CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I - Caracterizarea generală a asigurărilor de persoane
1.1. Istoric al asigurărilor de persoane
1.1.1. Evoluţie şi etape de la origini şi până în prezent
1.1.2. Istoricul reglementărilor în asigurări din România
1.2. Noţiunea de asigurare
1.2.1. Noţiuni tehnice folosite în mod frecvent în asigurările de persoane
1.2.2. Contractul de asigurare
1.2.2.1. Caracteristicile contractului de asigurare
1.2.2.2. Elementele contractului de asigurare
1.2.2.3. Încheierea contractului de asigurare
1.2.2.4. Executarea obligaţiilor contractuale de către părţi
1.2.2.5. Încetarea contractului de asigurare
1.3. Rolul, funcţiile şi importanta asigurărilor în economie
1.4. Clasificarea asigurărilor
CAPITOLUL II -Asigurarile de persoane
2.1. Asigurarea de supravieţuire
2.2. Asigurarea de deces
2.2.1. Asigurarea de deces pe termen nelimitat
2.2.2.Asigurarea de deces pe termen limitat
2.3.Asigurarea mixtă
2.4. Alte tipuri de asigurări de viaţă practicate pe piaţa asigurărilor din străinătate şi
din România
2.5. Asigurarea de sănătate
2.5.1. Asigurarea cheltuielilor de spitalizare
2.5.2. Asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale
2.5.3. Asigurarea medicală extinsă
2.5.4. Asigurarea dentară
2.5.5. Asigurarea asistenţei medicale pe termen lung
2.5.6. Asigurarea de călătorie
Capitolul III -Studiu de caz la societatea SC GROUPAMA S.A.
3.1. Prezentare generală a societăţii GROUPAMA
3.2. Condiţii generale privind asigurările de persoane în cazul societăţii GROUPAMA
3.3. Criterii de evaluare a poliţei de asigurări de persoane la societatea GROUPAMA
3.4. Analiza activităţii societăţii GROUPAMA
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 INTRODUCERE

Asigurările constituie o ramură de activitate, un sector al serviciilor cu multiple

valente. Dincolo de rolul fundamental al acestora de protejare a bunurilor şi persoanelor
împotriva diferitelor riscuri, acestea îndeplinesc o serie de alte funcţiuni socio-economice cum
ar fi: contribuţia la crearea produsului intern brut; oferă locuri de muncă unui mare număr de
persoane, care realizează o productivitate a muncii mai mare decât media pe economie;
participarea în calitate de ofertant pe piaţa capitalului de împrumut cu resurse băneşti pe care
le pun la dispoziţia băncilor, agenţilor economici sau a autorităţilor publice; realizarea de
plasamente de resurse în investiţii sau pe piaţa inscrisurilor de valoare; prin indemnizaţia pe
care o acorda asiguraţilor contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate de riscurile
asigurate şi, în felul acesta, accelerează reluarea procesului de producţie vremelnic întrerupt
Dezvoltarea industriei asigurărilor prezintă conotaţii economice complexe ce implică
nu doar persoanele asigurate ci şi întreaga societate.
Lucrarea prezintă rolul statului în asigurări, efectele implicării băncilor în asigurări.
Uriaşele progrese în domeniul ştiinţei şi tehnicii înregistrate în epoca modernă n-au făcut să
dispară pericolele (riscurile) la care sunt supuşi oamenii şi bunurile lor. Ele au contribuit la
perfecţionarea formelor de protejare a acestora inpotriva forţelor distructive ale naturii şi
accidentelor.
Societăţile de asigurări preluând asupra lor riscurile care ameninţa persoanele fizice şi
pe cele juridice, în schimbul unei prime, oferă acestora o anumită certitudine. Aceste societăţi
specializate, care îndeplinesc rolul de asiguratori, despovărează pe partenerii lor de contract,
pe asiguraţi, de consecinţele materiale ale riscurilor care îi ameninţa, în eventualitatea
producerii lor. Preţul pe care asiguraţii îl plătesc asiguratorului (prima de asigurare) fiind mai
mic decât pierderea pe care ar putea să o sufere în caz de producere a riscului asigurat.
 CAPITOLUL I - CARACTERIZAREA GENERALĂ A ASIGURĂRILOR DE
PERSOANE

1.1. Istoric al asigurărilor de persoane

1.1.1. Evoluţie şi etape de la origini şi până în prezent
Dezvoltarea societăţii omeneşti este marcată de efortul şi strădania omului pentru
propria propăşire şi apărare în faţa unor eventuale evenimente care îi pot periclita existenţa şi
evoluţia.
Astfel, asigurarea s-a născut din nevoia de protecţie an omului în faţa unor pericole şi
pentru găsirea unor soluţii adecvate de prevenire sau de înlăturare and acestora.
Încă din antichitate, istoria consemnează acţiuni de solidarizare a oamenilor în faţa
unor evenimente nedorite sau greu de controlat şi prevenit, acţiuni concretizate în forme
simple de asociere.
Pentru prima dată se vorbeşte despre conceptul de asigurare într-un document vechi de
circa 6500 de ani, referitor la meşteşugarii tăietori de piatră din Egipt, care au constituit un
fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor pentru acoperirea pagubelor
provocate de diferite nenorociri care-i loveau pe membrii colectivităţii.
Înţeleptul legislator atenian Solon a instituit un fond comun pentru societăţile politice
şi meşteşugăreşti, alimentat prin cotizaţii lunare, destinat să repare prejudiciile survenite.
Membrii caravanelor din Babilon, Fenicia şi din alte ţări străvechi, se constituiau în
organizaţii, suportând în comun pagubele din jafuri şi de altă natură, suferite de unii dintre ei
în timpul transportului.1
De la romani a rămas un “Regulament al Colegiului funerar din Lavinium” care grupa
membrii colegiului într-o asociaţie de înmormântare ce funcţiona pe baza unor cotizaţii de
înscriere şi a unor plati periodice. Membrii asociaţiei aveau asigurate la deces un rug şi un
mormânt.
Din orânduirea sclavagistă datează unele procedee practicate de comercianţi cu ocazia
transporturilor navelor de bunuri. Pierderile rezultate din aruncarea peste bord a unei părţi din
încărcătură navelor pentru salvarea expediţiei, erau repartizate în mod proporţional fiind
suportate de toţi participanţii la expediţie pe principiul averii comune. Aceste principii au fost
cuprinse în legislaţia maritimă a insulei Rhodos şi s-au menţinut până în zilele noastre.
1
Dreptul asigurărilor, Ştefu Ioan, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012
 Ele au fost codificate în colecţia de legi York-Anvers elaborată în anul 1890 şi
modificată în anii 1924 şi 1950. La începutul secolului trecut existau în lume 30 de firme de
asigurări : 14 în Marea Britanie, 5 în S.U.A., 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în
Olanda, Elveţia şi Austro-Ungaria. În jurul anului 1850 numărul lor s-a ridicat la 306 cu sedii
în 14 ţări, în 1900 erau 1272 în 26 de tari iar în 1910 erau 2540 în 29 de tari. În anul 1969
activau 9700 de instituţii de asigurări în 71 de tari din care 2676 aveau ca obiect asigurările de
viaţă, 6036 realizau asigurări de bunuri, iar 988 de societăţi practicau toate tipurile de
asigurări.
Pe teritoriul ţării noastre, forme incipiente de asigurare sunt cunoscute cu mult înainte
de secolul al XIX-lea. Se menţionează existenţa din timpuri străvechi a unei forme
rudimentare de asigurare a animalelor denumită “Hopşă”, care constă în întrajutorarea
reciprocă a locuitorilor din aceeaşi comună.
Primele organizaţii care au avut caracter de mutualitate şi întrajutorare au fost “beslele
din Transilvania” înfiinţate în secolul al XIV-lea. Dintre prevederile cuprinse în statutele
acestora se reţin cele care oglindesc începuturile activităţii de asigurări de persoane, fiecare
membru fiind obligat să plătească la înscriere, iar apoi cotizaţii periodice. Sumele astfel
strânse erau folosite pentru a suporta cheltuielile de înmormântare în caz de deces şi pentru
plata de ajutoare văduvei şi copiilor celui decedat.
În România, prima organizaţie de asigurare propriu-zisă a fost întemeiată de Asociaţia
Meseriaşilor din Braşov, în anul 1844, sub denumirea de InstitutulGeneral de Pensii din
Braşov, având caracter de societate de asigurări de viaţă. În a doua parte a secolului al XX-lea,
dezvoltarea economică a României a antrenat şi dezvoltarea asigurărilor, aprecfiate ca element
de progres şi modernizare a societăţii. Astfel, au apărut o serie de societăţi de asigurare:
Transilvania (1866), Dacia (1871), România (1873), Naţională (1882), Generală (1887),
Agricolă (1906), Urania, Patria şi Banca Generală de Asigurare (1911).2
Între cele două războaie mondiale, activitatea în domeniul asigurărilor s-a intensificat
şi s-a diversificat, având loc o pătrundere a capitalului străin în sectorul asigurărilor din
România.
În anul 1920 s-a constituit la Bucureşti societatea “Steaua României”, care în 1932 a
fuzionat cu societatea “Ancora”, iar în 1936 a preluat portofoliul românesc al societăţii
Phoenix din Viena, ajungând la un capital de 20 milioane de lei.

2
Dreptul asigurărilor, Ştefu Ioan, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012
 Începând cu anul 1940 se înregistrează o masivă pătrundere a capitalului german pe
piaţa asigurărilor din România, prin intermediul societăţilor: Victoria, Vatra Dornei,
Allemania, Dacia-Romania, Naţională, Steaua-Romaniei, etc.
Referitor la intervenţia statului în sfera asigurărilor, se poate spune că prin Legea
nr.216 din 1930 a luat fiinţă “Oficiul pentru supravegherea întreprinderilor care încheie
asigurări şi reasigurări în ţară şi în străinătate” care funcţiona pe lângă Ministerul Industriei şi
Comerţului.
După 23 august 1944, sectorul asigurărilor a traversat perioada celor 45 de ani într-un
proces de prefaceri şi transformări, unele pozitive, altele nu, unele favorabile asiguraţilor,
altele impusa lor prin calitatea de monopol pe care statul a detinu-o şi-n acest domeniu de
activitate.3
Un prim pas s-a făcut în anul 1948, când toate societăţile de asigurare au fost
naţionalizate şi trecute în proprietatea statului. Societăţile de asigurare naţionalizate au
funcţionat în vechea lor organizare până la data de 1 septembrie 1949, când au fost puse în
lichidare. Întregul lor portofoliu a fost preluat de Societatea Sovieto-Romana de Asigurări pe
acţiuni – Sovromasigurare, care se înfiinţase în anul 1945. Tot în anul 1949 a luat fiinţă
Întreprinderea de Stat pentru Reasigurări.
În anul 1952 s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS care a introdus în
practică asigurarea prin efectul legii.
Societatea “Sovromasigurare” a reţinut în portofoliul său numai asigurările facultative,
până în anul 1953 când s-a lichidat complet, portofoliul său trecând integral la ADAS, prin
care statul a exercitat monopolul în sectorul asigurărilor din ţara noastră până aproape patru
decenii.
Între anii 1955-1959 au fost reconsiderate asigurările de viaţă şi a fost pus în aplicare
“Regulamentul asigurărilor mixte de viaţă şi persoane”.
În perioada 1965-1970 s-au promovat în practică diferite forme de asigurare pornind
de la criteriul conform căruia bunurile aflate în sectorul de stat nu comportă protecţie prin
intermediul asigurărilor comerciale, ci prin pârghii financiar-bugetare; bunurile aflate în
sectorul cooperatist agricol comporta asigurarea prin efectul legii; asigurările cu caracter
facultativ vizează, după caz, bunuri, persoane şi rapundere civilă.
Începând cu decembrie 1989, transformările realizate la scara întregii economii
naţionale au impus schimbări şi în domeniul asigurărilor. De la 1 ianuarie, transformările
realizate la scara întregii economii naţionale au impus schimbări şi în domeniul asigurărilor.
3
Dreptul asigurărilor, Ştefu Ioan, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012
 De la 1 ianuarie 1991, ADAS şi-a încetat activitatea. Portofoliul de asigurări şi
patrimoniul acestei instituţii au fost preluate de primele trei societăţi de asigurare, pe acţiuni,
nou constituite şi cu capital integral de stat : Asigurarea Românească S.A., ASTRA S.A. şi
CAROM. Au apărut noi societăţi de asigurare, astfel că în 1996 erau înregistrate la Oficiul de
supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare foarte multe societăţi de asigurare cu
capital de stat, mixt său privat.
În România, icepand din anul 1991, activitatea de asigurare se desfăşoară prin societăţi
de asigurare, societăţi de asigurare – reasigurare şi societăţi de reasigurare.

1.1.2. Istoricul reglementarilor în asigurări din România

În “Critică programului de la Ghota”, Karl Marx a demonstrat că necesitatea

constituirii unui fond de rezervă contra calamitaţilor naturale, a accidentelor sau altor
evenimente neprevăzute este o necesitate economică, astfel trebuie să existe un asemenea
fond, rezultat din defalcarea unei cote părţi din produsul social total.4
În perioada conducerii centralizate, asigurările îndeplineau rolul de ocrotire a forţelor
de producţie, a intereselor abstesti şi a cetăţenilor. Se practicau, în această perioadă, două mari
categorii de bunuri :
prin efectul legii : privea anumite bunuri din economie şi unele bunuri ale cetăţenilor,
în cazul asigurărilor de persoane pentru cetăţenii care călătoresc pe căi ferate, pe ape, pe cai
rutiere sau aeriene şi care suferă accidente în timpul transportului, iar în cazul asigurărilor de
răspundere civilă, pe posesorii de autovehicule pentru accidente de circulaţie;
facultativ sau contractuale : bunurile care intră în categoria celor asigurate prin efectul
legii puteau, în principiu, să fie asigurate şi suplimentar pe cale contractuală. Pot face obiectul
acestui tip de asigurare toate bunurile unităţilor economice din sectorul cooperatist, cele cu
caracter agricol, construcţiile, bunurile casnice, bunurile instituţiilor şi organizaţiilor publice,
animalele şi culturile agricole, rodul viilor, autovehiculele, porsoanele, etc.
Regimul juridic al asigurărilor din România este reglementat oficial prin Legea nr.26
din 7 iulie 1930, pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi
reglementarea contractului de asigurare. Ulterior au apărut reglementări referitoare la
asigurări, prin urmare legea a rămas în vigoare numai în măsura în care nu a fost abrogată
expres sau tacit, prin noile norme în materie de asigurări.
4
Asigurari sociale: Gabriela Cristina Frentiu, Denisa-Livia Baldean, Editura Universul Juridic, August 2011
 În 1952 a luat fiinţă Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS) cu capital integral
românesc. Era specializată în operaţii de asigurări, reasigurări şi comisariat de avarie. Cele
mai importante modificări în privinţa asigurărilor au survenit abia în anul 1971, privind
organizarea şi funcţionarea ADAS-ului care marchează instituirea monopolului de stat în
domeniul asigurărilor, sub conducerea ganerala a Ministerului Finanţelor. ADAS dispunea de
o direcţie generală cu sediul în Bucureşti, de o sucursală în fiecare regiune de puncte de lucru
şi agenţi încasatori, inspectori de asigurare şi inspectori de daune care acţionau în teritoriu.
ADAS era condusă de Consiliu de administraţie, ca organ colectiv de conducere, care lua
decizii în problemele ce-i fuseseră conferite prin lege şi celelalte reglementări în vigoare.
La scurt timp apare Decretul nr.471/1971 care definea şi delimita asigurările şi
reasigurările, ca două noţiuni distincte.
Veniturile curente din activitatea ADAS se păstrau în cont la B.N.R. şi se utilizau :
-acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau accidente şi plata sumelor asigurate
în cadrul asigurărilor de persoane;
-acoperirea cheltuielilor ocazionate de formarea şi administrarea fondului de asigurare;
-constituirea fondurilor proprii şi pentru participarea la dezvoltarea generală a
societăţii.

Anii Total prime Din care

. lei % . lei % . lei %
1955 582,6 100 457,2 78,5 6330,0 21,5
1965 1103,7 100 646,2 58,5 125,4 41,5
1975 3853,2 100 1249,7 32,4 477,5 67,6
1985 7059,7 100 1527,4 22,3 2604,5 77,7
1990 8409,3 100 2079,3 24,7 5487,3 75,3

Primele încasate în perioada 1949-1990 au crescut ca volum la 582,6 . lei la 8409,3 .

Lei, în aceeaşi perioadă înregistrându-se o creştere a venitului naţional de 10 ori.
Dinamica primelor de asigurare a fost mai mare decât dinamica venitului naţional de
1,4 ori.

Volumul primelor în lei şi valută pe perioada 1955-1990

Anii Total pentru asigurari Asigurari in lei Asigurari in valuta

. lei % . lei % . lei %
1955 582,6 100 578,2 99,2 4,4 0,8
1965 1103,7 100 1058,2 95,9 45,4 4,1
1975 3853,2 100 2646,0 67,7 1207,2 31,3
1985 7059,7 100 4718,6 66,3 2341,2 33,2
1990 8409,3 100 6438,1 76,6 197,2 23,4

Anii ’80 au adus cu ei a scădere relativă a relaţiilor de asigurare datorită crizei

economice şi mondiale.

Repartizarea primelor de asigurare pe categorii de asiguraţi

În perioada 1955-1990

Anii Total asigurati Persoane fizice Persoane juridice

. lei % . lei % . lei % fata % fata % fata
de total de stat de stat
1955 582,6 100 468,9 80,5 113,7 19,5 18,7 0,8
1965 1103,7 100 565,6 51,2 538,1 48,8 44,6 4,2
1975 3853,2 100 1270,0 33,0 2853,2 67,0 35,7 31,3
1985 7059,7 100 3707,2 52,5 3354,5 47,5 14,3 3,2
1990 8409,3 100 6206,3 73,8 2203,0 26,2 2,8 23,4

În aceeaşi perioadă au apărut şi alte acte normative referitoare la aplicarea asigurării

prin efectul legii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule
şi asigurării prin efectul legii a călătoriilor pentrucazurile de accident, precum şi la exercitarea
dreptului de regres şi de recuperare în asigurări.

Realizarea primelor de asigurare pe ramuri de asigurare.

Tabloul asigurărilor de persoane în perioada 1955-1990

Anii Total prime din asigurari Din care asigurari de

persoane
. lei % . lei %
1955 582,6 100 64,4 11,0
1960 785,9 100 122,7 15,6
1965 1103,7 100 191,0 17,3
1970 1845,0 100 264,9 14,4
1975 3853,2 100 510,9 13,3
1980 6910,4 100 1049,0 15,2
1985 7059,7 100 2200,4 31,2
1990 8409,3 100 3528,1 42,0
 Primele aferente asigurărilor de persoane denotă o slabă dezvoltare a acestei ramuri cu
dublarea sau triplarea în ultimul deceniu datorită fenomenelor conjuncturale şi nu unei
modificări a interesului populaţiei faţă de noţiunea de asigurare în general.
După anul 1990 în România în materie de asigurări reglementările de bază apărute au
fost Legea nr.47 din 16 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151 din 19
iulie 1991 şi legea nr. 136 din 29 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.303 din decembrie 1995.
Conform Legii nr. 47/1995, articolul 1 stabilea că activitatea de asigurare se desfăşoară
prin societăţile de asigurare, societăţile de asigurare-reasigurare şi societăţile de reasigurare,
care îşi asumă obligaţiile prin acceptarea de riscuri în schimbul platii unor prime de către
asiguraţi sau, după caz, de reasiguraţi. Activitatea de asigurare se desfăşoară şi prin societăţi
de intermediere numite agenţi de intermediere, care pot negocia şi încheia contracte de
asigurare şi reasigurare pentru societăţile amintite mai sus, sau pot presta servicii privind
încheierea şi executarea unor astfel de contracte.
Constituirea societăţilor comerciale cu participare străină din domeniul asigurărilor se
poate face numai prin asocierea de persoane fizice sau juridice române. Articolul 3
reglementează formele sub care se pot constitui societăţile din domeniul asigurărilor: societăţi
pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată.
Din punct de vedere al constituirii, organizării şi funcţionarii acestor societăţi se
porneşte de la stabilirea faptului că acestea se constituie pe baza avizului prealabil al Oficiului
de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din Ministerul Finanţelor. În baza
articolului 7 pot practica una sau mai multe categorii de asigurări şi reasigurări potrivit
obiectului de activitate stabilit prin contractul de societate şi statut.
Societăţile comerciale efectuează operaţiunile de asigurare şi reasigurare în lei, iar în
cazul în care îşi asumă obligaţiile de plată în valută aceste obligaţii se efectuează în valută.5
Activitatea societăţilor de asigurare care practică şi asigurări de viaţă este reglementată
prin obligativitatea tinerii unor conturi distincte pentru această categorie de asigurări, precum
şi obligativitatea gestionarii separate a fondurilor aferente şi efectuarea de plăţi din astfel de
fonduri pentru asigurări de viaţă.
Societăţile comerciale din domeniul asigurărilor îşi pot asuma anual obligaţiile din
contractele de asigurare şi reasigurare corespunzător unui volum de prime, care după
deducerea primelor cedate în reasigurare, să nu depăşească un plafon echivalent cu până la 5
ori suma capitalului social vărsat şi a rezervelor de capital.
5
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
 Potrivit prevederilor art.16 societăţile de asigurare au obligaţia să constituie rezerve de
prime pentru asigurările de viaţă, precum şi rezerve de prime şi daune pentru celelalte feluri
de asigurări şi reasigurări. Din punct de vedere al posibilităţilor de fructificare a fondurilor
proprii şi a celor atrase temporar prin activitatea desfăşurată este evidenţiata posibilitatea
păstrării acestor disponibilităţi în bănci sau în case de economii în vederea obţinerii unor
venituri din dobânzi. Este avansată şi posibilitatea investirii unei părţi din capital, din
rezervele de capital şi rezervele tehnice în titluri de valoare, bunuri mobiliare şi imobiliare ori
le pot utiliza pentru acordarea de credite instituţiilor bancare de profit cu respectarea unui
coeficient de lichidare stabilit. Potrivit art. 21, Legea 47/1991 stabileşte că societăţile din
domeniul asigurărilor au obligaţia să prezinte anual Oficiului de Supraveghere a Activităţii de
Asigurare şi Reasigurare până la data de 15 aprilie a anului următor bilanţul contabil şi contul
de profit şi pierdere aprobat de Adunarea Generală a Acţionarilor şi însoţite de raportul
cenzorilor, după caz.
În vederea supravegherii aplicării dispoziţiilor cu privire la activitatea de asigurare
pentru supravegherea şi prevenirea stării de insolvabilitate a societăţilor de asigurare şi
reasigurare şi apărarea drepturilor Asiguraţilor s-a înfiinţat Oficiul pentru Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare ale cărui atribuţii sunt stabilite prin Hotărâre de
Guvern.
Legea 136/1995 apare ca o completare a Legii 47/1991. Referitor la contractul de
asigurare, potrivit art.9 acesta este definit ca un acord prin care Asiguratul se obliga să
plătească Asiguratorului o sumă de bani, iar acesta se obliga că la producerea unui anume risc
să plătească Asiguratului sau Beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată în limitele şi
termenele convenite. Sunt stabilite elementele care trebuiesc cuprinse în contractul de
asigurare: numele său denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante, obiectul
asigurării, riscurile ce se asigura, momentul începerii şi cel al încetării răspunderii
Asiguratorului, primele de asigurare, sumele asigurate.6
Se face trimitere şi la cazurile în care Asiguratorul poate rezilia contractul de
asigurare. Astfel, Asiguratorul poate rezilia contractul dacă sumele datorate cu titlu de prima
nu sunt plătite în termenul prevăzut în contract, dacă nu s-a convenit altfel; sau în cazul în
care riscul asigurat a fost produs cu intenţie de Asigurat sau de Beneficiar ori de către un
membru din conducerea persoanei juridice asigurate, dar şi de persoanele fizice majore care în
mod statornic locuiesc sau gospodăresc împreună cu Asiguratul sau Beneficiarul asigurării.

6
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
 În cazul asigurărilor de persoane, Asiguratorul, conform art.31, se obliga că la
producerea riscului asigurat să plătească o sumă asigurată Asiguratului sau Beneficiarului
desemnat de acesta. În cazul decesului Asiguratului, conform prevederilor acestei legi, dacă
nu s-a desemnat un Beneficiar, suma asigurată se plăteşte moştenitorilor Asiguratului în
calitate de Beneficiar. Desemnarea Beneficiarului se face în momentul încheierii contractului
sau în cursul executării acestuia prin declaraţia scrisă comunicată Asiguratorului sau prin
testament.
Se stipulează faptul că în asigurările la care constituie rezerve de prime, Asiguratul
poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă
sau de a-l rezilia solicitând restituirea rezervei constituite.
Conform art.37, Asiguratul poate să ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se
constituie rezervă de prime, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare. În cadrul Legii
136/1995 se fac referiri şi cu privire la asigurările de răspundere civilă, bunuri, reasigurări,
asigurări obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de
autovehicule, fondul de protecţie.
Activitatea de asigurare este reglementată în prezent de Legea nr.32/10 aprilie 2014
privind societăţile de asigurare şi reasigurare şi supravegherea asigurărilor.
Legea 32/2014 reglementează: organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare,
asigurare-reasigurare şi de reasigurare, a societăţilor mutuale precum şi a intermediarilor în
asigurări; organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, supravegherea
activităţii intermediarilor în asigurări şi reasigurări.
Legea porneşte de la definirea unor termeni şi expresii precum: activitatea de
asigurare, agent de asigurare, asigurare, Asigurat, Asigurator, broker de asigurare, coasigurare,
catastrofă, portofoliu de asigurări, prime brute subscrise, prime nete subscrise, prime brute
încasate, prime nete încasate, reasigurare, societate mutuală de asigurări. Articolul 3 alineatul
1 stabileşte că activitatea de asigurare se grupează în:
asigurări de viaţă;
asigurări generale.
Punerea în executare a Legii 32/2014, supravegherea şi controlul respectării
dispoziţiilor ei revin Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în scopul apărării drepturilor
Asiguraţilor şi al promovării activităţii de asigurare în România.
Structura organizatorică şi de personal a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
atribuţiile de conducere şi control ale personalului sau se stabilesc prin regulamentele de
ordine interioară adoptate de Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
 Membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiţi de
Parlament în şedinţă comună a celor două camere la propunerea Comisiilor reunite pentru
buget, finanţe şi bănci ale Senatului şi Camerei Deputaţilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are în structura sa personal de specialitate
compus din economişti, jurişti, experţi contabili, actuari, statiscieni, matematicieni,
informaticieni.
Atribuţiile Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor:
elaborează sau avizează proiectele de acte normative care privesc domeniul
asigurărilor sau care au implicaţii asupra acestuia;
supraveghează situaţia financiară a Asiguratorilor în vederea protejării Asiguraţilor;
Participă în calitate de membru la asociaţiile internaţionale ale autorităţilor de
supraveghere în asigurări şi reprezintă România la conferinţe şi întâlniri internaţionale;
Aprobă divizarea sau fuzionarea unui Asigurat înregistrat în România;
Aprobă acţionarii semnificativi şi persoanele semnificative ale Asiguratorilor;
Aprobă transferul de portofoliu;
Participă la elaborarea planului de conturi, a normelor şi metodelor contabile;
Impune interdicţii, acorda, suspendă sau retrage autorizaţii;
Modifica sau revoca condiţii, cerinţe sau termenii impuşi de aceasta prin actele sale;
Aprobă persoanele care vor examina activitatea de asigurări de viaţă;
Aprobă acţionarii semnificativi şi persoanele semnificative ale Asiguratorului;
Aprobă componenta Corpului Experţilor în Asigurări;
Da dispoziţii privind prezentarea de documente, situaţii şi audieri;
Constată şi aplică sancţiuni operatorilor din domeniu pentru încălcarea prevederilor
acestei legi.
În capitolul “Autorizarea asigurărilor” activitatea de asigurare în România poate fi
exercitată numai de:
Societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor Asiguratori străini constituite ca
persoane juridice române, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
sucursale ale unor Asiguratori, persoane juridice străine autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor
Un Asigurator nu poate fi înmatriculat fără autorizaţia prealabilă emisă de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor. Neacordarea autorizaţiei de funcţionare atrage în mod automat şi
revocarea autorizaţiei de constituire. Asiguratorul are obligaţia de a achita din momentul
acordării autorizaţiei de funcţionare pe durata valabilitaţii acesteia o taxă de funcţionare
stabilită anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor de maximum 0,3% din primele
brute încasate în perioada pentru care sunt datorate. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
va publica cel puţin o dată pe an în Monitorul Oficial al României şi într-o publicaţie de largă
circulaţie lista actualizata cuprinzând Asiguratorii autorizaţi.
Capitalul social vărsat sau fondul de rezervă liber vărsat trebuie să fie integral vărsat în
formă bănească la constituire.
Marja de solvabilitate (suma cu care valoarea activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor)
trebuie să fie mai mare decât valoarea stabilită prin lege. Asiguratorul care exercita o
activitate de asigurări generale are obligaţia să constituie şi să menţină următoarele rezerve
tehnice: rezervă de prima, rezervă de daune, rezervă de catrastofe, rezervă pentru riscuri
neexpirate. Asiguratorul are obligaţia să depună la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în
termen de 4 luni de la încheierea anului financiar bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere
însoţit de raportul cenzorilor precum şi rapoartele financiare. Activitatea de asigurări de viaţă
este şi ea reglementata de această lege: Asiguratorul care exercita o activitate de asigurare de
viaţă este obligat să ţină conturi distincte pentru acest tip de asigurare şi să înregistreze toate
veniturile şi cheltuielile aferente acestor asigurări în conturi separate care să constituie şi să
aparţină unui fond de asigurare distinct numit fondul asigurărilor de viaţă.
Un element nou care apare în cadrul acestei legi în reprezintă “redresarea,
reorganizarea şi lichidarea Asiguratorilor”. Dacă în urma analizei rapoartelor financiare şi a
controalelor efectuate unui Asigurator, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor constata că
aceasta ca urmare a nerespectării prevederilor legale pune în pericol onorarea obligaţiilor
asumate faţă de Asiguraţi, comisia solicita Consiliului de Administraţie al Asiguratorului un
plan de redresare financiară. În cazul în care aceste măsuri nu au dat rezultate, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor poate să solicite Curţii de Apel Bucureşti numirea unui
administrator special pentru acel Asigurator. Un Asigurator intra în lichidare în urma deciziei
instanţei judecătoreşti, luate în baza legislaţiei din România, cu privire la faliment.
În cuprinsul acestei legi sunt reglementate şi aspectele legate de intermediari în
asigurări care sunt reprezentaţi de agenţii de asigurare şi de brokeri de asigurare. O persoană
poate desfăşura o activitate de agent de asigurare dacă deţine o autorizaţie valabilă, scrisă din
partea unui Asigurator numită “contract de agent”. O persoană juridică poate desfăşura
activitatea de broker de asigurare dacă are autorizaţie de funcţionare din partea Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor.
În ultimul capitol “Dispoziţii tranzitorii şi finale” este important ca în momentul
numirii membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor îşi încetează
activitatea Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice, înfiinţat prin H.G. nr.574/1991. Atribuţiile acestuia sunt
preluate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. La data intrării în vigoare a Legii
32/2014 se abroga Legea 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor
de asigurări; O.G. nr.27/1997 pentru completarea Legii nr.136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România; Legea nr.48/1998 privind aprobarea O.G. nr.27/1997 pentru
completarea Legii 136/1995; H.G. nr.574/1991 privind atribuţiile Oficiul de Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, precum şi art.1 din H.G. nr. 789/1993 pentru
modificarea şi completarea H.G. nr.574/1991 privind atribuţiile Oficiul de Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din România.7

1.2. Noţiunea de asigurare

1.2.1. Noţiuni tehnice folosite în mod frecvent în asigurările de persoane

Din cele mai vechi timpuri, vieţile şi bunurile oamenilor au fost ameninţate de cele
mai variate şi distructive forte ale naturii. După fiecare confruntare, oamenii au găsit forţa
necesară nu numai pentru a-şi reface avutul distrus, dar şi pentru a căuta forme cât mai
adecvate şi eficiente de a se apăra împotriva pericole4lor de la tot pasul, iar între acestea un
loc de excepţie îl ocupa asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.8
Societăţile de asigurări şi/sau asociaţiile mutuale de asigurare – nelipsite astăzi din
peisajul oricărei economii de piaţă – preiau asupra lor riscurile de care sunt ameninţate
persoanele fizice sau juridice, în schimbul unei prime de asigurare, prima conferindu-le
acestora o anumită certitudine.
Aceste societăţi specializate care îndeplinesc rolul de asigurator, despovărează pe
partenerii lor de contract – asiguraţi – de consecinţele materiale ale riscurilor care îi ameninţa
în eventualitatea producerii acestora. Preţul pe care asiguraţii îl plătesc asiguratorului – prima
de asigurare – fiind mai mică decât pierderea pe care ar putea să o sufere în caz de producere
a riscului asigurat, pledează pentru această formă de protecţie împotriva fenomenelor aleatorii
care pot influenţa viaţa oamenilor şi activitatea agenţilor economici.
În ţările dezvoltate, asigurările au devenit o importanţă ramură a economiei:
valoarea adăugată în societăţile de asigurare, de intermediere şi alte prestări de servicii
înrudite, participa la sporirea produsului intern brut;

7
Dreptul asigurarilor. Editia a II-a: Vasile Nemes Editura Universul Juridic Decembrie 2011;
8
Asigurari sociale: Gabriela Cristina Frentiu, Denisa-Livia Baldean, Editura Universul Juridic, August 2011
 oferă locuri de muncă unui număr mare de persoane, care realizează o productivitate a
muncii mai mare decât media pe economie;
participă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară cu resurse băneşti pe care
le pun la dispoziţia băncilor, persoanelor fizice şi juridice;
indemnizaţia pe care o acorda asiguraţilor contribuie la refacerea bunurilor distruse sau
avariate de riscurile asigurate şi-n felul acesta accelerează reluarea procesului de producţie
vremelnic întrerupt.
Reasigurările – completare firească a asigurărilor – favorizează menţinerea stabilităţii
rezultatelor financiare ale asiguratorilor atomizarea, omogenizarea şi dispersarea riscurilor
subscrise. În acte normative privind asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă sunt
reglementate raporturile dintre persoanele fizice şi juridice care iau parte la asigurare, în
calitate de asiguraţi, şi respectiv societăţile de asigurare, bunurile şi persoanele care sunt
cuprinse în asigurare, riscurile acoperite prin asigurare, drepturile şi obligaţiile ce revin
părţilor din asigurare, etc.
Asiguratorul e persoana juridică (societate de asigurare), care în schimbul unei prime
de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperii pagubele produse
bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la
producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire
pentru prejudiciul de care asiguratorul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul unei sume de bani plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva unor calamităţi naturale sau accidente, ori
persoană fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot aporea în viaţa sa, precum şi
persoana fizică sau juridică care se asigura pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor
terţe persoane.
În cadrul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă, în calitate de asiguraţi pot apărea
atât persoane fizice cât şi persoane juridice. La asigurările de persoane, în calitate de asigurat
poate aperea orice persoană fizică, care îndeplineşte condiţiile prevăzute în actele normative.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoană care are dreptul să încaseze despăgubirea
sau suma asigurată fără însă că aceasta să fie parte la contractul de asigurare 9. Uneori terta
care devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres de către asigurat în contract
(poliţa de asigurare). Alteori, desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării
contractului de asigurare prin declaraţia scrisă comunicată de asigurat societăţii de asigurare,

9
Dreptul asigurarilor. Editia a II-a: Vasile Nemes Editura Universul Juridic Decembrie 2011;
ori prin testament. De menţionat că beneficiarul asigurării este desemnat şi prin condiţiile de
asigurare (de exemplu: soţii, moştenitori legali).
Când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori, ei au drepturi egale asupra
sumei asigurate, cu condiţia ca asiguratul să nu fi dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia o asigurare,
fără însă că aceasta să obţină calitatea de asigurat. Astfel, de exemplu, un agent economic
poate încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii săi, care sunt transportaţi la şi de la
locul de muncă cu autovehicule apatinand acestuia. În acest caz, calitatea de asiguraţi o au
salariaţii pentru care a fost încheiată asigurarea, iar agentul economic este contractantul
asigurării.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea
bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru că un anumit bun să fie cuprins în
asigurare este necesar să se cunoască cât mai precis valoarea acestuia, fiindcă despăgubirea de
asigurare pe care o plăteşte asiguratorul, în caz de producerea riscului asigurat, se stabileşte şi
în funcţie de valoarea bunurilor asigurate. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare
este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora, deoareca orice
exagerare – într-un sens sau altul – poate avea consecinţe negative fie pentru asigurator fie
pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea bunurilor conduce la slăbirea preocupărilor asiguraţilor
pentru păstrarea şi întreţinerea cu grijă a acestora. Subevaluarea bunurilor nu permite, în caz
de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să poată compensa în întregime
pierderea suferită. Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea
bunului respectiv, înregistrată în evidenţă contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de
vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării. De
exemplu, la clădiri şi la alte construcţii aparţinând unor agenţi economici, valoarea de
asigurare cu care acestea sunt cuprinse în asigurare se stabileşte pornind de la valoarea de
inventar, fără a putea depăşi valoarea rămasă.
La animalele care pot fi asigurate facultativ – aparţinând unor persoane fizice –
valoarea de asigurare se stabileşte în funcţie de preţurile ce se practică pe piaţa locală la data
încheierii contractului de asigurare. Valoarea de asigurare este un element pe care îl întâlnim
numai în cadrul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, deoarece capacitatea de
muncă şi viaţa nu pot fi supuse operaţiunii de evaluare, această noţiune nu se foloseşte. De
asemenea, în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu poate fi vorba de valoare de asigurare
fiindcă prejudiciul ce poate fi cauzat unor persoane nu este susceptibil de evaluare.10
10
Dreptul asigurarilor. Editia a II-a: Vasile Nemes Editura Universul Juridic Decembrie 2011;
 Suma asigurată este parteadin valoarea de asigurare pentru care asiguratorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat
asigurarea. Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii
asiguratorului şi constituie unul din din elementele care stau la baza calculării primei de
asigurare. În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât
valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate fi în nici un caz mai mare decât
valoarea bunului asigurat, deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită – sub
nici o formă - acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de
asiguraţi. La asigurările de bunuri prin efectul legii, suma asigurată se stabileşte pe baza
normelor de asigurare, iar cele facultative în funcţie de propunerea asiguratului, fără însă că
ea să poată depăşi valoarea bunului din momentul asigurării sau, pentru unele bunuri, sumele
stabilite de asigurator. În cadrul asigurărilor de persoane şi a celor de răspundere civilă,
deoarece nu exista valoare de asigurare, suma asigurată se stabileşte în mod diferit, după cum
este vorba de asigurări prin efectul legii sau de asigurări facultative. La asigurările prin efectul
legii, suma asigurată are un cuantum, de regulă, precis şi determinat prin lege. La asigurările
facultative de persoane şi de răspundere civilă, suma asigurată se stabileşte pe baza propunerii
asiguratului şi în limita prevederilor din actele normative.
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată prin lege, pe unitatea de obiect asigurat,
ea fiind întâlnită numai în cadrul asigurărilor de bunuri prin efectul legii. Astfel, de exemplu,
la clădirile aparţinând populaţiei, norma de asigurare este stabilită pe metru pătrat de suprafaţa
construită, iar cuantumul eieste diferenţiat atât în funcţie de mediul rural sau urban în care
este situată clădirea, cât şi în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, deoareca toate acestea
sunt elemente care influienteaza nivelul valorii clădirilor respective. La culturile agricole,
norma de asigurare se stabileşte pe hectar. În acest caz, cuantumul normei de asigurare este
diferenţiat pe feluri de culturi agricole.
Făcând produsul între norma de asigurare şi numărul unităţilor de obiect asigurat,
obţinem suma asigurată pentru bunul respectiv.
Prima de asigurare este suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul plăteşte
asiguratorului pentru că acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării
despăgubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat.
Din primele de asigurare încasate, asiguratorul îşi constituie, pe lângă fondul necesar
achitării despăgubirilor sau a sumei asigurate, şi alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale
şi îşi acoperă cheltuielile privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare. Mărimea
unei prime de asigurare se determina că produsul dintre suma asigurată şi cota de prima
tarifara stabilită pentru fiecare 100 sau 1000 unităţi de suma asigurată.11
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de
asigurare între asigurator şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.
Durata de asigurare diferă după felul de asigurare care se contractează. De exemplu, la
asigurările de viaţă, durata de asigurare poate fi mai mare în comparaţie cu o asigurare de
bunuri. Ea poate fi încheiată pe o perioadă de 5, 10, 15 ani. Pot fi întâlnite şi asigurări
facultative încheiate pe termen nelimitat.
Durata de asigurare are o importanţă deosebită deoarece ea influienteaza mărimea
primei de asigurare pe care o plăteşte asiguratul, iar răspunderea asiguratorului acţionează
numai în acest interval.
Pagubă sau dăuna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun
asigurat ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Pagubă
poate fi egală sau mai mică cu valoarea bunului asigurat, deci se formează noţiunile de
pagubă totală şi pagubă parţială.
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asiguratorul o datorează
asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea de
asigurare poate fi :
egală cu valoarea pagubei;
mai mică decât pagubă, în funcţie de principiul aplicat la acoperirea pagubei.

1.2.2. Contractul de asigurare

1.2.2.1. Caracteristicile contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurator în
cazul asigurarilar facultative. Conform Legii nr.32/2014, prin acest act, asiguratul se obliga să
plătească o primă asiguratorului, iar asiguratorul se obliga că, la producerea riscului asigurat,
să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea sau suma asigurată în limitele
şi la termenele convenite. În contractul de asigurare sunt prevezute şi alte drepturi şi obligaţii
ale părţilor contractante, precum şi la data începerii şi încetării răspunderii asiguratului. În
contract se menţionează de fiecare dată interesul asigurării, riscul asigurat, suma asigurată şi
prima de asigurare.

11
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
 Din această definiţie se pot desprinde următoarele 12:
contractul de asigurare are un caracter consensual, adică se formează prin simplul
acord de voinţa al părţilor, fără a fi nevoie de o formă solemnă de manifestare al părţilor.
Condiţia existenţei sale în formă scrisă trebuie îndeplinită pentru a putea proba
drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul de asigurare.
Existenţa şi continutulcontractului de asigurare nu pot fi dovedite prin martori, chiar
dacă există un început de dovadă scrisă, conform Codului Civil în vigoare.
Orice modificare va fi dovedită prin înscrisuri sub forma actelor adiţionale la
contractul iniţial, nefiind permisă proba cu martori. Dovada încheierii contractului şi existenţa
lui se poate face prin poliţa sau certificatul de asigurare, prin înscrisuri care manifesta voinţa
asiguratorului de-a încheia contractul de asigurare.
contractul de asigurare are un caracter sinalacmatic, adică părţile au obligaţii reciproce
şi independente una faţă de cealaltă, asiguratorul obligându-se că la producerea unui risc
asumat prin contractul de asigurare să plătească o despăgubire (în cazul asigurării de bunuri
sau răspundere civilă) sau suma asigurată (în cazul asigurării de persoane).
Fiecare parte este creditor şi debitor al celeilalte. Existenţa obligaţiei asiguratorului
depinde de cea a obligaţiilor asiguratului şi invers. Asiguratorul nu datorează indemnizaţia la
care s-a obligat decât la producerea evenimentului viitor şi incert. Condiţia aceasta nu
afectează existenţa contractului ci numai executarea obligaţiei de plată a sumei asigurate.
Contractul de asigurare este unic, chiar dacă se presupune o împărţire pe termene
periodice. Aceasta fracţionare are în vedere doar modul de plată a primei, nicidecum divizarea
contractului în câte perioade de asigurare ar fi prevăzute.
Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, presupunandmai multe
prestaţii pe perioada de valabilitate a sa. Asiguratorul coninua să acorde protecţie asiguratului
prin acoperirea riscului, iar asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la
termenele prevăzute.
Executarea succesivă a contractului determina următoarele consecinţe :
contractului îi sunt aplicabile regulile rezilierii ce îşi produce efecte numai pentru
viitor, primele datorate şi încasate până la momentul rezilierii nefiind supuse rezilierii;
partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contraprestaţia contractantului până la
desfiinţarea contractului;
dispariţia obiectului asigurat, prin efectul unui risc decât acela avut în vedere la
momentul încheierii asigurării, duce la rezilierea de drept a contractului de asigurare.
12
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
 O altă trăsătură a contractului de asigurare esta aceea că el are titlu oneros, deoarece
părţile de asigurare urmăresc realizarea unor scopuri bine precizate. Astfel, asiguratul
urmăreşte obinerea despăgubirii sau a sumei asigurate, după caz, iar asiguratorul formarea
fondului de asigurare necesar acoperirii răspunderilor asumate şi realizării unui anumit profit.
Beneficiile şi pierderile depind de un eveniment incert care atribuie un caracter
aleatoriu contractului de asigurare.

1.2.2.2. Elementele contractului de asigurare

Cele trei elemente care se regăsesc în toate tipurile de contracte de asigurare sunt13 :
riscul asigurat
prima de asigurare
prestaţia asiguratorului în cazul producerii evenimentului asigurat.
1. Riscul asigurat
Dintre cele trei elemente ale asigurării, riscul este cel mai important deoarece el le
determina pe celelalte. În litaratura de specialitate riscul comporta trei accepţiuni :
riscul ca eventualitate a producerii unui eveniment aleatoriu;
Aceasta accepţiune este cea mai importantă, riscul fiind un eveniment incert cu privire
la îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului la apariţia efectivă a sinistrului sau la data
producerii acestuia.
riscul ca eventualitate a producerii unei daune;
Nu se face întotdeauna distincţia între conceptele de “eveniment” şi cel de “dăuna” şi
dacă evenimentul se produce înaintea încheierii contractului, există totuşi un element
întâmplător atâta timp cât întinderea pagubei este incertă.
riscul ca obiect al asigurării;
Determinarea riscurilor se face în funcţie de obiectele asigurate în caz de sinistru.
Caracteristicile riscului:
Riscul, pe lângă condiţia de a fi aleatoriu, trebuie să fie real şi licit.
Caracterul aleatoriu rezultă din incertitudinea evenimentului asigurat. Caracterul real
al riscului condiţionează existenţa contractului astfel încât, dacă riscul nu există, contractul de
asigurare devine nul, neavând obiect. Caracterul licit rezidă din faptul că obiectul contractului
nu trebuie să fie contrar ordinii publice.
2. Prima de asigurare
13
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
 Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul trebuie să o achite ca preţ al
asigurării către asigurator. Această sumă este alcătuită din :
prima netă, care este necesară formării fondului din care vor achita despăgubirile sau
suma asigurată;
prima adaos, ce constă în acoperirea cheltuielilor realizate de asigurator în activitatea
sa, la această adăugându-se profitul asiguratorului.
Prima de asigurare este stabilită pe categorii de riscuri, pe bază de date statistice şi în
funcţie de suma asigurată, plătibila pe unităţi de timp, de regulă un an. Din prima de asigurare
se constituie un fond de rezervă din care se vor achita despăgubirile sau sumele asigurate,
cheltuielile de administrare şi se va obţine profitul.
3. Prestaţia asiguratorului în cazul producerii evenimentului asigurat
Asiguratorul va achita asiguratului sau beneficiarului contractului de asigurare o sumă
de bani cu titlu de despăgubire sau suma asigurată la apariţia cazului asigurat. În cazul
asigurării de bunuri, despăgubirea se plăteşte numai în limita daunei de asigurare şi nu poate
depăşi valoarea bunului din momentul producerii evenimentului asigurat.

1.2.2.3. Încheierea contractului de asigurare

Condiţiile de validitate ale contractului sunt precizate în art.149 din Codul Civil :
“capacitatea, consimţământul, obiectul şi clauza”. Contractul de asigurare este supus regulilor
de drept comun ce guvernează materia obligaţiilor. Astfel, este declarată aptă să încheie o
asigurare orice persoană care nu este declarată incapabilă prin lege.
Obiectul contractului
Obiectul contractului de asigurare poate fi bunul său persoana care sunt expuse unui
anume pericol sau interesul asigurabil sau despăgubirile datorate de asigurat sau riscul. Este
necesar să se facă diferenţa între “obiectul asigurării” şi “obiectul contractului de asigurare”,
acesta din urmă se referă la obligaţiile contractuale.
Clauza contractului
Conform art.996 din Codul Civil “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicita, nu poate avea nici un efect”. Un contract de asigurare va fi considerat că având o
cauză ilicita atunci când este încheiat cu încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

Momentul şi locul încheierii contractului

 Un contract se consideră a fi încheiat în momentul în care se întâlneşte cererea cu
oferta. Determinarea momentului în care s-a încheiat contractul are o importanţă deosebită,
pentru că în raport cu acest moment se apreciază viciile de consimţământ, şi, implicit, cauzele
de nulitate sau anulabilitate a contractului. În funcţie de acest moment se calculează termenele
de prescripţie şi legea aplicabilă.
Durata contractului de asigurare
Prin natura sa, contractul de asigurare este un contract cu execuţie succesivă, astfel
încât este necesar să se precizeze perioada de timp la care se referă drepturile şi obligaţiile
părţilor. Durata contractului este stabilită de comun acord de către părţile contractante,
contractul putând fi cu perioadă limitată sau delimitată.
Legea aplicabilă la contractul de asigurare
La art.3 din Codul Comercial se spune că asigurările sunt fapte obiective de comerţ. În
ceea ce-l priveşte pe asigurat, toate tipurile de asigurări de persoane sunt de natură civilă,
chiar dacă are calitatea de comerciant, deoarece asigurarea de persoane se referă la persoana
asiguratului considerat că persoană fizică.
Încheierea contractului de asigurare
Atunci când se doreşte încheierea unui contract de asigurare, trebuie să se completeze
un formular special întocmit de către asigurator, ce reprezintă manifetarea dorinţei de a
încheia contractul. Declaraţia de asigurare cuprinde întrebări la care asiguratul este obligat să
răspundă şi o face pe propria răspundere.
Proba contractului de asigurare
Înscrisul probant este poliţa de asigurare care este documentul semnat de părţi, care
atestă existenţa contractului de asigurare. Acest document trebuie să cuprindă obligatoriu :
numele său denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante, obiectul asigurării, riscurile
ce se asigura, momentul începerii şi cel al încetării răspunderii, primele de asigurare şi sumele
asigurate.
Poliţa se prezintă sub forma unui imprimat stabilit de asigurator, la care se anexează un
ansamblu de clauze comune tuturor contractelor de o anumită categorie şi care se numesc
condiţii generale.

1.2.2.4. Executarea obligaţiilor contractuale de către părţi

Obligaţiile fundamentale ale raportului juridic de asigurare sunt :

obligaţia de plată a primei de asigurare de către asigurat;
 obligaţia de plată a prestaţiei datorate în caz de sinistru de către asigurator.
Obligaţia de plată a primei de asigurare
Debiorul obligatieide plata este semnatarul contractului de asigurare.
Apar câteva situaţii :
contract semnat de mandatar care este parte la contract, atunci mandatarul are calitatea
de asigurat;
beneficiarul asigurării nu are calitatea de parte contractantă, atunci cel ce a solicitat
contractul are obligaţia platii primelor;
debitorul primei de asigurare moare, iar bunul asigurat este cuprins în masă
succesorala, primele vor trebui plătite de moştenitori.
Asiguratul este obligat prin lege să declare asiguratorului cazul asigurat într-un anumit
termen. Declaraţia sinistrului este o obligaţie de aplicare generală a contractului de asigurare.
Asiguratul este obligat să avizeze despre producerea riscului din momentul producerii
acestuia până în momentul limita stabilit în contractul de asigurare.
2. Obligaţiile asiguratorului la apariţia cazului asigurat
Obligaţia fundamentală a asiguratorului constă în plata sumei asigurate în cazul
producerii sinistrului.
Asiguratorul poate să se angajeze prin clauze contractuale şi la alte obligaţii. Din
momentul încheierii contractului, eventualitatea producerii riscului este aleatoriu, obligaţia
asiguratorului fiind cu termen incert, executarea ei devenind certa prin producerea riscului.

1.2.2.5. Încetarea contractului de asigurare

Contractul de asigurare încetează a-şi produce efectele ca urmare :

a expirării termenului sau de valabilitate;
a rezilierii de către asigurator pentru neplata primei de asigurare;
a exercitării dreptului de reziliere al asiguratului;
a rezilierii pentru nedeclararea de către asigurat a modificărilor esenţiale intervenite pe
parcursul contractului în legătură cu riscul asigurat în considerarea căruia s-a încheiat un
anumit tip de contract de asigurare. Conform Legii nr.136/1995, rezilierea contractului de
asigurare constă în desfiinţarea cu efecte pentru viitor a contractului, în cazul în care o parte
nu îşi îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile asumate.14

14
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
 Rezilierea contractuluieste fundamentată pe ideea de bună credinţă şi de echitate.
Condiţiile generale în care intervine rezilierea contractului de asigurare sunt :
neexecutarea obligaţiei de către una din părţi;
vinovăţia părţii respective;
cauzarea unui prejudiciu prin neexecutare/executare corespunzătoare.
Conform art.17 din Legea nr.136/1995 : “Contractul de asigurare se reziliază în cazul
în care sumele datorate de asigurat cu titlu de prima, nu sunt plătite în termenul prevăzut în
contractul de asigurare”.
Asiguratul este obligat să plătească primele la termenele stabilită, asiguratorul nefiind
obligat să reamintească acestuia scadenta ratelor de prima.

1.3. Rolul, funcţiile şi importanta asigurărilor în economie

Asigurările de persoane reprezintă un sistem economic cu repartiţie sub forma

bănească bazat pe întrajutorare şi sprijin reciproc între membrii socitatii.
Principiile care stau la baza asigurărilor de persoane sunt 15:
principiul realităţii, care constă în faptul că asigurările au la baza date reale şi temeinic
verificate în prealabil;
principiul potrivit căruia asiguratorul plăteşte sumele asigurate numai pentru
persoanele şi riscurile cuprinse în asigurare;
principiul mutualităţii asigurării, care presupune existenţa unei comunităţi de risc, ceea
ce înseamnă că asiguraţii sunt ameninţaţi de aceleaşi riscuri la constituirea fondului de
asigurare cu care se apăra interesele lor comune;
principiul potrivit căruia se realizează eficiente economico-sociale ridicate în domeniul
asigurărilor, ca urmare a cerinţelor gestiunii economice şi financiare.
Asigurările de persoane îndeplinesc două funcţii şi anume : finctia de repartiţie şi
funcţia de control.
1. Funcţia de repartiţie se înfăptuieşte în procesul de repartiţie a produsului intern brut,
când se constituie , se repartizează şi se utilizează fondul de asigurare. Relaţiile de repartiţie a
produsului intern brut sunt reprezentate de primele de asigurare încasate de la agenţii
economici asiguraţi şi de la persoanele fizice care se asigura. Atunci când asiguraţii sunt
persoane fizice şi juridice române, plata primelor de asigurare constituie o repartiţie a

15
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
produsului naţional brut pe plan intern, în timp ce primele de asigurare fizice străine
reprezintă relaţiile de repartiţie a produsului naţional brut pe plan internaţional.16
2. Funcţia de control, realizată de către organele de specialitate ale firmelor de
asigurare asupra constituirii, repartizării şi gospodăririi judicioase a fondului de asigurare.
Acest control îmbraca mai multe forme :
control preventiv;
control concomitent;
control post-operativ..
Funcţia de control urmăreşte aşezarea şi încasarea corectă a primelor de asigurare şi
determinarea sumelor asigurate în concordanţă cu prevederile contractuale.
Procesele economice sunt accesibile cunoaşterii umane numai prin observaţii directe
sub formă de: investiţie, salariu asigurare, reasigurare.
Asigurarea acţionează în strânsă legătură cu existenţa în activitatea economică a unor
riscuri comune a căror producere poate provoca pagube importante economiei naţionale şi
populaţiei. Existenţa riscurilor comune determina la rândul ei formarea comunităţii de risc –
compusă din persoane fizice şi persoane juridice, care acceptă achitarea primelor de asigurare
unei instituţii specializate în vederea constituirii fondului de asigurare.
Unii autori, considera că următoarele trăsături sunt esenţiale în privinţa asigurării:
existenţa riscului;
existenţa comunităţii de risc;
mutualitatea în suportarea pagubelor.
După alţi autori, caracteristicile esenţiale ale asigurărilor sunt:
scopul;
metoda.
Scopul este compensarea pagubelor produse de calamităţi ale naturii şi accidente,
mijloace de prevenire a pagubelor.
Metodă este acoperirea unor riscuri, crearea unei comunităţi de risc, toate acestea
materializate prin formarea şi utilizarea fondului de asigurare.
Din cele mai sus prezentate se observa caracteristicile esenţiale ale asigurării:
existenţa riscului: de exemplu riscul pierderii navei în timpul călătoriei sau în tipm ce
operează în port;

16
Sferdian Irina, Asigurari. Privire speciala asupra contractului de asigurare din perspectiva Codului civil, Ed.
C.H. Beck, 2013
 existenţa comunităţii de risc: de exemplu comunitatea lucrătorilor agricoli ameninţaţi
de riscul distrugerii recoltelor pe care le deţin;
formarea fondului de asigurare din primele plătite de asiguraţi

Asigurarea – factor de reducere a incertitudinii economice şi mijloc de reluare a

activităţii vremelnic întrerupte
Încheierea contractului de asigurare semnifica opţiunea pentru protecţia oferită de
către societatea de asigurări în schimbul autoprotectiei. Pentru asigurat viitorul capăta o
anumită certitudine, în sensul unei garanţii primite cu privire la sprijinul financiar.17
Procurând resursele financiare necesare refacerii pagubelor produse de sinistru,
asigurarea face posibilă reluarea, într-un termen cât mai scurt, a procesului de producţie
întrerupt.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, asigurarea le ajuta să-şi înlocuiască bunurile
distruse, să suporte consecinţele diminuării sau pierderii capacităţilor de muncă, să depăşească
sub aspect financiar consecinţele pierderii susţinătorului lor legal sau să facă faţă răspunderii
civile faţă de terţi.
Despăgubirile primite din partea societăţilor de asigurare permit agenţilor economici
să reconstituie bunurile distruse sau avariate şi să reia în mod normal procesul de producţie.
Prin plasamentele pe piaţa de capital, societăţile de asigurări contribuie la dezvoltarea
creditului şi finanţarea unor proiecte economice. Prin asigurarea şi reasigurarea mărfurilor
care fac obiectul comerţului exterior, a mijloacelor cu care acestea sunt transportate, se poate
procura valută necesară acoperirii unor eventuele pagube sau se pot realiza importante
economii de valută. Prin operaţiuni de primire şi cedare a unor riscuri pe piaţa internaţională,
asigurarea contribuie la extinderea relaţiilor economice internaţionale.
Asigurarea are rol educativ. Ea participa la educarea asiguraţilor în sprijinul grijii
pentru conservarea bunurilor asigurate, pentru prevenirea pagubelor şi pentru limitarea
acestora.

1.4. Clasificarea asigurărilor

17
Sferdian Irina, Asigurari. Privire speciala asupra contractului de asigurare din perspectiva Codului civil, Ed.
C.H. Beck, 2013
 Asigurările se clasifica după18 :
obiectul activităţii stabilite în contract şi statut;
Sociatetile de asigurare pot practica orice tip de asigurare indiferent dacă este de
persoane, bunuri, maritimă, transport, etc.
riscul cuprins în asigurare;
Asigurările se încheie împotriva unor evenimente cu caracter aleatoriu ce pot surveni
în viaţa oamenilor, cum ar fi : deces, boală, accident etc.
sfera de cuprindere în profil teritorial;
Asigurările pot fi :
- interne
- externe
din punct de vedere al rapoturilor stabilite între asigurat şi asigurator;
Asigurările de persoane sunt asigurări directe, raporturile de asigurare se stabilesc
întotdeauna între asigurat şi asigurator.
din punct de vedere al domeniului (ramurii) la care se referă asigurările;
Asigurările de persoane au ca obiect persoanele fizice în sine, ele încheindu-se pentru
evitarea consecinţelor negative cauzate de calamităţi, accidente, boli etc. Sau plată sumelor
asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa asiguraţilor : deces, împlinirea
unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă, etc.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor
fizice sau juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor.19
Asigurările de răspundere civilă - Asiguratorul îşi asumă obligaţia de a plăti
despăgubirea pentru prejudiciul adus de Asigurat unor terţe persoane. Este vorba de
prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea unor evenimente concretizate în vătămare
corporală sau deces ori avarierea sau distrugerea unor bunuri sau alte pagube pentru care
Asiguratul răspunde conform legii.
Prin acest tip de asigurare se realizează protecţia patrimoniului Asiguratului pentru că
în cazul în care acesta aduce un prejudiciu unor terţe persoane nu apelează la acesta pentru a-l
acoperi, fiindcă Asiguratorul şi-a asumat răspunderea şi intervine acordând despăgubirea care
se cuvine.
după forma juridică de realizare asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă se
grupează în :
18
Sferdian Irina, Asigurari. Privire speciala asupra contractului de asigurare din perspectiva Codului civil, Ed.
C.H. Beck, 2013
19
Ioan Ştefu, Dreptul asigurărilor, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2011
 asigurări obligatorii (prin efectul legii);
asigurări facultative (contractuale)
Asigurările obligatorii izvorăsc din interesul economic şi social al întregii colectivităţi
pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie şi
protejarea victimelor unor accidente. Pentru că agenţii economici sau populaţia să poată primi
despăgubirile necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente unor
bunuri importante se poate institui asigurarea acestora obligatorie.20
În asigurările obligatorii, raporturile stabilite între Asigurat şi Asigurator, drepturile şi
obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Asta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii,
fără a cere acordul de voinţa al celor care deţin bunurile respective sau ale persoanelor fizice
sau juridice ce intră sub uncidenta legii.
În asigurarea obligatorie sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel aparţinând
persoanelor fizice sau juridice. Aceasta înseamnă că ea este o asigurare totală.
Suma asigurată se stabileşte prin lege sub forma unor norme de asigurare pe unităţi de
bunuri asigurate, ceea ce înseamnă că asigurea obligatorie este o asigurare normată. Normele
de asigurare pot fi absolute sau relative. În stabilirea normelor de asigurare absolute se
porneşte de la bunurile de acelaşi fel care au valoarea cea mai mică pentru a nu da
posibilitatea Asiguraţilor care au astfel de bunuri să primească în caz de pagubă o despăgubire
mai mare decât valoarea bunului. Asigurarea obligatorie este fără termen, acţionând tot timpul
cât există bunul asigurat. Răspunderea Asiguratorului ia naştere din momentul în care intră în
posesia bunului respectiv.
Plata despăgubirii cuvenite Asiguratului în cazul realizării riscului asigurat poate să nu
fie condiţionată de achitarea prealabilă a primei de asigurare pentru că termenul la care
aceasta trebuie achitata este stabilit prin lege.
Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între
asigurator şi Asigurat. Asigurările facultative se încheie fie pentru bunuri, persoane,
răspundere civilă, fie în vederea completării acestor asigurări pentru că Asiguraţii să aibă
posibilitatea să primească, în caz de pagubă sau de producere a evenimentului asigurat, o
despăgubire sau o sumă asigurată mai mare. Iau naştere pe baza acordului de voinţa al celor
două părţi ce intervin în asigurare. Asigurarea facultativă nu este o asigurare totală, ea
cuprinzând numai o parte din bunurile de acelaşi fel existente în posesia persoanelor fizice sau
juridice la un moment dat.

20
Sferdian Irina, Asigurari. Privire speciala asupra contractului de asigurare din perspectiva Codului civil, Ed.
C.H. Beck, 2013
 Suma asigurată nu este stabilită pe baza unor norme, ci în funcţie de propunerea
Asiguratului şi având ca limita maximă valoarea reală a bunului în momentul încheierii
asigurării.
Asigurarea facultativă este valabilă numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită
în contractul de asigurare, iar răspunderea Asiguratorului acţionează doar în cadrul acestui
interval. La expirarea duratei de asigurare, răspunderea Asiguratorului încetează indiferent
dacă în această perioadă s-a produs sau nu riscul asigurat, reînnoirea asigurării rămânând la
latitudinea Asiguratului. Intră în vigoare după plată primei de asigurare. În cazul contractelor
în care prima de asigurare se achita în mai multe rate, interzierea platii acesteia, peste
termenul prevăzut, poate avea drept rezultat rezilierea contractului de asigurare.21
în funcţie de momentul achitării primei de asigurare;
Asigurările pot fi : cu prima mixtă sau cu plata eşalonată (lunară, trimestriala,
semestriala, anuală).
în funcţie de momentul încasării sumei asigurate şi de forma pe care o îmbrăca;
Asigurările pot fi : cu suma plătită la expirare, la producerea riscului asigurat, parţială
sau integrală.
Asigurările prezintă o mare importanţă atât pentru economia naţională cât şi pentru
întreaga populaţie deoarece :
asigurările contribuie, prin mijloace specifice la crearea condiţiilor necesare
transpunerii în viaţă a obiectivelor privind dezvoltarea economiei naţionale, extinderea
reletiilor externe şi a turismului, realizarea progresului economico-social al ţării prin
menţinerea procesului de producţie, prin protecţia şi întărirea integrităţii proprietăţii publice,
mixte private, personale, prin crearea pentru populaţie a unor mijloace suplimentare de
prevedere şi economisire;
asigurările de persoane reprezintă un mijloc suplimentar de prevenire şi economisire,
dau posibilitatea asiguraţilor şi familiilor acestora că în caz de producere a evenimentului
asigurat să încaseze sumele asigurate;
fondurile de asigurare păstrate în conturi la unităţile bancare şi rezervele de prima
constituite la asigurările de viaţă depuse în cont la bănci sau la CEC pot fi folosite ca resurse
de creditare a economiei naţionale şi la realizare producţiei naţionale.

21
Dreptul asigurărilor, Ştefu Ioan, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012