sub forma contributiilor statelor membre şi a ajutoarelor
gestionate de Oficiul Comisiei Europene pentru Ajutor Umanitar (ECHO) reprezintă mai mult de
jumătate din ajutorul umanitar mondial.
ECHO are misiunea de a finanţa acţiunile de ajutor umanitar, intervenţiile de urgenţă, ajutorul
alimentar şi cel pentru refugiaţi.
Ajutor alimentar
Ajutorul alimentar din partea Uniunii Europene, înfiinţat în 1967 şi reformat în 1996, se adresează unui
grup de aproximativ 30 de state, aproape toate figurând pe lista ţărilor cu venit scăzut ţărilor elaborate de
Banca Mondiala. Domeniile de intervenţie sunt: ajutor alimentar, acţiuni de sprijin (de ex. consolidare
instituţională) şi facilitatea în domeniul devizelor.
92
V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI DREPTUL
NAŢIONAL
V.1. GENERALITĂŢI
Studiul dreptului comunitar relevă existenţa unei oarecare dificultăţi în a stabili în mod corect
locul acestuia în raport cu alte sisteme de drept şi a-i delimita frontierele. Două dintre abordările
posibile trebuie respinse de la început : dreptul comunitar nu poate fi conceput nici ca o colecţie de
acorduri internaţionale, nici ca un apendice al sistemelor juridice naţionale. Din contră, prin apariţia
Comunităţilor Europene iar apoi a Uniunii Europene statele membre şi-au limitat suveranitatea
legislativă şi au creat un sistem juridic aplicabil, atât lor, cât şi subiecţilor naţionali de drept (persoane
fizice şi juridice).
Având în vedere toate acestea, se pune întrebarea care este raportul dintre dreptul comunitar şi
dreptul naţional al statelor membre. Situaţia este cu atât mai complexă cu cât faptul că dreptul
comunitar şi dreptul naţional sunt aplicabile aceloraşi persoane, neagă orice demarcaţie rigidă între
cele două sisteme. Pe de altă parte, dreptul comunitar poate deveni operaţional doar dacă este
încorporat ca parte a sistemului juridic naţional, aşa cum stipulează Tratatele originare. Realitatea
este că ordinea juridică comunitară şi cea naţională se întrepătrund şi sunt reciproc dependente.
V.2. COOPERAREA ÎNTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI DREPTUL NAŢIONAL

Prima remarcă ce trebuie făcută aici este că relaţia care există între cele 27 sisteme naţionale de drept
şi dreptul comunitar se caracterizează prin concertarea acţiunilor, asistenţa şi completarea reciprocă a
eforturilor. Dreptul comunitar singur nu este suficient pentru atingerea obiectivelor Uniunii
Europene, de aceea el are nevoie de asistenţa şi infrastructura juridică naţională a statelor membre.
Astfel, Tratatele CE, prevederile legale adoptate ulterior de către instituţiile comunitare pentru
aplicarea acestor Trate, Tratatul de la Maastricht şi Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, trebuie nu doar
acceptate de către instituţiile naţionale (legislative, executive şi judiciare), ci şi transpuse în practică
şi făcute operaţionale.
Ordinea juridică comunitară nu trebuie să vină în contradicţie cu sistemele naţionale, ci să
coopereze cu acestea pentru atingerea unor obiective comune. Legătura strânsă între dreptul
comunitar şi dreptul naţional este clar reflectată în modul în care sunt transpuse directivele
comunitare: acestea nu creează noi legi comunitare prin ele însele, ci cer statelor destinatare să adopte
legislaţia naţională în conformitate cu conţinutul directivelor în cauză, reprezentând astfel principala
metodă de armonizare legislativă. În acest fel, o directivă este dependentă în aplicabilitatea sa de
norma naţională. Interdependenţa dintre dreptul comunitar şi cel naţional este ilustrată şi prin aceea
că, pentru a umple golurile existente în sistemul juridic al Uniunii Europene, legiuitorul comunitar
recurge la prevederile dreptului naţional.
93
Un exemplu îl constituie introducerea în norma comunitară a posibilităţii de aplicare, de către
instituţiile abilitate ale UE, a unor amenzi pe adresa unor persoane fizice sau juridice din statele
membre pentru nerespectarea dreptului comunitar. Deşi procedura este guvernată de legea statului
respectiv, baza legală a imputării şi posibilitatea de contestare a valabilităţii deciziei de sancţionare
sunt guvernate de norma comunitară.
V.3.CONFLICTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI DREPTUL NAŢIONAL

În ciuda celor prezentate mai sus, relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional poate fi
caracterizată ocazional şi de o anumită “ostilitate”. Avem de-a face ceea ce numim « conflictul dintre
norma comunitară şi cea naţională». Astfel de situaţii apar întotdeauna când norma comunitară conferă
drepturi şi/sau impune obligaţii directe pentru cetăţenii Uniunii, intrând în acelaşi timp, prin conţinutul
său, în conflict cu o normă de drept naţional. In spatele rezolvării acestei probleme aparent simplă se
ascund două întrebări fundamentale pentru construcţia UE, de răspunsurile cărora depinzând însăşi
existenţa ordinii de drept comunitare. Este vorba de aplicabilitatea directă a dreptului comunitar (efectul
direct) şi de prioritatea normei comunitare în conflictul cu norma naţională (la primauté).
O explicare în detaliu a acestor concepte se impune de aceea cu necesitate.
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în deciziile sale, cu referire specială
la Italia, că receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin norme nationale nu transformă
normele de drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare 68, şi, în altă cauză, că
este interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în norme juridice interne, menite „să
pună în executare" regulamentul, care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia69.
În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridica a statelor membre imediat ce
a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul
de drept comunitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi
justiţie. Această observaţie este necesară în vederea expli-cării, ulterior, a supremaţiei dreptului
comunitar faţă de dreptul intern.
V.4. APLICABILITATEA DIRECTĂ A DREPTULUI COMUNITAR

Această trăsătură a dreptului comunitar implică două aspecte70:
a) în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar, această caracteristică
trebuie înţeleasă prin raportare la principiul monist de receptare a normelor internaţionale în dreptul
intern. Astfel, odată adoptate la nivel comunitar, normele comunitare se aplică în mod direct şi
nemijlocit în ordinea juridică naţională a statelor membre, fără a fi necesară preluarea lor în norme
juridice interne71. De altfel, aşa cum a precizat Curtea Europeană de Justiţie, este chiar interzisă
preluarea lor în norme interne.
Constatăm, aşadar, că principiul monist stă la baza ambelor caracteristici ale dreptului comunitar,
aplicabilitatea imediată şi cea directă. Care este diferenţa, prin urmare, între aceste două concepte ?
68
Ulterior, prin norme comunitare s-a precizat în mod explicit că, în cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil printr-un
act al Parlamentului naţional, nu înseamnă că el emană de la acel Parlament naţional. Cu alte cuvinte, ratificarea unui tratat
comunitar de către Parlamentul naţional nu face ca acest tratat să devină lege internă, egală ca forţă juridică cu celelalte legi
interne, ci constituie doar o procedură necesară adeziunii statului respectiv la tratat.
69
Decizia 39/72, Comisia c/ltalia.
70
A se vedea si O. Manolache, op. cit., p. 56.
71
P. Moreau Defarges, op. cit, p. 73.
94
Diferenţa constă în aceea că prima trăsătură are în vedere raportul temporal între adoptarea
dreptului comunitar şi naşterea obligaţiei de respectare şi aplicare a acestuia de către cei vizaţi, în timp
ce a doua se referă la conţinutul normativ al actelor comunitare (în sens larg) în raport cu eel al actelor
normative naţionale.
Jurisprudenţa relevantă pentru această caracteristică este aceeaşi Decizie Costa c/Enel din 1964.
b) în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al dreptului comunitar, adică
posibilitatea ca prin acesta să fie instituite obligaţii sau drepturi72 pentru toţi subiecţii ordinii juridice
comunitare, nu numai pentru statele membre.
Câteva precizări sunt necesare pentru înţelegerea acestei sintagme.
În principiu, tratatele înternaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod direct în beneficiul
sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare, ci doar a statelor, ele fiind singurele
subiecte ale dreptului internaţional clasic.
Această concepţie a fost ştirbită în mod evident prin crearea Curţii Europene a Drepturilor
Omului, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri particulari din statele semnatare a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului.
„Lovitura de graţie" dată acestui principiu clasic al dreptului internaţional a venit însă din partea
dreptului comunitar, constituit pe principiul opus, al aplicabilităţii directe (efectului direct). În acest caz,
excepţia s-a transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin semnarea tratatelor institutive,
crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct pentru resortisanţii lor,prin acte comunitare derivate.
Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statelor
membre (sau au efect direct), ele putând crea drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului
respectiv, drepturi şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale.
Opozabilitatea normelor juridice comunitare care beneficiază de efect direct poate fi verticală -
în faţa organelor comunitare sau naţionale, sau orizontală - în faţa celorlarţi particulari cu care eel
interesat intră în raporturi juridice. Opozabilitatea se referă aşadar la posibilitatea pe care o are eel
interesat de a invoca dispoziţiile normative în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în faţa Curţii
Europene de Justiţie, precum şi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.
Jurisprudenţial, această trăsătură a dreptului comunitar a fost consacrată prin decizia Van Gend
et Loos, din 1962, în motivarea căreia Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că instituirea prin tratatele
comunitare a unei obligaţii de abţinere în sarcina statelor membre, creează automat un drept corelativ în
beneficiul resortisanţilor acestor state, care pot invoca această obligaţie de abţinere atât în faţa
jurisdicţiilor raţionale, cât şi a celei comunitare. În concret, era vorba despre obligaţia statelor de a nu
introduce între ele noi drepturi vamale sau de a le mări pe cele existente. Pentru a decide astfel, Curtea a
argumentat cu preambulul Tratatului C.E.E., care se adresează nu numai statelor membre, ci şi
popoarelor acestora, şi cu natura specified a ordinii juridice comunitare, ai cărei subiecte sunt şi
persoanele fizice sau juridice, nu numai statele membre.
De asemenea, ea a fost reluată în Decizia Franz Grad, care, referindu-se la decizie ca act
comunitar, arată ca „în cazul în care autoritaţile comunitare ar obliga un stat sau toate statele să adopte
un anumit comportament, efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă justiţiabilii din statul respectiv ar
fi impiedicaţi să se prevaleze de el în justiţie şi jurisdicţiile raţionale ar fi împiedicate să-1 ia în
considerare ca element al dreptului comunitar..."73.
Regula conform căreia dreptul comunitar este direct aplicabil comportă şi exceptii.
72
În general, este vorba de drepturi, şi nu de obligaţii, deoarece numai astfel persoana în cauză este interesată să invoce
efectul direct al actului comunitar - a se vedea T.C. Hartley, op. cit., p. 187.
73
G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 93; J. Rideau, op. cit., p. 151.
95
Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curţii Europene
de Justiţie în cazul unor norme comunitare, şi este vorba de acele norme care se referă doar la instituţiile
comunitare şi la relaţiile dintre ele - de exemplu obligaţia instituită în sarcina Consiliului U.E. de a
acţiona pe baza propunerii Comisiei europene. Particularii nu vor putea, prin urmare, să dea în judecată
Consiliul U.E. pentru nerespectarea acestei obligaţii.
Excepţiile aparente nu sunt însă de neglijat.
Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, şi în această categorie se
încadrează directivele, acte prin excelenţă atipice, specifice dreptului comunitar şi care presupun, aşa
cum vom arăta ulterior, măsuri naţionale de aplicare74.
Aceasta ar fi concluzia care rezultă din interpretarea art. 245 din Tratatul C.E.E., însă nu în acest
fel a interpretat textul amintit Curtea Europeană de Justiţie, care a considerat că, deşi impun obligaţii
numai statelor membre, resortisanţii acestora pot invoca efectul direct vertical al unei directive, relativ la
lipsa transpunerii ei sau la transpunerea ei defectuoasă prin norme naţionale 75. Se dă astfel prioritate
imperativului aplicării unitare a directivelor în dreptul intern.
V.5. PRIORITATEA NORMEI DE DREPT COMUNITAR

Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică natională a statelor membre, în
raport cu dreptul intern al acestora.
„Prioritatea"76, „supremaţia" sau „superioritatea" dreptului comunitar implică două aspecte:
a) prin legi sau alte acte normative naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate
dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice
naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor lăsa
inaplicabile, dacă este cazul, normele interne.
Efectul direct al dreptului comunitar conduce la apariţia unei alte probleme, la fel de importantă : ce
se întâmplă dacă o normă comunitară, ce dă naştere în mod direct unor drepturi, intră în conflict cu o
normă din dreptul naţional ?
Un astfel de conflict de legi poate fi soluţionat doar dacă se acordă prioritate uneia dintre ele.
Legislaţia comunitară nu conţine o reglementare expresă a acestei probleme şi nici unul dintre Tratatele
originare nu face referire dacă norma comunitară este superioară sau inferioară din dreptul naţional. Cu
toate acestea, unica soluţie de rezolvare a conflictului de legi este de da prioritate normei de drept
comunitar şi a-i permite să anuleze efectul reglementărilor naţionale ce diverg de la regula comunitară,
permiţând acesteia din urmă să ia locul normei de drept intern în sistemul juridic naţional. Soluţia s-a
impus deoarece o subordonare a ordinii de drept comunitare în faţa dreptului naţional ar goli dreptul
comunitar de orice valoare intrinsecă. Evident că în acest ultim caz nu s-ar mai pune problema unei
aplicări egale şi uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, iar atingerea obiectivelor
stabilite prin Tratat ar deveni imposibil de realizat.
A revenit, o dată în plus, Curţii de Justiţie sarcina de a se pronunţa pentru eliminarea acestor
posibile consecinţe, negative, în ciuda opoziţiei unor state membre, consacrând astfel principiul
priorităţii normei de drept comunitar (« la primauté ») ca element esenţial al ordinii de drept comunitare.
74
A se vedea C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 147.
75
Ibidem, p. 140; P. M. Defarges, op. cit., p. 74; M. Dauses, op. cit., p. 58.
76
A se vedea Fabriciu Gyula, Primordialitatea dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional al statelor membre din
perspectiva statelor care vor să adere la această uniune, în Dreptul nr. 3/1996, p. 3 şi urm, şi, mai recent, studiul prof. M.
Dauses, Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, în
Dreptul nr. 672003, p. 47 şi urm.
96
Acesta constituie, împreună cu efectul direct, un element fundamental al construcţiei juridice ce
reglementează activităţile la nivelul Uniunii Europene.
Clarificarea problemei s-a produs în 1962, în urma unei decizii a CJCE sesizată în următoarea
speţă : în 1962 Italia naţionalizase producţia de electricitate şi transferase administrarea acestui sector
companiei ENEL (cu capital de stat). Unul dintre deţinătorii de acţiuni dinainte de naţionalizare, firma
« Edison Volta », a considerat că prin acest act interesele sale au fost afectate şi a refuzat să plătească
taxa pe energia electrică (suma era derizorie, câteva sute de lire italiene).
« Edison Volta » şi-a justificat atitudinea în faţa unui tribunal din Milano, argumentând că legea
de naţionalizare a industriei de electricitate încalcă prevederile Tratatului CEE. Cum soluţionarea acestei
speţe depindea de interpretarea unor articole din Tratatul CEE, instanţa italiană s-a adresat CJCE pentru
clarificare.
In decizia sa, Curtea de Justiţie a CE a făcut două observaţii importante cu privire la raportul
dintre dreptul naţional şi cel comunitar :
 mai întâi, statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile lor suverane către o
Comunitate creată prin propria lor voinţă. Ele nu pot, prin urmare, să inverseze acest proces,
luându-şi înapoi drepturile cedate, prin intermediul unor măsuri unilaterale subsecvente şi care
nu sunt compatibile cu dreptul comunitar;
 în al doilea rând, există un principiu stipulat în Tratatul CEE, preluat ulterior în Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam, care spune că nici un stat membru nu poate pune în discuţie statutul de
sistem unitar şi general aplicabil al dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Concluzia ce se desprinde din cele două observaţii este că dreptul comunitar, creat în
conformitate cu competenţele pe care instituţiile UE le-au primit prin Tratatele de constituire, are
prioritate în conflictul cu legea naţională a unui stat membru. Mai mult chiar, norma comunitară nu este
doar mai puternică decât una naţională adoptată anterior, ci are un efect limitator şi asupra legilor ce vor
fi adoptate ulterior de către statele membre . Prin decizia sa, Curtea de Justiţie a CE nu a pus în discuţie
naţionalizarea industriei italiene de electricitate, ci a stabilit doar prioritatea dreptului comunitar asupra
legii naţionale.
Aceeaşi poziţie a fost adoptată de către instanţa Comunităţii Europene în toate cazurile ulterioare,
făcându-se astfel o dezvoltare a acestui principiu pe calea jurisprudenţei. Dacă în speţa prezentată soluţia
se referea doar la prioritatea normei comunitare asupra legii naţionale ordinare, CJCE a confirmat mai
târziu c acest principiu este valabil şi în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul
constituţional intern al statelor membre.
După unele ezitări iniţiale, instanţele naţionale au acceptat, ca principiu, interpretarea CJCE. În
Olanda, de exemplu, astfel de dificultăţi nu mai pot să apară deoarece primatul dreptului născut din
Tratatul UE în faţa legii naţionale este expres stipulat în Constituţia ţării (articolele 65,66 şi 67) şi în
celelalte state membre acest principiu a fost recunoscut în mod consecvent de către instanţele naţionale.
Singurele dificultăţi semnalate au fost în Germania şi Italia, unde Curţile Constituţionale au refuzat
iniţial să accepte prioritatea dreptului comunitar asupra normei constituţionale naţionale în ceea ce
priveşte garantarea protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, pe motiv că standardele naţionale
erau mai ridicate decât cele cerute la nivel comunitar. Cele două instanţe au abandonat însă această
poziţie în momentul în care standardele Uniunii Europene au fost aliniate la nivelul superior
corespunzător constituţiilor din Germania şi Italia. Din acest moment prioritatea normei comunitare a
fost general recunoscută.
Datorită acestui sistem juridic a fost posibilă deschiderea frontierelor interne aleU.E., libera
circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor şi crearea unei pieţe interne unice pentru
locuitorii statelor membre.Ordinea de drept comunitară, de înţelegere şi cooperare între ţările membre,
97
înlocuind forţa ca mijloc de soluţionare a conflictelor cu domnia legii ,a obligat persoanele fizice şi
juridice ,dar şi statele membre să se supună legii comunitare, în domeniile ce ţin de competenţa Uniunii
Europene.
V.6. LIBERTATEA DE MIŞCARE, DE STABILIRE ŞI DE A PRESTA SERVICIILibertate de
mişcare
Libertatea de mişcare înseamnă dreptul tuturor lucrătorilor, resortisanţi ai Uniunii Europene, de
a fi angajaţi în oricare alt stat membru decât cel ai cărui naţionali sunt, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
statului respectiv (art.48.2. CEE).
O menţiune expresă este făcută cu privire la dreptul de a accepta oferte de lucru, de a rămâne şi a
se mişca liber pe teritoriul ţării gazdă (art.48.3. CEE). Detaliile privind aceste drepturi au fost ulterior
codificate într-o reglementare CEE, conferind din acel moment cetăţenilor statelor membre ale UE
posibilitatea de a şi le apăra în faţa curţilor naţionale de justiţie.
Cu privire la aplicarea efectului direct în cazul articolului 48 CEE, Curtea de Justiţie a CE a dat o
hotărâre de referinţă în speţă « Van Duyn », faptele fiind următoarele : unui cetăţean olandez, doamna
Van Duyn, i s-a refuzat, în luna mai 1973, intrarea pe teritoriul britanic unde dorea să se angajeze ca
secretară la « Church of Scientology » (Biserica Scientologică), o organizaţie aflată în atenţia
Ministerului de Interne al Marii Britanii. Bazându-se pe norma comunitară ce stabilea libertatea de
mişcare pentru muncitorii resortisanţi ai statelor membre, în particular articolul 48 CEE, doamna van
Dyn a înaintat o acţiune în justiţie în faţa tribunalului britanic (The High Court), obţinând o hotărâre
care-i dădea dreptul să intre şi să lucreze pe teritoriul britanic. Pentru aceasta însă tribunalul englez a
cerut o decizie de îndrumare din partea CJCE, care a statuat că articolul 48 CEE are efect direct şi
conferă resortisanţilor comunitari drepturi ce trebuie respectate de către tribunalele statelor membre.
Libertate de stabilire .Prin libertate de stabilire se înţelege dreptul oricărui resortisant comunitar
de a se stabili şi desfăşura pe cont propriu activităţi cu caracter economic, de a înfiinţa şi conduce firme
şi companii pe teritoriul altui stat membru, de a deveni întreprinzător particular în oricare lor de pe
teritoriul Uniunii Europene (art. 52.2. CEE) . Tratatul CEE prevede în articolul 8(7) că toate restricţiile
cu privire la libertatea de stabilire bazate pe criteriul naţionalităţii să fie eliminate într-o perioadă de 12
ani de la intrarea sa în vigoare. Acest lucru a devenit realitate la 01.01.1970, dată de la care cetăţenii
oricărui stat membru al Comunităţilor Europene au primit dreptul de stabilire pe teritoriul unui alt stat
membru în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii acestuia din urmă.
În legătură cu aplicarea directă a articolului 52 CEE, Curtea de Justiţie a CE a fost solicitată de
către Consiliul de Stat belgian trebuia să se pronunţe într-un proces deschis de către un avocat olandez,
J. Reyners, căruia i se refuzase dreptul de a profesa în Belgia pe motiv că avea o altă naţionalitate şi în
ciuda faptului că promovase examenele cerute de legea belgiană pentru exercitarea avocaturii pe
teritoriul acestei ţări. Prin decizia sa din 21.07.1974, Curtea de Justiţie a CE a statuat că tratamentul
inegal aplicat cetăţenilor unui alt stat membru în comparaţie cu naţionalii proprii nu poate fi admis pe
teritoriul nici unui stat comunitar, iar articolul 52 CEE se aplică în mod direct de la încheierea perioadei
tranzitorii de 12 ani (1958-1969) stipulată în Tratat . Ca rezultat al acestei decizii, domnului Reyners I s-
a permis să practice avocatura în Belgia.
În ciuda acestei hotărâri, un cetăţean dintr-un stat membru care dorea să intre în lumea afacerilor
pe teritoriul altui stat membru al Comunităţii Europene se lovea încă de o serie de obstacole dificil de
surmontat deoarece I se acordă dreptul de stabilire doar dacă îndeplinea aceleaşi condiţii cerute
naţionalilor ţării gazdă. De exemplu, el trebuia să aibă aceeaşi pregătire profesională (aceeaşi diplomă)
sau să promoveze nişte examene obligatorii după standardele ţării în care dorea să se stabilească, în
urma cărora primea un certificat sau o diplomă eliberată de către autorităţile statului respectiv. Tocmai
pentru eliminarea acestui gen de obstacole Tratatul CEE stipula adoptarea unor măsuri de coordonare a
98
procesului legislativ în statele membre în ceea ce priveşte acordarea dreptului de desfăşurare a
activităţilor cu caracter lucrativ (art.57.2 CEE) şi recunoaşterea mutuală a diplomelor, certificatelor şi a
altor acte prin care se poate dovedi calificarea profesională (art.52.1 CEE).
Un vast program ce includea, între altele, şi soluţionarea acestei probleme a fost lansat în 1985
sub forma unei Cărţi Albe (White Paper) ce preconiza un set de 300 de măsuri ce vizau realizarea într-un
interval de şapte ani (1985-1992) a Pieţei Interne Unice (Internal Market) pe întreg spaţiul comunitar, o
piaţă fără bariere şi frontiere interne. Esenţa acestui program constă în extinderea celor “patru libertăţi”
(libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor) la întreg spaţiul Comunităţii
Europene. Procesul s-a încheiat la 31.12.1992.
Cu titlu de exemplu, menţionăm că soluţia recunoaşterii mutuale a diplomelor s-a impus atunci
când devenise clar că varianta ideală – adoptarea unui sistem legislativ unic – necesita mult mai mult
timp decât se estimase iniţial. Astfel, pentru găsirea unei definiţii comune a profesiei de arhitect, în
conformitate cu standardele tuturor ţărilor membre ale Comunităţii Europene la acel moment au fost
necesari 16 ani de discuţii, iar pentru profesia de farmacist 17 ani. Aceste două exemple intră însă în
sfera activităţii de prestări-servicii, despre care vom vorbi în continuare.
Libertatea de a presta servicii.Dreptul de a efectua activităţi de prestări-servicii (libera circulaţie a
serviciilor) implică doar o şedere temporară pe teritoriul altui stat membru, astfel încât baza sa juridică
nu o constituie articolul 52 CEE, ci articolul 59 CEE. Exemple în acest sens sunt exercitarea profesiilor
de medic, avocat, arhitect, inginer, meseriile din sectoarele bancar, asigurări, intermediare, asistenţa
tehnică, mas-media şi domeniul artistic. Ca şi în cazul dreptului de stabilire, toate restricţiile în calea
liberei circulaţii a serviciilor au fost eliminate la 31.12.1969, resortisanţii oricărui stat comunitar putând
desfăşura astfel de activităţi pe teritoriul unui alt stat membru în aceleaşi condiţii, ca şi naţionalii
acestuia din urmă.
In ceea ce priveşte aplicabilitatea efectului direct în cazul articolului 59 CEE, Curtea de Justiţie a
CE s-a pronunţat favorabil atunci când i s-a cerut opinia cu privire la conformitatea reglementărilor din
dreptul comunitar referitoare la libera circulaţie a serviciilor cu o normă olandeză care a stipula că
reprezentant legal în faţa unui tribunal olandez poate fi doar o persoană rezidentă în Olanda. CJCE a
răspuns negativ la această întrebare, arătând că toate restricţiile bazate pe naţionalitate sau reşedinţă
încalcă articolul 59 CEE şi sunt, prin urmare, lovite de nulitatea absolută.
O serie de alte articole din Tratatul CEE, preluate ulterior în Tratatele de la Maastrocht şi
Amsterdam, pot fi de asemenea invocate direct în faţa tribunalelor naţionale. Vom cita ca exemple
articolele 30 CEE (libera circulaţie a bunurilor) şi 119 CEE (salariu egal pentru femei şi bărbaţi, la
prestarea aceleaaşi activităţi). Se observă însă că efectul direct nu poate fi invocat decât în domeniile ce
ţin de competenţa exclusivă a Uniunii Europene, iar nu şi în cele de competenţă mixtă sau exclusiv
naţională. Din 1970, Curtea de Justiţie a extins aplicabilitatea efectului direct şi la directivele şi deciziile
comunitare adresate statelor membre.
Importanţa practică a efectului în cazul normei de drept comunitar, în forma în care a fost
dezvoltat şi valorificat prin jurisprudenţa CJCE, rezida în faptul că a îmbunătăţit poziţia indivizilor –
cetăţeni ai Uniuni Europene - în raport cu legislaţia internă din ţările lor, transformând libertăţi ce ţin de
domeniul economiei de
piaţă în drepturi ale persoanelor fizice, drepturi ce pot fi apărate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Efectul direct este, de aceea, unul dintre pilonii ordinii de drept comunitare.
VI. INSTITUŢIILE COMUNITARE

VI.1. PRINCIPIILE ORGANIZĂRII ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR COMUNITARE
99
Distincţiile făcute în tratate între instituţiile comunitare şi organele consultative pun în evidenţă
importanţa instituţiilor considerate drept instanţe superioare ale autorităţii comunitare.
Principiile instituţionale comunitare nu au beneficiat propriu-zis de o formulare în cadrul tratatelor,
fiind mai degrabă deduse în literatura de specialitate pe baza practicii Curţii de Justiţie cu ocazia
contenciosului interinstituţional prin interpretarea dispoziţiilor tratatelor.
În acest context s-ar putea considera că principiile care stau la baza repartizării competenţelor între
instituţiile comunitare , ar putea fi următoarele :
 principiul competenţelor de atribuire ;
 principiul echilibrului instituţional;
 principiul autonomiei instituţiilor;
 principiul cooperării loiale.
Principiul competenţelor de atribuire – presupune ca fiecare instituţie să exercite atribuţiile în
conformitate cu dispoziţiile din tratatele comunitare.
Aceasta înseamnă că instituţiile comunitare nu pot să exercite decât competenţele care le sunt
atribuite prin tratate.
Actele adoptate de instituţii în exercitarea competenţelor lor trebuie să fie fundamentate pe articolele
din tratate, care constituie baza lor legală.
Această condiţie nu priveşte numai natura actului, ci şi conţinutul şi procedura aplicării lui.
Principiul echilibrului instituţional - cârmuieşte raporturile existente între instituţiile comunitare,
fiind conceput atât ca un principiu de separare a puterilor comunitare, dar şi de colaborare între aceste
puteri. Instituţiile comunitare nu pot să renunţe la exercitarea competenţelor încredinţate prin
transferarea lor la alte instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar.
Principiul interzice şi delegarea de puteri. Acest lucru este evidenţiat de practică judiciară
comunitară.
Principiul autonomiei instituţiilor – permite fiecărei instituţii să se organizeze liber în limitele legale
stabilite, evitându-se prin stabilirea cadrului legal încălcarea de către o instituţie a atribuţiilor altor
instituţii comunitare sau a statelor membre.
Instituţiile comunitare pot dispune în mod liber de :
 adoptarea regulamentului interior;
 organizarea propriei funcţionări interne;
 desemnarea funcţionarilor comunitar;
 stabilirea sediului.
Toate aceste libertăţi sunt subordonate scopului realizării sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin
tratate.
Principiul cooperării loiale – se impune atât între instituţiile comunitare, cât şi între acestea şi statele
membre şi presupune respectarea cadrului juridic legal şi posibilitatea de a stabili proceduri care să
permită buna desfăşurare a procesului integrării europene77.
77
Idem, s.102-108
100
În aplicarea art.5 – tratatul C.E, statele membre trebuie să ia toate măsurile generale sau particulare
adecvate, ca să asigure îndeplinirea obligaţiilor care decurg din tratat, sau rezultă din actele instituţiilor
Comunităţii. Ele trebuie să faciliteze îndeplinirea sarcinilor Comunităţii. De asemenea, statele membre
trebuie să se abţină de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol atingerea scopurilor tratatului.
Textul impune obligaţii statelor membre78, două pozitive şi una negativă.
Obligaţiile pozitive presupun că statele să ia toate măsurile pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg
din tratat şi actele comunitare, precum şi de a facilita sarcina Comunităţilor.
Obligaţia negativă înseamnă că statele trebuie să e abţină de la orice măsură care ar pune în pericol
realizările comunitare. De exemplu, dacă U.E., în vederea aplicării unei politici comune stabilite de
Tratat, adoptă un ansamblu de reguli comune, statele membre nu au posibilitatea de a-şi asuma
obligaţiile cu ţările terţe prin care ar fi afectate regulile respective79.
Deci, în privinţa negocierilor, statele membre trebuie să acţioneze împreună, în interesele şi în
numele U.E., potrivit obligaţiilor privitoare la art.5 din tratat80.
Din jurisprudenţa comunitară rezultă că şi instituţiilor comunitare le revine obligaţia de cooperare
loială în temeiul art.5 din tratat. În acest sens s-a considerat că, Cartea de Justiţie are competenţă, în
virtutea art.164 – Tratatul CE, de a examina, la sesizarea unei instanţe naţionale, dacă invocarea de o
instituţie comunitară a Protocolului privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor în scopul refuzării de
a coopera cu instanţele naţionale în vederea sancţionării nerespectării unei reguli comunitare, este
justificată sau nu, pentru a evita obstacolele privind funcţionarea şi independenţa Comunităţilor81.
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în deciziile sale, cu referire specială
la Italia, că receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin norme nationale nu transformă
normele de drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare 82, şi, în altă cauză, că
este interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în norme juridice interne, menite „să
pună în executare" regulamentul, însă, care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia83.
În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridica a statelor membre imediat ce
a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul
de drept comunitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi
justiţie.
VI.2 INSTITUŢIILE ŞI ORGANELE COMUNITARE

Instituţiile principale şi organizarea lor generală sunt stabilite prin tratatele constitutive.
În organizarea Comunităţilor Europene sunt două mari categorii de instituţii şi organe:
 Instituţiile de bază;
 Organele complementare.
78
O.Manolache – Drept comunitar, Instituţii comunitare. Ed.A II-a, Bucureşti, Ed.ALL, 1999, pg.32
79
M.Show, Public International law, London, 1991, p.186,; I.Brownlie, Principles of Public International law, Oxford 1990,
p.192
80
CJCE – Hot.22/70 din 31 martie 1971 Comission c.Conscil
81
O.Manolache, op.cit., pg.35, cu privire la Hotărârea preliminară din 27 martie 1980, administrazione della Finanze dello
Stato C.Denkavit Italiana SRL.
82
Ulterior, prin norme comunitare s-a precizat în mod explicit că, în cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil printr-un
act al Parlamentului naţional, nu înseamnă că el emană de la acel Parlament naţional. Cu alte cuvinte, ratificarea unui tratat
comunitar de către Parlamentul naţional nu face ca acest tratat să devină lege internă, egală ca forţă juridică cu celelalte legi
interne, ci constituie doar o procedură necesară adeziunii statului respectiv la tratat.
83
Decizia 39/72, Comisia c/ltalia.
101
Instituţiile care formează structura de bază sunt cinci: Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de
Justiţie şi Curtea de Conturi. La acestea mai trebuie adăugat şi Consiliul European, care deşi nu este o
instituţie a Comunităţilor are o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei acestora, fiind considerată ca
având un caracter paracomunitar. Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităţilor,
răspunzând unor nevoi fundamentale: Consiliul reprezintă statele membre, Comisia, interesul comun,
Parlamentul, interesele popoarelor din Uniunea Europeană, Curtea de Justiţie răspunde principiului
statului de drept, iar Curtea de Conturi asigură controlul legalităţii resurselor financiare.
INSTITUŢIILE DE BAZĂ
1. COMISIA EUROPEANĂ
Structură. Numirea şi demiterea din funcţie a comisarilor europeni
Comisia europeană84, cea mai originală dintre înstituţiile comunitare85, este formată în prezent
din 27de comisari desemnaţi de guvemele statelor membre, „a căror independenţă este în afara oricărui
dubiu"86, pe baza competenţei lor generale, profesionale.
Comisia europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul U.E., cu majoritate calificată.
Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre, şi în prezent pot fi cel mult doi din aceeaşi ţară87.
Numarul lor este stabilit de Consiliul UE, cu unanimitate de voturi.
Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani, şi sunt reeligibili. Deşi sunt desemnaţi de guvemele
naţionale, nu pot fi demişi de acestea.
Singura înstituţie care are dreptul de a demite un comisar este Curtea Europeană de Justiţie88, în
timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul european, prin moţiune
de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate, şi în acelaşi timp a majorităţii
membrilor (majoritate destul de greu de obţinut).
Este de la sine înţeles că extinderea Uniunii la 27 de state presupune modificarea structurii
instituţiilor comunitare şi a modalităţilor de desemnare a acestora.
Astfel, în 2004, a fost formată prima Comisie după lărgirea Uniunii cu „primul val", ea fiind
compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, numărul comisarilor putând fi modificat de
Consiliul U.E. prin vot unanim (Tratatul de la Nisa).
Conform codului de procedură al Comisiei Europene, aceasta îşi stabileşte priorităţi anuale şi
adoptă un program de lucru pentru fiecare an.
Programul de lucru stabilit de Comisie transpune strategia anuală în obiective şi programe
operaţionale pentru aplicarea deciziilor adoptate. Preşedintele Comisiei prezintă programul de lucru
Parlamentului şi Consiliului.
84
Denumirea de „Comisie europeană" a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană,
anterior fiind folosită sintagma „Comisia Comunităţilor Europene". Cu toate că denumirea s-a schimbat, în documente
oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire.
85
0. Bibere, op. cit., p. 135.
86
Art. 10 al Tratatului de fuziune a executivelor. Pentru modalităţile de desemnare anterioare Tratatului de la Nisa şi evoluţia
lor, a se vedea D. Leonard, op. cit., p. 41; G. Ferriol (coord), op. cit., p. 37; W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 41; N.
Deaconu, op. cit., p. 70.
87
De obicei, comisarii europeni sunt politicieni dîn statele membre, de regulă dîn partidul aflat la guvernare; excepţie face
Marea Britanie, care numeşte constant comisarii dîn opoziţie - D. Leonard, op. cit., p. 40.
88
În acest caz, pentru numirea unui nou comisar se parcurge din nou întreaga procedură de numire; comisarul astfel numit va
avea însă un mandat redus, el încheind mandatul celui demis.
102
Programul de lucru pentru anul curent are patru obiective stabilite de Comisia Barroso la
începutul mandatului: prosperitate, solidaritate, securitate şi responsabilitate externă. Pe lângă aceste
obiective, programul conţine acţiuni concrete vizând iniţiativa privind o mai bună reglementare a
legislaţiei comunitare.
Pe 21 februarie, Comisia a prezentat Strategia sa privind priorităţile politice pentru 2008. Cele
patru obiective pentru 2008 sunt: prosperitate, solidaritate, securitate şi libertate, cât şi un rol mai mare
al Uniunii la nivel mondial. Acţiunile cheie se vor axa pe problematica legată de locurile de muncă,
energie, schimbarea climatică şi managementul fenomenului de migraţie.
Anul 2008 prezintă o importanţă deosebită pentru Uniunea Europeană dacă luăm în considerare
şi reluarea dezbaterii despre viitorul Europei, problema pentru care Comisia speră într-un rezultat pozitiv
şi o înţelegere la nivel instituţional.
Conducerea Comisiei este formată din:
a) Preşedintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, acesta este
consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel
al Comisiei.
Preşedintele Comisiei europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea mai
mediatizată persoană din angrenajul înstituţional comunitar.
Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, el reprezentând Comisia în
faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii.
Tratatul de la Nisa a întărit rolul preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi comisari: el
defîneşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte vicepreşedinţii Comisiei, şi poate cere demisia unui comisar89.
b) Vicepresedinţii, în număr de doi, sunt desemnaţi de către preşedinte90, dintre comisari. Vicepreşedinţii
au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o cer.
Atribuţiile Comisiei Europene

a. atribuţii în procedura legislativă. Comisia europeană deţine monopolul iniţiativei legislative
în sfera primului „pilon", cel comunitar91, iniţiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E. În
cazul celui de-al doilea „pilon", Comisia este doar asociată iniţiativei Consiliului U.E., iar în cazul celui
de-al treilea ea împarte aceasta atribuţie cu statele membre92.
Consiliul U.E. singur sau împreună cu Parlamentul european adoptă acte normative în principiu
numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie - aceasta este regula înstituită prin tratate. Iată de ce
Comisia este considerată „organul motrice al integrării europene" .
Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o putere normativă proprie:
- în primul rând, ca succesoare a Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., Comisia are, teoretic, drept de decizie
absolute în domeniul C.E.C.O., însă în practică ea îşi exercită acest drept alături de Consiliul U.E., care
emite un aviz conform93, procedura apropiindu-se astfel de cea obişnuită, din C.E.E. sau Euratom.
- în al doilea rând, chiar şi în tratatele C.E.E. şi Euratom, Comisia dobândeşte putere normativă proprie,
însă numai în anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală, concurenţa.
- Comisia are şi o putere normative subordonată celei a Consiliului U.E., care-i permite executarea
actelor adoptate de Consiliu.
89
Art. 217 nou al Tratatului de la Maastricht.
90
Înainte de Nisa, vicepreşedinţii erau desemnaţi de Comisie ca organ colegial, dintre comisari.
91
C.J.C.E. 26 februarie 1976, cauza SADAM; P. Fontaine, op. cit., p. 52.
92
A se vedea C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 56.
93
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 40.
103
- Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize), adresate statelor sau
întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.
b) atribuţia de „gardian al tratatelor". Tratatele institutive împuternicesc Comisia europeană să
urmarească şi să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele
membre, cât şi de către celelalte instituţii comunitare.
Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-şi
îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai multe etape:
- iniţial, Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi il invită să-şi prezinte observaţiile într-
un anumit interval de timp;
- în situaţia în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie motivată", prin care stabileşte o
perioada de timp în care statul este obligat să-si îndeplinească îndatoririle;
- dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiţie, care constată
nerespectarea obligaţiilor din tratate, şi solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze
cerinţelor Comisiei;
- ultima etapa o constituie acţionarea de către Comisie a statului membru în faţa Curţii Europene de
Justiţie, pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecatorească de
obligare a acestuia.
Pentru a-si îndeplini atribuţia de „gardian al tratatelor", Comisia poate cere informaţii statelor,
întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare94.
În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuţia specifice, într-un domeniu de
activitate determinat95, din această perspectiva Comisia asemănându-se cu un guvern naţional.
Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile Comisiei
decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea Comisiei, iar această delegare poate
fi acordată doar în chestiuni de gestiune şi administrare2.
c) atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia este organul executiv al Uniunii,
cel care pune în executare actele normative emise de Consiliul U.E. sau de acesta în codecizie cu
Parlamentul european96. În exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile Consiliului U.E.,
Comisia dispune, aşa cum am mai precizat, de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente,
directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform
tratatelor97:
- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa Comisiei98;
- uniunea vamală;
- concurenţa;
- funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii);
- gestiunea fondurilor comunitare.
94
P. Fontaîne, op. cit., p. 53
95
Dintre domeniile de specializare amintim: politica comercială comunitară, probleme industriale, tehnologii informaţionale
şi de telecomunicaţii, concurenţa, politică externă şi de securitate comună, cultura şi audiovizual, stiinţa, cercetare şi
dezvoltare, mediul înconjurător, politici regionale, transport, piaţa internă, protecţia consumatorului, turismul, întreprinderi
mici şi mijlocii, agricultura şi dezvoltarea rurală etc.
96
J. McCormick, op. cit., p. 97.
97
Art. 124,130 b, 10 (2), 13 (2), 22,89,90,93,97 dîn Tratatul C.E.E.
98
În anul următor anului bugetar, Parlamentul, la propunerea Consiliului de miniştri şi pe baza raportului Curţii de conturi,
descarcă de gestiune Comisia europeană, cu privire la implementarea bugetului comunitar.
104
În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa Consiliului de miniştri, care
deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat99.
d) atribuţia de reprezentare. Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele
nemembre şi în organismele internaţionale; în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în
raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.
Comisia europeană trebuie să acţioneze în aşa fel încât interesul comunitar să primeze în faţa
intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile
adoptarii oricărei iniţiative legislative cu statele membre, cât şi medierea negocierilor dintre statele
membre. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre,
pe de o parte, şi între acestea şi Uniune, pe de altă parte100.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele
internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul U.E. printr-o
„decizie de negociere" . Ulterior, Consiliul U.E. va ratifica acordul internaţional, votând de regulă cu
majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu unanimitate.
Comisia are sediul la Bruxelles, şi se întruneşte săptămânal (de regulă miercurea), prezenţa
comisarilor la sedinţă fiind obligatorie. Hotararile se iau in prezenţa majoritatii membrilor, cu majoritate
simplă101, şi implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.
Rolul Comisiei Europene în ansamblul instituţiilor comunitare

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un „guvem"
comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană", întrucât membrii săi, deşi numiţi de guvernele naţionale,
nu au nici o obligaţie faţă de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene. Comisia urmăreşte,
prin urmare, realizarea interesului comunitar, aflat adesea în contradicţie cu interesul naţional al statelor
membre102.
Independenţa comisarilor europeni este o problemă de o importanţă deosebită, deoarece ei
trebuie să ia poziţie adesea în faţa tendinţei de influenţare din partea statului care i-a desemnat103.
Pentru a asigura independenţa comisarilor, tratatele impun anumite obligaţii atât în sarcina
acestora, cât şi a statelor membre.
Astfel, membrii Comisiei nu pot cere sau primi, în exercitarea atribuţiilor lor, nici un fel de
instrucţiuni din partea guvernelor naţionale sau a altor instituii naţionale sau comunitare şi trebuie să se
abţină de la orice activitate incompatibilă cu natura atribuţiilor lor.
Dupa încetarea activităţii de comisar european, persoana respectivă are îndatorirea de a se
comporta cu discreţie şi integritate. Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea
99
Este vorba de aşa numita „comitologie", care desemnează modalităţile de aplicare a regulamentelor emise de Consiliu, şi
care cad în sarcina Comisiei -W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 242.
100
C. Lefter, op. cit., p. 119.
101
T.C. Hartley, op. cit., p. 15; O. finca, Drept comunitar general, op. cit., p. 70; V. Marcu, op. cit., p. 69; /. Jingo, Uniunea
europeană - realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 131.
102
L Cram, D. Dinan, N. Nugent (editors), op. cit., p. 7.
103
Singura posibilitate a statului membru de a sancţiona comisarul propus de acesta şi care a acţionat împotriva intereselor
statului respectiv este refuzul de a-1 propune din nou.
105
juridică a acestuia, în faţa Curţii Europene de Justiţie, care îl poate demite; de asemenea, comisarul
poate pierde drepturile de pensie, tot printr-o decizie a Curţii Europene de Justiţie104.
2.CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităţilor Europene) este cunoscut şi
sub numele de Consiliul de miniştri.
În ce ne priveşte, vom opta în această lucrare pentru denumirea oficială, de Consiliul U.E.105.,
pentru a familiariza cititorul cu noţiunile folosite în documentele oficiale ale Uniunii Europene, deşi
considerăm că denumirea informală Consiliu de miniştri este mai adecvată, în primul rând pentru a-1
deosebi de Consiliul european, organism paracomunitar cu care Consiliul Uniunii Europene se confundă
foarte uşor, şi apoi, pentru a sugera componenţa sa106. De altfel, chiar in documentele oficiale, Consiliul
Uniunii Europene este deseori amintit sub titulatura simpla de „Consiliul", înclinăm să credem ca din
aceleaşi raţiuni.
Structura Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvemelor statelor membre. Instituţia
poate lua forma unui „Consiliu general", atunci când este compus din miniştrii de externe ai statelor
membre, sau a unor „Consilii speciale", ,specializate" sau ,sectoriale", când este compus din miniştrii
specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultura, industrie, comerţ etc.)107.
Conducerea institutiţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin rotaţie, la fiecare 6
luni108, dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită4.
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine
preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute, şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această
propunere se loveşte însă de opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a
termenului care să ţină sema de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinte prea mult timp departe
de preşedinţia Uniunii109.
De asemenea, preşedintele Consiliului U.E este eel care reprezintă efectiv Uniuea în relaţiile
externe, exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale .
În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are atribuţia de a duce la
îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul U.E., devenind prin urmare organ executiv. De altfel,
104
Este cazul lui Martin Bangemann, care, din poziţia sa de comisar al teleco-municaţiilor, a fost recrutat de o societate din
domeniu, Telefonica, şi a demisionat, Curtea Europeană de Justiţie pronuţând ulterior decăderea sa din drepturile de pensie,
la solicitarea Consiliului U.E.
105
Denumirea sugerează faptul că această instituţie acţionează în toţi cei trei „piloni"ai U.E., eel comunitar respectiv cei doi
interguvernamentali.
106
În lucrările de specialitate, se foloseşte fie denumirea de „Consiliul Uniunii Europene" - J. Rideau, op. cit., p. 319; G.
Ferreol, op. cit., p. 51; C. Lefter, op. cit., p. 98, W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 57, O. Jinca, Drept comu-nitar
general, op. cit., p. 57, A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 74, fie cea de „Consiliu de ministri" - C. Brice-Delajoux, J. P.
Brauant, op. cit., p. 55; D. Leonard, op. cit., p. 44, P. Moreau Defarges, op. cit., p. 45, P. Fontaine, op. cit., p. 47; J.
McCormick, op. cit., p. 97; V. Marcu, op. cit., p. 59, C. Leicu, op. cit., p. 65, fie cea de „Consiliu al Comunitafilor Europene"
- D. Mazilu, op. cit., p. 113; N. Paun, A. C. Paun, op. cit., p. 171, fie, în fine, denumirea simplă de „Consiliu" - O. Bibere, op.
cit., p. 130.
107
Germania a cerut inserarea în Tratatul de la Maastricht a unei formulări speciale, în sensul că „din Consiliu fac parte câte
un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, reprezentant abilitat să angajeze acel stat membru". Prin această
precizare, s-a considerat că se asigură reprezentarea statelor federate (cum sunt Land-urile germane) la lucrările Consiliului,
atunci când interesele acestora o impun.
108
Schimbarea preşedintelui are loc la 1 ianuarie, respectiv 1 iulie a fiecărui an.
109
A se vedea C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 63.
106
în acest domeniu este institută o conducere tripartită, aşa numită „troica", cuprinzând fostul preşedinte,
preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura continuitatea în ceea
ce priveşte gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene110.
Consiliul dispune si de un Secretariat general, condus din 1999 de Javier Solana Madariaga (fost
Secretar general al NATO).
Functionarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii, necesară
funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile specializate însă, se reunesc atunci când se impune
discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie
între întâlnirile acestuia111 .
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele naţionale pot
împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de
vot - dispoziţiile tratatelor fiind clare în acest sens112.
Considerăm util să subliniem faptul că, spre deosebire de Consiliul european, care lucrează pe
baze interguvernamentale, Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară113 (alături de
Comisie, Parlament şi Curtea de Justiţie), care îşi desfaşoara activitatea în mod permanent, pe principii
comunitare.
În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul comunitar (pe
care trebuie să-1 apere ca organ colegial şi ca instituţie comunitară), şi interesul naţional al statelor
membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-1 compun. Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus
de interesul comunitar, care totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei
legislative în mâinile Comisiei europene.
Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine, una din cele
două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul european. În
timp ce Consiliul european discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile U.E.
specializate se întâlnesc în localităţi de provincie, într-un cadru informal şi relaxat, pentru a schimba
opinii despre probleme concrete.
Lucrările Consiliului U.E. sunt convocate de preşedintele acestuia, de unul dintre membri sau de
Comisia europeană, şi la ele participă preşedintele Comisiei europene şi/sau comisarul însărcinat cu
problema în discuţie; sedinţele se desfăşoară în principiu cu uşile închise, însă cu unanimitate de voturi
se poate decide ca sedinţa să fie transmisă în direct pe posturile de televiziune.
În prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit proportional cu numărul populaţiei.
Astfel, cele patru state mari - Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, au 29 de voturi în Consiliul U.E.,
Spania şi Polonia 27, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia şi Belgia câte 12, Austria şi Suedia câte 10,
Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia,
Luxemburg 4 voturi, Malta 3 voturi.Romania are 14 voturi, iar Bulgaria 10.
110
C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 62; F. Hayes Renshaw, European Council and the Council of Ministers, in L.
Cram, D. Dinan, N. Nugent, op. cit., p. 35.
111
J. Rideau, op. cit., p. 324; P. Fontaine, op. cit., p. 12-47; N. Deaconu, op. cit., p. 59; O. Manolache, op. cit., p. 87.
112
Dacă ministrul nu poate fi prezent la şedinţă, el poate împuternici un delegat să voteze în locul său, prin procură specială.
113
A se vedea art. 7 din Tratatul C.E.C.O., art. 4 din Tratatul C.E.E., respectiv art. 3 din Tratatul Euratom.
107
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
a) atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptată de
Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine în primul rând Consiliului U.E. În ultimul
timp însă, această atribuţie este partajată cu Parlamentul european, căruia i se dă o tot mai mare
importanţă în ansamblul instituţional al Uniunii.
În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă acte normative cu forţa juridică
obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi
însuşi Consiliului U.E.
De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia decizii de natură
constituţională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal (sub
rezerva ratificării acestei decizii de către parlamentele naţionale).
b) politica externă şi de securitate comună, politica în justiţie şi afaceri interne. Cei doi „piloni"
interguvemamentali ai Uniunii Europene sunt în sarcina Consiliului U.E., instituţia care reprezintă
interesele statelor membre în Uniune.
Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea
aderării, sau cu alte state sau organizaţii internaţionale, în scopul încheierii unor acorduri
internaţionale114, iar ulterior aprobă acordurile intenaţionale încheiate de Comisie.
c) atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special pentru
asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare.
d) atribuţia de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie,
atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul european.
e) atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul Economic şi
Social, Curtea de conturi.
COREPER
Sub denumirea de COREPER este cunoscut Comitetul reprezentanţilor permanenţi de pe lângă
Consiliul U.E.
Întrucât Consiliul U.E. are o activitate periodică, intermitentă - de altfel singura compatibilă cu
calitatea de miniştri în guvernele naţionale a membrilor acestuia - iar integrarea comunitară necesită tot
mai mult existenţa unor organe cu activitate continuă, zilnică, prin Tratatul de fuziune a fost creat
COREPER.
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru, conduşi de
un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador. El este subordonat
Consliului U.E. şi are rolul de a ajuta Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia, şi,
ulterior, de a-i executa deciziile. În acelaşi timp, COREPER realizează o dublă legătură: între
reprezentanţii statelor membre, şi apoi între fiecare reprezentant şi guvernul său115.
3. PARLAMENTUL EUROPEAN
Interesant de ştiut este faptul că denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în
tratatele institutive a fost „Adunarea generală"; doar în 1962 instituţia a decis şi să se numească
„Parlament", cu toată opoziţia Consiliului U.E., care-şi vedea ameninţate atribuţiile de legislator
114
Înainte de a autoriza deschiderea negocierilor, Consiliul trebuie să ceară avizul conform al Curţii Europene de Justiţie,
care se pronunţă asupra compatibilităţii acordului cu dreptul comunitar, în lipsa avizului sau în cazul în care acesta este
negativ singura modalitate de încheiere a acordului internaţional fiind revizuirea în prealabil a tratatelor comunitare.
115
J. Boulois, op. cit., p. 90.
108
european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comunitare, în final fiind legiferată prin
Actul Unic European.
Prin adoptarea denumirii de „Parlament european" s-a dorit sporirea importanţei acestei instituţii,
şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul conferit prin tratatele institutive era doar unul
consultativ116 .
Structura Parlamentului european
Parlamentul european este format din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre117. Din
momentul în care Uniunea are 27 de state membre, numărul locurilor este de 786118.
Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinaţional, nu
în delegaţii naţionale; cele mai importante grupuri parlamentare sunt Grupul Socialiştilor Europeni119,
Grupul Partidului Popoarelor Europene (sau Popular European120), Grupul Uniunii pentru Europa,
Grupul Partidului liberal, democratic şi reformator european, Grupul Verzilor, existând şi parlamentari
neînscrişi în nici un grup parlamentar.
Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 de membri, dacă
provin din cel puţin 1/5 din statele membre121.
Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte122, 14 vicepreşedinţi - care împreună cu cei
5 chestori formează Biroul Parlamentului european123, organ executiv - şi de un secretariat general.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioada de 2 ani şi jumătate124.
Fiecare membru al Parlamentului european este membru de drept într-una din cele 17 Comisii
parlamentare, şi membru supleant într-alta125. Comitetele parlamentare sunt formaţiuni de lucru
specializate ale instituţiei, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului european.
Desemnarea parlamentarilor europeni

Desemnarea membrilor Parlamentului european se face prin sufragiu universal direct, pentru un
mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen), următoarele alegeri fiind programate
în 2009, cu participarea a 27 de state membre.
Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu
legislaţia naţională a fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile, şi participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut, până la
Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii
116
J. McCormick, op. cit., p. 102.
117
J. Rideau, op. cit., p. 299; T.C. Hartley, op. cit., p. 27; C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 56; N. Deaconu, op.
cit., p. 99; R. Munteanu, op. cit., p. 224; D. Mazilu, op. cit., p. 99; A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 66.
118
Statele candidate din eel de-al doilea val au alocate următoarele locuri de parlamentari: Romania va avea 36 de
parlamentari, Bulgaria 18.
119
Partidul socialiştilor europeni grupează în principiu partidele laburiste, socialiste sau social-democrate din statele membre
- a se vedea, pentru detalii, N. Paun, A.C. Paun, op. cit., p. 192
120
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 55; O. Manolache, op. cit., p. 79..
121
Deşi parlamentarii sunt grupaţi pe ideologii, nu pe naţionalităţi, au fost cazuri când aceştia au dat un vot pur ..naţional",
indiferent de grupul parlamentar din care făceau parte - a se vedea Ţ. L Burban, op. cit., p. 63.
122
În prezent, presedîntele Parlamentului european este Josep Borell Fontelles (Spania).
123
Există şi un Birou lărgit al Parlamentului european, din care fac parte şi preşedinţii grupurilor parlamentare.
124
Alegerea preşedintelui se face cu votul secret al majorităţii absolute, în trei tururi de scrutin, la propunerea unui grup
parlamentar sau a 32 de parlamentari.
125
J.L. Burban, Le Parlement europeen, Ed. P.U.F., Paris, 1998, traducere în limba română Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999,
p. 63; C. Lefter, op. cit., p. 86; P. Moreau Defarges, op. cit., p. 55.
109
cetăţeni, sau, dimpotrivă, de a-1 extinde şi la rezidenţi. Dupa 1992 însă, s-a eliminat criteriul
naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în care traieşte126.
Statutul parlamentarilor europeni127

Membrii Parlamentului european pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de
parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare128.
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în
exerciţiul funcţiei, şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propnului
stat se aplică legislaţia natională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea
europeană durează pe toata durata mandarului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din
deciziile Curţii Europene de Justiţie.
În ceea ce priveşte salariul unui parlamentar european, interesant de remarcat este ca fiecare
dintre aceştia primesc salariul parlamentarilor din ţara de origine, drept urmare există o diferenţiere
destul de serioasă între sumele cuvenite aleşilor europeni, parlamentarii germani şi francezi având cea
mai bună remuneraţie, pe când cei est europeni - cea mai mică. Se încearcă uniformizarea
indemnizaţiilor parlamentarilor europeni, prin stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în
prezent egalitatea de tratament se limitează la indemnizaţiile de deplasare, asistenţa medicală,
cheltuielile de secretariat şi de cercetare129 .
Funcţionarea Parlamentului european

Parlamentul se întâlneşte în sensiuni ordinare lunare de câte o săptămână (cu excepţia lunii
august), şi în sesiuni extraordinare130. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară în Comitete
parlamentare, câte două saptămani pe lună.
Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu
pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activăţii sale: sesiunile
plenare au loc la Strassbourg, comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general
este la Luxemburg131. Lucrările se desfaşoară în cele 23 limbi oficiale, cu traducere simultană, şi
documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 limbi, fapt ce îngreunează destul de
mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.
Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa
membrilor Consiliului U.E. este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor, şi iau forma unor
rezoluţii. De regulă, Consiliul U.E. solicită opinii Parlamentului european; opinia este redactată de către
Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării, şi este înaintată spre adoptare
plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.
126
În 2004, din 342 milioane de alegatori din cele 25 state membre, s-au prezentat la vot doar 44,6% , fiind cea mai slabă
prezenţă la vot din istoria alegerilor parlamentare europene
127
Art. 190 al tratatului de la Amsterdam conferă parlamentului european dreptul de a stabili statutul propriilor membri, însă
acesta trebuie aprobat cu unanimitate de către Consiliul U.E.
128
J.P. Jacque, Parlement europeen, Dalloz, Paris, 1993, p. 34; J.L Burban, Le Parlement europeen et son 61ection, Ed.
Bruyllant, Bruxelles, 1979, p. 15; /. Rideau, op. cit., p. 302.
129
D. Leonard, op. cit., p. 51; O. finca, Drept comunitar general, op. cit., p. 78.
130
Pentru a se asigura protecţia parlamentarilor europeni prin imunitate, se consideră însă că sesiunea parlamentară durează
tot anul, fiind divizată în 12 etape, de câte o săptamână.
131
Membrii Parlamentului ar putea ajunge la un compromis, în favoarea stabilirii sediului la Bruxelles, însă această soluţie nu
convîne guvernelor Franţei şi Luxemburgului, care tergiversează luarea unei hotărâri. Votul celor două guverne în Consiliul
U.E. este esenţial, deoarece decizia trebuie luată cu unanimitate de voturi.
110
Atribuţiile Parlamentului european
a) atribuţia de supraveghere şi control în conformitate cu dreptul de supraveghere asupra
activităţii comunitare şi a instituţiilor comunitare, Parlamentul:
 poate adresa interpelări Comisiei europene sau Consiliului U.E.,
 dezbate raportul anual general al Comisiei europene,
 dezbate orice problemă de politică generală,
 poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului
comunitar,
 poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor
prerogative (atribuţie introdusă prin tratatul de la Nisa132), cum ar fi ilegalitatea unor acte
comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea instituţiilor comunitare;
 poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei europene133.
Pentru aceasta, este necesar votul a 2/3 din voturile exprimate de membrii Parlamentului, voturi
care să reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de
restrictivă, greu de întrunit, şi care, din acest motiv, rămâne mai mult o ameninţare teoretică la
adresa Comisiei. Cu toate acestea, presiunea exercitată cu ajutorul procedurii moţiunii de cenzură
a dat roade, în 1999, când Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la vot a doua
oară134.
b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului european se prezintă sub două aspecte:
 Parlamentul european emite avize, care, după caz, pot fi facultative, consultative sau
conforme.
Astfel, procedurile de adoptare a deciziilor comunitare presupun, de regulă, propunerea Comisiei, avizul
parlamentului şi hotărârea Consiliului U.E.
În cazul procedurii „cooperării instituţionale", în care Consiliul U.E. foloseşte majoritatea cerută
de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului este obligatoriu a fi cerut, şi conţinutul său
obligă Consiliul U.E. - este vorba, deci, de un aviz conform.
Avizul devine consultativ - trebuie solicitat dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el - dacă
decizia este luată în Consiliul U.E. cu unanimitate.
În fine, dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parla-mentului european, Consiliul
U.E. poate totuşi să ceară opinia acestuia, caz în care ne aflăm în prezenţa unui aviz facultativ.
 Procedura codeciziei pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul european
şi Consiliul U.E135. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituţii
comunitare.
c) atribuţii bugetare. Bugetul comunitar este adoptat de Consiliul U.E., la propunerea Comisiei
europene, cu avizul Parlamentului european. În final însă, Parlamentul european este cel care aprobă
bugetul, refuzul unei astfel de aprobări însemnând reluarea procedurii bugetare. În fine, tot Parlamentul
132
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 86; O. Jinca, art. cit., p. 23.
133
Nu poate fi demis prin moţiune de cenzură un singur comisar, fapt destul de frustrant atunci când Comisia în majoritate
este eficientă, însă activitatea unui comisar lasă de dorit. Pe de altă parte, demiterea unei întregi Comisii pentru greşelile unui
singur comisar este implicit un vot de blam pentru preşedintele acesteia, chemat să armonizeze activitatea instituţiei şi să o
coordoneze în vederea funcţionării ei la parametrii normali.
134
C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 66.
135
Codecizia constituie realizarea fundamentală a Parlamentului european în lupta pe care o duce pentru impunerea sa ca
organ legislativ al Uniunii, la fel ca un parlament naţional.
111
european este eel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după încheierea exerciţiului
bugetar136.
4. CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE137

Rolul Curtii Europene de Justiţie
A patra instituţie comunitară, Curtea Europeana de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are
menirea de a garanta aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul
Uniunii Europene138. Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat
membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile
comunitare, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între satele
membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură
administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
Nu trebuie confundate Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre
ale Uniunii Europene.
Componenţa Curţii Europene de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este
asistată de 8 avocaţi generali.Consiliul U.E. are dreptul să crească numărul acestora, votând cu
unanimitate la propunerea Curţii europene de Justiţie.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a
căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai
înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt universitari de competenţă recunoscută. Mandatul
judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 in 3 ani,
pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii139.
Avocaţii generali sunt numiţi (şi reinnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi au rolul de a
prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care
este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă
originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de clasicul
procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se
ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile - în istoria Curţii nu au fost,
până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.
Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie
136
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 56; J.L Burban, Le Parlement europeen, Presses Universitaire de France, Paris, 1998, p.
56.
137
Pentru o prezentare detaliată a acestei instituţii, a se vedea Fabian Gyula, Curtea Europeană de Justiţie, Ed. Rosetti, 2001;
V. Duculescu, G. Duculescu, Justiţia europeană - mecanisme, deziderate şi perspective, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 87 si urm.
138
Art. 220 din Tratatul Uniunii Europene.
139
În prezent, sunt schimbaţi fie 7, fie 8 judecători, alternativ; acceaşi soluţie „inegală" se va aplica şi în viitor, când Uniunea
va avea 25 sau 27 de membri.
112
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi poate fi
reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberarile din Camera de consiliu şi de a
dirija activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară -
asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor
judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii", precum şi în atribuţiile administrative - asigură
administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia140.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind
jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de ..cabinet" al
judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Fomaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele
Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 11
judecători (art. 221 C.E.E., dupa Nisa). În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat,
prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile
lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii.. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile
declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat
membru sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o
solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul sau în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecăţii
o cere, precum şi în alte patru situaţii:
a) când judecă cererea Parlamentului european de demitere a Mediatorului european
(Ombudsman);
b) când se pronunţă asupra sesizarii Comisiei sau Consiliului U.E. în legătură cu nerespectarea
obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar european;
c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un
comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei
sale;
d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de
exercitare a funcţiei.
Competenţa Curţii de Justiţie
Curtea îndeplineşte doua funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza în
care se află:
a) o funcţie jurisdicţională:
1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei instituţii
comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează
tratatele comunitare;
2) atunci când se comporta ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare şi
judecând recursurile funcţionarilor comunitari141;
3) atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect
acordarea daunelor-interese;
140
A se vedea P. Moreau Defarges, op. cit., p. 57; C. Lefter, op. cit., p. 123; D. Mazilu, op. cit., p. 129; O. Tinea, Drept
comunitar general, op. cit., p. 85; V. Marcu, op. cit., p. 87; O. Manolache, op. cit., p. 103.
141
N. Deaconu, op. cit., p. 140; O. Manolache, op. cit., p. 107.
113
4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de
Tribunalul de Primă Instanţă.
b) o funcţie consultativă întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii
tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.
PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE este contradictorie (fiecare parte îşi susţine
şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă si una orala) si inchizitorie
(deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza si audierea martorilor).
În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire fiind
înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte
desfăşurarea cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen
pentru depunerea unui memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar,
care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.
Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor şi
concluziile avocatului general.
O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg.
Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice existente în Ducatul de
Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident luxemburghez, folosit ca
şi „cutie poştală", doar pentru introducerea acţiunii142.
Deliberările au loc în “Camera de consiliu", adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la
ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală", iar avocaţii generali nu participă.
Numărul judecătorilor trebuie să fie impar143.
Hotărârea se ia cu majoritate144. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se
aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii,
aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aa
cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.
Parţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile
comunitare să statele membre sunt reprezentate prin agenţi - juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a
Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru - iar persoanele fizice sau juridice, prin
avocaţi.
Nu există un „barou comunitar", prin urmare orice avocat care are dreptul de a pleda în faţa unei
instanţe naţionale poate pleda şi în faţa Curţii europene de justiţie.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului145; în cazul în care pârât este
o instituţi comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură"146. Odată stabilit regimul
lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale,
susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca
document original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă
faza la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.
142
C. Lefter, op. cit., p. 127.
143
Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi judecători
144
Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept, şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă executorie după
expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac.
145
Acest lucru se stabileşte prin acordul părţilor.
146
În practică, eel mai des utilizată este limba franceză.
114
Tribunalul de Primă Instanţă
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de justiţie, care să judece
în primă instanţă litigiiie în care reclamanţii sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de
la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ comunitar chemat să
„asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat".
Structura şi funcţionarea Tribunalului de Primă Instanţă sunt similare celor ale Curţii de
Justiţie .
147
4.2. Relaţia dintre Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor

Omului
Comunităţile europene nu sunt parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Însă statele
membre ale acestor Comunităţi au semnat Convenţia. Datorită acestei realităţi, Curtea Europeană de
Justiţie a susţinut în deciziile sale necesitatea încadrării drepturilor fundamentale individuale apărate de
Convenţie între principiile generale ale dreptului comunitar, idee reluată şi inserată în Tratatul de la
Maastricht.
În consecinţă, Convenţia constituie o sursă importantă de inspiraţie pentru Curtea Europeană de
Justiţie, în privinţa întinderii drepturilor individuate fundamentale apărate prin ea. Instanţa comunitară
nu este însă ţinută de interpretările date Convenţiei de către organele jurisdicţionale de la
Strassbourg, Comunităţile europene nefiind parte, aşa cum am mai arătat, la Convenţie.
O încercare de reglare a situaţiei s-a realizat la Nisa, în 2000, când a fost adoptată Carta
drepturilor fundamental din Uniunea Europeană148; elaborată de o convenţie compusă din 30 de
reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului european, 15 reprezentanţi
personali ai şefilor de stat sau de guvern şi un comisar european, prin Carta s-a dorit oferirea Curţii
Europene de Justiţie a unui instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau statale cu
drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamentale, amintim inviolabilitatea domiciliului, dreptul
de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a alege şi de a fi ales etc149.
Viitorul Curţii Europene de Justiţie

Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din 2000, a luat în discuţie problema reformării
Curţii Europene de Justiţie, confruntată cu creşterea cauzelor aduse în faţa sa spre soluţionare, de la 5 în
1986, la 899 în 1999.
Reforma preconizată vizează deblocarea Curţii prin reducerea chestiunilor prejudiciale
soluţionate la acest nivel şi responsabilizarea treptată a judecătorilor naţionali în procesul de interpretare
a dreptului comunitar; de asemenea, se doreşte sesizarea directă a Curţii numai cu acele recursuri
considerate esenţiale pentru buna funcţionare a Uniunii Europene150.
5. CURTEA DE CONTURI
Rolul Curţii de conturi
147
D. Mazilu, op. cit., p. 132; A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 86; O. Manolache, Competenţa şi regulile de procedură
ale Curţii de primă instanţă a Comunităţilor europene, în „Dreptul" nr. 12/1992, p. 74.
148
V. Vese, A.L Ivan, op. cit, p. 225; A.C. Păun, op. cit., p. 12; O. Manolache, op. cit., p. 23.
149
În cazul încălcării de către un stat membru a unuia dintre drepturile fundamentale, Consiliul U.E. poate ajunge, în urma
unei proceduri de anchetă şi recomandări, să suspende drepturile de vot ale acelui stat membru în cadrul Consiliului - a se
vedea O. Manolache, op. cit., p. 22.
150
P. Moreau Defarges, op.cit., p.65
115
Înfiinţată în 1975, Curtea de conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin cunoscută
dintre instituţiile Uniunii Europene151. Statutul de ..instituţie comunitară" i-a fost atribuit prin Tratatul de
la Maastricht152.
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor
comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din
bugetul comunitar. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor
instituţiilor şi organismelor comunitare.
Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare
a conturilor comunitare şi determină descărcarea de gestiune a Comisiei europene în privinţa
administrării bugetului comunitar, sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor
instituţii comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente, sau să facă
propriile investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naţionale
sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private
beneficiare a unor fonduri comunitare153.
Structură
Curtea de conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit pe o
perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînoibil de 3 ani.
Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau avize, instituţia îşi poate
organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.
Membrii Curţii de conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de Justiţie, trebuie să fie
independent în execitarea sarcinilor comunitare, numai în acest fel instituţia putând funcţiona în mod
eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui
expert naţional dintr-un corp de control contabil extern, sau să fi fost membri ai Curţilor de conturi
naţionale154.
6. CONSILIUL EUROPEAN
Constituirea Consiliului european (1974)
Deciziile ce se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând decizii politice. Consultările
şi negocierile între statele membre, în vederea adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru
surmontarea dificultaţilor inerente procesului de integrare, sunt necesare şi întotdeauna utile.
În acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale şefilor de state şi guverne
(summit-mi), care să constituie cadrul organizatoric propice unor astfel de discuţii.
Întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfăşoare din 1961, pentru ca în 1974, la
Summit-ul de la Paris, în urma propunerii preşedintelui francez Vatery Giscard d'Estaing, să fie
instituţionalizate sub forma Consiliului european, organism de cooperare politico la cel mai inalt nivel.
151
Sarcinile contabile şi de control financiar au fost realizate, iniţial, separat în cadrul fiecărei Comunităţi europene; ulterior,
prin Tratatul de fuziune, s-a creat un organ unic de control financiar, aşa numitul „Comitet de revizie", transformat în urma
Tratatului de la Bruxelles din 1975 în Curtea de conturi (sau Curtea cenzorilor, cum mai este întâlnită în unele texte
comunitare şi lucrări de specialitate) - a se vedea D. Leonard, op. cit., p. 62.
152
D. Mazilu, op. cit., p. 133; O. Jinca, Drept comunitar general, op. cit., p. 93; R. Munteanu, op. cit., p. 256; O. Manolache,
op. cit., p. 117. În sensul că nu este instituţie comunitară se exprimă LP. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 99.
153
A se vedea W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 67, J. Rideau, op. cit., p. 426; C. Lefter, op. cit., p. 138; A. Profiroiu, M.
Profiroiu, op. cit., p. 90 .
154
G. Ferriol, op. cit., p. 57.
116
Natura juridică a Consiliului european
Trebuie precizat de la bun început ca acest for european de dialog politic nu este nici instituţie
comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul U.E., Parlamentul, Curtea de Justiţiee şi Curtea de conturi, şi
nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă cum sunt COREPER, Comitetul
regiunilor etc155.
Consiliul european nu deţine putere publică la nivelul U.E. Influenţa sa se manifestă cu
pregnanţă însă la nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care stabilesc direcţiile de
urmat în politica Uniunii, urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul U.E. şi Comisia, să
pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul Consiliului european. Prin urmare,
compromisurile negociate la acest nivel sunt puse în aplicare, în concret, de miniştrii de externe din
statele membre, care formează Consiliul U.E., forţa legislativă principală a Uniunii. Numai actele comu-
nitare adoptate de Consiliul U.E. au forţă juridică pe teritoriul comunitar.
Din aceste raţiuni, natura juridică a Consiliului european este greu de precizat.
Funcţionarea Consiliului european

Consiliul european reuneşte, aşadar, de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie, sefii de
state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de miniştrii de externe, precum şi Preşedintele Comisiei
europene156.
Întâlnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al Consiliului U.E. şi al
celui ce deserveşte Comisia europeană, şi este condusă de şeful de stat sau de guvern din ţara care deţine
şi preşedinţia Consiliului U.E.
În prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedinţia Consiliului U.E., însă la Nisa
s-a decis ca o întâlnire pe preşedinţie să se ţină la Bruxelles, iar când Uniunea va avea 28 de membri,
toate reuniunile să fie organizate în principiu la Bruxelles157.
Rolul Consiliului european

Consiliul european dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte
orientările politice generale.
Rolul Consiliului european în viaţa U.E. trebuie privit din mai multe puncte de vedere pentru a-i
surprinde esenţa: astfel, pe de o parte, chiar dacă oficial el nu are drept de decizie juridică la nivel comu-
nitar, în mod uzual deciziile luate la nivelul Consiliului european se impun Consiliului U.E., care le
transformă în norme juridice obligatorii; acesta este motivul pentru care unii autori tratează Consiliul
european şi Consiliul U.E. sub denumirea generică şi integratoare de „Consiliu", care include şi
Secretariatul Consiliului158; pe de altă parte, uneori chiar Consiliul U.E. este tentat să lase problemele
mai dificile spre rezolvare Summit-urilor Consiliului european .
În practică, reuniunile sale constituie „momente forte ale unificării europene"159.
155
B. Tanleghe, Le Conseil europeen, PUF, Paris, 1993, p. 15; W. Weidenfeid, W. Wessels, op. cit., p. 54; J. Rideau, op. cit.,
p. 291; N. Deaconu, op. cit., p. 43.
156
157
Actul Unic European, art. 2.
158
F. H. Renshaw, European Council and the Council of Ministers, in L. Cram, D. Dinan, N. Nugent, op. cit., p. 25.
159
117
VII. ORGANELE COMUNITARE
Precizări preliminare
În doctrina de specialitate europeană, se face distincţie între instituţiile comunitare - cele cinci
prezentate mai sus, denumite astfel în tratatele comunitare şi având un rol primordial în asigurarea
reuşitei abordării comunitare în procesul de integrare europeană - organele comunitare - entităţi
instituţionale cu rol secundar, de regulă cu competenţe de avizare, tehnice - şi organismele
paracomunitare - cum este Consiliul european, cadru atipic de decizie comunitară160.
În continuare vom trata pe scurt organele comunitare, adică acele entităţi instituţionale care nu au
fost ridicate, prin tratatele comunitare, la rangul de instituţi comunitară.
VII.1. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL (ECOSOC) ŞI COMITETUL ŞTIINŢIFIC

ŞI TEHNIC AL EURATOM
a) Corespondent la nivel comunitar al structurilor organizaţionale naţionale menite să reprezinte
categoriile socio-economico-profesionale, Comitetul economic şi social, cu sediul la Bruxelles, este
format din 344 de membri, numiţi de Consiliul U.E. cu unanimitate, pentru un mandat reînnoibil de 4
ani, pe baza listelor propuse de statele membre161. Preşedintele Comitetului este ales din rândul
membrilor, pentru un mandat de 2 ani.
Membrii ECOSOC sunt ţinuţi să reprezinte interesele categoriilor socio-profesionale şi
economice din care provin, nu pe cele ale statului membru de origine162.
Astfel, sunt reprezentate la acest nivel diferitele industrii producătoare de bunuri, comercianţii,
consumatorii, fermierii, micii producători, profesiile liberale (avocaţii, doctorii, arhitecţii), membrii fiind
împărţiţi în trei mari grupuri: a) patroni, b) angajaţi, şi c) alte categorii.
Comitetul are un rol consultativ la nivelul U.E., el putând fi consultat de Consiliul U.E. sau de
Comisia europeană înainte de luarea unei decizii, atunci când aceste instituţii consideră necesar sau când
tratatele o impun.
La început exclusiv facultativă, consultarea ECOSOC a devenit în ultimul timp obligatorie, mai
ales în domeniul pieţei unice comunitare, a armonizării fiscale şi a noilor politici comunitare care sunt
lansate în cadrul spaţiului european comunitar, cum au fost, în timp, politica transporturilor, politica
socială, politica educaţională, protecţia consumatorilor, protecţia mediului, politica industrială etc. În
lipsa avizului consultativ al acestui organ comunitar, actul adoptat de Consiliul U.E. poate fi anulat de
către Curtea Europeană de Justiţie.
De asemenea, ECOSOC poate emite din oficiu avize în legătură cu acte comunitare aflate în
diferite stadii de adoptare sau de aplicare.
Faptul că se cere întrunirea doar a unei majorităţi absolute de voturi pentru emiterea unui aviz
face ca adoptarea lui să fie uşurata, şi compromisul să fie de cele mai multe ori realizabil. Totuşi, în mod
frecvent membrii ECOSOC preferă să recurgă la lobby pe lângă Comisie, atunci când doresc să susţină
opiniile şi interesele categoriei din care fac parte.
160
A se vedea, pentru detalii, D. Leonard, op. cit., p. 62 si urm., C. Lefter, op. cit., p. 139 şi urm. Alţi autori nu fac însă
distincţie între instituţii, organe şi structuri speciale - N. Deaconu, op. cit., p. 42.
161
A se vedea, pentru detalii în legatură cu funcţionarea ECOSOC, A'. Bernard (coord), Le Comity économique et social,
Editions de University Libre de Bruxelles, Bruxelles, 1976; A. Rigaux, Comite" économique et social, Editions Dalloz, Paris,
1993.
162
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 35.
118
VII.2. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (B.E.I.)
B.E.I, este o instituţie financiară independentă, dotată cu personalitate juridică proprie, cu sediul
la Luxembourg, şi are ca membri statele membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al
băncii163.
Conducerea băncii este asigurată de: a) Consiliul Guvernatorilor, format din Miniştrii de finanţe
ai statelor membre, cu întâlniri anuale, b) Consiliul de administraţie alcătuit din 24 de membri propuşi
de statele membre şi unui propus de Comisia europeană, ce lucrează cu jumătate de normă şi c) un
Comitet de conducere cu norma întreagă, din care face parte Preşedintele băncii şi cei 7 vicepreşedinţi,
numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru un mandat reînnoibil de 6 ani.
Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) nu trebuie confundată cu Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.).
VII..3. COMITETUL REGIUNILOR

Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia, Italia, Spania, dominată de
regionalizare şi descentralizare, precum şi dorinţa entităţilor federate sau regionale de a fi implicate activ
în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, a dus la constituirea, prin Tratatul de la
Maastricht, a Comitetului regiunilor .
Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca şi Parlamentul european, distingându-se
patru astfel de grupuri: popularii, socialiştii, liberalii şi radicalii.
Compoziţia Comitetului regiunilor este asemănătoare celei a Comitetului economic şi
social:
- în prezent sunt 344 de membri numiţi cu unanimitate de Consiliul U.E. pe baza propunerilor statelor
membre, autonomi în activitatea lor, desfăşurată pe parcursul unui mandat de 4 ani164.
Membrii Comitetului nu pot cumula această calitate cu aceea de parlamentar european 165. Sediul
Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea sa permanentă este dirijată de un Secretar general 166.
Repartizarea locurilor care revin fiecărei ţări se face în funcţie de structura ei administrativă,
destul de diversificată: landuri, departamente, unităţi administrative cu regim lingvistic specific etc.
Astfel, spre exemplu, Belgia trebuie să asigure prezenţa în organismul comunitar a 6 vorbitori de
flamandă, 5 vorbitori de franceză şi unul de germană, iar Spania atribuie 18 locuri reprezentanţilor
comunitaţilor autonome şi 4 celor ai comunelor.
În cazurile specificate expres în tratatele comunitare167, consultarea Comitetului regiunilor este
obligatorie, lipsa avizului putând fi sancţionată de Curtea Europeană de Justiţie prin anularea actului
comunitar168.
Comitetul regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţi, el fiind consultat totodată în
probleme cum ar fi fondurile structurale, cultura, sănătate publică, tineret şi formare profesională,
cooperarea trans-frontalieră. De asemenea, Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de câte ori
consideră necesar, avizul fiind consultativ.
VII.5. AGENŢIILE EUROPENE SPECIALIZATE
163
G. Ferriol (coord.), op. cit., p. 22.
164
Viitorul acestui organ este incert, existând şi ambiţia membrilor săi de a-1 transforma într-un „Senat" al Uniunii -G.
Ferreol (coord), op. cit., p. 45.
165
Aceasta interdicţie a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam.
166
167
Este vorba despre art. 265,1 din Tratatul C.E.E.
168
Jurisprudent Isoglucose, 1980.
119
Pe lângă principalele instituţii şi organe comunitare, în anii 1994-1995 au fost înfiinţate o serie
de agenţii europene specializate pe anumite domenii. În continuare amintim câteva dintre ele:
a) Agenţia Europeană pentru Protecţia Mediului (E.E.A.), cu sediul la Copenhaga, în Danemarca, are
rolul de a funiza informaţii despre mediul înconjurator atat statelor membre ale U.E., cât şi publicului
larg, în vederea dimensionării politicilor de mediu ale U.E169.
b) Agenţia Europeană pentru Evaluarea Produselor Farmaceutice (E.M.E.A.), cu sediul la Londra,
evaluează independent produsele farmaceutice care circulă liber pe piaţa unică europeană, în vederea
protejării consumatorilor, dar şi a industriei farmaceutice.
c) Centrul European pentru îmbunătăţirea Pregătirii Profesionale (C.E.D.E.F.O.P.), cu centrul la
Salonic, în Grecia, contribuie la îmbunătăţirea pregătirii profesionale în Uniune, prin programele sale
academice şi tehnice170.
d) Biroul pentru Armonizarea Pieţei Interne (O.H.I.M.) răspunde de înregistrarea şi utilizarea ulterioară
a mărcilor de comerţ ale Uniunii europene, aşadar rolul său este centrat pe probleme de proprietate
intelectuală.
e) Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Protecţia Muncii, cu sediul la Bilbao, are ca scop crearea unei
reţele de informaţii între bazele de date naţionale, în domeniul său de acţiune.
f) Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene, situat în Luxemburg, realizează cea mai
mare parte a traducerilor pentru instituţiile comunitare şi celelalte organisme comunitare, misiune destul
de importantă dacă avem în vedere complexitatea activităţii normative a Uniunii şi necesitatea traducerii
tuturor documentelor în toate limbile oficiale ale Uniunii.
VII.6. COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi)

Despre COREPER am discutat la secţiunea referitoare la Consiliul U.E., prin urmare nu mai
reluăm analiza în această secţiune.
Vrem să precizăm doar că el este un organ comunitar şi că a fost înfiinţat prin Tratatul de fuziune
a executivelor, având rolul de a seconda membrii Consiliului U.E. în exercitarea sarcinilor ce le revin,
prin asigurarea legăturii necesare şi utile între guvernele naţionale şi instituţiile comunitare.
VII.7. EUROPOL
Înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din 1995, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998,
organizaţia cu sediul la Haga are drept scop lupta împotriva criminalităţii internaţionale, care include
traficul de droguri, imigraţia clandestine, terorismul sau spălarea de bani171.
Europol se plasează între mijloacele instituţionale de realizare a celui de-al treilea „pilon" al
Uniunii Europene, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, printre scopurile sale
numărându-se întărirea cooperării interstatale în domeniul traficului de droguri, de maşini, de persoane,
a falsificării banilor şi a altor mijloace de plată, a terorismului.
VII.8. EUROJUST
Creat în 2002 şi având sediul tot la Haga, Eurojust are rolul de a sprijini şi îmbunătăţi cooperarea
judiciară dintre statele membre, prin adoptarea de măsuri structurale în acest sens.
Ideea centrală este că urmărirea şi instrumentarea unor cauze judiciare care necesită acţiuni pe
teritoriul mai multor state membre să se desfăşoare în condiţii mai bune de coordonare. De asemenea,
este vizat domeniul extrădării şi al executării înţelegerilor mutuale interstatale.
169
A se vedea http:// www.eea.eu.int $i D. Mazilu, op. cit., p. 139.
170
171
G. Ferriol (coord.), op. cit., p. 20; V. Marcu, op. cit., p. 174.
120
VII.9. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Banca Centrală Europeană a luat fiinţă la 1 iulie 1998 pentru a înlocui Institutul Monetar
European172.
Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în vedere atât populaţia,
cât şi PIB-ul naţional, ea formează împreună cu băncile centrale din statele membre, Sistemul European
al Băncilor Centrale.
Conducerea Băncii este asigurată de un Consiliu al guvernatorilor, ce stabileşte orientările generale şi
politicile monetare, şi un Consiliu director, compus din preşedinte şi vicepreşedinte, însărcinaţi cu
aplicarea măsurilor decise de Consiliul guvernatorilor.
Practic, Banca a intrat în funcţiune în 1999, odată cu introducerea monedei unice europene,
EURO, în 11 dintre cele 15 state membre (au rămas în exteriorul zonei Euro Marea Britanie şi
Danemarca, datorită propriului refuz, Suedia, care nu intrase în Mecanismul de Schimb
European, şi Grecia, care nu îndeplinea condiţiile cerute prin Tratatul de la Maastricht).
Din 2001, Banca a gestionat folosirea în paralel a monedelor naţionale şi a euro, iar din 2002
dispariţia treptată a monedelor naţionale în favoarea generalizării euro173.
VII.10. MEDIATORUL EUROPEAN

Instituţia Mediatorului este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht.
Astfel, Parlamentul european numeşte, pe toată durata legislaturii sale, un Mediator european, după
modelul Ombudsman-ului nordic, care are ca şi atribuţii primirea şi soluţionarea plângerilor cetăţenilor
europeni vizând ilegalităţile săvârşite de instituţiile şi organele comunitare în activitatea lor 174
Agenţia Europeană a Mediului şi Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Sănătatea la Locul de
Muncă constituie exemple de organe ale Comunităţii pe care acesta le poate investiga. Doar Curtea de
Justiţie şi tribunalul de Primă Instanţă activând în rolul lor juridic nu cad sub incidenţa acestei jurisdicţii.
De obicei mediatorul conduce cercetările în baza reclamaţiilor, dar poate demara cercetări şi din
proprie iniţiativă.
În urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strassbourg, în sediul Parlamentului
european), intreprinde o anchetă administrativă şi redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului
european şi instituţiei în cauză175.
Mediatorul investighează cazurile de administrare neproductivă sau incorectă. Multe din
plângerile adresate mediatorului european privesc întârzieri administrative, lipsa de transparenţă sau
refuzul la accesul la informaţii. Câteva se referă la relaţiile de muncă dintre instituţiile europene şi
agenţiile acestora, angajarea de personal şi desfăşurarea concursurilor. Altele sunt legate de relaţiile
contractuale dintre instituţiile europene şi firmele private.
Dacă mediatorul nu poate investiga plângerea - de exemplu dacă aceasta priveşte administraţii
naţionale, regionale sau locale sau dacă nu este vorba despre administrare incorectă - el va depune toate
172
Creat în 1994, Institutul Monetar European era condus de un preşedinte, de guvernatorii băncilor centrale din statele
membre, care formau Consiliul Institutului, şi de directorul general, având ca structuri Secretariatul general şi patru
departamente. Sediul Institutului a fost stabilit la Frankfurt, organismul având ca rol pregătirea şi definitivarea Uniunii
Economice şi Monetare, urmând ca la intrarea în cea de-a treia fază a realizării UEM, el să cedeze locul unui Sistem
European de Bănci Centrale şi, ulterior, Băncii Centrale Europene.
173
Pentru detalii privind evoluţia istorică a monedei unice europene, a se vedea C.N. Chabot, Understanding the Euro,
Edition McGraw-Hill, repectiv Ed. Teora pentru traducerea în limba romană.
174
J. Rideau, op. cit., p. 435.
175
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 263; N. Deaconu, op. cit., p. 130; V. Marcu, op. cit., p. 80; O. Manolache, op. cit.,
p. 83.
121
eforturile să vă indice un alt organ care v-ar putea ajuta. Acesta ar putea fi un mediator naţional sau re-
gional sau un comitet care soluţionează petiţii.
Mediatorul nu poate impune însă nici un fel de sancţiuni juridice instituţiei în culpă, el fiind doar
un organ de concilere şi de rezolvare amiabilă a litigiilor administrative.
Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care domiciliază sau care îşi are
sediul într-un stat membru al UE poate înainta o plângere către mediator prin poştă, fax sau e-mail.
Formularul pentru reclamaţii poate fi obţinut de la biroul mediatorului şi poate fi descărcat de pe
website-ul său.
În faţa Parlamentului Mediatorul prezintă anual un raport general, în care arată modul de
soluţionare a plângerilor primite.
Mediatorul poate fi demis de către Curtea Europeană de Justiţie, la cererea Parlamentului, dacă
nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei, sau în caz de culpă gravă.
A NU CONFUNDA INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

UNIUNEA EUROPEANA este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în
18 aprilie 1951, intre şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După
cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986:
Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria,2007: România şi Bulgaria), Uniunea Europeană are
astăzi 27 de state membre. Statele candidate sunt, în momentul de faţă: Croaţia şi Turcia. Misiunea Uniunii
Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o maniera
coerentă, având drept suport solidaritatea. Internet http://europa.eu.int
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE - reprezintă principalul for de decizie ai Uniunii
Europene, fiind format din miniştrii celor 27 State Membre care răspund de problemele aflate pe
ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transporturi sau oricare alt domeniu. Cu toate că
participarea miniştrilor se realizează în formule diferite, funcţie de problema aflată in discuţie, Consiliul
este o instituţie unică şi fiecare ţară din Uniune deţine prin rotaţie preşedinţia pe o perioadă de şase luni.
România este stat membru al Uniunii Europene. Internet http://ue.eu.int
CONSILIUL EUROPEAN - din 10 decembrie 1974, reuneşte şefii de state sau guverne ai
celor statelor membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene. Consiliului European
participă la viaţa politică şi evoluţia Uniunii Europene prin întâlniri organizate cel puţin de două ori pe an.
Scopul urmărit de acest for este de a da Uniunii Europene impulsul necesar pentru dezvoltarea sa continuă
şi pentru a-şi defini direcţiile de politică generală. Internet http://ue.eu.int/en/summ.htm
PARLAMENTUL EUROPEAN instituţie a Uniunii Europene reunind 785 de reprezentanţi
aleşi prin sufragiu universal direct, mandatele fiind distribuite între statele membre funcţie de populaţia
acestora. Principalele funcţii ale Parlamentului sunt următoarele: analizează propunerile Comisiei şi se
asociază cu Consiliul de Miniştri în procesul legislativ; are prerogative de control asupra activităţilor
Uniunii prin confirmarea numirii Comisiei (şi dreptul de a o revoca) şi prin interpelările orale şi scrise pe
care le poate adresa Comisiei şi Consiliului de Miniştri; are competenţe bugetare, împreună cu Consiliul
de Miniştri, în ceea ce priveşte votarea bugetului anual, intrarea sa in vigoare prin semnarea de către
Preşedintele Parlamentului şi controlul execuţiei acestuia. Internet http://europarl.eu.int
CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE (1952) este formata din 27 de
judecători şi 8 avocaţi una dintre cele cinci instituţii principale ale Uniunii Europene, având două funcţii
principale: să verifice dacă instrumentele instituţiilor europene şi ale guvernelor sunt compatibile cu
Tratatele şi, la solicitarea unei instanţe naţionale, să se pronunţe asupra interpretării sau asupra
valabilităţii prevederilor dreptului comunitar. Curtea are sediul la Luxemburg şi este asistată de un
122
Tribunal de Primă Instanţă, înfiinţat în 1989, care are responsabilităţi bine definite în rezolvarea
diferendelor administrative în instituţiile europene şi a litigiilor ce rezultă din aplicarea regulilor
comunitare în domeniul concurenţei. Internet http://curia.eu.int
CU INSTITUŢII CARE ŢIN DE CONSILIUL EUROPEI:
CONSILIUL EUROPEI - organizaţie politică internaţională creată pe 5 mai 1949 de zece ţări
în scopul promovării unei mai strânse unităţi între membrii săi. în prezent, Consiliul Europei regrupează
45 de state şi are sediul la Strasbourg. Obiectivele principale ale acestei organizaţii sunt promovarea
democraţiei, a drepturilor omului şi a supremaţiei legii, precum şi elaborarea în comun a unor soluţii
pentru problemele politice, sociale, culturale şi juridice cu care se confruntă membrii săi. România este
stat membru al Consiliului Europei din 7 octombrie 1993. Internet www.coe.int
ADUNAREA PARLAMENTARĂ - organism deliberativ al Consiliului Europei, care reuneşte
602 membri (301 reprezentanţi şi 301 supleanţi) desemnaţi de parlamentele naţionale şi care se ocupă de
temele importante ale momentului, inclusiv de problemele societăţii contemporane şi de aspectele legate
de politica internaţională. Internet: http://stars.coe.fr
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - organism judiciar creat in 1959 prin
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, a înlocuit de la 1 noiembrie 1998 toate organismele de
supraveghere existente. Această structură simplificată a permis scurtarea duratei procedurilor şi
consolidarea caracterului juridic al sistemului. Internet http://echr.coe.int
CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI a fost semnată la Roma (4
noiembrie 1950), de membrii Consiliului Europei, cu scopul de a proteja libertăţile fundamentale şi
drepturile omului, în cazul violării acestora dând dreptul indivizilor să se adreseze instanţelor naţionale.
Respectarea drepturilor omului este asigurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
VIII. POLITICI COMUNITARE

VIII.1. MAREA PIAŢĂ UNICĂ (MPU)
Sfârşitul războiului rece a amintit Europei că, în ciuda diversităţii ei lingvistice şi culturale, ea
formează o singură familie. De altfel, cu secole în urmă, Europa nu avea frontiere, nici pieţe
delimitate naţional. Studenţii îşi alegeau universitatea la care vroiau să studieze, latina era limba de
circulaţie universală, meşteşugarii şi mercenarii îşi ofereau serviciile în toate colţurile Europei, iar
monezile de aur şi argint circulau pe tot cuprinsul acesteia.
Paşaportul nu a fost inventat decât în sec.al XIX-lea.
„Comunitatea va avea la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va
implica interzicerea tarifelor la importul şi exportul de produse între Statele Membre, ca şi a altor
taxe cu efect echivalent”, preciza art.9 al Tratatului de la Roma, intrat în vigoare în 1958. În iulie
1968, toate barierele tarifare şi restricţiile cantitative la comerţul dintre statele Comunităţii erau
eliminate. Ulterior, noi şi noi domenii, ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de realizarea
pieţei unice, au fost încorporate ca părţi componente ale acesteia : achiziţiile publice, proprietatea
intelectuală şi industrială, legea firmelor, energia, politica fiscală, sistemul de plăţi, protecţia
consumatorului, politica concurenţială, etc.
În 1985 Comunitatea Europeană se angaja într-un proiect extrem de ambiţios : definitivarea pieţei
unice europene.. “Cartea Albă pentru desăvârşirea pieţei interne” prevedea 282 de măsuri legislative
necesare creării unei pieţe interne a tuturor ţărilor membre, în care să nu mai existe control la
frontiere, începând de la 1 ianuarie 1993.
123
Era poate cel mai mare pas pe calea integrării economice pe care cele 12 state membre îl făceau .
Acestea au reuşit să transforme 15 pieţe naţionale separate într-una singură.
În 1997, Comisia Europeană a prezentat Consiliul European de la Amsterdam un “Plan de acţiune
pentru Piaţa Unică” cu măsurile prioritare necesare îmbunătăţirii funcţionării pieţei unice a celor 15
în pregătirea introducerii monedei unice europene. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare va
elimina costurile tranzacţiilor (aproximativ 1% din PNB) precum şi riscurile legate de cursurile de
schimb.
Piaţa Unică a devenit cea mai mare zonă de liber schimb a lumii, în care locuiesc 450 de milioane de
oameni, locul 2 după China şi India (după 1 mai 2004). Pe lângă membrii Uniunii Europene mai
include şi Norvegia, Islanda şi Liechtesntein, iar de la 1 mai 2004 ea include şi state membre din
centrul şi estul Europei.
Termenul de piaţă unică (uneori piaţă internă) a început să fie folosit tot mai frecvent în anii '90
pentru a desemna ceea ce se numeşte piaţă comună, şi a se deosebi de uniunea vamală care în literatura
anglo-saxonă este în continuare denumită Piaţă Comună.
Piaţa unică este fondată pe principiul celor patru libertăţi de mişcare - a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor şi persoanelor - şi constituie cea mai importantă dimensiune a Uniunii
Europene, fapt exprimat prin Tratatul de la Maastricht, care face din piaţa unică primul pilon (şi cel mai
„europenizat") al UE. Principiile în baza cărora sunt asigurate cele patru libertăţi sunt cel al
nondiscriminării pe bază de naţionalitate (aplicat iniţial în primul rând mărfurilor, dar ulterior extins şi
la celelalte domenii), principiul recunoaşterii mutuale a reglementărilor naţionale (un produs care
respectă standardele prevăzute de statul de origine trebuie să fie acceptat în toate statele membre) şi
principiul reglementării comunitare (Comunitatea poate legifera pentru promovarea armonizării
legislaţiilor statelor membre, în măsura în care acest lucru este necesar pentru piaţa unică, Comunitatea
putând funcţiona şi ca instanţă de reglementare sau de definire a unor norme tehnice).
 Libera circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii Europene a presupus eliminarea

tuturor barierelor tarifare sau a măsurilor cu efect echivalent şi a tuturor restricţiilor
cantitative între statele membre. Acest lucru s-a realizat progresiv până în 1993,
Comunitatea având şi capacitatea de verificare a respectării acestor reguli şi de
sancţionare a statelor care ar fi luat măsuri neconforme cu prevederile comunitare. în
acest domeniu, ca şi în definirea unor principii juridice comunitare de bază, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene a avut un rol esenţial.
 Libera circulaţie a persoanelor presupune, în anumite condiţii, dreptul tuturor cetăţenilor

statelor membre ale Comunităţilor de a circula şi a-şi avea reşedinţa pe teritoriul
oricărui stat membru. în plus, Tratatul de la Amsterdam a integrat în legislaţia comunitară
acquis-ul Convenţiei Schengen privind libertatea de circulaţie a persoanelor şi a lansat
ideea creării unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie" fără control la frontierele
interne ale Uniunii (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda sunt exceptate de la aceste
prevederi). De asemenea, libera circulaţie a lucrătorilor, tinerilor, pensionarilor şi
persoanelor fără activităţi economice a fost reglementată atât la nivelul tratatelor, cât şi
al legislaţiei derivate. Interesant de remarcat este şi faptul că, deşi nu există o politică
comunitară dedicată exclusiv turismului, anumite reglementări privind libertatea de
circulaţie a persoanelor, alături de norme şi programe referitoare la concurenţă şi la
124
dezvoltare regională, au rolul de a sprijini şi acest sector. Excepţii de la principiul liberei
circulaţii a persoanelor sunt permise doar pentru motive de ordine publică, securitate sau
sănătate publică.
 Libera circulaţie a serviciilor presupune dreptul de liberă prestare a serviciilor şi dreptul

de stabilire în orice stat al Uniunii atât pentru întreprinderi, cât şi pentru lucrătorii
individuali, drepturi recunoscute şi garantate cu anumite limitări. De pildă, sectorul
bancar şi cel al asigurărilor beneficiază de regimuri legale diferite, mai restrictive.
 În ceea ce priveşte libera circulaţie a capitalurilor, tratatele interzic orice restricţie

referitoare la plasamentele şi investiţiile de capital, precum şi restricţiile privind plăţile.
Statele membre pot lua măsuri menite să evite încălcarea legislaţiilor lor naţionale şi
frauda sau să prevadă proceduri de declarare a transferurilor de capital, în măsura în care
acestea nu au efecte restrictive asupra circulaţiei capitalurilor sau alte efecte
discriminatorii. în caz de criză a balanţei de plăţi există o clauză de salvgardare, însă
aceasta nu se mai aplică decât ţărilor care nu fac parte din Zona Euro.
Pentru a asigura buna funcţionare a pieţei unice, Uniunea se bazează în mare măsură pe
reglementările din cadrul politicii comune a concurenţei, completate de politica de susţinere şi
stimulare a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi de o politică de protecţie a
consumatorilor.
În principiu, Uniunea a dobândit o competenţă exclusivă în luarea deciziilor privind piaţa internă, fapt
consfinţit de tratate. Totuşi, există încă sectoare economice precum transporturile, telecomunicaţiile,
energia şi serviciile poştale, a căror liberalizare a început târziu în cadrul Uniunii, motiv pentru care
integrarea lor în piaţa unică este în prezent incompletă, în ciuda realizării între timp a unei uniuni
economice şi monetare. De aceea crearea pieţei comune rămâne încă un proces deschis.
VIII.2. EURO - MONEDA UNICĂ A EUROPEI

Cineva a avut curiozitatea de a face un tur al statelor membre din Uniunea Europeană( înainte de
adoptarea euro!) pornind din Franţa cu 1000 de franci şi, schimbând suma dintr-o monedă naţională în
alta, a ajuns înapoi la punctul de plecare cu doar 500 de franci fără să fi cumpărat absolut nimic!
Începând cu 1 ianuarie 2002, în 12 din statele membre ale UE se foloseşte o singură monedă –
Euro.
Într-un ritm mai alert sau mai lent, toate statele europene se îndreaptă spre aceeaşi ţintă: o
Europă integrată.
125
Este adevărat că nu toate statele membre ale Uniunii Europene au luat hotărârea să facă parte din
zona Euro. Există însă o tendinţă foarte clară: trebuie să fim pregătiţi pentru momentul unic al unei
monede unice în Europa!
Până de curând vorbeam despre moneda europeană ECU. Ce s-a întâmplat cu ECU? În primul
rând, trebuie precizat că ECU nu a reprezentat niciodată o monedă europeană, ci doar o unitate de
măsură monetară, ce fluctua în raport cu monedele ţărilor Uniunii Europene. Nu a existat niciodată o
reprezentare a acestei unităţi monetare sub formă de bancnote şi monezi, dar în mod sigur ECU a
constituit una din etapele ce a dus la apariţia monedei unice europene.
La miezul nopţii de 31 decembrie 1998 către 1 ianuarie 1999, în mod oficial, ECU a fost înlocuit
de Euro cu o paritate de 1:1. Care este diferenţa? Noua titulatură aduce în plus faptul că, de la 1 ianuarie
1999, rata de schimb oficială Euro/monede naţionale (ale statelor membre ale Uniunii Europene care fac
parte din zona Euro) este fixă. Astfel, putem spune că rata de schimb pentru aceste monede este şi va
rămâne una şi aceeaşi prin definiţie.
Anterior acestui moment de importanţă deosebită pentru Uniunea Economică şi Monetară în
cadrul Consiliului European de la Madrid (decembrie 1995) şefii de state şi guverne ai Uniunii Europene
au luat hotărârea de a da monedei unice denumirea de Euro. Abrevierea oficială pentru moneda unică
este „EUR”, această abreviere fiind înregistrată la Organizaţia Internaţională pentru Standarde (ISO).
De la decizia politică la introducerea efectivă a monedei unice
Trecerea la moneda unică reprezintă un proces controlat în detaliu şi cu un calendar cât se poate
de clar.
Piaţa Unică reprezintă unul dintre obiectivele majore ale părinţilor spirituali ai actualei Uniuni
Europene şi poate fi caracterizată pe scurt prin existenţa a patru libertăţi fundamentale: libertatea de
circulaţie a bunirilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Cu alte cuvinte, în cadrul acestei Pieţe Unice,
bunurile, persoanele, serviciile şi capitalul circulă liber dintr-o ţară a Uniunii Europene în alta, fără a
întâmpina restricţii la traversarea graniţelor geografice ale acestor ţări.Această Piaţă Unică a devenit
realitate în 1992, ea funcţionând şi evoluând în sensul unei integrări mereu mai profunde.
Alături de Piaţa Unică şi Uniunea Economică şi Monetară reprezintă un proiect cu destulă
vechime: încă de la sfârşitul anilor ’60 s-a oficializat ideea unei zone în cadrul Pieţei Unice în care să se
utilizeze o singură monedă. Având în vedere că tranzacţiile comerciale dintre ţările membre reprezintă
60% din totalul tranzacţiilor comerciale desfăşurate de UE, Uniunea Economică şi Monetară (UEM)
devine o necesitate economică şi reprezintă complementul firesc al Pieţei Unice. Aceasta din urmă poate
funcţiona mai eficient şi cu beneficii mai mari în contextul existenţei Uniunii Economice şi Monetare,
pentru că se elimină costurile ridicate ale tranzacţiilor legate de schimburile valutare, precum şi
incertitudinile legate de instabilitatea ratei de schimb. Mergând mai departe, o Piaţă Unică mai eficientă
vă permite impulsionarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă, în timp ce existenţa unei
metode unice va întări stabilitatea monetară internaţională. Comparativitatea preţurilor în Euro va face
companiile mai competitive, ele trebuind să ofere produse şi servicii la preţuri stabile şi uneori chiar mai
scăzute decât înainte de introducerea monedei unice. La modul general, moneda unică are ca scop
întărirea unităţii europene şi este concepută pentru a constitui un factor de stabilitate, pace şi
prosperitate.
Totuşi proiectul UEM a început să se concretizeze la sfârşitul anilor ’70 prin crearea Sistemului
Monetar European (SME), sistem construit pe principiul unor rate de schimb monede naţionale/ECU
(calculat ca medie a monedelor participante) stabile, dar ajustabile în funcţie de contextul economico-
financiar. Fluctuaţia ratelor de schimb între monedele europene a fost astfel adusă, în numai 10 ani, la un
sfert din cea iniţială.
126
Astfel, după 1985, UEM apare din ce în ce mai mult în ipostaza unei unei etape necesare pentru
finalizarea Pieţei Unice. Consiliul European de la Madrid (1989) a decis ca prima etapă a UEM să
înceapă în iulie 1990, iar Consiliul European de la Maastricht(1991) a decis ca Europa să dispună de o
singură monedă până în anul 2000. Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) a definit
condiţiile şi calendarul introducerii monedei unice europene.
Tratatul cere ca economiile naţionale să fi atins anumite niveluri de performanţă în ce priveşte
inflaţia, deficitele şi datoria publică, rata de schimb şi rata dobânzii – condiţii cunoscute sub numele de
criterii de convergenţă – care permit funcţionarea corectă a UEM. Dintre cele 4 criterii de convergenţă
(inflaţie, deficite publice, rata de schimb şi rata dobânzii), doar deficitele publice excesive trebuie să fie
monitorizate de Consiliul Uniunii Europene după adoptarea Euro. Danemarca şi Marea Britanie sunt
singurele ţări autorizate prin Tratat să nu participe la zona Euro dacă nu doresc acest lucru. Toate
celelalte state membre UE şi-au luat angajamentul de a intra în zona Euro imediat ce situaţia economică
internă le-o va permite.
În vederea analizării capacităţii statelor membre de a participa la zona Euro, prin Tratatul de la
Maastricht s-a prevăzut întocmirea unor rapoarte privind gradul de compatibilitate al statelor membre cu
criteriile de convergenţă sus-menţionate. Pe baza acestor rapoarte, Consiliul European a confirmat, în
luna mai 1998, faptul că 11 state membre vor adopta Euro ca monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999,
şi anume: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi
Finlanda – pentru că aceste state îndeplineau criterii de convergenţă stabilite. Danemarca şi Marea
Britanie au confirmat faptul că nu doreau să participe la zona Euro, iar Grecia şi Suedia nu îndeplineau
în acel moment condiţiile impuse de criteriile de convergenţă.
La Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, s-a încheiat un acord între statele
membre, intitulat Pactul de Stabilitate şi Creştere, acord construit pe două aspecte cheie: un sistem da
alarmă preventivă pentru identificarea şi corectarea derapajelor bugetare, înainte ca acestea să determine
depăşirea pragului de 3% din PIB stabilit în Tratat pentru deficitele bugetare, şi un set de reguli cu efect
restrictiv pentru a exercita presiuni asupra statelor membre ale zonei Euro, astfel încât acestea să evite
deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de corectare a lor. Statele membre ale zonei Euro se angajau să
obţină, pe termen mediu, bugete naţionale echilibrate sau chiar excedentare.
Trebuie precizat că Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe două concepte: coordonarea
politicilor economice naţionale şi existenţa unei instituţii independente responsabilă cu politica monetară.
Până la nivelul anului 1998 această instituţie a fost reprezentată de către Institutul Monetar European
(IME). Ulterior a intrat în funcţiune – iniţial formal, pentru ca, începând cu 1 ianuarie 1999, să înceapă să
funcţioneze realmente – Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) constituit din băncile centrale
ale statelor membre ale Uniunii Europene, înpreună cu Banca Centrală Europeană (BCE), şi având ca
principal obiectiv menţinerea stabilităţii preţurilor în statele membre ale zonei Euro.
În urma îndeplinirii criteriilor de convergenţă, Grecia a adoptat moneda unică începând cu 1
ianuarie 2001. În continuare Danemarca şi Marea Britanie nu doresc să intre în zona Euro, iar Suedia mai
are încă probleme cu stabilitatea ratei de schimb.
Avantajele monedei euro

Plăţile se efectuează cu aceeaşi monedă în toate ţările zonei euro, ceea ce facilitează
călătoriile dintr-un stat în altul. Transparenţa preţurilor este în avantajul consumatorilor, deoarece
simpla comparaţie a etichetelor permite consumatorilor să achiziţioneze de la furnizorii cu cele mai
mici preţuri din zona euro, ca de exemplu, preţurile maşinilor din diferite ţări ale zonei euro. Prin
urmare, transparenţa preţurilor care este strâns legată de moneda unică, contribuie la
menţinerea inflaţiei sub control de către Eurosistem. Concurenţa sporită oferă posibilitatea ca
127
resursele disponibile să fie folosite cu eficienţă maximă, stimulând activităţile comerciale din zona
euro şi susţinând astfel creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă
Lansarea monedei euro la data de 1 ianuarie 1999 a eliminat costurile aferente tranzacţiilor
valutare şi astfel au rezultat economii considerabile de costuri. În cadrul zonei euro, nu mai există
costuri referitoare la:
• cumpărarea şi vânzarea de valută pe pieţele valutare;
• măsurile privind protecţia împotriva variaţiilor defavorabile ale cursului de schimb;
• plăţile transfrontaliere în valută, care presupun comisioane ridicate;
• deţinerea mai multor conturi valutare, îngreunând astfel gestionarea acestora.
• odată cu introducerea monedei euro, au dispărut de asemenea fluctuaţiile valutare şi
implicit riscurile valutare din zona euro. În trecut, riscurile şi costurile valutare au afectat
competiţia şi activităţile comerciale transfrontaliere.
Trăsături principale ale zonei euro
Înainte de realizarea Uniunii Monetare, ţările individuale, care în prezent fac parte din zona
euro, aveau economii relativ mici şi deschise. în schimb, zona euro formează o economie vastă şi
mult mai autonomă, comparabilă cu dimensiunea economieiStatelor Unite.
În ceea ce priveşte populaţia, zona euro are una dintre cele mai dezvoltate economii din lume,
însumând 316,6 milioane de cetăţeni în anul 2005, faţă de populaţia Statelor Unite şi a Japoniei, care
numără 296,7 milioane şi, respectiv, 127,8 milioane de cetăţeni.
Referitor la ponderea în produsul intern brut (PIB) mondial, zona euro a fost considerată cea de-
a doua mare economie în anul 2005, cu un procent de 14,9%, situându-se după Statele Unite care au
avut o pondere de 20,1% din PIB. Japonia a înregistrat o cotă de 6,4% din PIB-ul mondial.
Faptul că economia zonei euro este mult mai puţin deschisă faţă de economiile ţă rilor
participante, contribuie la limitarea impactului exercitat de variaţiile preţurilor externe asupra
preţurilor interne.
Totuşi, zona euro are o economie mult mai deschisă comparativ cu cea a Statelor Unite sau a
Japoniei. Exporturile de bunuri si servicii ale zonei euro calculate ca pondere în PIB, au fost
semnificativ mai mari în anul 2005 (20,3%), în raport cu cifrele pentru Statele Unite (10,2%) şi
Japonia (14,9%). Cifrele privind exporturile din zona euro exclud Slovenia.
Bancnotele euro se află în circulaţie începând cu data de 1 ianuarie 2002. Seria bancnotelor
euro cuprinde şapte cupiuri, fiecare având altă dimensiune: 5 EUR, 10 EUR, 20 EUR, 50 EUR, 100
EUR, 200 EUR şi 500 EUR.Bancnotele euro ilustrează stilurile arhitecturale care au caracterizat şapte
perioade din istoria culturii europene — clasic, romanic, gotic, renascentist, baroc şi rococo, epoca
fierului şi a sticlei şi modernismul din secolul al XX-lea — şi reproduc trei elemente arhitecturale
principale: ferestre, porţi şi poduri. Niciunul dintre elementele grafice nu ilustrează clădiri sau
monumente reale. De asemenea, bancnotele nu prezintă elemente naţionale specifice.Ferestrele şi
porţile reprezentate pe aversul bancnotelor simbolizează spiritul european de deschidere şi cooperare.
Reversul fiecărei bancnote înfăţişează un pod caracteristic unei perioade din istoria culturii europene.
În sens metaforic, aceste imagini reprezintă comunicarea dintre popoarele Europei, precum şi cea dintre
Europa şi restul lumii.Bancnotele euro sunt produse la imprimeriile din întreaga UE. Cu ajutorul unor
standarde stricte privind controlul calităţii, se asigură faptul că toate bancnotele produse sunt identice
din punct de vedere calitativ şi vizual.
128
La sfârşitul anului 2007, circa 11,3 miliarde de bancnote euro se aflau în circulaţie Lansarea
monedei euro la data de 1 ianuarie 1999 a eliminat costurile aferente tranzacţiilor valutare şi astfel au
rezultat economii considerabile de costuri. în cadrul zonei euro, nu mai există costuri referitoare la:
• cumpărarea şi vânzarea de valută pe pieţele valutare;
• măsurile privind protecţia împotriva variaţiilor defavorabile ale cursului de schimb;
• plăţile transfrontaliere în valută, care presupun comisioane ridicate;
• deţinerea mai multor conturi valutare, îngreunând astfel gestionarea acestora.
• odată cu introducerea monedei euro, au dispărut de asemenea fluctuaţiile valutare şi
implicit riscurile valutare din zona euro.
129
IX. BUGETUL COMUNITAR
IX.1. ELABORAREA ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE BUGETULUI

COMUNITAR
Încă din anii '60, finanţarea Comunităţilor europene a constituit o temă de largă dezbatere
între actorii politici europeni, confruntându-se două concepţii: una federalistă, care pune pe
primul plan existenţa unui buget comunitar autonom, format din resurse şi cheltuieli proprii,
comunitare, şi o a doua, clasică, ce susţine proporţionalitatea contribuţiilor financiare ale statelor cu
beneficiile de care profită acestea (cu alte cuvinte, fiecărui stat i se cuvin sume proporţionale cu
contribuţiile pe care le-a avut la bugetul comunitar)2.
Negocierile permanente între statele membre pentru dimensionarea bugetului comunitar
reflectă modul în care se dă câştig de cauză, parţial, uneia sau alteia dintre cele două abordări.
Bugetul comunitar reprezintă, în cele din urmă, expresia unei solidarităţi între statele membre, unele
contribuind mai mult şi primind mai puţin, altele, dimpotrivă, primind mai mult decât contribuie.
Bugetul comunitar este elaborat, administrat şi executat uniform în cadrul comunităţilor
europene, cu excepţia cheltuielilor operaţionale şi a activităţii B.E.I., în baza celor două Tratate
bugetare adoptate în 1970, respectiv în 19773.
Activitatea Uniunii Europene presupune două categorii de cheltuieli: cheltuieli
instituţionale, menite a susţine funcţionarea instituţiilor şi organelor comunitare, respectiv
cheltuieli operaţionale, prin care se pun în aplicare politicile comunitare stabilite ca obiective în
tratatele comunitare.
Regulamentele financiare sunt adoptate de Consiliu care hotărăşte în unanimitate, pe baza
propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului şi a Curţii de Conturi176.
Cheltuielile au cunoscut o creştere continuă, dar într-un ritm neregulat, o dată cu intrarea unor
noi membri şi atribuirea unor prerogative suplimentare. S-au ridicat două probleme esenţiale : cea a
autorităţii care deţine puterea de decizie financiară şi cea a naturii resurselor ce trebuie colectate.
Nevoile sporite de finanţare. Legate, la început, mai ales de unele activităţi ale Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), precum şi de funcţionarea unor servicii ale Comunităţii ,
aceste nevoi au crescut în funcţie de :
- dezvoltarea politicilor comune : crearea în 1962 a Fondului european de Orientare şi de
Garanţie Agricolă (FEOGA); extinderea cercetării în diverse domenii, altele decât cel
nuclear; întărirea, în 1972, a Fondului Social European (FSE); apariţia, în 1975, a Fondului
European de Dezvoltare Regională (FEDER), precum şi punerea la punct a unor tehnologii
176
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu,op.cit., pg.250.
130
specifice. Cheltuielile agricole, care au crescut rapid, reprezintă şi la ora actuală aproape
jumătate din cheltuielile comunitare. “Fondurile structurale” au dobândit, treptat, un loc
important (35% în 2000), mai ales începând cu anii 1981 şi 1990;
- extinderile succesive : de la 6 state la 27 de state în prezent;
- punerea în aplicare a unor noi tratate : Actul unic, în februarie 1986, care instaurează Marea
Piaţă Unică, şi Tratatul de la Maastricht, în februarie 1992, privind Uniunea Monetară,
Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa.
Elaborarea bugetului
Atribuită la început Consiliului de Miniştri prin Tratatul de la Roma, puterea monetară a fost
împărţită, mai apoi, cu Parlamentul (acordul din 22 iulie 1975). Acesta din urmă hotărăşte aşa-numitele
cheltuieli neobligatorii (CNO), legate de funcţionarea instituţiilor sau de acţiunile structurale.
Consiliului îşi păstrează puterea asupra celor obligatorii (CO), care se referă la angajamente ce decurg
din Tratat (subvenţionarea preţurilor agricole sau ajutorul alimentar oferit ţărilor din Lumea a treia).
Procedura, de lungă durată şi complicată, presupune mai multe etape pe parcursul perioadei 1
septembrie-31 decembrie a anului ce precede exerciţiul în cauză :
 elaborarea de către membrii Comisiei a unui proiect preliminar, în funcţie de necesităţile
serviciilor şi ale instituţiilor, proiect care este comunicat Consiliului;
- aprobarea proiectului de către această ultimă instanţă, care-l transmite Parlamentului;
- o primă lectură efectuată de către Parlament, care poate prezenta, cu o majoritate absolută,
amendamente vizând CNO sau poate vota, în aceleaşi condiţii, modificări legate de CO;
- după o primă înţelegere cu o delegaţie a Parlamentului, urmează a doua examinare efectuată
de Consiliu. Procedura se opreşte aici dacă acesta din urmă acceptă amendamentele şi
modificările introduse . Dacă nu, poate face noi propuneri Adunării, hotărând în ultimă
instanţă asupra nivelului CO;
- supunerea spre aprobare Parlamentului care, în urma unei înţelegeri cu Comisia, se pronunţă
definitiv asupra CNO şi stabileşte bugetul cu votul majorităţii membrilor şi cu trei cincimi
din sufragiile exprimate.
În cazul unui refuz global, trebuie prezentat un nou proiect. Dacă nu se ajunge la nici un acord
înainte de
1 ianuarie, se apelează la sistemul “douăsprezecimilor provizorii”, care constă în reorientarea, în fiecare
lună, a unei a douăsprezecea părţi din creditele anului precedent, permiţând astfel rezolvarea nevoilor
imediate.
În cursul exerciţiului bugetar, Comisia poate, atunci când este cazul, să propună bugete rectificate
sau suplimentare.
Principiile fundamentale
Sunt în număr de patru :
- universalitatea, conform căreia încasările nu trebuie destinate unui obiectiv precis, nici
contractate cu cheltuielile, sumele trebuind să fie înscrise integral;
- anualitatea implică asocierea operaţiilor cu un exerciţiu contabil;
- echilibrarea încasărilor şi cheltuielilor, orice deficit fiind interzis;
- specializarea creditelor, obligatoriu dirijate, cu excepţia unor cazuri particulare, către o destinaţie
precisă, pentru a evita orice risc de deturnare şi a garanta transparenţa necesară.
131
IX.2. STRUCTURA ÎNCASĂRILOR ŞI A CHELTUIELILOR
Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale, Uniunea Europeană îşi obţine bugetul mai puţin
din contribuţii statale, şi mai mult din resurse proprii. Evident că nu a fost de la început aşa,
înfiinţarea Comunităţilor şi funcţionarea lor fiind suportată iniţial de statele membre, abia după
1970 raportul inversându-se în favoarea resurselor proprii.
În prezent, contribuţiile statale sunt destinate în principal finanţării Fondului European
de Dezvoltare.Ele nu sunt considerate ca parte a bugetului comunitar, ci fonduri extrabugetare.
Bugetul propriu al Uniunii a fost creat prin Tratatul de fuziune a executivelor din 19651.
Resursele proprii ale Uniunii, care nu pot depăşi 1,27% din PNB al statelor membre, sunt
formate din:
 venituri colectate din drepturile de vamă (taxe vamale), percepute la frontierele exterioare ale
Uniunii pentru mărfurile importante din state nemembre.
Între statele membre nu există taxe vamale, ele fiind desfiinţate odată cu realizarea uniunii vamale,
singurul tarif vamal aplicabil fiind cel exterior, pentru state din afara Uniunii2. Tariful este aplicat de
statul membru pe teritoriul căruia intră mărfurile în Uniune.
 tarifele externe agricole.care sunt aplicate la importul produselor agricole din afara
Uniunii, fiind asemănătoare tarifului vamal extern comun,cu singura diferenţă că se referă strict la
produse agricole.
 Taxa pe Valoarea Adăugată ,care a fost la început 1%, şi a scăzut la 0,50%, începând din 2004.
TVA-ul comunitar nu se reflectă însă asupra consumatorilor, ci este prelevat automat din TVA-ul
colectat de fiecare stat membru de pe piaţa internă.
 resursa de echilibrare , care este de fapt o taxă aplicată sumei Produselor Naţionale Brute, fiind prin
urmare variabilă,
în funcţie de puterea economică a statelor membre1.
Alături de sursele financiare comune Comunităţilor, există şi surse specifice unora dintre ele, cum ar
fi taxa specială aplicată producţiei de cărbune şi oţel.
Cheltuielile comunitare sunt de două feluri:
• cheltuieli obligatorii (C.O.), alocate în principal susţinerii preţurilor agricole, reprezentând în anul
2000
aproape jumătate din bugetul comunitar (substanţial mai puţin însă decât în anii '70, când
reprezentau
75% din buget).
• cheltuieli neobligatorii (C.N.O.), care cuprind creditele (fondurile) structurale - sociale, de dezvoltare
regională,
de cercetare, pentru mediu etc.
Distincţia între cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii are importanţă din perspectivă
instituţională, Parlamentul având dreptul de a modifica cheltuielile neobligatorii, în timp ce în privinţa celor
obligatorii Consiliul U.E. are ultimul cuvânt2.
IX.3. EXECUŢIA BUGETARĂ. DESCĂRCAREA DE GESTIUNE
Comisia este însărcinată cu executarea bugetului, conform regulamentelor astfel adoptate de
Consiliu în aplicarea articolului 279 C.E., sub propria sa responsabilitate şi în limita creditelor acordate,
potrivit principiului bunei gestiuni financiare, statele membre cooperând cu comisia pentru a se asigura
că alocaţiile bugetare sunt utilizate conform principiilor unei bune gestiuni financiare.
În cadrul bugetului Comisia poate să procedeze, în limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu prin
regulament, la virări de credite fie dintr-un capitol în altul, fie de la o subdiviziune la alta (art.274 alin.3
CE).
132
Comisia are obligaţia de a prezenta anual Consiliului şi Parlamentului o dare de seamă în temeiul
art.275 CE privind conturile anului financiar precedent de executare a bugetului şi un bilanţ financiar
asupra activului şi pasivului comunităţii.
Pentru a decide descărcarea comisiei asupra executării bugetului (la recomandarea Consiliului
care statuează cu majoritate calificată), potrivit art.276 CE Parlamentul va examina conturile şi bilanţul
financiar menţionat la art.275 CE, raportul anual al Curţii de Conturi, însoţit de răspunsurile instituţiilor
controlate, la observaţiile Curţii de Conturi, precum şi rapoartele speciale relevante ale acesteia şi
declaraţia de asigurare prevăzută în art.248 paragraful 1 partea I CE, după ce Consiliul va fi examinat el
însuşi toate aceste acte financiare.
Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop care se situează în cadrul exerciţiului
atribuţiilor acesteia în materie de executare a bugetului, Parlamentul poate să ceară audierea Comisiei
privind cheltuielile sau funcţionarea sistemelor de control financiar. Comisia va prezenta Parlamentului
la cererea acestuia orice informaţie necesară. Comisia va acţiona spre a da urmare observaţiilor ce
însoţesc deciziile de descărcare şi a altor observaţii ale Parlamentului privind executarea cheltuielilor, ca
şi comentariile ce însoţesc recomandările de descărcare adoptate de Consiliu177. La cererea
Parlamentului sau a Consiliului, Comisia va întocmi un raport privind măsurile luate în lumina acestor
observaţii şi comentarii şi în special privind instrucţiunile date serviciilor însărcinate cu executarea
bugetului. Aceste rapoarte sunt de asemenea transmise şi Curţii de Conturi.
X.FONDURILE STRUCTURALE ŞI ALTE FONDURI

FINANCIARE
X.1. FONDURILE STRUCTURALE
Este insuficient a crea doar o zonă liberă de comerţ în Europa. Nici o zonă economică nu poate fi
construită pe un teritoriu care cuprinde regiuni dezvoltate şi regiuni în declin. Realizarea unei Europe
fără frontiere este condiţionată, între altele, de punerea în aplicare a politicilor regionale, a căror
componentă esenţială o reprezintă politicile structurale.
Fondurile structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia Europeană şi au ca destinaţie

finanţarea măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar, în scopul promovării regiunilor cu întârzieri
în dezvoltare, reconversia zonelor afectate de declin industrial, combaterea şomajului de lungă durată,
inserţia profesională a tinerilor sau promovarea dezvoltării rurale. Fondurile structurale sunt formate din:
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) -(componenţa « Orientare), Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE) şi Instrumentul Financiar
de Orientare a Pescuitului (IFOP). La acestea se adaugă Fondul de Coeziune, creat în 1993. Fondurile
177
Menţionăm că la 14 noiembrie 1984 şi 17 decembrie 1998 Parlamentul a refuzat descărcarea de gestiune pentru anii 1982,
respectiv 1996. Refuzul de descărcare din 1998 s-a dovedit a fi un factor esenţial al demisiei Comisiei la 16 martie 1999.
133
structurale reprezinta, la nivelul anului 2000, 37% din bugetul de aproape 90 miliarde Euro/an al Uniunii
Europene, iar pentru perioada 2000-2006, a fost alocată o suma totală de 286 miliarde Euro.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)

FEDER este destinat reducerii dezechilibrelor între diferitele regiuni ale UE şi a fost creat în
1975. Fiind cel mai important fond structural în termeni de resurse. FEDER acordă ajutoare financiare
zonelor defavorizate, fiind astfel un important instrument de corecţie a dezechilibrelor regionale.
Principiile alocării acestui fond sunt: concentrarea pe obiective şi regiuni (pentru maximizarea
efectelor), parteneriatul între Comisia Europeană, statele membre UE şi autorităţile locale şi regionale
(pentru planificarea şi punerea în practică a intervenţiei structurale), programarea intervenţiei şi
adiţionalitatea contribuţiei comunitare (care nu trebuie să se substituie celei naţionale).
Fondul European de Orientare si Garanţie Agricola (FEOGA)

FEOGA este instrumentul de finanţare a Politicii agricole comune a UE (PAC). Misiunea sa este
aceea de a susţine Piaţa produselor agricole şi de a promova restructurarea agriculturii comunitare.
FEOGA are două secţiuni: secţiunea « Orientare »care contribuie prin subvenţii la raţionalizarea,
modemizarea şi ameliorarea structurilor din sectorul agricol, fiind parte a fondurilor structurale, în timp
ce secţiunea « Garanţie », care are şi ponderea cea mai însemnată, finanţează măsuri de susţinere a
preţurilor şi de restituţii la export ce garantează agricultorilor stabilitatea preţurilor, cu alte cuvinte
subvenţionează agricultura comunitară. La nivelul anului 2000, suma totală alocată din bugetul
comunitar sectorului agricol reprezinta 45%, ceea ce în termeni absoluţi înseamnă 40 miliarde
Euro/an.
Fondul European de Investiţii

Creat în iunie 1994, în urma unei decizii a Consiliului European de la Edinburg, din decembrie
1992, acest fond este o iniţiativă menită să reducă şomajul şi să relanseze creşterea economică în ţările
UE. Este gestionat de către Comisia Europeană, dispune de un capital de doua miliarde Euro şi
acţionează pentru încurajarea dezvoltării reţelelor transeuropene şi a întreprinderilor mici şi mijlocii prin
garantarea unor împrumuturi pe care acestea le contractează.
Fondul Social European (FSE)

Creat în anul 1960, FSE este principalul instrument al politicii sociale a Uniunii Europene. Prin
intermediul său se acordă susţinere financiară acţiunilor de formare şi reconversie profesională ca şi
celor vizând crearea de noi locuri de muncă. Aproape 75% din intervenţiile acestui fond se fac pentru
reducerea şomajului în rândul tinerilor, accentul fiind pus astăzi pe ameliorarea funcţionarii pieţei forţei
de muncă, pe reinserţia socială a şomerilor, promovarea egalităţii de şanse şi adaptarea muncitorilor la
mutaţiile industriale şi evoluţia sistemului de producţie.
Fondul pentru Pescuit (Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului-IFOP)

Creat în 1993 şi devenit operaţional în 1994, IFOP reuneşte toate instrumentele financiare
acordate sectorului piscicol, pescuitul fiind o activitate importantă în multe din ţările membre ale UE.
IFOP intervine în toate regiunile de coastă având drept obiecţiv creşterea competitivităţii întreprinderilor
piscicole şi promovarea în echilibru durabil între resurse şi capacitatea de exploatare a acestui sector al
economiei comunitare.
Complementar faţă de fondurile structurale, în ţările cu PIB sub 90% din media UE este folosit
Fondul de Coeziune. Acesta a fost iniţiat de Tratatul de la Maastricht pentru a finanţa proiectele din
134
domeniul mediului încojurător şi al reţelelor transeuropene de transporturi şi telecomunicaţii. Fondul de
coeziune sprijină astfel ţările cele mai sărace din UE pentru a face faţă exigenţelor impuse de integrarea
în piaţa internă şi în viaţa comunitară.
Fondurile europene provin din taxele de import pe produse agricole, taxe vamale, TVA şi din
contribuţia procentuală a fiecărui stat membru în funcţie de PNB.
La acestea se adaugă împrumuturile acordate de Banca Europeană de Investiţii (BEI) s-au Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Conform principiului adiţionalităţii, fonduri ale
statului, ale regiunii sau ale investitorilor particulari vin în completarea fondurilor europene.
Trei principii
Pentru succesul programelor, numai banii nu sunt suficienţi. Trebuie să li se adauge idei
constructive şi o atentă implementare. Activitatea UE de ajutorare a regiunilor are la bază trei principii
care să-i asigure eficienţa.
1. Implicarea activă a tuturor factorilor regionali, naţionali şi comunitari (parteneriatul).
2. Delegarea deciziilor către acel nivel – local, regional, naţional sau comunitar – care să asigure
maximă eficienţă şi responsabilitate (subsidiaritatea);
3. Angajamentul formal ca fondurile Uniunii să fie folosite în completarea, iar nu în locul celor naţionale
(adiţionalitatea).
Conjunctura macroeconomică joacă un rol important în folosirea cu succes a fondurilor

structurale. Se poate observa că golurile între diferitele niveluri de dezvoltare tind a se îngusta în
timpul perioadelor de creştere economică puternică, sau tind a se adânci în timpul perioadelor de
stagnare sau de recesiune.
În mod clar, cele mai importante şi de durată efecte trebuie să se situeze de partea ajutoarelor
alocate în zonele mai slab dezvoltate, stabilind condiţii pentru o producţie competitivă. Aceasta ar
atrage investiţii în infrastructură şi în pregătirea forţei de muncă, considerente care prin natura lor ar
genera o creştere economică pe termen lung.
X.2. ALTE INSTRUMENTE FINANCIARE ACCESIBILE PENTRU DEZVOLTAREA

REGIONALĂ :
- împrumuturi sau garanţii fiscale acordate de Banca Europeană de Investiţii (BEI) ca sprijin
financiar pentru ţările în tranziţie, în special pentru proiecte de infrastructură, care pot fi
combinate cu alocaţii de la alte fonduri.
- alte instrumente financiare comunitare menite să acorde anumite facilităţi pentru dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii;
- alte instrumente financiare care se alocă programelor de dezvoltare integrată.
România,ca stat membru al Uniunii Europeane de la data de 1 ianuarie 2007, prin autorităţile
statului, va avea de cheltuit 9 milioane de euro, în fiecare zi, timp de doi ani. (Declaraţia aparţine şefului
delegaţiei Comisiei Europene, Jonathan Scheele.)
În următorii ani României i-au fost alocate 28 de miliarde de euro, ca fonduri structurale şi de
coeziune, bani ce trebuie cheltuiţi până în anul 2015. La aceşti bani se mai pot adăuga alte 20 de
miliarde de euro, reprezentând alte tipuri de finanţări europene.
135
În cazul în care Guvernul va crea un mediu legislativ propice, responsabilitatea derulării de
proiecte cu finanţare europeană va reveni autorităţilor locale şi societăţii civile.
Aspectul cel mai important îl reprezintă crearea unor proiecte eligibile, făcute cu multă
responsabilitate la care trebuie să participe "prin cofinanţare şi băncile romaneneşti".
X.3. PROGRAMELE PHARE ŞI SAPARD

Statele candidate la Uniunea Europeană beneficiază de o asistenţă financiară substanţială, care
sprijină eforturile lor în pregătirea pentru aderare. Asistenţa UE este acordată în principal prin
intermediul a trei instrumente financiare: Phare, Ispa şi Sapard. În afară de acestea, mai multe programe
comunitare sunt deschise pentru aceste state.
Phare (Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy - Polonia Ungaria Ajutor
pentru Reconstrucţia Economiei) are trei obiective principale:
1. consolidarea administrateţiei publice şi a instituţiilor din statele candidate pentru ca acestea să poată
funcţiona eficient în cadrul Uniunii (dezvoltare instituţională);
2. sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a activităţilor industriale şi a
infrastructurii la standardele UE (investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare);
3. promovarea coeziunii economice şi sociale (investiţii în sectoare cheie pentru dezvoltarea regională).
Ispa (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession - Instrumentul pentru Politici
Structurale de Pre-Aderare) finanţează în perioada 2000-2006 proiecte de infrastructure în domeniul
transporturilor şi al protecţiei mediului.
Obiectivele Ispa sunt:
• sprijinirea ţărilor beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii
Europene;
• extinderea şi conectarea reţelelor de transport ale statelor beneficiare la cele trans-europene;
• familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate Fondurilor Structurale şi de
Coeziune ale Uniunii Europene.
În cadrul programelor Phare şi Ispa desfăşurarea licitaţiilor şi acordarea contractelor se
face conform Ghidului Practic pentru Proceduri Contractuale aplicat contractelor finanţate din
bugetul general al Uniunii Europene în contextul acţiunilor externe (PRAG), Ele sunt derulate în
sistemul de implementare descentralizată (SID), ceea ce înseamnă că autorităţile româneşti sunt
responsabile cu punerea în aplicare a programelor. Comisia exercită însă un control preventiv până la
semnarea contractelor, ea fiind în ultimă instanţă responsabilă în faţa Statelor Membre cu privire la
modul în care banii sunt cheltuiţi.
Derularea licitaţiilor presupune următoarele etape:
Publicarea anunţului de licitaţie;Pentru a asigura o cât mai largă participare la licitaţii şi

pentru transparenţă, anunţurile de licitaţie în cadrul programelor Phare şi Ispa se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene (pentru licitaţiile la nivel internaţional) şi în ţara beneficiară (pentru
ambele tipuri de licitaţii - naţionale şi internaţionale). De asemenea, pe site-ul Oficiului EuropeAid din
cadrul Comisiei Europene se publică anunţurile de licitaţii internaţionale şi, în cazuri specifice, pentru
cele naţionale.
136
Anunţul precizează Autoritatea Contractantă, scopul licitaţiei, termenul limită de depunere a
ofertelor şi adresa de unde poate fi obţinut dosarul de licitaţie.
Elaborarea dosarului de licitaţie;Dosarul de licitaţie conţine informaţii asupra scopului

licitaţiei de proiecte, regulile privind eligibilitatea solicitanţilor, proiectelor şi costurilor, precum şi
criteriile de evaluare, menţiuni cu privire la documentele ce trebuie anexate, informaţii asupra
procesului de evaluare (calendarul provizoriu al evaluării), condiţiile contractuale aplicate celor care
vor câştiga licitaţia.
Depunerea ofertelor;Ofertele trebuie depuse în conformitate cu cerinţele din dosarul de

licitaţie, la sediul Autorităţii Contractante, nu mai târziu decât data şi ora precizate în anunţul de
licitaţie sau în invitaţia de participare la licitaţie.
Evaluarea proiectelor;Ofertele sunt evaluate de un Comitet de Evaluare numit de Autoritatea

Contractantă şi aprobat de Delegaţia Comisiei Europene în România. Comitetul de evaluare cuprinde
un preşedinte (fără drept de vot), un Secretar (fără drept de vot), un număr imp ar de membri cu drept
de vot (minim trei) şi eventual observatori (fără drept de vot). Membrii cu drept de vot trebuie să aibă
cunoştinţele tehnice necesare pentru a realiza evaluarea.
Tipuri de contracte folosite în proiectele Phare
Există patru tipuri de contracte folosite în implementarea programelor Phare:
Contracte de servicii;Contractele de servicii sunt contracte care oferă asistenţă tehnică, studii,
know-how, instruire, etc. Noţiunea de "furnizor de servicii" se referă la orice persoană fizică sau
juridică care oferă servicii.
Contracte de furnizare de bunuri;Contractele de furnizare de bunuri implică proiectarea, producerea,

livrarea, asamblarea şi comandarea de bunuri, pe lângă alte activităţi specificate în contract, spre
exemplu servicii de întreţinere, reparaţii, instalare, instruire, precum şi servicii post-vânzare.
"Furnizorul" poate fi orice persoană fizică sau juridică care furnizează bunuri.
Contracte de lucrări;Contractele de lucrări finanţează lucrări de inginerie (infrastructură,

construcţii etc). «Contractantul" poate fi orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară aceste
lucrări.
Granturi (ajutoare financiare nerambursabile);Ajutorul financiar nerambursabil este o plată de natură
necomercială efectuată de Agenţia de Implementare către un anume beneficiar, în vederea realizării
unor obiective compatibile cu politicile Uniunii Europene. Ajutorul financiar nerambursabil se
acordă în baza unui proiect propus de solicitant (potenţial beneficiar).
Sapard (Special Pre-Accession Programme for Agriculture si Rural Development - Programul

Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) sprijină ţările candidate în abordarea
reformei structurale din sectorul agricol şi din alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum şi în
implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună.
Romania a identificat patru domenii prioritare care să fie finanţate în cadrul acestui program:
• Imbunătăţirea activităţilor de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi piscicole;
137
• Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;
• Dezvoltarea economiei rurale;
• Dezvoltarea resurselor umane.
Fondurile alocate anual pentru România prin intermediul acestui program au fost de 182 milioane
Euro.
Pentru atingerea obiectivelor mai sus menţionate, fiecare stat inclus în programul Sapard a adoptat un
Plan Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR) în conformitate cu principiile
utilizate de către statele membre. Conţinutul fiecărui program reflectă priorităţile fiecărei autorităţi
naţionale în funcţie de circumstanţe şi probleme specifice, dar în limitele stabilite prin Regulamentul
Sapard.
Conform Regulamentului Sapard, Planul poate include măsuri privind următoarele aspecte:
• investiţii în exploataţii agricole:
• îmbunătăţirea procesului de producţie şi comercializare a produselor agricole şi piscicole;
• îmbunătăţirea calităţii şi a standardelor privind sănătatea produselor de origine vegetală şi
animală;
metode de producţie care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea
peisajului natural;
• dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice;
• crearea de grupuri de producători agricoli; Conform reglementării europene, este vorba de
grupuri de producători agricoli care organizează în comun activităţi de servicii şi
comercializare a produselor agricole.
• crearea de servicii de asistenţă şi de management al fermei;
• renovarea şi dezvoltarea satelor, protejarea şi conservarea moştenirii rurale;
• îmbunătăţirea calităţii terenurilor şi reparcelare;
• crearea şi actualizarea registrelor funciare;
• managementul resurselor de apă;
Programele comunitare reprezintă un set de programe adoptate de către Uniunea Europeană,

pentru o perioadă de mai mulţi ani, pentru a promova cooperarea între Statele Membre în diferite
domenii specifice legate de politicile Uniunii. Destinate, în principiu, exclusiv Statelor Membre, aceste
programe au fost deschise treptat participării ţărilor candidate în scopul de a sprijini pregătirea acestora
pentru aderare.
Fiecare ţară trebuie să contribuie din resursele proprii la bugetul general al fiecărui program la
care participă. Finanţarea pe care aceasta o primeşte în cadrul acestor programe depinde de calitatea
propunerilor de proiecte depuse de proprii solicitanţi, care intră în concurenţă cu proiecte provenind din
toate ţările participante la program.
Romania participă la o serie de programe comunitare, precum Programul Cadru 6 (pentru
cercetare şi dezvoltare), Leonardo da Vinci, Socrates şi Tineret/Youth (în domeniul educaţiei şi pregătirii
profesionale), Egalitatea de gen, Combaterea Excluderii Sociale şi Combaterea discriminării (în
sectorul social), etc.
România participă şi beneficiază, de asemenea, şi de asistenţa prin intermediul mai multor
programe Phare multi-ţară şi orizontale, precum TAIEX (Biroul de Asistenţă Tehnică pentru Schimbul
de Informal), Facilitatea de Finanţe a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, SIGMA (Sprijin pentru
138
Îmbunătăţirea Guvenării şi a Managementului Public), Programul privind Securitatea Nucleară şi
Programul Phare pentru micro-proiecte.
XI. ACQUIS-UL COMUNITAR ŞI NEGOCIERILE DE ADERARE

LA
UNIUNEA EUROPEANĂ
XI.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Negocierea este un proces de comunicare prin diferite metode,care duce la căutarea unei soluţii în
măsură să satisfacă interesele părţilor aflate în negociere. Negocierile de aderare a unor state la
Uniunea Europeană depind de capacitatea statelor candidate de a face faţă obligaţiilor care decurg din
statutul de membru al UE evaluat în funcţie de nivelul de adaptare şi mai ales, a capacităţii de
implementare a acquis-ului comunitar.
Uniunea Europeană evaluează statele candidate în funcţie de set de criterii, numit “Criteriile de la
Copenhaga”.
• Primul set de criterii se referă la standardele politice, care includ sistemul democratic,
instituţiile, statul de drept, drepturile minorităţilor, etc.
• Al doilea set se referă la crearea unei economii de piaţă funcţionale.
• Al treilea set de criterii include capabilitatea unui actor de a face faţă competiţiei pieţei
Uniunii Europene, dar şi în plan politic, administrativ, social şi monetar.
XI.2. ACQUIS-UL COMUNITAR

Acquis-ul comunitar este structurat, pentru simplificare, în 31 de capitole de negocieri, care
radiografiază societatea.
Acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia Uniunii Europene, formată din:
 Tratatele Comunităţii şi Uniunii Europene,adică cele institutive şi cele modificatoare;
 Directivele, regulamentele şi deciziile, care sunt acte normative comunitare cu valoare
obligatorie, dar şi alte acte cu valoare de recomandare.
 Acordurile internaţionale la care este parte Uniunea Europeană.
 Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
139
Capitolele de negociere sunt :
Capitolul 1 Libera circulaţie a mărfurilor
Capitolul 2 Libera circulaţie a persoanelor
Capitolul 3 Libera circulaţie a serviciilor
Capitolul 4 Libera circulaţie a capitalului
Capitolul 5 Dreptul societăţilor comerciale
Capitolul 6 Politica în domeniul concurenţei
Capitolul 7 Agricultura
Capitolul 8 Pescuitul
Capitolul 9 Politica în domeniul transporturilor
Capitolul 10 Impozitarea
Capitolul 11 Uniunea economică şi monetară
Capitolul 12 Statistica
Capitolul 13 Politicile sociale şi ocuparea forţei de muncă
Capitolul 14 Energia
Capitolul 15 Politica industrială
Capitolul 16 Întreprinderile mici şi mijlocii
Capitolul 17 Ştiinţa şi cercetarea
Capitolul 18 Educaţia, formarea profesională şi tineretul
Capitolul 19 Telecomunicaţiile şi tehnologia informaţiilor
Capitolul 20 Cultura şi politica în domeniul audiovizualului
Capitolul 21 Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale
Capitolul 22 Protecţia mediului înconjurător
Capitolul 23 Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitolul 24 Justiţia şi afacerile interne
Capitolul 25 Uniunea vamală
Capitolul 26 Relaţiile externe
Capitolul 27 Politica externă şi securitatea comună
Capitolul 28 Controlul financiar
Capitolul 29 Dispoziţii financiare şi bugetare
Capitolul 30 Instituţii
Capitolul 31 Diverse
140
XI.3. PRINCIPIILE NEGOCIERILOR
În cadrul negocierilor se respectă mai multe principii :
 acquis-ul comunitar trebuie preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise
derogări doar în mod excepţional, precum şi unele aranjamente tranzitorii şi tehnice, limitate ca
durată şi întindere);
 nici un capitol de negociere nu este definitiv închis până când toate cele 31 de capitole nu sunt
închise;
 orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părţi asupra unui capitol de negociere nu va
influenţa poziţia cu privire la alte capitole de negociere.
Fiecare stat poartă negocierile în funcţie de progresele obţinute în transpunerea şi implementarea
prevederilor comunitare şi a capacităţii statului respectiv de a face faţă condiţiilor competiţionale
generate de integrarea în piaţa internă a comunităţii europene.
XI.4. NEGOCIERILE DE ADERARE

Statul care doreşte aderarea la UE trebuie să depună la Preşedinţia Consiliului UE o cerere de
aderare (o scrisoare în care îşi exprimă dorinţa de a deveni membru al Uniunii Europene). Consiliul UE
decide dacă statului solicitant îi este sau nu conferit statutul de candidat la integrarea în UE. Acesta nu
este un proces automat, Turcia, de pildă, nu a fost acceptată ca stat candidat decât după mulţi ani de la
depunerea cererii de aderare. Din momentul în care candidatura unui stat este acceptată, acesta primeşte
ajutor din partea Uniunii pentru a se pregăti pentru aderare şi este monitorizat pentru a se vedea în ce
măsură îndeplineşte criteriile aderării.
În funcţie de îndeplinirea acestor criterii, Comisia Europeană prezintă rapoarte periodice

privind progresele realizate de fiecare ţară candidată în procesul de aderare. De întreaga problematică a
lărgirii UE se ocupă un comisar european ce are în subordine un directorat general. În perioada 2000-
2004, comisarul european pentru extindere în comisia condusă de Romano Prodi a fost Guenter
Verheugen (Germania), iar din nov. 2005, în comisia Barroso, comisarul pentru extindere este Olli
Rhen (Finlanda). Pe baza rapoartelor anuale de ţară, întocmite de Comisia Europeană, Consiliul
European decide deschiderea negocierilor de aderare.
Din partea Uniunii Europene, două sunt instituţiile implicate în procesul de negociere: Consiliul
Uniunii (alcătuit din miniştrii de resort, reprezentând fiecare dintre statele membre) şi Comisia
Europeană (Direcţia Generală pentru Extindere), care este mandatată de statele membre să deruleze
negocierile tehnice.Odată ce Consiliul European a luat decizia de începere a negocierilor cu un stat
candidat, cele două părţi se aşază efectiv la masa negocierilor în termen de câteva luni.
Între timp, părţile cad de acord asupra ordinii în care se negociază diferitele capitole de acquis.
Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se desfăşoară pentru 31 de capitole (30 de capitole
corespund legislaţiei comunitare şi 1 capitol diverse), prin trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a
progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă şi aplicarea
efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea Uniunii Europene. Negocierile purtate până în prezent
pentru extinderea Uniunii sugerează faptul că întotdeauna se începe cu capitolele mai uşoare, pentru
a permite realizarea unor progrese absolut necesare creării unui climat de încredere între cele două părţi.
Capitolele mai dificile sunt de obicei lăsate pentru o etapă mai avansată a negocierilor, când părţile şi-au
format o vedere de ansamblu asupra poziţiilor de negociat.
141
Pentru fiecare capitol de negociere, statul candidat trebuie să-şi pregătească poziţia de negociere
sub forma unui document de poziţie. Acest proces este precedat de o examinare analitică (screening),
bilaterală a acquis-ului pentru a identifica acele domenii în care statul candidat ar avea dificultăţi reale
în aplicarea acquis-ului comunitar la data aderării. Prin documentul de poziţie, statul candidat îşi face
cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele
tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente
considerate importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate.
Comisia Europeană pregăteşte propriile documente de poziţie, pe care le înaintează Consiliului, iar
acesta din urmă dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre stabilesc, prin intermediul
Consiliului, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii
capitolelor aflate în negociere.
Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu, conform principiului că
nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de
capitole. De aceea, procesul de negociere poate dura câţiva ani.
Negocierile oficiale se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe de negociere la care participă

negociatorul ţării candidate şi Consiliul UE. Cele două părţi îşi prezintă poziţiile de negociere asupra câte
unui capitol al acquis-ului. Dacă cele două părţi sunt de acord, capitolul respectiv se poate închide
provizoriu. Dacă cele două poziţii de negociere sunt diferite, chestiunea rămâne în discuţie până se
găseşte o soluţie. Oricare ar fi concesia cerută de statul candidat (care se poate referi numai la
perioadele tranzitorii şi la exceptări, conţinutul acquis-ului neputând fi negociat), ea nu poate fi acceptată
decât cu acordul unanim al statelor membre. Este sarcina Comisiei Europene să identifice, împreună cu
statul candidat, acele concesii ce ar putea fi acceptate de către Consiliul UE, şi, împreună cu Consiliul
UE, acele concesii pe care le-ar putea accepta statul candidat.
Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un
Tratat de Aderare, supus ratificării conform procedurilor specifice statelor membre şi statului
candidat, precum şi în Parlamentul European. Procedurile de ratificare durează între un an şi jumătate
şi doi ani. Abia după ratificarea Tratatului de Aderare, apartenenţa unei ţări la Uniunea Europeană
devine efectivă.
XI.5. PERIOADELE DE TRANZIŢIE SAU DEROGĂRI

Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor
comunitare într-un domeniu precis, solicitată de un stat candidat, prin documentul de poziţie, şi ulterior
înscrisă în Tratatul de Aderare.
Perioada de tranziţie intră în vigoare de la data la care un stat devine membru UE şi se
încheie la sfârşitul duratei sale, iar din acest moment, normele comunitare din domeniul respectiv se
aplică statului în cauză.
Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu
precis determinat; poate lua sfârşit doar când normele comunitare de la care s-a solicitat derogarea sunt
abrogate sau modificate, iar derogarea devine fără obiect.
142
Perioadele de tranziţie sau derogările trebuie să fie foarte bine argumentate şi relevante.
Politica Uniunii Europene este de a limita întinderea şi durata perioadelor de tranziţie, precum şi de
a exclude, pe cât posibil, derogările.
Orice solicitare de perioade de tranziţie trebuie însoţită, în documentul de poziţie, de un plan
precis şi convingător care să asigure aplicarea progresivă a acquis-ului comunitar, astfel încât, la
sfârşitul perioadei de tranziţie, normele de la care s-a solicitat exceptarea temporară să fie aplicate în
întregime.
Negocierile de aderare cu obiectivul de a primi România ca Stat Membru în ianuarie 2007 s-au
închis în 2004. Tratatul de Aderare a fost semnat de cele 25 de State Membre, de România şi de
Bulgaria în aprilie 2005. Procesul de ratificare a tratatului de către Statele Membre s-a încheiat în 2006,
astfel că România şi Bulgaria au devenit membre ale U.E. la 1 ianuarie 2007.
XI.6. ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ. EXCLUDEREA ŞI RETRAGEREA

DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
La Uniunea Europeană pot adera „statele Europei care practică democraţia pluralistă şi
economia de piaţă"178.
Aderarea la Uniunea Europeană presupune, de fapt, aderarea la cele trei Comunităţi europene,
acceptarea pilonilor interguvernamentală ai Uniu-nii, prevazuţi în Tratatul de la Maastricht, şi implică
mai multe etape:
- Aderarea propriu-zisă este precedată de semnarea unui Acord de asociere, între statul candidat şi
Comunităţile europene, care se derulează o anumită perioadă de timp, diferită de la stat la stat 179.
- Al doilea pas este semnarea tratatului de aderare, de către reprezentanţii tuturor statelor membre, pe de
o parte, şi de către reprezentantul statului candidat, pe de altă parte. În prealabil, Consiliul U.E. votează
în unanimitate aderarea, cu consultarea Comisiei europene şi cu avizul favorabil, dat printr-un vot
majoritar, al Parlamentului european.
- În fine, tratatul de aderare este supus ratificării în parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre,
şi, în unele cazuri, referendumului.
Strâns legată de problema aderării la Uniunea Europeană este chestiunea îndelung discutată a excluderii
respectiv retragerii din Uniune.
Într-adevar, tratatele constitutive şi tratatele de aderare nu prevăd posibilitatea excluderii din
Uniune, şi nici nu există dispoziţii care să justifice, în mod indirect, această măsură; prin urmare, se
poate spune că această posibilitate nu există180.
CSt priveste retragerea din Uniune, este acceptatS posibilitatea oricSrui stat de a se retrage, chiar daca
nu sunt prevazute forme procedural speci-fice pentru aceasta3.
Chiar dacă tratatele nu prevăd- mijloace juridice de retragere a unui stat, este evident că dacă
acesta doreşte retragerea nimic nu ar fi mai simplu decât să practice o perioadă nedefinită politica
„scaunului gol", care, de facto, semnifică acelaşi lucru. În faţa unui astfel de comportament, celelelte
178
În cazul Turciei, criteriul geografic a fost interprctat constructiv, ea având o parte a teritoriului pe continentul european,
însă nu acelaşi lucru s-a putut realiză în cazul candidaturii Marocului. O altă chestiune discutabilă este aceea a statelor
minuscule aflate sub protectorat, cum sunt Andorra, Liechtenstein, Monaco, San Marino sau Vaticanul - acestea nu sunt
..state" în deplinul sens al cuvântului, şi de aceea nici membre ale Uniunii Europene; ele beneficiază însă (cu excepţia
Vaticanului, evident) de anumite dispoziţii specifice comunitare, cum ar fi reglementarile vamale.
179
De exemplu, România a semnat Acordul de asociere în 1993, iar acesta a intrat în vigoare în 1995.
180
A se vedea N. Deaconu, op. cit., p. 9.
143
state ar fi formate să modifice tratatele în aşa fel încât Uniunea să funcţioneze cu mai puţini membri,
luând astfel act de retragere.
În 2004, problema retragerii a fost ridicată de parlamentari europeni din Irlanda de Nord şi
Scoţia, care propuneau cetăţenilor lor soluţia declarării independenţei faţă de Marea Britanie cu
păstrarea statutului de membru al Uniunii Europene; reacţia Uniunii nu s-a lăsat însă aşteptată,
Preşedintele Comisiei Europene Romano Prodi arătând clar că o regiune care-şi declară independenţa
faţă de un stat membru UE devine stat terţ faţă de UE şi trebuie să parcurgă toate etapele pentru a adera
la această organizaţie181.
Suspendarea unui stat din Uniune este însă posibilă, pe baza dispoziţiilor Tratatului de la
Amsterdam, dacă acel stat a încălcat în mod grav şi persistent principiile înscrise în tratate (art. F par. 1).
Suspendarea are loc prin decizia unanimă a Consiliului U.E. (evident fără participarea reprezentantului
statului în cauză), la propunerea Comisiei europene sau a unui stat membru, şi cu avizul favorabil
(majoritate de 2/3) a Parlamentului european182.
XII. ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

XII.1. NEGOCIERILE ROMÂNIEI CU UNIUNEA EUROPEANĂ
Cererea oficială de aderare la UE a României a fost înaintată la 22 iunie 1995, împreună cu
Strategia Naţională de Pregătire a Aderării României la UE, adoptată în aceeaşi lună la Snagov prin
181
EU Observator, 16/04.2004
182
O.Ţinca, Drept Comunitar general, op.ciz., p.52
144
consens politic. în acelaşi an, şi-au depus cererea şi Bulgaria, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania. La
Consiliul European de la Luxemburg (dec. 1997), doar şase state au primit avizul Comisiei Europene
pentru deschiderea negocierilor de aderare. Acestea erau R. Cehă, Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia şi
Slovenia. La acel moment s-a considerat că România nu putea îndeplini pe termen mediu toate condiţiile
de aderare, respectiv criteriile de la Copenhaga şi Madrid. La 30 martie 1998, ministrul român al
Afacerilor Externe primeşte primul Parteneriat pentru aderare, alături de alţi 9 miniştri ai ţărilor
candidate, într-o întâlnire, unde sunt prezenţi şi miniştrii de Externe ai celor 15 ţări membre.
Parteneriatul pentru aderare a coordonat asistenţa financiară acordată României de către

Uniunea Europeană şi a fost actualizat de mai multe ori (1999, 2002, 2003), luându-se în considerare
evoluţia situaţiei din România, în iunie 1999, România a înaintat Comisiei Programul Naţional de
Aderare la Uniunea Europeană. La Consiliul European de la Helsinki (10-11 dec. 1999) este decisă
deschiderea negocierilor de aderare cu România, alături de alte cinci state candidate (Malta, Slovacia,
Letonia, Lituania, Bulgaria). Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în 15 febr.
2000.
Până la sfârşitul anului 2002, fuseseră deschise toate capitolele de negociere, însă nu fuseseră
închise decât 16.
Tot în 2002 (de la 1 ian.), Comisia Europeană a decis că cetăţenii români, posesori de paşapoarte
valabile, pot călători fără vize pentru o perioadă de scurt sejur în ţările din spaţiul Schengen (Austria,
Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia,
Portugalia, Spania şi Suedia).
În acelaşi an, Comisia Europeană, în Raportul de Ţară pentru 2002, menţionează pentru
prima dată anul 2007 ca dată estimativă pentru aderarea României şi Bulgariei, iar Consiliul European
de la Copenhaga confirmă această dată, prezentând, de asemenea, foile de parcurs pentru România şi
Bulgaria. În aceste documente, prin care Consiliul îşi exprimă sprijinul pentru aderarea României şi
Bulgariei la Uniune, sunt prevăzute obligaţiile care trebuie îndeplinite până la momentul aderării celor
două state, punându-se accent pe îmbunătăţirea capacităţii administrative şi judiciare.
În plus, Consiliul a decis să mărească progresiv sprijinul financiar acordat României cu 20% în
2004, cu 30% în 2005 şi 40% în 2006, fondurile de preaderare atingând în acest ultim an nivelul de 1
miliard Euro, România devenind, astfel, beneficiarul celui mai mare sprijin oferit vreodată de UE unui
stat din afara sa.
Un an mai târziu, la Consiliul European de la Bruxelles (dec. 2003) a fost stabilit calendarul de
aderare a României la UE. Acesta prevedea finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de
Aderare cât mai curând posibil, în 2005, şi aderarea efectivă la UE în ian. 2007.În
concluziileConsiliului European s-a afirmat că aderarea României şi Bulgariei reprezintă obiectivul
comun al UE cu 25 de membri. Pentru prima dată, într-un document al Consiliului European este
afirmat obiectivul semnării Tratatului comun de aderare al României şi Bulgariei în 2005, precum şi
sprijinul Uniunii Europene în acest sens.
Şase luni mai târziu, la câteva săptămâni după ce România devenise membru NATO, Uniunea
Europeană decide instaurarea unei clauze de salvgardare pentru România si Bulgaria. Aceasta prevede
amânarea cu un an a aderării, dacă nu sunt atinse obiectivele propuse în foile de parcurs. Pentru
145
activarea clauzei este necesară o decizie unanimă a Consiliului. Totuşi, în aceeaşi lună, iunie 2004,
Consiliul European de la Bruxelles reconfirmă calendarul prevăzut pentru aderarea României. În
octombrie, Comisia Europeană prezintă Raportul anual 2004 pentru România, precum şi Strategia
privind perspectivele procesului de extindere, documente în favoarea încheierii negocierilor de aderare
cu România (şi Bulgaria) până la sfârşitul anului 2004.
La 8 dec. 2004, România a închis provizoriu toate capitolele de negociere, fapt confirmat
oficial de Consiliul European de la Bruxelles (16-17 dec. 2004), care a reafirmat calendarul de aderare:
aprilie 2005 (semnarea Tratatului de Aderare) şi 1 ian. 2007 (aderarea efectivă).
XII.3 TRATATUL DE ADERARE ŞI STATUTUL DE OBSERVATOR ACTIV

În perioada febr.-apr. 2005 au fost îndeplinite toate aspectele tehnice legate de semnarea
Tratatului de Aderare a României - avizul Comisiei Europene (22 februarie.), avizul conform al
Parlamentului European (13 aprilie).
La 25 apr. 2005, a fost semnat la Luxemburg Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă,
Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul
Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia,
Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul
Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia,
Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea
Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană.
În perioada 2005-2006, Tratatul a fost ratificat de Parlamentul European, de Parlamentul

României şi al Bulgariei şi de statele membre ale UE, conform procedurilor interne. După semnarea
tratatului şi până la intrarea lui în vigoare, România beneficia de statutul de observator activ în
Consiliul Uniunii Europene, precum şi în comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei.
La 1 ianuarie 2007 România şi Bulgaria deveneau,cu drepturi depline, ţări membre ale U.E.
XII.4. COSTURILE ŞI BENEFICIILE INTEGRĂRII
Din punct de vedere economic, Uniunea Europeană este cea mai mare piaţă unică din lume (mai
mare decât SUA şi Japonia la un loc), este cel mai important actor comercial din lume (este cel mai
mare exportator de produse, cel mai mare importator de servicii şi reprezintă principala piaţă pentru 130
de state - aproape 70% - de pe glob). Pentru investitori, aceste date înseamnă oportunităţi de afaceri
mult mai numeroase şi eficienţă sporită datorită codului comun de reguli, ceea ce determină o
competitivitate mult mai ridicată, în timp ce pentru consumatori, aceasta se traduce printr-o ofertă mai
variată şi preţuri mai mici.
Ca membră a comunităţii europene, România devine parte a acestor procese, cu statut de

partener egal atât în drepturi, cât şi în obligaţii. Ca membru al Uniunii, România va avea, aşadar, acces
liber la o piaţă de aproape 500 mii. de locuitori, iar cetăţenii şi firmele româneşti vor beneficia de cele
patru libertăţi economice esenţiale unei economii eficiente: libera circulaţie a forţei de muncă, a
serviciilor, a mărfurilor şi a capitalului.
146
Experienţa extinderilor anterioare ale UE arată că, în condiţiile acordării unei asistenţe financiare
masive, aderarea unui stat mai puţin dezvoltat poate determina creşterea nivelului de trai al populaţiei
acestui stat. Acest lucru se datorează politicilor economice, dar şi politicilor sociale ce au drept scop
reducerea decalajelor economice, solidaritatea fiind unul dintre principiile de bază ale Uniunii.
Cetăţenii României vor avea acces la beneficiile integrării. Unul dintre cele mai importante
este accesul egal la oportunităţile de muncă în toate ţările membre, drept acordat tuturor cetăţenilor
Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, orice locuitor al Uniunii poate lucra fără permis de muncă în orice
stat din interiorul UE, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv.
Pentru ţările care au aderat la Uniune înaintea României, a fost stabilită o perioadă de tranziţie care
durează între 2 şi 7 ani de la aderare. Această perioadă de tranziţie poate fi solicitată doar de anumite
state şi în anumite domenii, unde se consideră că piaţa muncii ar putea fi ameninţată de lucrătorii din
noul stat membru.
În negocierile pentru capitolul 2 (Libera circulaţie a persoanelor), România a acceptat această

perioadă de tranziţie, solicitând clauza reciprocităţii. Unele dintre statele membre nu au solicitat această
perioadă de tranziţie pentru noii membri şi, probabil, nici pentru români. Şi în statele care vor solicita
perioada de tranziţie, lucrătorii români vor putea munci pe baza unor acorduri bilaterale speciale pe care
Guvernul României a început deja să le încheie cu o parte din statele membre. Pe de altă parte,
întreprinzătorii, meşteşugarii şi practicanţii de profesii liberale (jurişti, medici, artişti etc.) vor putea să
lucreze fără restricţii în Uniune imediat după aderare. Acest drept la accesul egal pe piaţa muncii este
posibil datorită recunoaşterii ca cetăţeni ai UE a tuturor cetăţenilor statelor membre.
Statutul de cetăţean al Uniunii Europene este acelaşi pentru toţi locuitorii statelor membre,
indiferefit de momentul aderării, dimensiunea sau dezvoltarea economică a statuluiţşi nu înlocuieşte
cetăţenia statului naţional, ci doar o completează.
Un alt avantaj semnificativ al cetăţeniei europene, la care vor putea avea acces şi cetăţenii
României după aderare, este posibilitatea de a beneficia de protecţie consulară şi diplomatică din partea
unui alt stat membru în momentul efectuării unor călătorii în afara UE. în plus, cetăţenii români vor avea
dreptul de a călători şi de a se stabili în orice stat membru al Uniunii.
Toate aceste lucruri înseamnă egalitatea în drepturi a cetăţenilor, aceştia fiind reprezentaţi în toate
instituţiile europene. Astfel, la fel ca şi celelalte state din Uniune, România va fi reprezentată în Comisia
Europeană, în Consiliu, în Parlamentul European şi în celelalte instituţii comunitare. Aceasta nu
înseamnă însă o totală pierdere a suveranităţii statale. Uniunea Europeană reprezintă un proiect social de
proporţii, pentru care păstrarea diversităţii (culturale, rasiale, etnice, religioase, de gen etc.) şi a
identităţii naţionale şi regionale reprezintă principii fundamentale. Desigur, există un proces de
construire a unei identităţi europene, dar se doreşte ca acesta să funcţioneze ca un fel de umbrelă
protectoare pentru identităţile naţionale. Din acest punct de vedere, România va fi egală cu toate celelalte
ţări membre: va avea reprezentanţi în instituţiile europene, iar documentele importante vor fi traduse şi
în limba română, care va deveni una dintre limbile oficiale ale Uniunii.
România va rămâne un stat democratic suveran, pentru că Uniunea este compusă din astfel de
state. Ca urmare, va avea în continuare şi instituţii proprii de reprezentare la nivel naţional: preşedinte,
parlament, guvern şi constituţie proprie. În anumite domenii, cum ar fi, de pildă, comerţul exterior,
147
statele membre au decis să permită Comisiei Europene să le reprezinte interesele, fapt ce oferă
posibilitatea dobândirii unei mai mari influenţe economice şi politice în lume.
România şi Bulgaria nu au fost state net contributoare în primul an al aderării, din acest motiv
pachetul financiar pentru România şi Bulgaria a fost limitat la o perioadă de 3 ani. Astfel, pentru 2007-
2009, România şi Bulgaria vor trebui să contracteze proiecte de 15,3 md. Euro şi să cheltuiască efectiv
9,1 md. Euro, fonduri de la UE. Diferenţa de 6,2 md. Euro va fi cheltuită în perioada de după 2009.
Contribuţia României la bugetul UE în 2007 a fost de aproximativ 800 mii. Euro.
După aderare, un sector prioritar va fi agricultura, care va fi sprijinită financiar şi

instituţional în vederea unei dezvoltări rurale durabile care să asigure venituri decente locuitorilor din
zonele rurale, protejând totodată mediul înconjurător. Fondurile pe care le va primi România pentru
agricultură în perioada 2007-2009 se ridică la aproximativ 4,7 md. Euro, orientate spre dezvoltare rurală
şi plăţi directe. Politica Agricolă Comună (PAC), care se aplică în toate statele membre ale Uniunii,
este pregătită în prezent şi pentru România prin programul SAPARD, mediul rural românesc beneficiind
deja de aproximativ 150 mii. Euro anual.
În pofida zvonurilor apărute în ultimii ani, multe soiuri, produse şi metode tradiţionale de
preparare a unor produse nu vor dispărea. România a negociat perioade de tranziţie pentru înlocuirea
acelor soiuri hibride de viţă de vie interzise de Uniunea Europeană, în general din motive ce ţin de
protecţia consumatorului. Soiurile hibride cultivate pe suprafeţe mai mici de 0,1 ha şi destinate exclusiv
consumului familial, şi nu comercializării, nu trebuie înlocuite. În plus, unele produse obţinute prin
metode tradiţionale (în general brânză şi produse lactate) vor putea fi în continuare realizate astfel.
România a negociat şi obţinut, de asemenea, recunoaşterea şi protecţia unor denumiri de origine
geografică pentru mai multe tipuri de băuturi şi produse.
În ceea ce priveşte adoptarea monedei Euro, acest lucru nu se va întâmpla automat în momentul
aderării la Uniunea Europeană. Data introducerii monedei unice va fi stabilită prin hotărârea comună a
Uniunii şi a României. Condiţiile pentru ca o ţară să poată adopta moneda europeană (criteriile de
convergenţă de la Maastricht) au fost stabilite în 1993 şi se referă la controlul inflaţiei, limitarea
deficitului bugetului de stat şi stabilitatea cursurilor de schimb. Adoptarea monedei unice de către
România ar putea avea loc la câţiva ani după aderare, probabil nu mai devreme de 2014.
În fine, devenind membru al Uniunii, România devine şi stat de graniţă al acestei organizaţii, ceea ce
generează noi probleme şi obligaţii, în primul rând, multe chestiuni legate de imigraţie .
148
Anexa
1
DECLARAŢIA LUI ROBERT SCHUMAN PENTRU O ÎNALTĂ AUTORITATE EUROPEANĂ

A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI
- 9 MAI 1950 -
Pacea mondială n-ar putea fi salvgardată fără eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o
ameninţă.
Contribuţia pe care o Europă organizată şi însufleţită o poate aduce civilizaţiei este
indispensabilă relaţiilor paşnice. Transformându-se, de mai bine de douăzeci de ani, în campionul unei
Europe unite, Franţa a avut întotdeauna ca obiectiv esenţial servirea păcii. Europa nu a fost pregătită, iar
noi am avut un război.
Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de ansamblu; ea se va face prin realizări
concrete – creând întâi în solidaritate de fapt. Strângerea la un loc a naţiunilor europene necesită ca
opoziţia secundară a Franţei şi Germaniei să fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să ţintească întâi
de toate Franţa şi Germania.
În acest scop, Guvernul francez propune orientarea imediată a acţiunii către un sector limitat dar
decisiv.
Guvernul francez propune plasarea întregii producţii franco-germane de cărbune şi oţel sub o
Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării celorlalte ţări din Europa.
Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze
comune de dezvoltare economică şi va schimba destinul acestor regiuni, mult timp puse în slujba
fabricării armelor de război, căruia i-au fost şi victimele cele mai constante.
Solidaritatea de producţie ce se va lega în acest fel va dovedi că orice război între Franţa şi
Germania devine nu doar de neconceput, ci şi material imposibil. Stabilirea acestei unităţi de producţie
deschise tuturor părţilor ce vor dori să participe la ea, ajungând să furnizeze tuturor ţărilor pe care le va
149
grupa elementele fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii, va pune bazele reale ale
unificării lor economice.
Această producţie va fi oferită întregii lumi fără discriminare sau excludere, pentru a contribui la
ridicarea nivelului de viaţă şi la progresul operelor păcii.
Europa va putea urmări, cu mijloace sporite, realizarea uneia dintre obligaţiile sale esenţiale:
dezvoltarea continentului african.
Va fi realizată astfel, simplu şi rapid, fuzionarea intereselor indispensabile stabilirii unei
comunităţi economice şi va fi administrat fermentul unei comunităţi mai largi şi mai profunde între ţări
multă vreme dezbinate de învrăjbiri sângeroase.
Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei noi Înalte Autorităţi, ale cărei
decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera la ea, această propunere va avea ca
rezultat primele fundamente concrete ale unei Federaţii Europene, indispensabilă pentru menţinerea
păcii.
Pentru a urmări realizarea obiectivelor astfel definite, Guvernul francez este gata să înceapă
negocieri, pe următoarele baze:
Misiunea atribuită Înaltei Autorităţi comune va fi de a asigura în termenele cele mai scurte:
modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale; furnizarea cărbunelui şi oţelului în condiţii identice
pe piaţa germană, ca şi pe piaţa celorlalte ţări care aderă; omogenizarea în progresul condiţiilor de viaţă
ale forţei de muncă din această industrie.
Pentru a atinge aceste obiective, plecând de la condiţiile foarte disparate în care se află în
momentul de faţă producţia ţărilor aderente, cu titlu tranzitoriu, vor trebui aplicate anumite dispoziţii
vizând un plan de producţie şi de investiţii, instituirea unor mecanisme de ajustare a preţurilor, crearea
unui fond de reconversie, facilitând raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi oţelului între ţările
aderente va fi scutită imediat de orice drept de vamă şi nu va putea fi afectată de tarifele de transporturi
diferenţiale. Treptat, se vor degaja condiţiile care să asigure spontan repartizarea cea mai raţională a
producţiei la nivelul de productivitate cel mai înalt. În contrast cu un cartel internaţional vizând repartiţii
şi exploatarea pieţelor naţionale prin practici restrictive şi menţinerea unor profituri ridicate, organizaţia
proiectată va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei.
Principiile şi angajamentele esenţiale mai sus definite vor face obiectul unui tratat semnat între
state şi supus ratificării parlamentelor. Negocierile, indispensabile pentru precizarea măsurilor de
aplicare, vor fi continuate cu asistenţa unui arbitru desemnat de comun acord; acesta va avea ca sarcină
să vegheze ca acordurile să fie conforme cu principiile şi, în caz de opoziţie ireductibilă, va fixa soluţia
ce va fi adoptată. Înalta Autoritate comună însărcinată cu funcţionarea întregii organizări va fi compusă
din personalităţi independente, desemnate pe o bază prioritară de către guverne: un Preşedinte va fi ales
de comun acord de către Guverne, deciziile sale vor fi executorii în Franţa, Germania şi celelalte ţări
aderente. Dispoziţii corespunzătoare vor asigura căile de recurs necesare contra deciziilor Înaltei
Autorităţi. Un reprezentant al Naţiunilor Unite pe lângă această Autoritate va fi însărcinat să facă de
două ori pe an un raport public la ONU, dând seama de funcţionarea noului organism, mai cu seamă în
ceea ce priveşte salvgardarea scopurilor sale pacifiste.
Instituţia Înaltei Autorităţi nu prejudiciază cu nimic regimul proprietăţii întreprinderilor. În
exercitarea misiunii sale, Înalta Autoritate Comună va ţine seama de puterile conferite Autorităţii
Internaţionale a Ruhrului şi de obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, în măsura în care acestea
vor subzista.
Anexa 2
150
CONSTRUCŢIA EUROPEI ÎN VIZIUNEA LUI JEAN MONNET
Pentru prima oară, relaţiile tradiţionale dintre state s-au transformat. După metodele trecutului, chiar
atunci când statele europene sunt convinse de necesitatea unei acţiuni comune, chiar atunci când pun pe
picioare organizaţie internaţională, ele îşi rezervă deplina suveranitate. În consecinţă, organizaţia
internaţională nu poate nici să decidă, nici să execute, ci doar să adreseze statelor recomandări. Aceste
metode sunt incapabile să elimine antagonismele noastre naţionale, care se accentuează inevitabil, atât
timp cât suveranităţile naţionale nu sunt depăşite.
Astăzi, dimpotrivă, şase parlamente au hotărât, după o matură deliberare şi cu majorări masive,
să creeze prima Comunitate europeană care unifică o parte a suveranităţilor naţionale şi le supune
interesului comun.
În limitele competenţei care îi este conferită de Tratat, Înalta Autoritate a primit mandat de la
cele şase state să ia, în deplină independenţă, decizii ce devin imediat executorii în întreg teritoriul
acestora. Ea este în relaţii directe cu toate întreprinderile. Ea obţine resurse financiare, nu contribuţii ale
statelor, ci prelevări direct stabilite asupra producţiei a cărei grijă o are.
Ea este responsabilă nu în faţa statelor, ci în faţa unei Adunări Europene. Adunarea a fost aleasă
de parlamentele naţionale; este deja prevăzut că ea va putea fi aleasă în mod direct, de către popoare.
Membrii Adunării nu sunt legaţi prin nici un mandat naţional; ei votează liber şi în calitate individuală,
nu naţională. Fiecare dintre ei reprezintă nu ţara sa, ci Comunitatea întreagă. Adunarea controlează
acţiunea noastră. Ea are puterea de a ne retrage încrederea. Este prima Adunare Europeană dotată cu
puteri suverane.
Actele Înaltei Autorităţi sunt susceptibile de recurs în justiţie. Asemenea recursuri nu se vor face
în faţa tribunalelor naţionale, ci în faţa unui tribunal european, Curtea de Justiţie.
Toate aceste instituţii vor putea fi modificate şi ameliorate o dată cu experienţa. Ceea ce nu va fi
pus în discuţie este fapul că ele sunt instituţii supranaţionale şi, să-i spunem pe nume, federale. Acestea
sunt instituţii care, în limita competenţei lor, sunt suverane, cu alte cuvinte înzestrate cu un drept de a
decide şi de a executa.
Cărbunele şi oţelul nu reprezintă, decât o parte a vieţii economice. De aceea, trebie asigurată o
legătură constantă între Înalta Autoritate şi Guvernele care rămân responsabile de politica economică de
ansamblu a statelor lor. Consiliul de Miniştri a fost creat nu pentru a exercita un control sau o tutelă, ci
pentru a stabili această legătură şi a asigura armonia între politica Înaltei Autorităţi şi cea a statelor
membre.
Această vastă piaţă, origine şi scop a întreprinderii noastre, reprezintă punerea laolaltă a pieţelor
naţionale care erau până acum separate. Experienţa noastră cotidiană confirmă că, pentru a o realiza,
pentru ca ea să producă efecte, e nevoie de reguli care să-i guverneze funcţionarea, de ajustări graduale
în stabilirea ei şi de instituţii care să vegheze asupra acestor reguli şi acestor tranziţii.
Nu serveşte la nimic, într-adevăr, să fie suprimate contingentele, dacă ele pot fi înlocuite printr-o
restaurare sau sporire a drepturilor de vamă.
151

Drept Comunitar

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comunitar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT COMUNITAR

Crearea si evolutia comunitatilor europene

Premise europene favorabile crearii comunitatii europene:

EVOLUTIA COMUNITATILOR EUROPENE PE PLAN CANTITATIV

b) de natura economica: noul stat sa aiba un nivel economic corespunzator, care sa il

c) de natura jurisdictionala: conditiile de natura jurisdictionala presupun ca noul stat

FAZELE PROCEDURII DE ADERARE

Procesul aderarii cunoaste 3 faze principale:

- faza comunitara presupune votul dat de consiliu cu o majoritate calificata

Problema retragerii sau incetarii calitatii de membru

Pe plan calitativ evolutia a avut doua aspecte (directii):

Evolutia cantitativa a comunitatilor europene avand in vedere tratatele comunitare incheiate:

c) Tratatul de la Maastrich (1992). Acest tratat a schimbat intreaga athitectura comunitara.

Caracteristicile juridice ale comunitatii europene

1. Fundamentele juridice ale comunitatilor europene si UE.

2. Statutul international de stat membru al UE

- reprezentarea internationala a comunitatilor si UE

- recunoasterea internationala a acestor organizatii

Caracteristicile juridice specifice ale comunitatilor si UE

a) natura juridica specifica a comunitatilor si UE – incearca sa includa aceste organizatii fie in

b) modul specific de exercitate a competentelor comunitare

c) modul specific de cooperare economica la nivelul comunitatilor

d) modul specific de revizuire a tratatelor comunitare

e) caracterul specific al sistemului institutional unic: reprezinta o trasatura specifica a

f) calitatea de membru, caracterul specific al calitatii de membru

CONCLUZIE: analizand comparativ trasaturile specifice cu caracteristicile generale, apreciem

Notiunea izvoarelor dreptului comunitar european

In elaborarea normelor juridice comunitare constatam existenta unor interdependente,

Categoriile de izvoare care fac parte din ordinea juridica comunitara:

a) Izvoarele principale ale dreptului comunitar – dreptul comunitar primar.

Din aceasta categorie fac parte urmatoarele izvoare juridice:

b) Izvoarele secundare care formeaza dreptul comunitar derivat.

Regimul juridic al izvoarelor dreptului comunitar secundar

Deciziile se adreseaza doar subiectelor in mod specific si individual determinate, nu au caracter

Avizele si recomandarile nu au caracter general, nu au caracter obligatoriu si nu beneficiaza de

Izvoarele secundare privitoare untimului pilon conmunitar (pilonul 3 al justitei si afacerilor

Conventiile cadru au valoarea juridica a regulamentelor comunitare. Conventiile au natura

Conventiile au valoarea juridica a deciziilor din pilonul 1.

c) Dreptul comunitar complementar – izvoarele complementare

1) Principiile generale de drept

2) O alta subcategorie de izvoare complementare o reprezinta acordurile internationale.

Ierarhia izvoarelor dreptului

Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre.

Speta Costa Enel din 1964

In ce priveste aplicabilitatea directa a dreptului comunitar putem constata unele diferente in

Consecintele la nivel national a aplicarii celor doua principii:

Istoricul constituirii sistemului insittutional al UE

2. Institutiile principale – toate institutiile exercita unele atributii specifice si se interconditioneaza

e) Curtea de Conturi – organ de control financiar are urmatoarele atributii:

b) organele cu caracter financiar bancar:

Toate aceastea functioneaza in cadrul primului pilon comunitar, in comunitati.

La al doilea pilon comunitar. In cadrul PESC vom intalni:

1. Principiul atribuirii de competente

2. Principiul echilibrului institutional

3. Principiul autonomiei institutionale

Distinctii intre institutii si organisme cu denumiri apropiate sau similare

1. Intre Consiliul Europei, Consiliul European si Consiliul UE

2. Intre Curtea de Justitie de la Haga, Curtea de Justitie de la Luxemburg si Curtea de Justitie de la

3. Intre Adunearea Europeana Parlamentara si Parlamentul European – Adunarea Parlamentara

1. Constituirea Consiliului European

Criterii de comparatie intre consiliul european si consiliul europei si consiliul UE

Competente cu caracter general:

Actele Consiliului European

Functionarea consiliului european