CUPRINS:

CAP. 11. Fondul Monetar Internaţional..........................................................................................111

11.1 Resursele Fondului Monetar Internaţional...............................................................................111
11.1 Politici şi facilităţi de finanţare ale Fondului Monetar Internaţional
.................................................................................................................................................................
113

CAPITOLUL 11.

FONDUL MONETAR INTERNATIONAL

Fondul Monetar Internaţional reprezintă o organizaţie internaţională din cadrul

Naţiunilor Unite creată pe baza acordului Conferinţei monetare şi financiare din anul 1944 de
la Bretton Woods SUA pentru a facilita cooperarea valutar-financiară dintre ţările membre.
În cadrul Conferinţei de la Bretton Woods din anul 1944 s-au dezbătut mai
multe proiecte de organizare a relaţiilor valutar-financiare internaţionale .
proiectul elaborat de către departamentul Trezoreriei SUA, publicat în anul 1943, sub
denumirea de planul „White" care preconiza formarea unui „Fond de stabilizare al
Naţiunilor Unite şi Asociate" din contribuţia ţărilor membre în vederea sprijinirii altor
ţări membre care înregistrau deficite externe şi utilizarea etalonului aur valute;
proiectul întocmit de experţii britanici intitulat „Uniunea Internaţională de Clearing"
denumit planul „Keynes" publicat în anul 1943, care susţinea derularea relaţiilor
valutare ale ţărilor membre prin intermediul conturilor deschise la această instituţie,
emiterea unei monede internaţionale „bancor" şi furnizarea ei în
schimbul aurului;
proiectul experţilor canadieni care menţiona formarea unei „Uniuni Valutare
Internaţionale";
planul delegaţiei franceze intitulat „Sugestii referitoare la relaţiile monetare
internaţionale".
Fondul Monetar Internaţional a devenit o instituţie internaţională care asigură
cooperarea interguvernamentală în domeniul monetar şi financiar, reglementarea com-
portamentului statelor membre, sprijinirea ţărilor membre care se confruntă cu deficite
ale balanţelor de plăţi, promovarea unor politici şi strategii prin care membrii
acţionează în direcţia susţinerii creşterii economice şi a stabilităţii
sistemului monetar internaţional .
Fondul Monetar Internaţional a fost înfiinţat oficial la data de 27 decembrie 1945, în
momentul în care 29 ţări au semnat şi ratificat acordul de la Bretton Woods şi a început să
funcţioneze la 1 martie 1947.
 11.1 Resursele Fondului Monetar Internaţional
Resursele Fondului Monetar Internaţional se grupează în resurse ordinare sau
obişnuite şi resurse împrumutate.
Resursele ordinare ale Fondului Monetar Internaţional provin din cotele de participare
ale ţărilor membre în valută, în DST, şi monedă naţională.
Cotele de participare ale ţărilor membre reprezintă parametri de bază în adoptarea
unor decizii de către organele de conducere ale FMI:

mărimea cotei de participare determină puterea de vot a fiecărei ţări membre;

tragerile în tranşe, aranjamentele stand by şi alte mecanisme de finanţare se
obţin în funcţie de cota de participare a unei ţări membre;
în funcţie de cota de participare se alocă Drepturi Speciale de Tragere ţărilor
membre.
În conformitate cu prevederile statutului FMI din anul 1944 cota de participare a unei
ţări membre se achita în aur, valută şi monedă naţională. Partea vărsată în aur (tranşa aur)
reprezintă suma cea mai mică, fie de 25% din cota de participare, fie de 10% din rezervele
oficiale nete de aur şi dolari SUA. Diferenţa de 75% din cota de participare ce se plăteşte în
monedă naţională exprimă „poziţia neutră" a unei ţări membre. Disponibilităţile în monedă
naţională la nivelul de 75% din cotă pot fi influenţate de operaţiunile de răscumpărare.
Conform statutului Fondului Monetar Internaţional ţările membre urmăresc ca prin
operaţiunile de răscumpărare să nu se reducă disponibilităţile în moneda naţională sub 75%
din cotă sau să se majoreze peste cota menţionată.
Din anul 1978, respectiv de la cea de a doua modificare a statutului Fondului Monetar
Internaţional, cota de participare a unei ţări membre se exprimă în Drepturi Speciale de
Tragere şi se achită în proporţie de 25% în valută şi 75% în monedă naţională 84.
Cota de participare a unei ţări membre la resursele FMI s-a determinat pe baza unei
relaţii de calcul care includea: 2% din produsul naţional brut (Y), 5% din rezervele de aur şi
dolari SUA (R), 10% din valoarea medie a importului (M), şi 10% din variaţia maximă a
exportului (X):
CP = 0,02 Y + 0,05 R + 0,10 M + 0,10 V (1 + X / Y)
Cota de participare a unei ţări membre la resursele FMI cunoscută sub denumirea de
„Formula de la Bretton Woods" s-a revizuit în anii 1962/1963, respectiv s-au redefinit
variabilele componente şi coeficienţii de determinare, deoarece cotele de participare nu mai
exprimau dimensiunile economiilor ţărilor membre şi importanţa lor în cadrul economiei
mondiale.
Formula de calcul a cotei de participare a unei ţări membre s-a modificat prin aplicarea
unor coeficienţi care au reflectat evoluţia produsului intern brut, a comerţului internaţional şi a
rezervelor valutare85.
Cota de participare a unei ţări membre depinde de produsul intern brut din anul
premergător celui în care ţara devine membră a FMI (Y), de media lunară a rezervelor valutare
(R), de media lunară a plăţilor curente din ultimii cinci ani (P) şi de media anuală a încasărilor
curente premergătoare celor cinci ani (C) şi de variabilitatea venitu- rilor curente (VC).
COTA = 0,00045 Y + 0,05281008 R + 0,39 (P + C) + 1,0432 VC
În conformitate cu prevederile statutului Fondului Monetar Internaţional, Consiliul
Guvernatorilor este împuternicit să dezbată şi să aprobe revizuirea cotelor de participare cu o
majoritate de 85% din puterea totală de vot la intervale nu mai mari de cinci ani.
Evoluţia numărului ţărilor membre ale FMI şi a cotelor de participare 86
Anul Număr ţări Cote de participare
membre Anul NumărDST)
(miliarde ţări Cote de participare
membre (miliarde DST)
1959 69 14.640,2
1965 102 1944 40
20.932,0 7.514,0
1970 116 1950 49
28.776,0 8.036,5
1976 123 1955 58
38.976,4 8.750,5
1978 141 59.605,4
1983 146 89.236,4
1993 178 144.626,4
1995 181 144.954,4
1998 182 144.321,050
2001 183 212.321,050
2002 184 212.731,300
2003 184 213.478,400
Creşterea cotei de participare a unei ţări membre intră în vigoare din momentul
aprobării de către organele de conducere ale ţărilor şi al virării integrale a sumei datorate. În
totalul resurselor ordinare ale FMI, cotele de participare mai mari sunt deţinute de SUA,
Germania, Japonia, Franţa.
Împrumuturile completează resursele ordinare ale FMI în cazul în care cerinţele de
finanţare ale ţărilor membre sunt mai mari. Consiliul Guvernatorilor decide asupra mărimii,
condiţiilor şi termenelor pentru contractarea unor împrumuturi din orice surse, dar pe baza
consimţământului emitentului monedei împrumutate.
În cazul manifestării unor dereglări în evoluţia sistemului valutar, Fondul Monetar
Internaţional poate să împrumute o sumă de la Grupul celor 10 ţări industriale pe baza
Aranjamentelor Generale de împrumut (General Arrangements to Borrow) (GAB).
Aranjamentele Generale de Împrumut au fost iniţiate în anul 1962 în vederea majorării
resurselor necesare finanţării acţiunilor de prevenire sau combaterii unor crize în sistemul
valutar, pe seama împrumuturilor contractate de Fondul Monetar Internaţional de la grupul
ţărilor dezvoltate (G10): SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada,
Olanda, Belgia, Suedia şi din anul 1964 Elveţia (G11).
Rata de lichiditate a resurselor Fondului Monetar Internaţional depinde de raportul
dintre rata resurselor nete disponibile neangajate şi obligaţiile lichide. Rata de lichiditate a
crescut de la 44,8% la 89,2% în urma celei de a unsprezecea modificări a cotelor de participare
ale ţărilor membre.

11.2 Politicile şi facilităţile de finanţare asigurate de Fondul Monetar

Internaţional

A. Principiile aşezate la baza accesului ţărilor membre la resursele Fondului

Monetar Internaţional
a) Acces egal la resursele Fondului Monetar Internaţional
Resursele Fondului Monetar Internaţional se pun la dispoziţia ţărilor membre în mod
uniform. Statutul FMI nu face deosebiri în accesul ţărilor membre la resursele financiare.
Resursele se utilizează de către un membru pe baza principiului tratamentului egal şi
nediscriminatoriu în vederea realizării politicilor economice şi sociale.
Uneori, principiul egalităţii accesului sau al uniformităţii tratamentului este criticat
invocându-se faptul că drepturile şi obligaţiile nu au efecte echivalente asupra ţărilor membre,
deoarece unele obligaţii pot fi mai oneroase, iar unele drepturi mai benefice.
b) Accesul la resursele FMI depinde de situaţia balanţei de plăţi
Statutul FMI menţionează că resursele financiare se acordă în funcţie de situaţia
balanţei de plăţi externe a unei ţări membre. Deficitul balanţei de plăţi externe are un caracter
complex deoarece reflectă efectele diverşilor factori cantitativi şi calitativi. Asistenţa
financiară a Fondului Monetar Internaţional sprijină membrii să corecteze dezechilibrele din
balanţele de plăţi. În acelaşi timp, Fondul Monetar Internaţional susţine programele ce se
aplică de ţările membre şi pe seama asistenţei financiare din alte surse, respectiv creditori
privaţi, oficiali sau în calitate de intermediari ce asigură redistribuirea fondurilor de la ţările cu
surplus la ţările cu deficit al balanţei de plăţi.
Accesul la resursele Fondului Monetar Internaţional este dependent de necesităţile
membrilor privind balanţa de plăţi precum şi de capacitatea de ajustare a economiei şi de
restituire a sumelor către FMI.
 c) Asigurarea accesului liber la resursele FMI
În spiritul acestui principiu, operaţiile ţărilor membre cu FMI se realizează la iniţiativa
acestora. Conform menţiunilor din statutul FMI, relaţiile unei ţări membre cu Fondul Monetar
Internaţional se derulează la cererea ţării respective. Din acest principiu rezultă prerogativele
suveranităţii ţărilor membre asupra politicilor economice şi financiare. Recunoaşterea
autonomiei ţărilor membre în formularea şi fundamentarea politicilor economice nu exclude
examinarea de către FMI a programelor şi politicilor ţărilor membre.
Ţările membre pot fi încurajate să adopte unele programe şi măsuri în vederea
reducerii deficitului balanţei de plăţi externe pe seama resurselor ordinare atunci când se
constată un dezechilibru al balanţei de plăţi sau pentru a preveni un dezechilibru extern.
d) Condiţionalitatea în utilizarea resurselor FMI
Ţările membre care solicită acces la resursele FMI se angajează să formuleze şi să
implementeze programe economice. Cu excepţia tragerilor în cadrul tranşei de rezervă care
sunt necondiţionate, celelalte forme de acces la resursele Fondului Monetar Internaţional
implică elaborarea şi aplicarea unor programe economice prin care ţările acţionează în direcţia
eliminării dezechilibrului balanţei de plăţi.
Principiul condiţionalităţii în utilizarea resurselor FMI urmăreşte să asigure
certitudinea că ţara care solicită o sumă de la FMI va acţiona în vederea eliminării cauzelor
dezechilibrului extern şi va fi în măsură să răscumpere moneda naţională de la Fond în
termenul stabilit87.
Exigenţele FMI la acordarea asistenţei financiare către ţările membre se justifică prin
faptul că asigură protecţia resurselor şi accelerarea procesului de ajustare în ţările beneficiare.
Dacă dezechilibrul extern se datorează unor factori temporari care determină scăderea
încasărilor din exporturi ţara membră se angajează să aplice anumite politici economice în
vederea restabilirii echilibrului. Programul de ajustare depinde de dezechilibrul manifestat în
balanţa de plăţi externe a ţării membre şi de factorii care îl determină. În cazul în care
corectarea dezechilibrului necesită schimbări structurale perioada necesară ajustării este mai
mare datorită transformării factorilor de producţie 88.
Obiectivele şi programele elaborate de o ţară membră în vederea obţinerii resurselor
de la FMI se prezintă într-o scrisoare de intenţie a guvernului către Consiliul Executiv al FMI.
Politicile şi măsurile pe care urmează să le implementeze ţara membră cu sprijin financiar de
la FMI necesită o fundamentare pe termen mediu pentru a asigura o creştere economică
durabilă, sporirea productivităţii muncii şi a veniturilor.

Programele elaborate de o ţară membră în vederea finanţării de către FMI au drept coordonate
principale creditele bancare, deficitele bugetare, produsul intern brut, rezervele internaţionale.
Unele mărimi cantitative se consideră criterii de performanţă pe care ţările membre se
angajează să le îndeplinească pentru a menţine accesul la resursele Fondului Monetar
Internaţional.
Fondul Monetar Internaţional urmăreşte modul în care ţara membră fundamentează
obiectivele, selectează priorităţile economice, identifică şi elimină factorii care au provocat
dezechilibrul din balanţa de plăţi.
Ţara membră este solicitată să îndeplinească anumite condiţii înainte de încheierea
unui aranjament stand by pentru a exista certitudinea că resursele FMI se vor utiliza pentru
realizarea politicilor elaborate.
Uneori89, Fondul Monetar Internaţional este criticat pentru faptul că aplică un model
ţărilor cărora le acordă asistenţă financiară fără a ţine seama de particularităţile economiei lor.
Fondul Monetar Internaţional urmăreşte reformele macroeconomice, recomandă devalorizarea
monedei pentru restabilirea schimburilor externe, măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi
creşterea dobânzilor. Devalorizarea nu restabileşte în toate cazurile echilibrul extern.
B. Politici de finanţare
Politicile şi facilităţile de finanţare ale FMI depind de factorii care au determinat
dezechilibrul şi de cuantumul deficitului balanţei de plăţi externe. Potenţialele facilităţi de
finanţare ale FMI se grupează în mecanisme obişnuite sau trageri normale, facilităţi speciale
de finanţare, facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu produs intern brut pe locuitor redus,
facilităţi de finanţare administrate de FMI.

Tragerile asupra FMI reprezintă operaţiunile de solicitare şi acordare a unor resurse pe

termen scurt în vederea echilibrării balanţei de plăţi. Ţările membre care
înregistrează un deficit al balanţei de plăţi şi au nevoie de o sumă în valută pentru
acoperirea deficitului pot cumpăra suma de la FMI în schimbul unor sume echivalente în
monedă proprie sau DST. La termenul de rambursare ţările îşi răscumpără suma în monedă
proprie prin intermediul sumelor în valute sau în DST.
Mecanismul cumpărărilor (purchase) şi al răscumpărărilor se desfăşoară astfel: ţara
membră declarată eligibilă pentru utilizarea resurselor FMI printr-o anumită politică îşi
manifestă opţiunea pentru o monedă pe care doreşte să o cumpere; FMI solicită
depozitarului ţării membre a cărei monedă este cumpărată să debiteze contul nr. 1 FMI şi
să crediteze contul desemnat de ţara cumpărătoare cu suma corespunzătoare;
ţara cumpărătoare creditează contul nr. 1 al FMI cu echivalentul în monedă naţională al
sumei cumpărate în valută;
la termen se răscumpără suma în monedă naţională în schimbul unei sume echivalente în
valuta cumpărată.
Suma totală pe care o ţară membră poate să o tragă asupra FMI în diverse monede
depinde de cota de participare şi de mărimea depozitelor în monedă naţională.
a) Politica tranşei de rezervă
Fiecare ţară membră dispune de o tranşă de rezervă la FMI (denumită tranşa aur până în anul
1978), în cadrul căreia se pot efectua trageri destinate acoperirii deficitului balanţei de plăţi
care
nu sunt condiționate de implementarea unor politici economice.
 (b)(G)(d)
90
Fig. 11.1 Poziţia tranşei de rezervă
Cazul (a) - un membru care a plătit în întregime cota sa de subscripţie şi nu şi-a
exercitat dreptul de tragere asupra poziţiei tranşei de rezervă. Poziţia tranşei de rezervă
remunerate este egală cu diferenţa dintre norma membrului şi deţinerile Fondului în moneda
membrului.
Cazul (b) - ţara membră şi-a exercitat în întregime dreptul de tragere asupra poziţiei
tranşei de rezervă.
Cazul (c) - ţara membră utilizează resursele Fondului, dar nu şi-a exercitat dreptul de
tragere asupra poziţiei tranşei de rezervă.
Cazul (d) - ţara membră utilizează resursele Fondului în completarea dreptului de
tragere asupra poziţiei tranşei de rezervă.
Cazul (e) - Fondul a folosit moneda ţării membră şi îi plăteşte o remuneraţie pentru
diferenţa între cota sa şi deţinerile Fondului în moneda membrului.
b) Politica tranşelor de credit
Tragerile normale se efectuează în patru tranşe de credit care reprezintă fiecare 25%
din cota de participare. Dreptul total de tragere se cifrează la 125% din cota subscrisă de ţara
membră din care 25% reprezintă tranşa de rezervă şi 100% patru tranşe succesive de credit ce
se acordă în fiecare an.
Tragerile normale se împart în prima tranşă şi următoarele patru, în vederea reflectării
condiţionării graduale. Resursele în cadrul primei tranşe se obţin dacă se confirmă aplicarea
unor măsuri în scopul înlăturării dezechilibrului din balanţa de plăţi. Tranşele următoare se
acordă pe măsura elaborării şi aplicării unor programe de reajustare economică. Cumpărările
în cadrul tranşelor superioare sunt asemănătoare cu asistenţa financiară pe bază de acord
stand-by.
c) Aranjamentele stand-by
Aranjamentele stand-by reprezintă înţelegeri prin care ţările membre au dreptul de a
cumpăra o sumă într-o anumită valută de la FMI, în cursul unei perioade date, dacă respectă
criteriile şi condiţiile stabilite.
Conform statutului FMI aranjamentul stand-by exprimă „o decizie a FMI prin care o
ţară membră are dreptul să cumpere o sumă într-o valută din contul de resurse generale până la
un nivel specificat în condiţii stabilite şi în cadrul unei perioade determinate".
 Limitele accesului la tranşele de credit şi la facilităţile
speciale

Aranjamentele stand-by în calitate de mecanisme de finanţare ale ţărilor membre de

către FMI se deosebesc prin următoarele:
durata este cuprinsă între 12-24 luni sau 3-5 ani la un acord extins. Aranjamentele stand-
by pentru perioada de 12-24 luni urmăresc finanţarea deficitelor temporare sau ciclice ale
balanţei de plăţi. Deficitele balanţei de plăţi care sunt determinate de schimbările
structurale ale producţiei şi comerţului sau unor distorsiuni de lungă durată în preţuri şi
costuri necesită programe pe durate mai extinse;
aranjamentul prevede termenii şi condiţiile privind eşalonarea cumpărărilor şi criteriile de
performanţă pe care trebuie să le îndeplinească ţara membră, nivelul minim al rezervelor,
cuantumul şi scadenţa datoriilor pe termen mediu şi scurt, plafoane pentru credite, evitarea
aplicării unor restricţii asupra plăţilor şi transferurilor curente;
cumpărările sunt eşalonate la anumite termene la care resursele sunt disponibile;
eşalonarea tragerilor la aranjamentele stand-by depinde de politicile şi măsurile de ajustare
aplicate de ţara respectivă, precum şi de momentele calculării unor agregate
macroeconomice (bugetul de stat, creditul bancar, exporturile, rezervele); prin intermediul
eşalonării cumpărărilor în funcţie de criteriile de performanţă se aplică condiţionalitatea în
utilizarea resurselor financiare ale FMI. În acelaşi timp se întăreşte certitudinea FMI de
utilizare a resurselor financiare în scopurile solicitate şi ţara poate să obţină finanţare din
alte surse deoarece sunt garantate cu programele de ajustare economică implementate de
ţara membră; acordurile de credit stand-by nu reprezintă acorduri internaţionale şi nu
implică utilizarea termenilor de natură contractuală;
acordurile stand-by includ clauze ce prevăd desfăşurarea unor consultaţii între
reprezentanţii FMI şi ţările membre pe toată perioada aranjamentului; programele de
ajustare finanţate pe baza aranjamentelor stand-by se analizează periodic în şedinţele
Consiliului Executiv.
d) Facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility - EFF)
Fondul Monetar Internaţional a instituit în anul 1974 facilitatea extinsă în vederea
asigurării asistenţei financiare ţărilor membre pentru perioade mai mari şi în procente mai
ridicate faţă de cota de participare. Facilitatea extinsă se adresează ţărilor membre ale căror
economii înregistrează dezechilibre structurale în producţie, în comerţ, distorsiuni în nivelul
preţurilor şi al costurilor. Prin intermediul acestei facilităţi, Fondul Monetar Internaţional
finanţează programele de ajustare pe termen mediu care se implementează de către ţările
membre.
e) Politica accesului lărgit - Extended Acces Policy (1981-1992)
În anul 1981, Consiliul Executiv a aprobat politica accesului lărgit la resursele FMI
pentru a oferi asistenţă financiară ţărilor membre peste tranşele superioare ale

Annual Report 2003, International Monetary Fund, Washington D.C., p.64-65

aranjamentelor stand-by pe baza condiţionalităţii în funcţie de criteriile de performanţă.

Răscumpărările se efectuau în rate egale trimestriale între 3 1/2-7 ani de la momentul
cumpărării. După revizuirea cotelor de participare din anul 1992 s-a renunţat la politica
accesului lărgit.
C. Facilităţi speciale de finanţare
 Fondul Monetar Internaţional acordă asistenţă financiară ţărilor membre care se
confruntă cu dezechilibre ale balanţelor de plăţi ce sunt determinate de anumiţi factori
economici. Asistenţa financiară în cadrul facilităţilor speciale este adiţionată celei oferite prin
mecanismele normale de finanţare, ceea ce înseamnă că tragerile în cadrul acestor facilităţi nu
reduc sumele pe care ţara respectivă le trage în tranşe sau obţine prin aranjamente stand-by.
a) Facilitatea finanţării compensatorii şi contingentate 92
(Compensatory and Contingenty Financing Facility -
CCFF)
Finanţarea compensatorie a fost instituită în anul 1963 în vederea asigurării asistenţei
financiare a ţărilor membre care înregistrau deficite ale balanţelor de plăţi determinate de
reducerea încasărilor din exportul de bunuri şi servicii. Tragerea suplimentară în vederea
acoperirii sumelor neîncasate din exporturi reprezenta 25% din cota de participare, iar în anul
1996 s-a majorat la 50%.
În anul 1979, facilitatea finanţării compensatorii a fost extinsă pentru a acoperi
reducerea veniturilor din serviciile de turism şi din resursele provenite de la persoanele
rezidente în străinătate. În anul 1981 facilitatea a fost lărgită pentru a compensa defici tele din
balanţele comerciale ale ţărilor importatoare de produse cerealiere. În anul 1988 în sfera
acestei facilităţi s-au inclus deficitele ţărilor importatoare de petrol. În anul
1990 finanţarea compensatorie s-a extins pentru a acoperi veniturile nerealizate din servicii de
tranzit internaţional şi construcţii.
Deficitul rezultat din evoluţia exporturilor pe o perioadă de 12 luni anterioare
formulării cererii de tragere se determină prin compararea veniturilor efective din perioada
respectivă cu veniturile din export pe termen mediu (cinci ani).
Finanţarea compensatorie se asigură unei ţări membre până la cota de 20% din cota de
participare, în cazul reducerii pe termen scurt a veniturilor din exporturi, de 23% în situaţia
creşterii importului de cereale, 20% în cazul finanţării contigentate.
Tragerile din cadrul finanţării compensatorii se acordă independent de utilizarea
tranşelor de credit normale. Termenul de răscumpărare a sumelor trase în cadrul finan ţării
compensatorii este de 3 V2 până la 5 ani.
b) Facilitatea de transformare sistemică (Systemic
Transformation Facility (STF)
Facilitatea transformării sistemice a fost instituită în 1993 în vederea sprijinirii ţărilor
din Europa de Est care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi datorită unor transformări
profunde din comerţul internaţional, respectiv ca urmare a trecerii comerţului la principiile de
piaţă care a determinat creşterea importurilor şi reducerea veniturilor din exporturi.
Ţările membre care beneficiază de resurse prin facilitatea de transformare siste-mică
întocmesc o listă ce reflectă politicile economice, programele macroeconomice, măsurile
fiscale, se angajează să nu aplice noi restricţii şi să coopereze cu parteneri comerciali.
Finanţarea prin facilitatea de transformare sistemică se acordă în două tranşe, şi
anume: prima la data aprobării facilităţii şi a doua tranşă poate fi disponibilă după şase
luni, dar nu mai târziu de 12 luni după prima cumpărare în funcţie de cooperarea ţării membre
şi de politicile implementate.
Accesul la facilitatea de transformare sistemică s-a ridicat până la 50% din cota ţării
membre şi răscumpărările s-au efectuat într-o perioadă de 4 % la 10 ani de la prima
cumpărare.
D. Facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu produs intern brut pe locuitor redus
Facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility - SAF)
Facilitatea de ajustare structurală a fost creată în anul 1986 în vederea sprijinirii ţărilor
în curs de dezvoltare care înregistrează scăderea veniturilor din exporturi datorită unor
dezechilibre economice, iar ţările se angajează să aplice programe de ajustare structurală şi
macroeconomică pe termen mediu.
Ajustarea structurală reflectă ameliorarea modului de funcţionare a
economiei prin dezvoltarea capacităţii de producţie şi promovarea progresului
economic. Pe de altă parte se pune accentul pe măsuri care vizează creşterea
potenţialului de producţie şi pe supleţea pieţei bunurilor.
Asistenţa financiară prin facilitatea de ajustare structurală este menită să susţină
programele de ajustare macroeconomică şi reformele structurale pe termen mediu de 3 ani.
Tragerile în cadrul acestei facilităţi se efectuează anual şi răscumpărările se realizează
în cadrul unei perioade de 10 ani cu o durată de graţie de 5 % ani. Limita maximă a accesului
prin această facilitate este de 50% din cota de participare a ţării membre.
Facilitatea ajustării structurale extinse (Enhanced Structural Adjustment
Facility - ESAF)
Obiectivele, eligibilitatea, condiţiile şi trăsăturile programului ce se finanţează prin
această facilitate sunt comparabile cu cele prevăzute la facilitatea de ajustare structurală, dar
se deosebesc prin faptul că programul detaliat din fiecare an reflectă nivele trimestriale şi
criterii de realizare semianuale, deoarece dezechilibrele implică o perioadă mai mare de
ajustare economică. Împrumuturile se acordă semianual şi rambursările se efectuează în cadrul
unei perioade cuprinse între 5 % şi 10 ani.
 A fost instituită pentru a oferi asistenţă directă ţărilor eligibile ce practică politici
economice sănătoase, pentru a le sprijini în reducerea poverii datoriei externe.
Lansată în anul 1996 „Iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate" a determinat
reunirea creditorilor multilaterali, a altor creditori oficiali bilaterali şi comerciali pentru a
analiza modalităţile de reducere a datoriilor ţărilor sărace.
Iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate se aplică în următoarele etape: ţara
înregistrează pentru trei ani consecutivi performanţe şi dezvoltă împreună cu societatea
civilă un document strategic pentru reducerea sărăciei; Clubul de la Paris asigură
reeşalonarea serviciului datoriei; alţi creditori bilaterali şi comerciali aplică acelaşi
tratament datoriilor ţării; instituţiile multilaterale acordă sprijin ţării în cadrul programelor
de ajustare sprijinite de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional;
În cadrul primei etape, pe baza strategiilor unei ţări de reducere a sărăciei şi de
creştere economică, se pot reeşalona datoriile de către Clubul de la Paris şi alţi creditori iar
FMI și Banca
În a doua etapă sunt urmărite anumite obiective: ţara înregistrează rezultate notabile în
implementarea politicilor de reducere a sărăciei şi de creştere economică;
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional asigură asistenţă financiară temporară;
Clubul de la Paris poate să decidă reeşalonarea datoriilor în proporţie mai mare;
alţi creditori bilaterali şi comerciali asigură reducerea datoriei în termeni comparabili;
alţi creditori multilaterali decid reducerea temporară a datoriei în mod discreţionar;
creditorii acordă asistenţă în cadrul unei strategii de reducere a sărăciei fundamentate de
guvern, cu participarea societăţii civile şi a comunităţii creditorilor.
c) Facilitatea pentru reducerea sărăciei şi creştere economică
Această facilitate se adresează ţărilor care acţionează pentru reducerea sărăciei în
contextul strategiei de creştere economică şi care împreună cu alte împrumuturi concesionale
sprijină politicile macroeconomice aplicate de ţările respective.
Programele susţinute prin "Facilitatea privind reducerea sărăciei şi creşterea
economică" sunt orientate în jurul unei strategii fundamentate de reducere a sărăciei, de către
autorităţile unei ţări în consultare cu societatea civilă şi cu sprijinul comunităţii internaţionale.
E. Facilităţi administrate de FMI
Fondul Monetar Internaţional oferă asistenţă financiară prin facilităţi separate care se
asigură din resurse gestionate în numele ţărilor membre şi nu sunt incluse în resursele
generale.
Facilitatea suplimentară de rezervă
Facilitatea suplimentară de rezervă reprezintă o modalitate de finanţare pe termen
scurt introdusă în anul 1997 pentru a sprijini membrii care se confruntă cu dificultăţi
excepţionale ale balanţei de plăţi determinate de pierderea pieţelor. În vederea finanţării prin
această facilitate se solicită implementarea unor politici de ajustare care să corecteze
dezechilibrele din balanţa de plăţi.
Accesul la această facilitate nu se supune limitelor uzuale, ci se fundamentează pe
baza cerinţelor de finanţare ale membrilor, a capacităţii lor de rambursare, a calităţii
programelor şi a rezultatelor obţinute în utilizarea resurselor FMI. Finanţarea se realizează în
termen de maximum un an şi rambursarea în interval de un an şi jumătate.
Liniile de credit contingentate (Contingent Credit Lines - CCL) reprezintă o
facilitate adiţională de natură preventivă ce se adresează ţărilor vulnerabile, dar neatinse de
criză Liniile de credit contingentate se aprobă pentru doi ani şi se revizuiesc după un an de
funcţionare. Prin intermediul liniilor de credit se pot susţine politici economici viabile, politici
de susţinere a ratei de schimb şi de încurajare a sectorului privat.
Liniile de credit contingentate se adresează ţărilor care se confruntă cu o pierdere
potenţială a accesului la pieţele internaţionale de capital. Criteriile de eligibilitate sunt
reprezentate astfel:
în momentul acordării liniei de credit ţara destinatară să fie considerată a avea
nevoie de împrumut de la FMI;
Consiliul Executiv al FMI elaborează previziuni economice asupra ţării şi asupra
progreselor în îndeplinirea standardelor de politică economică;
ţara promovează relaţii constructive cu creditorii săi privaţi şi adoptă măsuri
pentru reducerea vulnerabilităţii externe;
În schimbul sumelor utilizate de ţările membre prin diferite mecanisme şi
tehnici se plătesc dobânzi şi comisioane Fondului Monetar Internaţional.
Fondul Monetar Internaţional plăteşte dobânzi ţărilor membre pentru deţinerile
lor în monedele proprii peste nivelul care exprimă poziţia neutră.
Asistenţa tehnică a Fondul Monetar Internaţional
Fondul Monetar Internaţional oferă ţărilor membre servicii care constau în
susţinerea unor programe de perfecţionare a pregătirii specialiştilor din ministerele de
finanţe, bănci centrale, în cadrul Institutului Fondului Monetar Internaţional. Fondul
Monetar Internaţional acordă asistenţa în domeniile elaborării bugetelor, managementul
cheltuielilor publice, pieţei monetare şi valutare, contabilităţii, statisticii, dreptului,
politicii fiscale şi managementului.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Care sunt obiectivele Fondului Monetar Internaţional?
2. Ce funcţii îndeplineşte Fondul Monetar Internaţional?
3. Ce obligaţii şi drepturi au ţările membre ale Fondului Monetar
Internaţional?
4. Care sunt organele de conducere ale FMI?
5. Care este criteriul pe baza căruia se adoptă deciziile în cadrul organelor de
conducere ale FMI?
6. Explicaţi principiile aşezate la baza accesului ţărilor membre la resursele
FMI?
7. Care sunt cerinţele principiului condiţionalităţii aşezat la baza accesului
ţărilor membre la resursele FMI?
8. Prin ce se deosebeşte tragerea unei ţări membre asupra resurselor FMI în
cadrul tranşei de rezervă?
9. Care sunt trăsăturile unui aranjament stand-bay de obţinere a unor resurse
financiare de la FMI?
10. Care sunt principalele facilităţi speciale de finanţare de către FMI şi care
sunt exigenţele lor?