Sunteți pe pagina 1din 14

CUPRINSUL :

Partea I -Stadiul cunoaşterii în domeniu


1.1 Importantă şi relevanta temei
1.2 Studierea literaturii de specialitate
1.3 Investigarea literaturii de specialitate

1
Partea I -Stadiul cunoaşterii în domeniu

1.1 Importantă şi relevanta temei


Construcţia europeană la care asistăm, privită din punctul de vedere istoric, a fost pregătită
de generaţii de scriitori, filozofi, istorici, poeţi, jurişti, politologi.
Conceptul de unitate a Europei este considerat ca fiind foarte vechi, găsindu-şi originea încă
în perioada antichităţii, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de
tendinţe.
Se poate spune că primele doctrine ale unităţii europene s-au născut la sfârşitul Evului
Mediu chiar dacă, iniţial perioadă a fost caracterizată printr-o divizare politică din cauza
incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare şi agravată de conflicte religioase, economice şi de altă
natură. Au urmat şi alte încercări de refacere a unităţii europene chiar dacă acestea nu au dus în mod
automat la uniformitate ci, dimpotrivă, la o diversitate care se bazează însă pe acelaşi model e a
gândi, simţi şi acţiona.
Încă din secolul al XV-lea, în 1464, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui
Franţei Louis XI constituirea unei confederaţii eoropene care să fie dotată cu instituţii comune, cum
ar fi o adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă şi deasemenea, o Curte de Justiţie,
un buget federal şi o forţă armată comună. Aceste manifestări constituie o dovadă reală a vechimii
şi permanenţei speranţei în unitatea Europeană.
Dacă secolul al XIX-lea a prefigurat unitatea europeană şi a cunoscut chiar naşterea ideii de
“Statele Unite ale Europei”, totuşi nu a putut să împiedice două războaie mondiale în prima
jumătate a secolului al XX-lea – care au început prin a fi adevărate războaie civule europene,
declanşate pe fondul renaşterii naţionalismului şi apoi al totalitarismului.
Izbugnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care
adus la înrăutăţirea situaţiei ţărilor vest-europene (excepţie făcând Anglia) şi la exiistenţa a două
state care dominau din punct de vedere politic: Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S.
La sfârşitul anului 1918, când s-au spulberat şi ultimii nori ai războiului, aproape toată
Europa zăcea în ruine. Bilanţul războiului a fost tragic, peste 10 milioane de persoane au fost ucise.
După primul război mondial ideea unei federaţii europene a fost preluată de către contele
Coudenhove-kalergi, în special în lucrarea “Pan-Europe”, în care prevedea constituirea unei
federaţii europene fondată pe limitări de suveranitate consimţite de statele europene. Ca urmare a
unui congres ţinut la Viena în 1926, contele a creat o mişcare numită “Uniunea Pan Europeană”
pentru a-şi evidenţia acest proiect. Cu această ocazie s-a adoptat un manifest Pan – European care
prevedea principalele direcţii ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii , securităţii şi
suveranităţii confederale, crearea de alianţe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei
monede unice comune, punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre, respectarea
civilizaţiilor fiecărui stat; protejarea minorităţilor naţionale, iar pe plan internaţional se prevedea
colaborarea cu alte state în cadrul Societăţii Naţiunilor. Au existat mai multe mişcări în perioada
interbelică precum Uniunea economică şi vamală europeană sau Federaţia pentru înţelegere
europeană.
O altă concepţie de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica
promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, bazată pe forţă, violenţă şi voinţă
unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă intereselor naţionale ale
statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni. În acest sens au apărut
diferite idei, mişcări şi publicaţii care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Leon
Blum (1939), Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi;

2
mişcarea “Combat” din Franţa (1941), între fondatori căreia se aflau Henri Frenaz, Albert Camus,
Edmond Michelet ş.a.
După cele două războaie mondiale anumiţi factori influenţează în mod determinant
construcţia europeană:
-pe de-o parte, divergenţele dintre Est şi Vest, care au devenit acute la sfârşitul anului1947, a
creat sentimentul unei ameninţări grave şi iminente pentru Europa Occidentală, astfel fiind nevoie
de protecţia Statelor Unite.
Pe de altă parte, deteriorarea relaţiilor cu U.R.S.S, obligă Europa să se preocupe mai mult de
securitatea să.
Apariţia declinului economic, politic chiar şi cultural a dat naştere imediat în
Europaoccidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene.
Winston Churchill a fost primul care s-a manifestat în acest sens prin apelul adresat la 19
decembrie 1946, apel la unitate într-un discurs celebru pronunţat la Universitatea din Zurih, unde
propunea crearea unor State Unite ale Europei. În concepţia sa, primele ţări care ar fi trebuit să aibă
iniţiativă erau Franţa şi Germania. Această opinie a stârnit un ecou ce a determinat conststituirea
unor mişcări europene: Uniunea Eoropeană a federaliştilor, Mişcarea Socialistă pentru Statele-Unite
ale Europei, Uniunea Parlamentară, Noile echipe internaţionale.
Consiliul Europei a fost creat odată cu Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948 iniţiat de
Comitetul internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitatea europeană ce a apărut în 1947.
Uniunea Europeană a Federaliştilor a iniţiat preludiul organizării Congresului de la Haga
organizând Congresul de la Montreaux (27-31 august 1947), unde s-a propus participanţilor spre a
analiza şase principii pe baza cărora să se fondeze viitoarea federaţie.
La crearea Consiliului Europei au participat yece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea
Britanie, Franţa, Norvegia,Suedia, Danemarca, Italia şi Irlanda, dar orice stat care recunoaşte
principiul preeminanţei dreptului şi asigură respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale poate fi invitat să devină membru
Congresul de la Haga a avut la bază o acţiune de coordonare a mişcărilor pentru o Europă
unită, concretizată în trei comisii: politică, economică şi culturală, precum şi pe unele comitete
naţionale care aveau sarcina de a desemna delegaţii naţionale care urmau să colaboreze în vederea
iniţierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizaţii sindicale şi
profesionale, biserici, organizaţii ale femeilor, organizaţii universitare, intelectuale şi artistice.
În ciuda divergenţelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul de la Haga a avut un
rol important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui program de acţiune
globală pentru o Europă unită şi prin faptul că a dat naştere unei “Mişcări Europene”, iar în final a
contribuit la crearea comunităţilor europene.
În elaborarea dosarelor de fundamentare şi a documentelor de poziţie se va porni în primul
rând de la dispoziţiile acquis-ului comunitar din fiecare domeniu. Acquis-ul comunitar cuprinde:
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, republicat după modificările şi completările
aduse prin Tratatul de la Amsterdam;
Tratatul instituind Uniunea Europeană, republicat după modificările şi completările aduse
prin Tratatul de la Amsterdam;
Directivele, regulamentele şi deciziile, ca acte normative comunitare cu valoare
obligatorie,respectiv cu valoare de recomandare;
Acordurile internaţionale la care Uniunea Europeană este parte (inclusiv Acordul european
instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale
acestora, pe de altă parte);
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene privind interpretarea şi modul de
aplicare a dispoziţiilor pertinente ale tratatelor constitutive, ale acordurilor internaţionale şi ale
legislaţiilor secundare (directive, regulamente, decizii etc.).

3
Derogarea este o excepţie cu caracter permanent de la aplicarea normelor comunitare într-un
domeniu precis determinat. Ea poate lua sfârşit într-un singur caz, şi anume atunci când normele
comunitare de la care s-a solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât ea să devină
lipsită de obiect.
Documentele de poziţie sunt documentele oficiale prin care România îşi prezinta- în cadrul
Conferinţei Interguvernamentale pentru aderare la Uniunea Europeană – poziţia faţă de fiecare
dintre cele 31 de capitole de negociere în care este împărţit, pentru raţiuni metodologice, acquis-ul
comunitar.
Documentelor de poziţie ale României li se răspunde de către Consiliul Uniunii Europene
prin poziţii comune, prin care poziţia României poate fi acceptată sau se poate cere României să îşi
modifice poziţia în anumite privinţe. În acest ultim caz, rămâne că România să adopte un nou
document de poziţie privind acel capitol, modificat în funcţie de solicitările primite şi de interesele
şi de posibilităţile proprii.
Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor
comunitare într-un domeniu precis determinat, solicitată de un stat candidat, iniţial prin
documentele sale de poziţie şi ulterior înscrisă în tratatul său de aderare. Ea intră în vigoare la data
la care statul candidat devine membru al UE şi se încheie la sfârşitul duratei sale, moment de la care
normele comunitare cu privire la care a fost solicitată perioada de tranziţie devin opozabile statului
respectiv..
Piaţa comună a devenit un proiect în sine şi tratat ca atare începând cu anii ’80, când statele
europene au adoptat un program de acţiune, aşa-numita “Carte Alba”, care punea bazele unei pieţe
unice europene (The Single Market). Pentru crearea cadrului acesteia, Comunitatea Europeană a
adoptat, în anul 1985, Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987), care a sporit eficienţa
procesului de decizie la nivelul Consiliului European. Toate acestea au netezit treptat calea către
uniunea economică şi monetară, proiect lansat în 1989 şi continuat cu uniunea monetară care a
devenit realitate la 1 ianuarie 1999, o dată cu adoptarea monedei Euro de către 11 state ale Uniunii.(
Sigla monedei Euro este inspirată din litera epsilon a alfabetului grec, leagăn comun al civilizaţiei
europene, şi de prima literă a cuvântului Europa. Cele două linii paralele simbolizează stabilitatea
Euro.)
Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Preaderare) este unul dintre cele
trei instrumente de finanţare nerambursabilă (împreună cu PHARE şi SAPARD) care sprijină ţările
candidate în pregătirea lor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Acest program a demarat la 1
ianuarie 2000 şi finanţează proiecte în domeniul infrastructurii de transport şi de mediu.
Programul PHARE (Fondul pentru Dezvoltarea Societăţii Civile) a fost primul program al
UE de cooperare tehnică şi financiară cu ţările din Europa Centrală şi de Est. A fost lansat în 1989,
fiind un instrument de preadrare.
Programul SAPARD (Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală) este menit să sprijine eforturile făcute de ţările din centrul şi estul Europei în perioada de
preaderare, prin care îşi pregătesc participarea la Politica Agricolă Comună şi la Piaţa Unică. El
urmăreşte două obiective majore: de a contribui la aplicarea acquis-ului şi de a rezolva probleme
prioritare şi specifice în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale.
Road-map (foaia de parcurs) reprezintă un set de documente care punctează obiectivele şi
măsurile prioritare concrete, pe termen scurt şi mediu, pe care este important să se concentreze
statele asociate în procesul de adoptare şi implementare a acquis-ului comunitar. El este elaborat în
acord cu recomandările şi concluziile din Raportul de ţară anual, prevederile Parteneriatului pentru
Aderare şi angajamentele asumate prin negocierile de aderare.
Strategia de preaderare este un ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic şi
legislativ, care acoperă toate domeniile de activitate ce ţin de competenta comunitară şi vizează

4
satisfacerea de către statele ce doresc să devină membre ale UE a criteriilor de aderare stabilite de
Consiliile Europene de la Copenhaga (din iunie 1993) şi Madrid (din decembrie 1995).

1.2 Studierea literaturii de specialitate


Federalizarea Uniunii Europene este procesul instituțional prin care Uniunea Europeană
(UE) este transformată dintr-o confederație (o uniune a statelor suverane ) către o federație (un
singur stat federal cu un guvern central, format dintr- guvernarea statelor federale ). Există o
discuție în curs cu privire la măsura în care UE a devenit deja o federație pe parcursul a zeci de ani
și, mai important, în ce măsură ar trebui să continue să evolueze într-o direcție federalistă .
Începând cu anii 1950, integrarea europeană a dus la dezvoltarea unui sistem supranațional de
guvernanță, în timp ce instituțiile sale se îndepărtează de la conceptul de interguvernamental simplu
și mai mult spre un sistem federalizat. Cu toate acestea, prin Tratatul de la Maastricht din 1992, au
fost introduse noi elemente interguvernamentale alături de sistemele federale mai mult, ceea ce face
mai dificilă definirea Uniunii Europene (UE). Uniunea Europeană, care operează printr-un sistem
hibrid de interguvernamentalism și supranaționalism , nu este oficial o federație - deși diferiți
observatori academici consideră că au caracteristicile unui sistem federal.
Un criteriu fundamental pentru aderarea la Uniunea Europeană, formulat de Consiliul
European de la Copenhaga în iunie 1993, îl reprezintă capacitatea de asumare a obligaţiilor de
membru al Uniunii Europene, care implică răspunderea de a transpune integral acquis-ul comunitar
în legislaţia naţională până cel mai târziu la data oficială a aderării. Acest angajament a fost asumat
de statele candidate la Uniunea Europeană în cadrul Acordurilor de Asociere, fiind un obiectiv
major care ar trebui să se regăsească în strategia de aderare a acestora.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este un proces cotinuu care
evoluează în contextul integrării europene propriu-zise şi presupune cunoaşterea în detaliu a
acestuia din urmă, adaptarea să la realităţile naţionale şi asigurarea coerentei noii legislaţii
armonizate.( Andrei Popescu, “Armonizarea legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare”, România şi
viitorul Europei, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001)
Având în vedere dimensiunea şi complexitatea acestei sarcini, Comisia Europeană a elaborat
(în urma consultărilor cu ţările partenere), iar Consiliul European reunit la Cannes în iunie 1995 a
aprobat Cartea Alba, pentru a veni în sprijinul ţărilor asociate în pregătirea pentru o integrare cât
mai rapidă şi eficientă în piaţa internă comunitara. Acest ghid tehnic face parte din strategia de
preaderare la UE.
Cartea Alba este un document de ordin general, reprezentând o sursă de informare pentru
ţările partenere în vederea relevării spiritului legilor, structurilor şi condiţiilor economice generale
esenţiale pentru funcţionarea pieţei interne.
Cartea Alba prezintă legile semnificative ale pieţei interne, împărţite pe 23 de sectoare.
Acestea se referă la libera circulaţie a capitalului, la libera circulaţie şi siguranţa produselor
industriale, concurenta, politici sociale, agricultura, transporturi, audiovizual, mediul înconjurător,
telecomunicaţii, impozite directe, libera circulaţie a persoanelor, servicii financiare, date personale,
dreptul societăţilor comerciale, contabilitate, drept civil, recunoaşterea reciprocă a calificării
profesionale, proprietate intelectuală, energie, probleme vamale şi accize, impozite indirecte şi
protecţia consumatorului.
Pentru fiecare dintre aceste domenii, Cartea Alba propune o succesiune logică de abordare a
exerciţiului de aproximare legislativă: legile sunt prezentate în aşa fel încât măsurile fundamentale
să fie clar delimitate de celelalte, urmând o împărţire în două etape a acestor măsuri fundamentale.
Măsurile din etapa 1 au fost, de regulă, selectate pe baza unuia sau mai multora dintre
criteriile de mai jos:
-asigurarea unui cadru general pentru legile de detaliu;

5
-abordarea principiilor fundamentale sau asigurarea procedurii de bază care reglementează
sectorul în cauză;
-masurile respective constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea eficientă a pieţei
interne în acel sector.
În unele domenii, măsurile din prima etapă pot cuprinde şi măsuri a căror punere în practică
presupune o perioadă îndelungată.
Fiind un document de informare generală, Cartea Alba nu încearcă să impună o ordine
globală a priorităţilor între sectoare. Ţara partenera îşi poate stabili singura priorităţile în funcţie de
situaţia politică şi economică şi de progresele făcute până în momentul respectiv în domeniul
reformei economice.
Nu este, însă, suficientă adaptarea legislaţiei în ideea aderării la piaţa internă comunitara;
aceasta trebuie pusă în practică.
În etapa a 2-a Cartea Alba propune aplicarea legislaţiei privind piaţa internă prin intermediul
structurilor înfiinţate de Uniunea Europeană şi de statele membre. Printre aceste structuri se
regăsesc:
-organisme care desfăşoară activităţi de control, verificare şi reglementare în numele
instituţiilor publice, cum ar fi cele care verifica solvabilitatea societăţilor de asigurare sau
operaţiunile zilnice ale instituţiilor de creditare;
-organisme care controlează conformitatea produselor cu standardele tehnice, cum ar fi
laboratoarele de analiza sau organismele de certificare;
-oraganismele care supraveghează libera circulaţie a bunurilor, precum inspectorii veterinari
sau responsabilii cu standardele comerciale;
-organizatii tehnice şi profesionale care răspund de definirea standardelor;
-organizatii ale consumatorilor, lucrătorilor, profesionale şi comerciale, care monitorizează
respectarea legislaţiei;
-organisme juridice şi cvasijuridice cu putere de a impune legea, cum ar fi tribunalele
specializate sau avocatul poporului.
Problema pe care o au de rezolvat ţările asociate este crearea acestor structuri administrative,
juridice şi tehnice, ca un obiectiv de bază în procesul global de dezvoltare instituţională care
determină schimbări fundamentale în responsabilităţile administraţiei din fiecare ţară, ale sistemului
juridic şi ale sectorului privat aflat în plină formare. Pentru că acest proces să fie încununat de
succes, instituţiile în cauză trebuie să funcţioneze, oamenii să aibă încredere în ele şi să li se
adreseze la nevoie.
Pentru a evita dublarea unor activităţi şi pentru a oferi un sprijin substanţial ţărilor
candidate, asistenta acordată de Uniunea Europeană şi de statele membre pentru pregătirea
participării la piaţa internă va trebui să fie coordonată. În acest scop s-a consituit un Oficiu de
Asistenţă Tehnică şi de Informaţii în conformitate cu recomandările din Cartea Alba, Oficiu
administrat printr-un Program PHARE. Acesta este organismul central de la care se poate primi
consultanta în domeniul legislaţiei şi al structurilor de implementare.
Oficiul dispune de o bază de date privind piaţa internă şi asistenta care se poate obţine prin
Programul PHARE şi alte programe ale Uniuniii Europene, precum şi informaţii relative la
monitorizarea progreselor obţinute în ţările asociate pe calea realizării unei legislaţii şi infrastructuri
adecvate. În acelaşi timp, aceasta instituţie serveşte ca intermediar în procesul de corelare a cererilor
de asistenta din partea ţărilor partenere cu specialiştii şi programele disponibile la nivel naţional şi
european. În acest mod, Oficiul sprijină eforturile desfăşurate în cadrul Programului PHARE şi al
altor surse din sectorul public şi privat, în încercarea de a răspunde eficient la nevoile ţărilor
partenere.
Piaţa internă a Uniunii Europene nu reprezintă un obiectiv în sine, ci unul dintre principalele
instrumente de care aceasta dispune pentru a atinge următoarele deziderate: o creştere durabilă,

6
echilibrată şi care să respecte mediul înconjurător, un nivel ridicat al locurilor de muncă şi al
protecţiei sociale, un nivel şi o calitate superioară a vieţii, o mai mare coeziune economică şi
socială.
De fapt, piaţa internă îmbunătăţeşte performanţă economică a statelor membre ale Uniunii
Europene datorită faptului că favorizează o alocare eficace a factorilor de producţie, dând
întreprinderilor posibilitatea de a produce la o scară mai mare, de a exploata economiile care rezultă
şi de a stimula investiţiile, determinând, de asemenea, îmbunătăţirea performantelor acestora în
confruntarea cu o concurentă mai dură.
Integrarea economică într-o piaţă internă fără frontiere este mai profundă decât alte forme de
cooperare, cum ar fi zonele de liber schimb, uniunile vamale şi pieţele comune, toate menţinând
frontierele fizice. O piaţă unică fără frontiere necesita un nivel înalt de încredere reciprocă şi o
apropiere echivalentă a reglementărilor. Orice discordantă importanta faţă de regulile comunitare pe
o porţiune oarecare a pieţei interne duce la riscuri în întregul sistem şi dăunează integrităţii sale.
Acesta este un motiv în plus pentru a se depune eforturi în vederea creării condiţiilor propice
aplicării acestei legislaţii.
Obiectivul alinierii la regulile şi practicile în vigoare în cadrul pieţei interne comunitare nu
exclude o apropiere selectivă şi progresivă care să fie adaptată situaţiei fiecărei ţări din Europa
Centrală şi de Est şi care să micşoreze eforturile pe care acestea le fac pentru a duce la bun sfârşit
procesul de tranziţie economică şi pentru a realiza stabilitatea macroeconomică. De fapt, este
important ca ţările asociate să-şi adapteze ritmul programului lor de aproximare legislativă la
progresele reformei economice.
Cartea Alba cuprinde o prezentare completa şi detaliată a legislaţiei comunitare actuale
referitoare la piaţa internă, fiind examinate pe rând cele 23 de domenii, împărţite în tot atâtea
capitole, acestea, la rândul lor, putând cuprinde mai multe subcapitole. Fiecare capitol se deschide
cu o introducere generală a sectorului respectiv şi descrie obiectivele de bază şi metodologia care
trebuie utilizată. Se explica relaţia dintre dreptul naţional şi cel comunitar, importanta armonizării
legislaţiei şi evoluţia acesteia în timp. Această prezentare detaliată a legislaţiei se bazează pe
următoarele patru principii:
Cartea Alba trebuie să se concentreze numai asupra pieţei interne şi să nu încerce să acopere
întreg acquis-ul comunitar;
În cadrul domeniilor selectate, legislaţia nu trebuie prezentată în bloc sau sub formă de listă;
din contră, este bine să fie reliefate măsurile cele mai importante şi cele care ar trebui în mod logic
să fie aplicate mai întâi;
Cartea Alba va trebui să servească drept document de referinţă pentru actualele tari asociate
şi pentru cele care urmează să devină asociate; recomandările pe care le formulează nu sunt
adaptate la nevoile specifice nici uneia dintre aceste ţări;
Legislaţia trebuie prezentată ţărilor din Europa Centrală şi de Est într-un mod din care să
reiasă clar măsurile şi structurile necesare pentru că aceste dispoziţii să fie aplicate în mod efectiv.
Redactarea Cărţii Albe a făcut necesară stabilirea limitelor pieţei interne în plan legislativ.
Aşa cum s-a explicat în capitolul precedent, funcţionarea cu succes a pieţei interne nu se bazează
numai pe existenţa unui cadru legislativ detaliat şi exhaustiv care să permită eliminarea barierelor
formale, ci presupune totodată şi îndeplinirea unei game largi de condiţii economice fundamentale,
printre care şi existenţa concurentei deschise şi loiale între agenţii economici. Din aceste
considerente se impune introducerea unor reguli formale şi transparente ale concurentei şi, de
asemenea, adoptarea unui cadru legislativ comun care să garanteze aplicarea pe întreg teritoriul
Uniunii a unor standarde sociale minime şi a unei protecţii adecvate a mediului.
Însuşi Tratatul de al Amsterdam se străduieşte să concilieze diferite obiective şi politici. Din
această cauză, nici una dintre părţile acquis-ului comunitar nu poate fi separată în practică de restul
dispoziţiilor. Tratatul subliniază în mod expres această interdependenţă, de exemplu, în art. 130 R,

7
care prevede că cerinţele în domeniul protecţiei mediului trebuie să fie integrate în definirea şi
implementarea celorlalte politici comunitare. Negocierile pentru aderare cu ţările din Europa
Centrală şi de Est vor acoperi întreaga legislaţie comunitară.
Dispoziţiile cuprinse în Cartea Alba şi legislaţia secundară (prezentată în Anexă) arata acele
împrejurări care afectează în mod direct libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalului. Este o legislaţie în lipsa căreia ar continua să existe sau ar reapărea obstacole în calea
liberei circulaţii. Legislaţii care afectează indirect funcţionarea pieţei unice nu au fost cuprinse în
această prezentare detaliată (de exemplu cele care au impact asupra competitivităţii firmelor).
Această abordare oferă avantaje practice, mai ales datorită volumului mare al legislaţiei
secundare implicate. Se creează astfel cadrul unei organizări sistematice a eforturilor în scopul
aproximării legislaţiilor prin intermediul unui program de lucru coerent, asigurându-se în acest sens
asistenţa tehnică specializată. Armonizarea în alte domenii va continua să fie subiectul unor
iniţiative distincte în cadrul strategiei de preaderare.
Elaborarea legislaţiei fundamentale pentru funcţionarea pieţei interne a impus examinarea
foarte atentă a politicii sociale şi a celei din domeniul protecţiei mediului înconjurător, în vederea
realizării unui echilibru.
Dimensiunea socială este un element important al politicii pieţei interne, aspect prevăzut în
mod explicit în Carte. În acest sens un obiectiv fundamental este asigurarea unui înalt grad de
protecţie socială la nivelul Uniunii Europene, motiv pentru care drepturile muncitorilor (inclusiv
cele privind sănătatea şi siguranţă la locul de muncă) sunt reglementate în mod riguros, creându-se
astfel condiţiile necesare unei concurente egale pentru toţi agenţii economici.
În ceea ce priveşte domeniul mediului înconjurător, Cartea vizează o creştere durabilă şi
niveluri ridicate de protecţie a acestuia, dispunând că cerinţele de mediu să fie integrate în definirea
şi implementarea altor politici. O astfel de abordare privind o dezvoltare economică şi socială
durabilă este vitală atât pentru mediu ca atare, cât şi pentru succesul pe termen lung al pieţei interne.
Carteta Alba include legislaţia care afectează în mod direct libera circulaţie a mărfurilor şi
serviciilor, dar nu acoperă multe aspecte din domeniul mediului, precum cele referitoare la poluarea
din surse staţionare, la standardele de calitate a aerului şi apei, strategia privind prelucrarea
deşeurilor figurează numai cu anumite aspecte.
Armonizarea legislativă în sectorul energiei nu se poate realiza făcându-se abstracţie de
aplicarea regulilor din domeniul concurenţei (de exemplu în cadrul comunitar al ajutorului de stat
este esenţial să se urmărească evitarea distorsionării competiţiei într-o piaţă integrată a energiei). De
asemenea transparentă preţurilor trebuie să vizeze şi domeniul concurenţei, inclusiv aplicarea
sancţiunilor specifice. De altfel, politica în domeniul energiei este strâns legată de alte politici,
printre care se număra cea referitoare la mediu. Va fi dificil, de exemplu să se accepte importul de
electricitate dacă această producţie în ţara exportatoare nu respecta acelaşi nivel de protecţie a
mediului său de siguranţă nucleară.
Agricultura este un alt domeniu important atât prin amploarea legislaţiei, cât şi prin locul pe
care îl ocupa în economia multor ţări din Europa Centrală şi de Est. Aspecte ale politicii şi
legislaţiei din domeniul agricol care se referă la susţinerea pieţelor (deci nu la circulaţia mărfurilor)
nu au fost cuprinse în Cartea Alba, întrucât, deşi amploarea şi mecanismele de sprijin ale
agriculturii au impact asupra pieţei interne a produselor agricole, ele nu sunt esenţiale pentru
realizarea şi menţinerea liberei circulaţii. Cartea Alba acoperă aspectele privind controalele
veterinare, fitosanitare şi relative la hrana animalelor, precum şi cerinţele pentru introducerea pe
piaţă a anumitor mărfuri.
Elaborarea Cărţii Albe de către Comisia Europeană s-a realizat în urma unor contacte
susţinute între cele două părţi (ţările candidate şi Comisie) prin intermediul unor subcomitete de
apropiere legislativă instituite prn Acordurile Europene. Discuţiile puetate în cadrul acestora s-au
axat în principal pe măsurile care trebuie luate în prima etapă şi pe necesitatea creării structurilor

8
care să implementeze şi să controleze aplicarea acestora. Cu toate acestea, datele de care dispune
Comisia sunt încă incomplete. O mare parte din noua legislaţie a ţărilor din Europa Centrală şi de
Est nu a fost tradusă în nici o limbă comunitară, unele dispoziţii necorespunzând cu legislaţia
comunitară aferenta.
În prezent, ţările asociate lucrează la elaborarea şi adoptarea unor acte normative care să fie
în acord cu dispoziţiile corespunzătoare ale Comunităţii Europene, fiecare ţară având propriile
priorităţi în domeniul aproximării legislative. Acestea reflecta atât realităţile economice şi politice,
în special intensificarea schimburilor comerciale ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est cu statele
membre ale UE, cât şi aprecierea asupra importanţei diferitelor legislaţii în contextul tranziţiei
economice şi / sau al pregătirii pentru o viitoare aderare. Aceste priorităţi sunt în concordanţă cu
cele stabilite în Acordurile Europene.
Unele ţări şi-au asumat şi alte obligaţii internaţionale, altele iniţiind cu mult înaintea
celorlalte procesul de armonizare legislativă în perspectiva aderării lor la Comunitate. Toate aceste
considerente conduc la existenţa unor diferenţe între ţările din Europa Centrală şi de Est în ceea ce
priveşte cantitatea şi tipul de dispoziţii adoptate, cât şi în ceea ce prieşte ordinea priorităţilor.
În general, în toate ţările legislaţia veche, uneori datând de mulţi ani, coexista alături de cea
nouă. Într-un număr limitat de sectoare noua legislaţie este aproape completă, în timp ce în altele
legislaţia este doar conturata, dar nu redactata. Stadiul armonizării legislaţiei dintr-un anumit sector
nu reflectă în mod necesar importanţa lui pe plan economic.
În unele domenii ţările asociate recunosc faptul că legislaţia adoptată sau elaborată nu este
pe deplin conforma cu dispoziţiile corespunzătoare ale acquis-ului comunitar, fie ca o alegere
deliberată (armonizare pas cu pas), fie ca rezultat al disputelor parlamentare. În unele cazuri s-a
hotărât suspendarea adoptării unei noi legislaţii, în aşteptarea adoptării unei noi legislaţii
comunitare sau a unor modificări în domeniu.
În majoritatea sferelor de interes, ţările din Europa Centrală şi de Est au primit consultanta
externă, adesea prin programe PHARE. Consultanta referitoare la elaborarea şi redactarea textelor
legislative este uneori acordată de funcţionari comunitari şi naţionali. Aceste ţări tind să caute
modele în ţările membre.
În cele mai multe ţări asociate calendarele parlamentare sunt supraîncărcate şi rezultă
întârzieri. Sarcina legislativă este uriaşă, schimbările fiind adesea radicale, subiectele nefamiliare.
Mai mult decât atât, guvernele şi priorităţile politice se schimbă, ceea ce determina complicarea şi
prelungirea procesului de aproximare legislativă.
În domeniul dreptului societăţilor, ca parte a trnzitiei la economia de piaţă, toate ţările
asociate au adoptat legislaţia de bază. Aceasta a urmat modelul unei ţări membre, în linii mari fiind
în conformitate cu cerinţele comunitare, dar rămânând incompletă în majoritatea cazurilor.
Tratamentul nediscriminatoriu al persoanelor şi companiilor străine este în general asigurat, dat
fiind interesul acestor tari pentu atragerea investiţiilor străine. Situaţia este similară în ceea ce
priveşte informarea financiară, domeniu în care multe dintre cerinţele comunitare sunt îndeplinite,
chiar dacă procesul nu a fost încă finalizat.
În domeniul bancar, ţările din Europa Centrală şi de Est nu pot atinge anumite stadii atât
timp cât restricţiile impuse mişcărilor de capital rămân necesare din raţiuni macroeconomice, iar
băncile sunt încărcate cu împrumuturi neproductive moştenite din trecut. Numeroase texte de legi
sunt în curs de adoptare.
Două domenii în care au fost făcute mari progrese sunt impozitarea indirectă şi vamă._
Toate ţările asociate au introdus taxa pe valoare adăugată, aceasta corespunzând în general
condiţiilor comunitare. Fiscalitate indirectă reprezintă un exemplu de sector în care s-a realizat mult
tocami datorită faptului că s-a pornit de la zero. Taxele pe accize, în cele mai multe ţări din centrul
şi estul Europei, cuprind principalele produse prevăzute de legislaţia comunitară. Unele taxe vor
trebui reduse, dar cu prudenţă.

9
În domeniul vamal, armonizarea a urmat dezvoltării rapide a comerţului cu Uniunea
Europeană. Au fost adoptate nomenclatoare naţionale bazate pe sistemul armonizat şi este în curs de
desfăşurare, în cadrul Acordurilor Europene, o armonizare strictă cu nomenclatorul combinat.
Contacte strânse între autorităţile vamale au fost deja stabilite atât sub auspiciile subcomitetelor de
cooperare vamală insituite prin Acordurile Europene, cât şi ca rezultat al acţiunilor de asistenţă
tehnică din cadrul programului PHARE.
Considerentele comerciale au stimulat eforturile de armonizare în domeniul standardelor
industriale. Trecerea de la un sistem obligatoriu la un sistem voluntar, bazat pe legislaţia care
stabileşte cerinţele esenţiale, şi strategia de a lăsa în seama producătorilor responsabilitatea de a
atesta ei înşişi conformitatea propriilor produse poate genera dificultăţi. Progrese considerabile se
vor înregistra în urma încheierii de acorduri de recunoaştere reciprocă, astfel cum este prevăzut în
Acordurile Europene.
Rezultate pozitive s-au obţinut şi în agricultură, în ceea ce priveşte îngrijirea veterinară,
sănătatea plantelor şi hrana animalelor, comercializarea produselor agricole în baza unor norme
speciale etc. Printre problemele esenţiale se număra reforma funciara, privatizarea activităţilor
agricole, precum şi protecţia la frontiere care este destul de slabă.
Impulsul dat de Acordurile Europene în domeniul transporturilor este unul marcant.
Mandate specifice pentru încheierea de acorduri bilaterale cu ţări din Europa Centrală şi de Est într-
un sector sau altul de transport au fost solicitate Consiliului şi, în unele cazuri, au fost acordate.
Situaţia din sectorul energetic variază de la o ţară la alta, dar acest secor rămâne dominat de
monopolul de stat. Deşi un număr de dispoziţii sunt programate sau în curs de elaborare, mai sunt
multe de făcut în acest domeniu, iar reforma structurilor juridice şi industriale existente va avea
consecinţe economice şi sociale foarte importante.
În domeniul comunicaţiilor s-au creat autorităţi distincte şi deja au fost introduse anumite
măsuri de liberalizare, cel puţin în unele dintre ţările asociate. Practica investitorilor de a solicita şi
de a obţine, în anumite cazuri, garanţii guvernamentale pentru împrumuturile contractate, precum şi
condiţiile generoase cu privire la drepturile speciale sau exclusive pot întârzia adaptarea la regulile
de concurenţă ale Comunităţii. Participarea la lucrările organismelor internaţionale facilitează
deseori eforturile de armonizare cu legislaţia comunitară.
Politica din domeniul concurenţei este de o importanţă deosebită în perioada de tranziţie
economică. Regulile de bază sunt definite de Acordurile Europene care stabilesc şi termenele pentru
adoptarea condiţiilor de implementare, precizând faptul că ţările asociate vor trebui să continue
adaptarea legislaţiei naţionale din domeniul concurentei la aceea a Uniunii. În acest context, ţările
Europei Centrale şi de Est sunt obligate să preia principiile politicii comunitare, dar ele pot să
aleagă singure structurile de monitorizare şi de control.
În ceea ce priveşte sfera proprietăţii intelectuale, progresele sunt inegale, în sensul că
rezultate semnificative s-au obţinut în domeniul proprietăţii industriale, în special în domeniul
brevetelor şi mărcilor.
Referitor la legislaţia privind mediul înconjurător, situaţia este pentru moment diferită, ţările
asociate fiind conştiente de costurile pe care le implica alinierea nivelului propriu de protecţie la cel
comunitar. Totuşi, în unele cazuri, inclusiv în cazul produselor specifice, lucrările pregătitoare ale
adoptării unei noi legislaţii sunt relativ avansate.
În domeniul politicii sociale, ţările asociate considera că o mare parte din legislaţia lor este
aproape de standardele din Uniunea Europeană şi par să acorde o importanţă considerabilă acestor
probleme. Majoritatea pun accentul pe legislaţia din domeniul sănătăţii şi al siguranţei la locul de
muncă. O mare problemă este aceea a costurilor ridicate.
Trecerea la economia de piaţă şi funcţionarea pieţei interne necesita intervenţii pe plan
legislativ şi în domeniul protecţiei consumatorilor. Consolidarea unei societăţi democratice se

10
realizează şi prin recunoaşterea drepturilor consumatorilor, asigurând participarea acestora la luarea
deciziilor.
În general, se pare că procesul gneral de creare a structurilor administrative necesare, de
recrutare a personalului şi de demarare a acţiunilor este întârziat faţă de însuşi procesul legislativ.
Situaţia diferă de la ţară la ţară şi de la un sector la altul.
O dificultate cu care se confruntă ţările Europei Centrale şi de Est, mai puţin cunoscută de
statele membre, este tranziţia spre economia de piaţă. Abia la începutul anilor ’90 au fost puse
pietrele de temelie ale economiei de piaţă în aceste ţări. În acest context au fost instituite registre
publice ale întreprinderilor şi ziare în care sunt publicate informaţii despre acestea. În unele ţări
există organisme de supraveghere în domeniul bancar, oficii pentru înregistrarea drepturilor de
proprietate intelectuală, dar se ivesc situaţii în care, deşi înfiinţate instituţiile corespunzătoare, nu
exista personal calificat. Aceste neajunsuri vor fi însă depăşite prin intermediul asistentei acordate
prin TEMPUS, activităţile Fundaţiei europene pentru formarea şi participarea ţărilor Europei
Centrale şi de Est la programele LEONARDO şi SOCRATES.
Se considera că dificultatea esenţială consta în a face ca acest sistem să fie înţeles de către
publicul larg. În domeniul achiziţiilor publice, de exemplu, pieţele nu au fost deschise în practică, în
pofida faptului că legislaţia de bază a fost adoptată, întrucât întreprinderile nu au înţeles încă faptul
că ele au o şansă reală de a obţine contracte sau, din contră, vechile monopoluri nu au acceptat încă
faptul că pot pierde un contract. În nici unul dintre cazuri nu este prezentată oferta. În mod similar,
legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, care începe să fie adoptată, tinde să rămână literă
moartă atât timp cât consumatorii nu sunt conştienţi de drepturile pe care le au sau cât timp nu
exista mecanisme care să le permită să exercite aceste drepturi.

1.3 Investigarea literaturii de specialitate

În întreaga Europă, la sfârșitul anilor 1940 și 1950, o mișcare federalistă europeană a înflorit
la nivelul societății.( Serrarens (Netherlands), ‘Official Report of the Fifth Sitting, 16th August
1949’, Council of Europe documents, p. 103 (Nobel Peace Archive). Mai mulți lideri ai
diferitelor organizații în favoarea Europei unite au fondat Mișcarea Europeană în decembrie 1947.
Liderii-cheie ai acestei mișcări au fost foarte promițători din punct de vedere politic și aveau
legături strânse cu guvernele le-a dat acces la factorii de decizie. Aceste persoane au inclus: Paul-
Henri Spaak, Winston Churchill, Konrad Adenauer, Leon Blum, Alcide de Gaşperi, Jean Drapier,
Richard Coudenhove-Kalergi și Robert Schuman. Cu toate acestea, este important să menționăm că
diferitele capitole ale mișcării s-au extins cu mult dincolo de cei șase membri originali ai UE
(Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) pentru a include țările din Europa
de Est (Albania , Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Turcia, Iugoslavia, Cehoslovacia,
România, Polonia etc.), precum și țări din Nord (Marea Britanie, Irlanda, Norvegia, Danemarca,
Suedia etc.( Foreign Service Despatch No. 918 from Sheldon B. Vance, Second Secretary of
Embassy, American Embassy în Brussels to the Department of State Washington, February 21,
1956 (Naţional Archives and Records Administration (NARA) of the United States). Într-adevăr,
punctul de vedere al Mișcării Europene a fost acela de a aduce toate diversele organizații federaliste
din Europa sub o singură umbrelă. Tinerii au reprezentat o forță majoră în spatele Mișcării
Europene, cu organizații precum Jeune Europe, care împingau mai multă vitalitate și acțiune în
spatele cuvintelor. Comitetul de acțiune al Mișcării Europene pentru Comunitatea Europeană
Supranaţionala (înființat în 1952) chiar și-a propus să întreprindă "acțiuni militare" pentru a impune
o mai bună integrare în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acest grup a fost
un mare susținător al Comunității Europene de Apărare (EDC), înainte ca aceasta din urmă să nu fi

11
trecut parlamentul francez. (Foreign Service Despatch No. 918 from Sheldon B. Vance, Second
Secretary of Embassy, American Embassy în Brussels to the Department of State Washington,
February 21, 1956 (NARA).
A fost foarte mult așteptat printre cei din această Mișcare Europeană că Consiliul Europei,
fondat în 1949, să fie locul unde se va realiza federalismul european. Calibrul și seriozitatea
discuțiilor din cadrul Consiliului Europei cu privire la modul de a proceda la crearea unei State
Unite ale Europei este puțin recunoscută. Cu toate acestea, în timpul și imediat după cel de-al doilea
război mondial, discursul privind necesitatea creării unei noi organizații politice pentru Europa prin
crearea de noi instituții a fost considerat necesar și urgent. Chiar și atunci când EDC a fost propus și
eșuat, odată cu lansarea Uniunii Occidentale și, pe măsură ce Organizația pentru Cooperare
Economică Europeană (OEEC) și-a asumat responsabilități, reprezentanții Consiliului Europei au
accentuat constant rolul principal al instituției în unirea Europei. Celelalte instituții, inclusiv CECO
și Euratom, au fost considerate organizații mai specializate care ar lucra pe anumite probleme în
sprijinul centralizării globale a Consiliului Europei.
În 1955, Harold Macmillan, apoi secretar de stat britanic pentru afaceri externe, a reflectat în
acești primii ani, capturarea climatului vremurilor:
Consiliul Europei și, mai ales, Adunarea Consultativă s-au născut din Mișcarea Europeană.
Aceasta a apărut după război printr-o creștere de emoție aproape spontană. Îmi amintesc bine prima
întâlnire de la Haga din 1948. Această întâlnire a fost organizată prin eforturi pur neoficiale și
voluntare și totuși ea cuprindea bărbații și femeile de frunte din multe țări [...] Acestea erau zilele
glorioase, incitante, uneori dezordonate, dar memorabile când Mișcarea noastră a început și a fost
fondat Consiliul Europei. Am făcut-o, nu guvernele. Într-adevăr, aproape l-am forțat guvernelor. Nu
a fost doar un fenomen politic sau parlamentar. A atins imaginația și a ridicat speranțele bărbaților și
femeilor în toate categoriile sociale, depășind limitele normale ale lumii politice.( Council of
Europe Consultative Assembly, Seventh Ordinary Session (First Part), Official Report, Third
Sitting, Wednesday, 6th July, 1955 (NARA). După devastarea războiului, părerea dintre
reprezentanții primei sesiuni a Consiliului Europei a fost că nu a existat altă alegere decât crearea
unei Europe unificate care să aibă un caracter federal. Ei s-au întâlnit că "reprezentanți ai Europei
încercând să analizeze și să rezolve problemele în interesul Europei în ansamblu".( Council of
Europe Secretariat-General, ‘European Unity: Achievement and Prospects’, SG (58) I Part II,
Strasbourg, 25th April 1958. p. 7. (Nobel Peace Archive). La 16 august 1949, primul subiect de
fond discutat la Consiliul Europei a fost viitoarea structură politică a întregului continent. André
Philip, un reprezentant francez care a fost primul care să adresat Consiliului în această dezbatere, a
declarat:
Ceea ce ne-a adus împreună la Strasbourg cu această ocazie nu este doar speranța de a realiza un
ideal care se datorează mult timp în tradițiile continentului nostru, ci și conștiința noastră de o
situație de extremă urgență. Este faptul că opinia publică din toate țările noastre realizează acum că
unificarea economică și politică a Europei a devenit o chestiune de viață și de moarte pentru noi toți
și că dacă nu vom face progrese rapide în direcția acestei unificări, ne vom găsi foarte curând ceea
ce poate deveni o situație tragică.( Ibid, p. 80 (Nobel Peace Archive). Interestingly, countries that
would not be part of the EU for several decades were just aş fervent în their support of
European unity and supranationalism aş the others: Turkey, Greece, UK, Ireland.)
El continuă să susțină că obiectivul comun trebuia să fie o Europă supranațională, un punct
de accent pe care toți delegații prezenți ulterior au reacționat puternic.( Council of Europe
Secretariat-General, ‘European Unity: Achievement and Prospects’, SG (58) I Part II,
Strasbourg, 25th April 1958. p. 7. (Nobel Peace Archive).
În esență, primul dezbaterea în cadrul Consiliului Europei, care mai târziu a fost
recunoscută ca un eveniment "reper", 30 a oferit un sprijin unanim pentru o Europă unită pe o cale
puternică spre federalism.

12
Dar, firește, unele opinii erau mai prudente, iar altele erau mai ambițioase. Dl Cappi, un
reprezentant italian, a exprimat partea mai prudentă a spectrului, subliniind riscurile în joc în prima
zi a deliberărilor. Ca și cum prefigurarea eșecului Comunității Europene de Apărare și al
Comunității Politice Europene doar cinci ani mai târziu a spus:
Înțelepciunea ne învață că politica - și suntem angajați în politică în sensul cel mai sublim al
cuvântului - este arta posibilului. Într-adevăr, dacă dorim că marile evenimente istorice să fie viabile
și fertile, ele trebuie să se coacă în spirit și, de fapt, trebuie să fie justificate de împrejurări. Dacă
unele încercări nu reușesc deoarece sunt prea grăbiți, dacă sunt urmate de dezamăgiri amare, aceste
dezamăgiri ar putea fi folosite în dezavantajul nostru de mulți sceptici și oponenți față de ideea
noastră de Europa unită.
Riscul a fost ridicat, deoarece toți actualii înțeleg foarte clar că nu lansau Consiliul Europei
doar pentru a reproduce o versiune regională a Ligii Națiunilor sau a Națiunilor Unite. După cum a
spus Macmillan:
Nici Liga Națiunilor, nici Organizația Națiunilor Unite nu sunt cel puțin comparabile.
Acestea au fost și sunt întâlniri ale delegațiilor naționale, pe bază oficială sau guvernamentală, cu
loialitate națională. Este un corp foarte diferit ... Suntem cu toții inspirați de o răspundere și de o
datorie. Muchperhaps ne împarte. Un lucru unitesus.Wemeet aseuropeans - fără libertate, fără
răspundere, fiecare responsabilitate față de propria sa conștiință și concepția exagerată despre
unitatea europeană care ne aduce pe toți aici.( H. Macmillan (UK), ‘Official Report of the Sixth
Sitting’, 17th August 1949, Council of Europe documents, p. 125.).
În același timp, a existat recunoașterea faptului că aceasta nu va fi aceeași cu cea a Statelor
Unite ale Americii.( M. Düsünsel (Turkey), ‘Official Report of the Sixth Sitting’, 17th August
1949, Council of Europe documents, p. 143) Desigur, au existat idei concurente - unioniști,
funcționaliști, federaliști și așa mai departe - dar să înțeles, de asemenea, că aceste tabere nu erau cu
adevărat în opoziție. Sindicaliștii, ca și Churchill, au vrut să unească Europa într-un sens larg, în
timp ce federaliștii, precum Spinelli și Uniunea federaliştilor europeni, au vrut, de asemenea, la fel,
dar mai precis prin semnarea unei constituții federale.( D. Dinan, Ever Closer Union, 1999, p. 13.)
Funcţionaliştii doreau federalismul , dar a crezut că o abordare treptată pentru a ajunge
acolo ar fi de preferat. Astfel, toți vroiau să se încheie cu o Europă unită, dar diferă oarecum pe cea
mai bună cale de a ajunge acolo. Reprezentanții britanici, irlandezi și unii reprezentanți scandinavi
au fost mai precași, în timp ce majoritatea europenilor continentali erau mai ambițioși.( E. De
Valera (Ireland), ‘Official Report of the Sixth Sitting’, 17th August 1949, Council of Europe
documents, p. 141.)
Ca răspuns la aceste variații de puncte de vedere, domnul Le Bail din Franța a atins o coardă
puternică la sfârșitul primei zile de dezbatere în cadrul Consiliului Europei:
Cei care sunt în favoarea prudenței spun că trebuie să fim atenți la o Adunare care începe să
semene cu un congres; feriți-vă de un entuziasm care nu are nici un rezultat și nu trebuie să facem
prea mult zgomot în legătură cu nimic! Dar cei în favoarea îndrăznei ne cheamă de asemenea să ne
păzim! Feriți-vă de aceste ciudățenii legale care întăresc și paralizează cele mai înalte idealuri! [...]
Trebuie să spun imediat că sunt de partea îndrăznețului și împotriva celor prudenţi. Ce înseamnă să
devenim dintre noi, în câteva luni sau câțiva ani, dacă suntem deja timizi? A apărut un mare impuls
- un mare impuls creativ. Trebuie menținut cu orice preț. Cum putem face asta? Prin perceperea
clară a scopului, care este foarte ușor. Europa nu va fi creată decât dacă este permis în mod constant
să depășească realizările sale anterioare.( 36 M. Le Bail (France), ‘Official Report of the Sixth
Sitting’, 17th August 1949, Council of Europe documents, p. 119.)
Cu toate acestea, pe parcursul primelor câteva zile petrecute în aceste sesiuni timpurii ale
Consiliului Europei, tezaurul care a plasat federalismul, a fost înființat pentru a se diminua.
Adunarea a hotărât să creeze un Comitet pentru Afaceri Generale, condus de Bidault, pentru a veni
cu o rezoluție privind structura politică din Europa. Cu toate acestea, la doar 20 de zile de la

13
începerea discuțiilor, raportul final a fost în mare măsură copleșitor și părea să se concentreze mai
degrabă pe contabilizarea diferențelor dintre puncte de vedere decât pe consolidarea unui obiectiv
comun. Reprezentantul italian, dl. Parri, a descris rezoluția ca fiind "o înmormântare de primă clasă,
mai ales în comparație cu discuțiile elocvente care au avut loc în această Adunare în timpul
dezbaterii" (F. Parri (Italy), ‘Official Report of the Fifteenth Sitting’, 5th September 1949,
Council of Europe documents, p. 481.). El a continuat să spună că era "nerăbdător ca Adunarea
Europei ar trebui să declare că nu a uitat motivul existenței sale ". În mod similar, reprezentantul
francez, dl. Bardoux, a spus:" acest text nu este numai sumar și sumar, dar și subtil și slab; îi
lipsește corpul; este lipsit de viață și nu face apel la imaginație. Cu toate acestea, Napoleon a spus:
imaginația este ca oamenii să poată fi conduși "( M. M. Bardoux (France), ‘Official Report of the
Fifteenth Sitting’. 5th September 1949, Council of Europe documents, p. 483.)
Această capitulare a diferențelor și a proprietății resortisanților a fost deja îngrijorătoare
pentru Paul-Henri Spaak, președintele Consiliului Europei, care le-a spus lui Le Monde cu o zi
înainte: fie a gândirii și a sentimentului că europeni, în toate ramurile lui Adunarea, fie în comisia sa
permanentă, fie la etajul casei "( Aş quoted by E. Bonnefous (France), ‘Official Report of the
Fifteenth Sitting’, 5th September 1949, Council of Europe documents, p. 495.). Desigur, cei care
nu erau pe deplin în tabăra federalistă erau mulțumiți de rezoluție, mai ales că a primit aprobarea
unanimă a comisiei.
Această scurtă privire la dezbaterea care a lansat primul efort de a crea instituții federale în
Europa demonstrează că chiar și cu voință politică la scară largă - atât la nivel popular, cât și la
nivel de elită - punerea în practică a unei idei transformatoare poate fi mai ușor de spus decât de
făcut. Următoarea etapă a acestui efort a implicat un număr mai mare de jucători ai căror idei s-au
convertit mai îndeaproape.

Concluzii

Cartea Alba marchează începutul unui proces în care ţările partenere joacă un rol principal.
Sarcina de a elabora, implementa şi impune spre aplicare aceste legi nu poate fi realizată decât de
ţările partenere. Comisia Europeană le va sigură tot sprijinul necesar programelor naţionale
existente de aproximare legislativă. Aceste programe sunt în concordanţă cu situaţia specifică
fiecărei ţări şi cu recomandările cuprinse în Cartea Alba.
Cartea Alba nu are putere de lege, şi nici nu face parte din ansamblu documentelor pentru
negocierile de aderare. Scopul său este de a susţine ţările partenere în pregătirile lor pentru piaţa
internă. Exerciţiul de aproximare legislativă vine şi el în sprijinul procesului de reformă economică
şi, prin urmare, al integrării cu succes a ţărilor partenere în Uniunea Europeană.

14