Sunteți pe pagina 1din 156

ASIGURARI SI REASIGURARI

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND ASIGURĂRILE

 Este unanim recunoscut şi constatat faptul că puterea economică a unei ţări se află în
sistemul bancar şi de asigurări.

 De asemenea, economiile cele mai stabile, în care nivelul de prosperitate al populaţiei este
ridicat, se întâlnesc în ţările cu un sistem de asigurări bine pus la punct şi prezent în viaţa
economică, şi acest fapt nu este deloc întâmplător.

 Pentru viaţa mileniului III nu se poate imagina un real progres, susţinut şi de durată, fără
asigurări.

1.1. Definiţie, mod de acţiune, rolul şi funcţiile asigurării


Noţiunii de asigurare îi corespund o multitudine de definiţii.
Astfel, ca activitate economico-socială „asigurarea este o garantare, o punere în siguranţă, o
încredinţare, o promisiune fermă, o măsură de prevedere ce se ia de către cei interesaţi pentru
conservarea bunurilor pe care le posedă, pentru ocrotirea persoanelor fizice în cazul diminuării sau
al pierderii capacităţii de muncă datorită unor boli, accidente sau atingerii unei anumite limite de
vârstă. De asemenea, asigurările cuprind un sistem de relaţii economico – sociale şi financiare, un
proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale, izvorât din acţiunea legilor economice
obiective, care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice şi cele juridice ameninţate de
anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele, se plătesc sumele asigurate pentru şi
se satisfac alte cerinţe economico-financiare probabile, imprevizibile.” 1
În concluzie se poate spune că „Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor
cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri,
acoperind consecinţele financiare ale unor evenimente nedorite.”2
Prin asigurare sunt compensate financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile
pentru această compensare a asiguratului sunt create de asigurător, din primele plătite de
persoanele sau organizaţiile care au cumpărat asigurări.
1,2
Gh. Bistriceanu – Sistemul asigurărilor din România – Ed. Economică, 2002
2

1
În cazul în care deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu, asigurătorul acceptă riscul
unor despăgubiri semnificativ de mari, în schimbul primelor încasate.
Privită prin prisma modului de acţiune, asigurarea reprezintă o metodă de transfer al
riscului, iar asigurătorii sunt aceia care îşi asumă riscul.
Rolul fundamental al asigurărilor:
- Constă în protejarea bunurilor şi persoanelor împotriva diferitelor riscuri, prin compensarea
financară a pierderilor cauzate de producerea unui anumit risc.
Acest lucru este posibil datorită existenţei fondului de asigurare, creat din primele de asigurare
pe care le plătesc asiguraţii.

Funcţiuni socio-economice:
 Prevenirea pagubelor, care se poate realiza prin finanţarea unor activităţi de
prevenire a producerii riscurilor şi chiar a unor programe educaţionale pentru asiguraţi;
 Funcţia financiară, care constă în aceea că societăţile de asigurare investesc sumele
încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilităţile existente. În acest fel ele:
- participă în calitate de ofertant pe piaţa capitalului de împrumut;

- realizează plasamente de resurse în investiţii, sau pe piaţa înscrisurilor de


valoare.
 Economisirea este o altă funcţie a asigurărilor, mai ales a celor de
viaţă, unde asiguraţii, la expirarea contractului de asigurare pot beneficia de suma asigurată
şi, în plus, participă la profitul obţinut din sumele investite.
 Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecţia
socială. În acest fel societăţile de asigurări degrevează şi sprijină statul în domenii de
asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de muncă, etc.
Dezvoltarea industriei asigurărilor prezintă astfel, conotaţii economice complexe, care
implică nu doar persoanele asigurate ci şi întreaga societate.

1.2. Scurt istoric al asigurărilor


Asigurările îşi au originea în cele mai vechi timpuri, oamenii de ştiinţă neavând posibilitatea
să stabilească decât cu aproximaţie perioadele istorice ale apariţiei lor.
- În China antică
Există date potrivit cărora negustorii chinezi îşi încărcau marfa pe mai multe vase pentru a fi
transportată pe marile fluvii ale Chinei, cu scopul de a reduce riscul ca întreaga marfă să fie
distrusă în timpul transportului fluvial.

2
- În Imperiul babilonian
În jurul anului 3000 înainte de Hristos, în timpul Babilonului se practicau împrumuturi
maritime, care îl exonerau pe împrumutat de a le restitui dacă marfa sau nava sufereau pierderi,
avarii sau dispariţii. Dovezile iniţiale se referă la Codul lui Hammurabi, identificat mult mai târziu.
Codul cuprinde 282 de clauze, care demonstrează că babilonienii erau buni negustori şi că erau bine
edificaţi asupra naturii contractelor, asupra valorii bunurilor, asupra împrumuturilor, dobânzilor,
garanţiilor etc.
- În Grecia antică
Grecii au preluat experienţa babilonienilor şi fenicienilor şi au început să emită unele hârtii de
valoare. În secolul al IX lea înainte de Hristos, legile Rhodosului au constituit baza teoretică şi
practică a uzanţelor maritime referitoare la avaria comună. În secolele următoare, romanii au aderat
la acelaşi sistem.
- În Italia de Nord
În evoluţia asigurărilor şi a reasigurărilor un rol important l-au avut negustorii italieni din Italia
de Nord de la începutul mileniului al doilea.
- În Ţările de Jos
În anul 1310, Ducele de Flandra a decis înfiinţarea Camerei de Asigurări de la Burges pentru
asigurări împotriva riscurilor maritime. Burges a fost unul dintre primele centre comerciale care a
practicat asigurările maritime (care a practicat comerţul cu lână).
- În Marea Britanie
La Londra, Parlamentul a elaborat reglementări privind asigurările, emiţând în anul 1601
„Legea privind poliţele de asigurare folosite între negustori”.
Dezvoltarea asigurărilor este foarte strâns legată de extinderea transporturilor pe mare şi
cu deosebire a asigurărilor maritime, care au influenţat toate celelalte asigurări.
În poliţele de asigurare din această perioadă sunt menţionate următoarele riscuri:
 calamităţile naturii,
 riscurile mării, incendiu şi aruncare a încărcăturii peste bordul navei,
 confiscare de către autorităţi locale,
 represalii,
 alte obstacole.
Concomitent cu asigurările maritime, de transport, a reasigurărilor de toate felurile au luat
fiinţă asigurări de persoane, îndeosebi cele de viaţă. Mai târziu s-au instituit şi reasigurările de
viaţă.

3
Concomitent cu asigurările şi reasigurările de viaţă s-au practicat încă din secolul al XIX-
lea şi asigurările şi reasigurările de persoane împotriva accidentelor.
1.3. Istoricul asigurărilor în ţara noastră
Forme incipiente de asigurări au existat pe teritoriul ţării noastre încă din secolele XVII-
XVIII, atât în cadrul breslelor, cât şi al obştilor săteşti.
Hopşa a fost o formă rudimentară de asigurare a animalelor în caz de accidente, practicată
cu mult timp înaintea secolului al XIX-lea, prin care locuitorii unei comune se întrajutorau reciproc.
Dacă o vită se accidenta, aceasta era sacrificată şi carnea ei era distribuită între locuitorii comunei,
fiecare plătind o sumă de bani pentru partea care îi revenea. În acest fel, proprietarul animalului
sacrificat îşi acoperea, parţial sau total, dauna suferită.3
Primele organizaţii cu caracter de mutualitate şi întrajutorare au fost breslele din
Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea. Fiecare membru al acestora era obligat să plătească o
taxă de înscriere şi cotizaţii periodice. Din sumele încasate în acest mod se suportau cheltuielile de
înmormântare în caz de deces al membrilor breslei, iar dacă văduva şi copii meşterului decedat
rămâneau fără mijloace de trai, li se acordau ajutoare din „Lada breslei”.
Breslele aveau câte o cutie numită „a milelor” în care se aduna un fond alimentat din
cotizaţii, amenzi şi din caritate publică.
Pe măsura dezvoltării relaţiilor capitaliste în economie şi a participării României la circuitul
economic mondial, a devenit necesară instituirea unor forme de organizare mai evoluate pentru
prevenirea riscurilor prin compensarea pagubelor provocate de diferite fenomene.
Activitatea organizată din domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă,
desfăşurată în ţara noastră, se întinde pe o perioadă de peste 120 de ani.
Prima etapă
 a început în anul 1871, când s-a înfiinţat prima societate de asigurări şi s-a încheiat în
anul 1948, când s-a introdus sistemul economiei planificate.
 dezvoltarea asigurărilor în această etapă s-a făcut în condiţiile specifice economiei de
piaţă, atingând performanţele cele mai înalte în perioada interbelică.
 în perioada celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIX-lea, până la începutul primului război
mondial, se remarcă o proliferare a societăţilor autohtone de asigurări în ţara noastră;
 cele mai reprezentative dintre acestea sunt: Transilvania, Dacia, România, Naţionala,
Generala, Agricola, Unirea, Prima Ardeleană. În practica acestor societăţi, riscurile cu
specific agricol lipseau aproape complet din asigurări, cu toate că erau solicitate tot mai
insistent, iar dezvoltarea activităţii de creştere a animalelor se impunea ca necesitate
stringentă.
3
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

4
 în perioada 1897-1915, unele societăţi au practicat asigurări de animale, Asigurarea
Românească şi Vulturul, cât şi de culturi agricole contra grindinii, Dacia, România,
Naţionala, Generala şi Agricola, operaţiunile menţionate neocupând un loc important în
volumul activităţii lor.
 în perioada interbelică s-a dezvoltat în ţara noastră şi activitatea în ramura asigurărilor de
viaţă.
 după primul război mondial se remarcă o pătrundere masivă a capitalului străin în
activitatea de asigurare din România.
Cea mai intensă activitate de asigurare din perioada capitalismului în ţara noastră s-a
înregistrat în deceniul al patrulea al sec XX, când s-au practicat toate formele de asigurări
cunoscute şi toate ramurile acestora.
Etapa a doua
 începe în anul 1948, când, în urma actului de naţionalizare a principalelor mijloace de
producţie, societăţile de asigurare din ţara noastră au fost naţionalizate şi trecute în
proprietatea statului.
 ele au continuat să funcţioneze în vechea formă de organizare până la 1 sept. 1949, când au
fost puse în lichidare iar portofoliul lor şi rezervele tehnice au fost preluate de Societatea
Generală „Sovromasigurări” – înfiinţată în acelaşi an.
 în anul 1953, aceasta a fost lichidată, iar ADAS a preluat şi sarcina asigurărilor facultative.
De la această dată se constituie monopolul statului în domeniul asigurărilor de bunuri,
persoane, răspundere civilă, ADAS fiind singura instituţie de asigurare din ţara noastră, iar
asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă devin asigurări de stat.
În această perioadă, monopolul statului a împiedicat dezvoltarea şi diversificarea
asigurărilor, accentul punându-se pe eficientizarea activităţii de asigurare şi nu pe satisfacerea
cerinţelor asiguraţilor.
Etapa a treia
Monopolul statului în domeniul asigurărilor a durat până în anul 1990, când prin H.G. nr
1279 s-a desfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat, activitatea acesteia fiind preluată de 3
societăţi comerciale pe acţiuni:
 Asigurarea Românească S.A. a preluat portofoliul asigurărilor facultative de viaţă,
asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autoturisme şi a altor asigurări.
 Societatea de asigurare şi reasigurare ASTRA S.A. a preluat portofoliul asigurărilor
mixte cu participare ADAS în străinătate şi cel aferent asigurărilor şi reasigurărilor externe.
 Agenţia CAROM a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea şi plata
despăgubirilor în cazurile de pagube produse în România, când răspunderea revine unor

5
asiguraţi la societăţi de asigurare din străinătate şi în cazurile de pagube produse în
străinătate de automobilişti români asiguraţi la societăţi de asigurare din ţara noastră.
 În prezent au luat fiinţă numeroase societăţi cu capital privat, fapt ce a condus la
diversificarea ofertei de asigurare.

1.4. Catastrofele naturii şi accidentele - pericole permanente pentru bunuri şi persoane

Producerea unor fenomene naturale sau evenimente poate avea următoarele efecte:
o să provoace pierderi materiale;
o să stânjenească activitatea economică;
o să pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a oamenilor.
În concluzie, se poate spune că omul este supus în permanenţă unor pericole multiple şi
variate, cauzate de forţele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiţi factori sociali ori social-
economici.
Pericolele la care omul este supus sunt generatoare de pagube, şi de aceea, el trebuie să
le cunoască pentru a se proteja de efectele lor, pentru a putea acţiona împotriva lor.
Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice printre care se
numără: seceta, îngheţul, ploile torenţiale, uraganele, inundaţiile, cutremurele de pământ,
trăsnetul, incendiile, prăbuşirile şi alunecările de teren, avalanşele de zăpadă ş.a.
O multitudine de cauze naturale provoacă decese, boli şi îmbătrânire la oameni,
afectează evoluţia plantelor ori pun în pericol viaţa animalelor.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei, uşurarea
muncii, progresul social, dar în anumite împrejurări, ea poate provoca accidente care să avarieze
sau să distrugă complet anumite mijloace de producţie şi bunuri de consum ori să afecteze
capacitatea de muncă şi chiar vieţile oamenilor.
Omul, prin modul necorespunzător în care îşi îndeplineşte uneori atribuţiile care-i revin în
activitatea economică, sau prin comportarea sa reprobabilă în societate, poate provoca pierderi
semenilor săi. În această situaţie este vorba de nepricepere în folosirea tehnicii, neglijenţă în
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu ori a îndeletnicirilor gospodăreşti, nerespectarea regulilor
privind protecţia şi securitatea muncii, săvârşirea de acţiuni delictuale (furt, spargere, crimă etc.).
Anumiţi factori social-economici pot, de asemenea, provoca fenomene cu efecte negative
asupra desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice. Din această categorie fac parte: crizele
economice, şomajul, inflaţia, conjunctura economică nefavorabilă etc.

6
În funcţie de cauzele care generează pericolele, rezultă că unele sunt independente de
voinţa omului, adică au un caracter obiectiv, în timp ce altele, legate de comportamentul omului,
poartă un caracter subiectiv.
Cauze cu caracter obiectiv
o poziţia terenului faţă de sursa de apă, fapt care îl face să fie expus inundaţiilor, sau
să fie ferit de acestea;
o caracteristicile materialelor folosite la construcţiile de clădiri care le fac să fie
inflamabile sau neinflamabile, rezistente sau mai puţin rezistente la seisme;
o sensibilitatea la grindină a unor culturi agricole etc.
Cauze cu caracter subiectiv
o atitudinea inconştientă a unor persoane, care prin neglijenţă, superficialitate,
iresponsabilitate etc. pot să provoace sau să favorizeze înregistrarea de accidente,
cu grave efecte umane şi materiale.
Este extrem de importantă cunoaşterea împrejurărilor, în care se pot produce diverse
fenomene care perturbă desfăşurarea normală a activităţii economice şi provoacă pagube.
Acest fapt permite omului să ia măsurile de rigoare, pentru a evita apariţia unor asemenea
fenomene, a le preveni, a limita acţiunea lor distructivă sau a se pune la adăpost de urmările
nefaste ale acestora.
În practica internaţională a asigurărilor, evenimentele care ţin de fenomenele naturii şi care
provoacă pagube materiale şi/sau afectează viaţa şi integritatea corporală a oamenilor sunt denumite
generic "catastrofe naturale". În schimb, cele care nu ţin de fenomenele naturii sunt considerate
"catastrofe tehnice".
În categoria catastrofelor naturale se includ:
a) inundaţiile;
b) furtunile;
c) seismele (cutremurele de pământ şi seismele submarine);
d) seceta şi incendiile provocate de temperaturi caniculare şi care transformă vegetaţia
forestieră în scrum;
e) frigul şi îngheţul;
f) alte catastrofe naturale, în care intră căderile de grindină, avalanşele de zăpadă ş.a.
Amploarea pagubelor pe care le pot provoca catastrofele naturale depinde de:
• puterea de distrugere a forţelor naturii,
• acţiunea factorului uman (materialele folosite în construcţii, măsurile de prevenire
(protecţie) a catastrofelor în zonele ameninţate etc.),

7
• elemente aleatorii (de exemplu, momentul producerii unui seism, al ruperii unui
dig, al declanşării unor avalanşe de zăpadă etc.).
În categoria catastrofelor tehnice sunt incluse sinistrele care au o legătură nemijlocită cu
activitatea omului. Este vorba de:
a) incendii şi explozii;
b) accidente de aviaţie;
c) accidente maritime, lacustre şi fluviale;
d) accidente rutiere şi feroviare;
e) accidente produse în mine şi cariere;
f) prăbuşiri de clădiri şi de lucrări de artă;
g) alte sinistre.
Pierderile datorate de producerea unor astfel de fenomene pot avea urmări deosebite în
plan financiar.
Tabelele următoare înfăţişează câteva din sinistrele majore produse în lume, în perioada
1987-2005, şi pierderile provocate de acestea.
Tabelul 1.1
Sinistre majore produse în lume în perioada 1987-2005
Daune
Nr. Data Victime
Ţara Tipul sinistrului asigurate
crt. producerii
(mil USD)
1 24.08.2005 USA, Bahamas, Golful Uraganul Katrina 1326
45.000
Mexic

2 23 .08 1992 USA, Bahamas Uraganul Andrew 43 22. 274

3 11.09. 2001 USA Atacul terorist produs 2982


asupra WTC, 20. 716
Pentagonului şi altor
clădiri
4. 17.01.1994 USA Cutremurul de pământ 61 18.450
Northridge
5. 02.09.2004 USA, Caraibe, Uraganul Ivan 124 11.684
Barbados
6. 20.09.2005 USA, Golful Mexic, Uraganul Rita 34 10.000
Cuba
7. 16.10.2005 USA, Mexic, Jamaica, Uraganul Wilma 35 10.000
Haiti
8. 11.08.2004 USA, Cuba, Jamaica, Uraganul Charley 24 8.272
9. 27.09 1991 Japonia Taifunul Mireille 51 8.097
10. 25.01 1990 Franţa, Furtuna de zăpadă 95 6.864
Daria

11. 25.12 1999 Franţa, Elveţia Furtuna de zăpadă 110 6.802

8
Lothar
12. 15.09.1989 USA, Puerto Rico Uraganul Hugo 71 6.610
13. 26.08.2004 USA, Bahamas Uraganul Frances 38 5.170
14. 15.10.1987 Franţa, Marea Britanie, Furtuni şi inundaţii 22 5.157
Olanda
15. 25.02.1990 Europa Furtuna de zăpadă 64 4.770
Vivian
16. 13.09.2004 USA, Caraibe, Haiti Uraganul Jeanne, 3.034 4.136
inundaţii, alunecări de
teren
17. 27.12.1999 Franţa, Spania, Elveţia Furtuna de zăpadă 45 2.814
Martin
18. 06.08.2002 Marea Britanie, Spania, Inundaţii 38 2.621
Germania, Austria
19. 26.12.2004 Indonezia, Tailanda Cutremur, tsunami în 280.000 2.068
Oceanul Indian
20. 08.01.2005 Danemarca, Suedia, Furtuna de zăpadă 18 1.887
Marea Britanie Erwin
Sursa: Swiss Re. Sigma, Nr. 2/2006

Tabelul 1.2
Sinistre majore produse în USA în perioada 1989 - 2005
Daune
Nr.
Data producerii Tipul sinistrului asigurate
crt.
(mil. USD)
1 August 2005 Uraganul Katrina 45.000
2 Septembrie 2001 Atacul terorist produs
asupra WTC,
21.062
Pentagonului şi altor
clădiri
3 August 1992 Uraganul Andrew 20.328
4 Ianuarie 1994 Cutremurul de pământ
15.520
Northridge
5 Septembrie 2004 Uraganul Ivan 11.684
6 Septembrie 2005 Uraganul Rita 10.000
7 Octombrie 2005 Uraganul Wilma 10.000
8 August 2004 Uraganul Charley 8.272
9 Septembrie 1989 Uraganul Georges 6.225
10 August 2004 Uraganul Frances 5.170
11 Septembrie 1996 Furtuna tropicală
3.274
Allison
12 Iunie 2001 Uraganul Opal 2.597
13 Octombrie 1995 Incendii de păduri în
San Diego, San 2.535
Bernardino
14 Oct. – Nov 2003 Furtuni şi inundaţii 2.035
15 Septembrie 1999 Uraganul Floyd 2.165

9
16 Martie 1993 Furtuni de zăpadă în
2.228
20 de state.
Sursa: Insurance Information Institute – U.S.A.

Tabelul 1.3
Pierderile asigurate pentru catastrofele produse în U.S.A
în perioada 1994-2005
Valoarea daunelor
Nr. Numărul
Anul asigurate
crt. catastrofelor
(mil USD)
1 1994 38 21.119
2 1995 34 10.033
3 1996 41 8.649
4 1997 25 2.981
5 1998 37 11.367
6 1999 27 9.160
7 2000 24 4.915
8 2001 20 29.195
9 2002 25 5.932
10 2003 21 12.885
11 2004 46 32.911
12 2005 54 72.633
Sursa: Insurance Information Institute – U.S.A.

Fig. 1.1. Pierderi asigurate datorate catastrofelor naturale şi tehnice în perioada 1970-2005

Sursa: Swiss Re. Sigma, Nr. 2/2006

10
Tabelul 1.4. Cele mai mari catastrofe naturale, după numărul victimelor, produse în
perioada 1970-2005
Nr. crt Numărul Data Fenomenul Ţara
victimelor producerii
1 300.000 14.11.1970. Furtuni şi Bangladesh
inundaţii
2 280.000 26.12.2004 Tsunami în Indonezia,
Oceanul Tailanda
Indian
3 255.000 28.07.1976 Cutremur de China
pământ
(M 7.5)
4 138.000 29.04.1991 Ciclonul Bangladesh
tropical Gorky
5 66.000 31.05.1970 Cutremur de Peru
pământ,
alunecări de
teren
(M 7.7)
6 50.000 21.06.1990 Cutremur de Iran
pământ,
alunecări de
teren
(M 7.7)

Sursa: Swiss Re. Sigma, Nr. 1/2005


Figura 1.2
Situaţie comparativă privind amploarea catastrofelor naturale şi a celor tehnice produse
în perioada 1970-2004
Miliarde USD

11
35

30

25

20

15

10

0
73

75

77

79

81

83

95

97

99

01

03
71

85

87

93
ul
An

19

19

19

19

19

19
19

19

19

19

19

19

19

20

20
Catastrofe Naturale Catastrofe Tehnice

Sursa: Swiss Re. Sigma, Nr. 1/2005


Daunele (pagubele) produse de catastrofele naturale ori de cele tehnice se grupează în
funcţie de mărimea acestora în: mici, medii, mari.
Se mai face distincţie între daunele totale înregistrate în urma unei catastrofe şi daunele
protejate prin măsuri speciale (asigurare).

CATASTROFE NATURALE (calamităţi)


Printre calamităţile naturale cele mai păgubitoare şi mai de temut, având o largă arie de
răspândire pe glob, se numără: furtunile, inundaţiile, seismele, seceta, incendiile şi accidentele.
Pagubele pricinuite de furtuni, cicloane, vijelii, vârtejuri, sunt numeroase:
dezrădăcinări de pomi, distrugeri de recolte, ruperi de instalaţii, smulgeri de acoperişuri,
dărâmări de clădiri, moartea animalelor. Ca şi inundaţiile, aceste fenomene afectează întreaga
gospodărie a agricultorului, făcând să se resimtă multă vreme efectele financiare negative.
Furtuna şi inundaţiile produc pagube pe oriunde trec, pe porţiuni întinse din sate şi oraşe,
afectând atât populaţia de la sate cât şi de la oraşe.
Regimul ploilor este diferit de la ţară la ţară şi de la o regiune la alta. Cauzele acestor
diferenţe se regăsesc în poziţia geografică şi microclimatul local (fig. 1.3.).

Figura 1.3. Zonarea mediei celor mai mari cinci valori ale intensităţii pluviale (1961-
2000)

12
Sursa: „Mic atlas de risc agroclimatic” ediţia 2004, INMH Bucureşti

Inundaţiile
Se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate sau reci, ca urmare a topirii bruşte a
zăpezii ori a gheţii, şi vara în regiunile cu climat tropical ori musonic.
Precipitaţiile sub formă de averse, ca şi ploile liniştite de lungă durată, cele căzute pe
terenuri impermeabile ori în pantă abruptă conduc, de asemenea, la ieşirea râurilor din matcă şi la
revărsarea lor.
Fisurarea digurilor, ruperea barajelor, blocarea unor cursuri de apă cu trunchiuri de copaci,
crengi, pietre şi alte aluviuni provoacă inundaţii extrem de păgubitoare.

Figura 1.4. Zonalitatea cantităţilor maxime de precipitaţii (mm) căzute în ţara noastră
24 de ore (1886-2000)

Sursa: „Mic atlas de risc agroclimatic” ediţia 2004, INMH Bucureşti

13
Seismele
Constituie unul dintre fenomenele cele mai de temut ale naturii, deoarece ele pot provoca
imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi modificări profunde ale structurii
subsolului, ale fundului mărilor şi ale regimului de scurgere a apelor.
Anual, pe întregul glob se produc circa 100 de mii de cutremure, dintre care puţine la
număr sunt percepute de oameni şi, şi mai puţine provoacă mari pierderi materiale şi umane
(peste 90% din cutremurele înregistrate de seismografe nu produc nici un fel de pagube).
Dintre tipurile de cutremure înregistrate, sunt cunoscute următoarele:
- cutremurele de prăbuşire sunt violente, dar nu afectează decât zone restrânse;
- cutremurele vulcanice însoţesc erupţiile vulcanice şi se resimt pe arii relativ limitate;
- cutremurele tectonice sunt de departe cele mai importante. În general, cutremurele având
epicentrul la mică adâncime (câteva zeci de km) sunt mult mai violente decât cele de la mare
adâncime (cu epicentrul situat la 300-600 km).
Regiuni seismice în România
În mod firesc, când se vorbeşte despre cutremurele din România, mai toată lumea se referă
la seismele care se produc în Vrancea. Şi pe bună dreptate, fiindcă această zonă epicentrală este, de
departe, cea mai activă din ţară şi printre cele mai active din Europa. În plus, prin caracteristicile
sale, zona seismogenă Vrancea se deosebeşte considerabil de alte regiuni de pe glob unde se mai
produc seisme subcrustale, de adâncime. Totuşi, nu poate fi neglijat faptul că, pe teritoriul
României, există mai multe zone epicentrale care se manifestă diferenţiat, ca magnitudine maximă
şi frecvenţă de apariţie a evenimentelor semnificative.
Zona epicentrală VRANCEA este de cel mai mare interes, deoarece aici se produc cele mai
numeroase cutremure din România, cele mai puternice şi cu efecte dezastruoase pe ansamblul
teritoriului ţării. In fapt, în Vrancea se produc 2 tipuri de cutremure: cele crustale, de mică
adâncime (h<60 km), de energie relativ joasă şi magnitudini destul de mici (maxim 5,2 grade pe
scara Richter) şi cele subcrustale, intermediare, de mare adâncime (60<220 km). Acestea din urma
sunt cu adevarat periculoase, deoarece ating cele mai mari magnitudini (Mw,max~7,8-8,0) şi se
resimt pe arii foarte întinse, producând distrugeri mari nu doar pe teritoriul României, dar şi în ţări
vecine.
În fiecare secol se produc cam 4-5 cutremure majore vrâncene de adâncime intermediară, de obicei
între 80-160 km, şi cu magnitudini Mw=7,0 sau mai mare; alte 10-15 cutremure vrâncene din
fiecare secol au magnitudini mai mici (6-6,9 grade), nu produc pagube mari, dar sunt totuşi
suficient de puternice pentru a fi resimţite pe arii întinse şi a provoca panică destul de mare în
rândul populaţiei.

14
Anumite evaluări au stabilit că zona Vrancea generează cam 90% din totalul cutremurelor
cu epicentrele pe teritoriul României, eliberând cam 95% din energia seismică totală. Interesant este
că în zona Vrancea activitatea seismică cea mai intensă este cea de la mare adâncime, în timp ce în
crusta terestră seismicitatea este relativ scăzută.
În celelalte zone seismice ale ţării se produc exclusiv cutremure superficiale, de mică
adâncime (5-35 km), cu magnitudini mai mici decât ale seismelor vrâncene, dar şi la intervale mai
îndelungate; de altfel, cutremurele crustale din zone precum BANAT, FĂGĂRAŞ-CÂMPULUNG,
CRIŞANA, MARAMUREŞ, TRANSILVANIA, DOBROGEA DE NORD s.a au efecte strict
locale, manifestate pe arii mai reduse, limitate ca întindere.
În BANAT, în ultimii 200 de ani, au fost semnalate cutremure superficiale (la adâncimi mai
ales în jur de 10 km), dar cu magnitudini care nu au depăşit 5,6-5,8 grade pe scara Richter; din
cauza adîncimilor mici, însă, aceste seisme au atins uneori intensităţi destul de mari în epicentru, de
până la VIII grade pe scara Mercalli.
De altfel, regiunea BANAT se caracterizează printr-o activitate seismică destul de ridicată,
cu numeroase evenimente seismice de magnitudine mai mare de 4,0 şi intensitate de cel puţin V
grade pe scara Mercalli în ultimii 100 de ani. Foarte adesea, cutremurele banatice apar în secvenţe,
serii de cutremure pe durata mai multor luni.
O altă zonă seismică importantă este FĂGĂRAŞ-CÂMPULUNG. Aici se produc cele mai
puternice cutremure crustale (de mică adâncime, 5-30 km) din ţară, dar cu o frecvenţă considerabil
mai mică decât a celor din regiunea BANAT. Cutremurele făgărăşene tipice au epicentrele
localizate în lungul versantului sudic al Munţilor Făgăraş, şi o dată pe secol (de fapt, la intervale de
80-100 de ani) ating magnitudini de ordinul 6, chiar 6,5 grade pe scara Richter. Ultimul cutremur
făgărăşan major s-a produs la 26 ianuarie 1916 şi a atins o magnitudine de 6,4-6,5 grade pe scara
Richter.
Alte regiuni seismice în care se pot produce cutremure cu magnitudini M>4,5 şi intensităţi
mai mari de VI pe scara Mercalli sunt DOBROGEA DE NORD (Mmax=5,4 pe scara Richter, cu
evenimente notabile la 13 noiembrie 1981 şi 3 octombrie 2004, ambele avand magnitudini de 5,2-
5,4 grade pe scara Richter, la adancimi de 10-20 km), CRIŞANA (unde în secolul 19 s-au produs
cutremure de intensitate VII şi chiar VIII pe scara Mercalli în 1829 şi 1834, magnitudinea
nedepăşind probabil 5,5-6 pe scara Richter), TRANSILVANIA (cu evenimente mai puternice, de
intensitate VIII şi magnitudine 5,3-5,5 în 1223, 1523 si 1880, epicentrele în Podişul Târnavelor,
zona Mediaş-Sighişoara), MARAMUREŞ (cu un numar destul de mare de cutremure cu
magnitudini de 4,0-4,7 şi intensităţi maxime de VII grade pe scara Mercalli în zonele Halmeu-Oaş,
Baia Mare, Sighetul Marmaţiei).

15
Nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi faptul că uneori pe teritoriul ţării se mai resimt
cutremure mai violente produse în Peninsula Balcanică, Serbia şi Bulgaria, şi chiar din Turcia.4
Figura 1.5.

Seceta
Indiferent de forma pe care o îmbracă - afectează puternic activitatea economică şi, prin
aceasta, periclitează însăşi viaţa oamenilor şi a animalelor, pe întinse zone geografice.
Întreruperea procesului vegetativ, din cauza insuficienţei sau a lipsei totale a precipitaţiilor
şi/sau temperaturilor atmosferice ridicate, conduce la:
 diminuarea sau la compromiterea întregii recolte din zonele calamitate;
 înfometarea populaţiei care provoacă degradarea biologică a organismului uman,
 accentuarea mortalităţii generale şi în special a celei infantile;
 diminuarea rezervelor de apă din bazinele de acumulare, râuri şi pânza freatică, cu
consecinţe nefaste asupra consumului populaţiei, aprovizionării industriei,
funcţionării centralelor hidroelectrice, desfăşurării normale a navigaţiei fluviale.
Pe un plan mai general, seceta influenţează negativ mărimea produsului intern brut,
echilibrul balanţei comerciale şi pe cel al balanţei de plăţi.
Pe glob există întinse zone frecvent afectate de secetă, printre care se numără:
• Africa - cea mai mare parte a nordului continentului;
• America de Nord - statele din centrul şi vestul S.U.A;
• America de Sud - partea de vest a Argentinei şi parţial Peru şi Brazilia;
• Asia - importante regiuni din China, Mongolia, India, Asia Mică ş.a.;
• Europa - sudul continentului.

4
www.cutremur.net

16
În ţara noastră, sunt mai frecvent afectate de secetă: Dobrogea, estul Moldovei, Muntenia
şi Oltenia (figura 1.6)

Figura 1.6. Frecvenţa de producere a cantităţilor de precipitaţii deficitare / an agricol


(1961-2000)

Sursa: „Mic atlas de risc agroclimatic” ediţia 2004, INMH Bucureşti


Grindina este un fenomen meteorologic care însoţeşte de multe ori ploile şi în special
furtunile. Caracteristica acestui fenomen este că plouă cu mici particule de gheaţă de diferite
dimensiuni şi forme. În general, grindina produce stricăciuni dacă diametrul particulelor este
mai mare de 3 mm.
Căderile de grindină, însoţite de vijelie ori furtună, care distrug culturile de câmp, viţa de
vie şi pomii fructiferi şi avariază clădirile si autovehiculele, se dovedesc a fi extrem de
păgubitoare.
În ţara noastră, grindina este un fenomen care se manifestă frecvent în numeroase regiuni,
distrugând culturi agricole abia răsărite sau aflate în prag de recoltare, viţă de vie, pomi fructiferi,
acoperişurile caselor (mai ales cele din şindrilă şi ţiglă), precum şi multe alte bunuri (fig. 1.7.).

Figura 1.7. Sezonul critic şi frecvenţa de producere a fenomenelor de furtună, grindină


şi ploaie torenţială din sezonul activ de vegetaţie al culturilor agricole

17
Sursa: „Mic atlas de risc agroclimatic” ediţia 2004, INMH Bucureşti

Frigul, îngheţul şi furtunile de zăpadă perturbă adesea viaţa economică şi provoacă


importante pagube materiale.

1.5. Modalităţi de protecţie împotriva acţiunii distructive a fenomenelor naturii şi a


accidentelor
Fiecare perosană fizică sau juridică are nevoie de protecţie.
De-a lungul vieţii sunt acumulate bunuri de diferite valori, care pot dispărea imediat în
urma unui cutremur, incendiu, a unui furt sau altei cauze. O mare pierdere financiară nu poate fi
compensată în alt mod decât prin asigurare.
Contractarea unui împumut pentru construirea unei locuinţe, achiziţionării unui bun de
valoare, crearea unui venit suplimentar pentru perioada de după pensionare pot fi realizate numai
prin asigurări.
Combaterea fenomenelor (evenimentelor) aleatorii, generatoare de pagube, care sunt
numite riscuri, poate fi făcută prin mai multe modalităţi:
• evitarea sau prevenirea riscului
• limitarea pagubelor provocate de riscurile produse
• crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor
pagube
• trecerea riscului pe seama unei societăţi de asigurări.

18
a. Evitarea sau prevenirea riscului constă în luarea de măsuri capabile să facă imposibilă
producerea unui anumit risc. Este vorba, spre exemplu, de:
 renunţarea la cultivarea, în anumite zone, a acelor plante care sunt deosebit de
sensibile la grindină sau la atacurile unor dăunători şi cultivarea altor plante mai
rezistente în zonele respective;
 renunţarea la creşterea unor specii de animale în zonele în care acestea sunt în mod
frecvent afectate de epizootii;
 evitarea practicării unor meserii sau profesii de către persoanele predispuse să
contacteze anumite boli profesionale etc.
După cum se ştie, defrişările sălbatice efectuate prin incendierea pădurilor în unele regiuni
ale globului, pentru a extinde suprafeţele de teren agricol, ca şi exploatările neraţionale ale
pădurilor conduc la modificarea climei, cu urmări grave pentru echilibrul ecologic. Este elocvent
în acest sens exemplul Braziliei, unde defrişarea unor suprafeţe întinse din Pădurea Amazoniană a
dus la grave dezechilibre ecologice, nu numai zonale dar şi pentru întreaga planetă.
Faţă de o asemenea evoluţie periculoasă, se impune respectarea cu stricteţe a:
 programelor de exploatare raţională a pădurilor şi de reîmpădurire,
 de regularizare a torenţilor,
 de creare a unor perdele de protecţie în anumite zone,
 de combatere a dăunătorilor pădurii,
 de prevenire a incendiilor în pădure etc.
Prevenirea inundaţiilor provocate de Dunăre şi de râurile interioare reclamă:
• construirea de diguri (respectiv întreţinerea celor existente), care să protejeze
culturile şi localităţile de furia apelor ieşite din matcă,
• crearea de acumulări (bazine) de apă capabile să preia cantităţile excedentare în
perioadele în care nivelul apelor creşte peste normal şi pe care să le deverseze în
perioadele când nivelul acestora scade.
Pentru prevenirea incendiilor se impune luarea de măsuri tehnice şi organizatorice în
stadiile proiectării, construcţiei şi exploatării obiectivelor industriale, social-culturale şi
gospodăreşti, precum şi ale mijloacelor de transport.
Pentru limitarea consecinţelor negative ale cutremurelor de pământ apare necesitatea
respectării riguroase a normelor elaborate în acest scop de autorităţile competente.
Prevenirea riscurilor se realizează prin măsuri având caracter "activ" sau "pasiv", după
caz. Primele reduc probabilitatea producerii fenomenelor, iar cele cu caracter pasiv atenuează forţa
de distrugere a acestora.

19
b. Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse presupune ca, după producerea
evenimentului, însă înainte ca acesta să fi luat sfârşit, persoanele interesate să ia măsuri de urgenţă,
capabile să reducă la minimum efectele dezastruoase ale acestuia. În această categorie intră
măsurile care au ca scop:
• stingerea incendiului şi împiedicarea extinderii lui;
• localizarea epizootiilor şi lichidarea urgentă a focarelor epizootice;
• aplicarea de tratamente curative persoanelor care au suferit accidente ori s-au
îmbolnăvit, pierzându-şi capacitatea de muncă;
• tratarea animalelor accidentate ori bolnave şi sacrificarea celor nevindecabile;
• înălţarea de diguri pentru protejarea localităţilor şi obiectivelor economice, social-
culturale sau de altă natură în caz de inundaţii, săparea de şanţuri pentru scurgerea
rapidă a apelor;
• în caz de cutremur, degajarea persoanelor şi bunurilor aflate sub dărâmături şi
acordarea asistenţei medicale necesare;
• luarea de măsuri pentru oprirea scurgerii în mare a ţiţeiului dintr-un tanc petrolier
avariat şi stăvilirea mareei negre etc.
c. Crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii , a
eventualelor pagube presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă,
pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau de accidente.
d. Trecerea riscului asupra unei societăţi de asigurări se poate realiza în condiţiile în
care persoana fizică sau juridică ameninţată de un risc oarecare (sau de un complex de riscuri)
consimte să plătească o sumă de bani unei societăţi de asigurări, iar aceasta se angajează să
suporte paguba provocată de riscul respectiv.
Această metodă se foloseşte atunci când celelalte măsuri nu pot fi luate în considerare din
motive legate de natura şi mărimea riscului, situaţia economică a persoanei interesate, , eficienţa
metodelor folosite.
Atunci când, în pofida acţiunilor de prevenire întreprinse de oameni, calamităţile
naturale sau tehnice s-au produs, este necesară luarea unor măsuri economice pentru
acoperirea pagubelor pricinuite de acestea economiei naţionale şi reluarea procesului de
producţie vremelnic întrerupt.
Necunoaşterea momentului izbucnirii calamităţilor naturale sau al producerii unor
fenomene întâmplătoare şi a intensităţii acestora impune ca, în permanenţă, societatea omenească
să aibă la dispoziţia sa un anumit fond de mijloace pe seama căruia să poată acoperi pagubele
produse de aceste forţe distructive.

20
1.6. Tipuri de fonduri de asigurare
• Există forme variate de constituite a fondurilor băneşti de care societatea are nevoie
în caz de producere a unor calamităţi naturale sau accidente.
• Acestea pot îmbrăca diferite forme:

 Formarea şi utilizarea de fonduri prin autoasigurare (autoprotecţie);


 Formarea şi folosirea unor fonduri centralizate de rezervă;
 Constituirea şi folosirea fondurilor de asigurare propriu-zise;
 Fondul de protejare a asiguraţilor;
 Fondul de protecţie a victimelor străzii;
 Fondul naţional pentru protejarea producătorilor agricoli

a. Fonduri individuale de rezervă financiară (autoasigurarea)


 Sunt create descentralizat şi independent de către anumiţi agenţi economici sau persoane
fizice
 Metoda este folosită cu preponderenţă de către gospodăriile agricole individuale şi unităţile
agricole
 În măsura în care fondurile respective sunt destinate să acopere pagubele provocate de
fenomene neprevăzute, ele capătă caracterul unor fonduri de autoprotecţie sau de
autoasigurare
 Numai în cazul când fondul de care dispune este suficient de mare, o gospodărie sau o
unitate economică este în măsură să-şi refacă bunurile materiale distruse de fenomene
naturale imprevizibile sau de accidente
Dezavantajele constituirii unui asemenea fond sunt:
 generează costuri suplimentare pentru unitatea care a optat pentru autoprotecţie.
 blochează fonduri care ar putea fi utilizate mai eficient în producţie.
Cu toate acestea metoda se utilizează deoarece fondurile constituite acoperă unele pagube
minime şi fondurile respective contribuie la creşterea rezervelor materiale în economia
naţională.

b. Fonduri de rezervă constituite în mod centralizat.


 Ele se constituie, în principiu, pentru agenţii economici cu capital de stat;
 Fondurile centralizate de rezervă se formează pe baza bugetului de stat, a bugetelor locale şi
din veniturile băneşti ale unor ramuri, ministere şi departamente;
21
 Aceste fonduri se alimentează pe baza resurselor societăţii, la alimentarea lor neparticipând,
de regulă, în mod direct, agenţii economici;
 Fondurile centralizate de rezervă sunt de mai multe feluri:
 Rezervele de stat materiale formate din materii prime, seminţe, alimente,
combustibil, utilaje, piese de schimb, etc;
 Fondul de rezervă bugetară din bugetul de stat la dispoziţia Guvernului;
 Fondul de intervenţie pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturii;
 Fondurile de rezervă la nivelul departamentelor şi ministerelor, din care se
compensează daunele, provocate de calamităţile naturii, agenţilor economici aflaţi în
subordine;
 Fondurile de rezervă din bugetele locale, aflate la dispoziţia prefecturilor şi
primăriilor judeţene şi municipiului Bucureşti;
 Excedentul bugetar care se poate crea în timpul anului.
 Fondurile de rezervă, care se constituie de către stat în mod centralizat, sunt folosite
tot centralizat, de regulă numai pentru refacerea bunurilor proprietate publică,
distruse de calamităţi ale naturii şi accidente.

c. Fonduri de asigurare propriu-zisă


 Sunt constituite din primele de asigurare ce se încasează de la asiguraţi;
 Se utilizează pentru finanţarea acţiunilor de prevenire, limitare şi combatere a daunelor,
pentru plata despăgubirilor în caz de pagube provocate bunurilor asigurate;
 Se formează pe principiul mutualităţii, în mod descentralizat, şi anume prin încasarea
primelor de asigurare de la agenţii economici şi de la persoanele fizice cuprinse în asigurare;
Primele încasate devin proprietate a societăţii de asigurări şi ele se utilizează în mod
centralizat pentru compensarea daunelor şi plata sumelor asigurate

d. Fondul de protejare a asiguraţilor


 Se constituie din cota procentuală anuală de 0,5%, stabilită de Ministerul Finanţelor, care se
aplică asupra volumului de prime brute încasate de societăţile de asigurări şi reasigurări, cu
excepţia asigurărilor de viaţă;
 Din acest fond se plătesc despăgubiri asiguraţilor, în caz de faliment al societăţilor
comerciale din domeniul asigurărilor;
 Gestionarea fondului se face de către Comisia de Supraveghere a Activităţii de Asigurări şi
Reasigurări;

22
 Acest fond de protejare se păstrează în contul general al Trezoreriei Statului şi este purtător
de dobândă;
 Dobânzile încasate constituie surse de venit al fondului de protejare a asiguraţilor şi au
aceeaşi destinaţie de plată a despăgubirilor.

e. Fondul de protecţie a victimelor străzii


 Se constituie pe seama unei cote procentuale ce se aplică asupra volumului de prime brute,
încasate pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, de către societăţi de
asigurări autorizate;
 Fondul se constituie şi se administrează de către Biroul Asigurărilor de Autovehicule, care
stabileşte şi cota de alimentare a acestuia, cu avizul Ministerului Finanţelor;
 Se foloseşte pentru protecţia victimelor accidentelor de circulaţie auto, soldate cu vătămări
corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat, autovehiculul este neasigurat ori
societatea la care autovehiculul este asigurat se află în stare de faliment.

f. Fondul naţional pentru protejarea producătorilor agricoli


 Se constituie din iniţiativa Ministerului Agriculturii pentru asigurarea culturilor agricole şi a
efectivelor de animale, împotriva factorilor naturali de risc (calamităţilor naturii);
 Sursele de constituire a fondului sunt:
 0,5% din veniturile realizate din vânzarea bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici,
pe întreaga economie naţională;
 1% din primele brute încasate anual de toate societăţile de asigurări din ţară;
 5% din suma drepturilor de redevenţă încasate de Agenţia Domeniilor Statului;
 Cotizaţia percepută de la producătorii agricoli pentru înscrierea ca membri la fond şi taxa
anuală calculată în funcţie de valoarea asigurată;
 Donaţii, contribuţii, ale unor persoane fizice şi juridice;
 Cota de 10% din cuantumul anual al taxelor vamale aferente importurilor de produse
agroalimentare;
 Cota de 10% din volumul accizelor aferente băuturilor alcoolice şi tutunului;
 Valoarea taxelor încasate din eliberarea avizelor sanitar-veterinare şi fitosanitare pentru
operaţiunile de import-export.
În situaţii excepţionale, când acţiunea fenomenelor naturale se desfăşoară pe zone întinse,
provocând pagube economico-sociale majore, se poate utiliza o sumă din bugetul statului,
nominalizată în mod expres prin hotărâre a Guvernului.

23
CAPITOLUL II
CONCEPTUL DE ASIGURARE

2.1. Conţinutul conceptului de asigurare

După Gh. Bistriceanu5 „asigurarea este operaţiunea financiară ce decurge dintr-o lege sau
dintr-un contract prin care societatea de asigurări se obligă ca în schimbul unei sume primite
periodic să despăgubească pe asigurat pentru pierderile pe care acesta le-ar suferi în urma unor
întâmplări independente de voinţa lui”.
În acelaşi timp, se poate spune că, asigurarea este un raport juridic izvorât din lege sau dintr-
un contract de asigurare a persoanei sau a unui bun.
Asigurarea are următoarele trăsături caracteristice:
5
Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

24
• riscurile se compensează prin crearea unei comunităţi de risc şi suportarea daunelor se face
potrivit principiului mutualităţii.
• evenimentul trebuie să fie întâmplător, adică producerea riscului să fie independentă de
voinţa asiguratului şi asigurătorului;
• evenimentul trebuie să se poată evalua pe baza calculelor statistico-matematice privind
frecvenţa şi proporţiile valorice ale fiecărui risc;
• asiguraţii trebuie să fie egal ameninţaţi de riscurile respective;
• plata primei de asigurare şi, respectiv, a indemnizaţiei de asigurare, în forma cea mai simplă.
Problemele asigurării trebuie abordate, după caz, sub trei aspecte:
• juridic,
• economic
• financiar.

Abordarea juridică
Pentru a fi operantă asigurarea trebuie să capete formă juridică, O asemenea formă i-o
conferă contractul, care constituie "legea părţilor", precum şi legea propriu-zisă, emisă de puterea
legislativă.
Potrivit legii asigurărilor din 1995, "prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să
plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în
continuare îndemnizaţie, în limitele şi la termenele convenite".

Formulări asemănătoare pot fi întâlnite şi în codurile civile ale altor ţări.


Legea şi contractul de asigurare se completează reciproc, constituind izvoare de drepturi şi
obligaţii în domeniul asigurărilor.
Legea constituie principala formă juridică de reglementare a asigurărilor.
În art. 942, Codul civil român defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic".
Contractul de asigurare este strict bilateral şi, de regulă, nu se poate încheia cu titlu gratuit.
Din punct de vedere juridic, contractul de asigurare face parte din categoria contractelor
aleatorii.

25
Potrivit prevederilor Codului civil român, art. 1635 „contractul aleatoriu este convenţia
reciprocă ale cărei efecte, în privinţa beneficiilor şi a pierderilor pentru toate părţile, sau
pentru una sau mai multe dintre ele, depinde de un eveniment necert".
Asigurarea facultativă se realizează prin contractul de asigurare.
Toate asigurările sunt reglementate prin lege, dar, în timp ce asigurările obligatorii
funcţionează direct pe bază de lege, asigurările facultative au la bază şi contractul de asigurare
semnat de părţi.

Asigurările sub aspect economic


Relaţiile de asigurare sunt o componentă a finanţelor, a relaţiilor economice.
Relaţiile economice de asigurare se concretizează în primul rând în constituirea fondului de
asigurare, dar şi în procesul de repartiţie al acestuia. Aceste relaţii băneşti de repartiţie se
concretizează în primele de asigurare pe care le plătesc companiile naţionale, regiile autonome şi
societăţile comerciale pentru asigurarea unor bunuri ale lor, organizaţiile private şi persoanele fizice
pentru asigurarea bunurilor lor sau chiar a persoanelor fizice. Aaceleaşi relaţii economice de
asigurare se folosesc şi cu prilejul utilizării fondului de asigurare pentru finanţarea diferitelor
măsuri de prevenire, limitare şi combatere a efectelor distructive ale manifestării forţelor naturii,
accidentelor, pentru compensarea daunelor survenite şi plata sumelor asigurate în cazul accidentării
sau decesului persoanelor asigurate etc.
Din punct de vedere economic, asigurările exprimă ansamblul relaţiilor băneşti cu ajutorul
cărora se întreprind măsurile corespunzătoare în vederea desfăşurării normale, neîntrerupte a
procesului de producţie, în scopul apărării integrităţii avutului public, privat şi personal şi ocrotirii
persoanelor fizice în cazurile de pierdere a capacităţii de muncă, supravieţuire, în caz de deces.
Conţinutul economic al relaţiilor de asigurare este determinat de natura şi trăsăturile orânduirii
social-economice şi de stat, de formele de proprietate, de legile economice obiective.
Întrucât asigurările fac parte din sfera finanţelor, ele întrunesc trăsăturile acestora, dar, în
acelaşi timp, ele au şi unele trăsături specifice determinate de modul de constituire, de repartizare şi
de utilizare a fondului de asigurare. Astfel, asigurările au fost instituite ca urmare a existenţei unor
riscuri comune a căror producere cauzează uneori pagube foarte mari economiei în ansamblu.
Riscurile comune determină constituirea comunităţii de risc, adică anumite persoane fizice şi
juridice sunt ameninţate de aceleaşi riscuri, primejdii, ceea ce le determină să participe împreună la
organizarea şi ducerea luptei pentru "apărarea unor interese comune”.
Relaţiile de asigurare se nasc între companiile naţionale, regiile autonome, societăţile
comerciale, societăţile de comerţ exterior, de transporturi, unităţile şi organizaţiile cooperatiste,
private şi persoanele fizice, pe de o parte, şi societăţile de asigurări, pe de altă parte.

26
Asigurările sub aspect financiar
Asigurările sunt considerate o ramură prestatoare de servicii, un intermediar financiar şi un
activ financiar într-o economie de incertitudini.
Societăţile de asigurări pot face depuneri la bănci, pot achiziţiona hârtii de valoare, pot face
investiţii în bunuri imobiliare, participă la operaţiuni de bursă, pot solicita împrumuturi etc.
Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite funcţii.
Funcţia de repartiţie - funcţie principală a asigurărilor
 se manifestă, în primul rând, în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia
organizaţiei de asigurare, pe seama primei de asigurare;
 se manifestă în procesul de repartiţie a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale,
şi anume: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv,
acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale organizaţiei de asigurare şi
constituirea unor fonduri de rezervă.
 impozitele datorate de organizaţia de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat sau la
bugetele locale, după caz,
 contribuţiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale
de stat.

Funcţia de control - funcţie complementară a asigurărilor


 urmăreşte modul cum se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale
organizaţiei de asigurare,
 urmăreşte cum se efectuează plăţile cu titlu de indemnizaţie de asigurare,
 urmăreşte cheltuielile de prevenire a riscurilor,
 urmăreşte cheltuielile administrativ-gospodăreşti, ş.a.,
 urmăreşte corecta determinare a drepturilor cuvenite asigurărilor,
 urmăreşte gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare şi a rezervelor legale
constituite,
 urmăreşte îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare ale
asigurătorului faţă de stat şi de terţi.
După cum se ştie, noţiunea de asigurare se foloseşte în legătură nu numai cu activitatea
societăţilor comerciale de asigurări şi a organizaţiilor de asigurări mutuale, dar şi cu asigurările
sociale.

27
CAPITOLUL III
ELEMENTE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

În explicarea conţinutului asigurării, elementele definitorii care stau la baza acestuia au


un pronunţat caracter tehnic. Ca elemente definitorii ale asigurării pot fi amintite următoarele:
 asigurătorul;
 asiguratul;
 contractantul;
 beneficiarul;
 terţul păgubit;
 brokerul de asigurare;
 contractul de asigurare;
 obiectul asigurării;
 riscul asigurabil;
 evaluarea în vederea asigurării;
 norma de asigurare;
 suma cuprinsă în asigurare;
 prima de asigurare;
 cazul asigurat;
 paguba sau dauna;
 despăgubirea de asigurare;
 franşiza;
 fondul de asigurare;
 vârsta de asigurare;
 durata asigurării;
 poliţa de asigurare;
 reasigurarea;
 prima de reasigurare;
 coasigurarea

1. Asigurătorul

28
Asigurătorul este o persoană juridică română sau străină, societate de asigurări
autorizată ori societate mutuală autorizată de Comisia de Supra-veghere a Asigurărilor care,
în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă obligaţia să plătească
acestora (beneficiarilor asigurării) despăgubirea ce li se cuvine, în caz de distrugere sau
avarie a bunurilor asigurate, ca urmare a calamităţilor naturii sau a accidentelor, să
plătească suma asigurată la survenirea unui eveniment în viaţa persoanelor asigurate
(beneficiarilor) sau să plătească despăgubirea pentru prejudiciul produs de asigurat unei
terţe persoane, potrivit normelor de asigurare6.
Asigurătorul trebuie să evalueze cu maximă corectitudine angajamentele luate faţă de
asiguraţi şi să calculeze exact nivelul rezervelor ce trebuie constituite, în vederea protejării
intereselor asiguraţilor.
Activitatea de asigurări în România poate fi exercitată numai de societăţi pe acţiuni, societăţi
mutuale, filiale ale unor asigurători străini constituite ca persoane juridice române, precum şi
sucursale ale societăţilor de asigurări, persoane juridice străine, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor.
Fiecare asigurător trebuie să menţină, cumulativ:
a) capitalul social vărsat sau, în cazul unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liber vărsat;
b) marja de solvabilitate.
Asigurătorii pot investi sau fructifica în întregime sau parţial capitalul social, rezervele de
capital şi rezervele tehnice în bunuri mobiliare sau imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte
titluri de participare, depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii.
Asigurătorul are obligaţia de a-şi conduce activitatea cu respectarea normelor prudenţiale
specifice asigurărilor şi să se preocupe de organizarea şi desfăşurarea activităţii cu profesionalism,
în concordanţă cu natura şi mărimea activităţii prestate.
Asigurătorul care exercită asigurări de viaţă este obligat:
• să ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă;
• să înregistreze toate veniturile şi cheltuielile aferente
asigurărilor de viaţă în conturi separate, care să constituie şi să aparţină unui fond de
asigurare distinct (fondul asigurărilor de viaţă);
• să asigure conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de
viaţă, pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor acestuia.
Asigurătorii care practică asigurări facultative îşi elaborează:

6
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

29
 condiţiile de asigurare, cu respectarea prevederilor legale referitoare la
contractul de asigurare;
 clauzele de asigurare, care pot modifica condiţiile de asigurare, în funcţie de
opţiunea proprie sau de cea a asiguratului;
 criteriile proprii de stabilire a primelor de asigurare;
 reglementări proprii şi instrucţiuni de constatare şi de lichidare a daunelor, în
concordanţă cu prevederile cuprinse în condiţiile şi clauzele de asigurare;
 reglementări interne privind constituirea şi menţinerea rezervelor tehnice, în
funcţie de sistemul propriu de evidenţă operativă, cu respectarea normelor emise de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
De asemenea, asigurătorul are obligaţia să ramburseze cheltuielile efectuate de asigurat pentru
diminuarea sau limitarea pagubei produse ca urmare a survenirii unui eveniment asigurat. Se
compensează numai cheltuielile necesare, care trebuie făcute raţional şi util de către asigurat,
precum şi cheltuielile efectuate de asigurat pentru constatarea şi evaluarea pagubei.

2. Asiguratul
Asiguratul poate fi oricare persoană fizică sau agent economic care îşi asigură bunurile
împotriva unor calamităţi ale naturii sau unor accidente, precum şi orice persoană fizică ce se
asigură împotriva unor riscuri ce ar putea să intervină în legătură cu sănătatea, integritatea
corporală sau cu viaţa sa.
Asiguratul poate fi, de asemenea, oricare persoană fizică sau juridică ce se asigură pentru
prejudiciul pe care l-ar putea produce terţelor persoane.
Calitatea de asigurat se dobândeşte prin plata primei de asigurare, în schimbul căreia se
asigură bunurile împotriva anumitor riscuri sau se asigură persoana fizică în caz de accident, deces
etc. Asiguratul poate fi şi altă persoană decât aceea care a contractat asigurarea (de exemplu,
tutorele poate încheia asigurarea pentru minor, părintele pentru copii, etc.).
Asiguraţii sunt obligaţi să dea dovadă de interes pentru prevenirea pierderilor, să ia cele mai
eficiente măsuri pentru conservarea bunurilor asigurate, să întreţină bunul în perfectă stare de
funcţionare, să respecte normele agrotehnice şi zooveterinare, după caz, să întreprindă măsuri
pentru preîntâmpinarea, combaterea, limitarea pagubelor şi minimizarea gradului de extindere a
daunei, precum şi măsuri pentru salvarea bunurilor, păstrarea şi paza bunurilor rămase, prevenirea
degradării lor ulterioare. Dacă asiguratul nu respectă aceste obligaţii şi când – ca urmare a
nerespectării lor - se produc pagube, actele normative în materie prevăd - în unele cazuri -
reducerea volumului despăgubirii, iar în alte cazuri neacordarea despăgubirilor.

30
În cazul producerii riscului asigurat, asiguratul are obligaţia să înştiinţeze imediat pe
asigurător, să aplice instrucţiunile date de acesta, să participe la constatarea cazului asigurat produs
şi a pagubei rezultate, să furnizeze acte şi date referitoare la evenimentul asigurat, să acorde
întregul sprijin pentru constatarea şi evaluarea daunelor. în acelaşi timp, asiguratul are dreptul şi
obligaţia să participe la salvarea şi conservarea bunurilor asigurate.

3. Contractantul asigurării
Contractantul asigurării este persoana fizică sau agentul economic cu capital de stat, o
unitate cooperatistă, mixtă, privată etc. care contractează pentru lucrătorii săi asigurări contra
accidentelor şi a altor riscuri, obligându-se să plătească primele de asigurare; în unele cazuri, aceste
prime pot fi plătite şi de către asiguraţi. De cele mai multe ori contractantul este însuşi asiguratul.
Sunt şi cazuri în care contractantul asigurării este şi beneficiarul asigurării (de exemplu, la
asigurările mixte de viaţă, în situaţia în care asiguratul supravieţuieşte până când expiră
valabilitatea contractului de asigurare, el este şi beneficiar al asigurării respective).

4. Beneficiarul asigurării
Beneficiarul asigurării este persoana (sau sunt persoanele) desemnată prin lege, contractul
de asigurare, declaraţie scrisă, testament etc. să încaseze suma asigurată în cazul în care se produce
un accident, invaliditatea sau decesul persoanelor asigurate sau să încaseze despăgubirea la
asigurările de bunuri când survin daune. De regulă, beneficiarul asigurării este însuşi asiguratul.
Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului, fie în cursul executării
acestuia prin declaraţie scrisă, comunicată societăţii de asigurări. De exemplu, beneficiarii pot să
fie: soţia, soţul, copiii, părinţii, fraţii, surorile sau alte persoane apropiate. Dacă asiguratul nu a
dispus altfel, atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, aceştia au drepturi egale asupra
sumei asigurate.

5. Terţul păgubit
Terţul păgubit poate fi o persoană fizică sau juridică implicată într-un accident rutier,
feroviar, naval, aerian, căreia i s-au produs pagube materiale sau i-a fost afectată sănătatea,
integritatea corporală (invaliditatea) sau chiar viaţa (decesul). Terţul păgubit nu se cunoaşte decât
în momentul producerii riscului (accidentului) şi când se stabileşte indemnizaţia de asigurare
(despăgubirea şi/sau suma asigurată).

6. Brokerul de asigurare

31
Brokerul de asigurare poate fi o persoană juridică autorizată de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor să intermedieze asigurări între o societate de asigurări şi asiguraţi. Brokerul de
asigurări lucrează contra unui comision care - în mod obişnuit - se calculează asupra primelor de
asigurare totale încasate în baza contractelor de asigurare încheiate şi se plăteşte de către societatea
de asigurări.
În vederea dobândirii calităţii de broker de asigurare, persoana juridică respectivă solicită în
scris autorizaţia de funcţionare de la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în care scop prezintă
o serie de documente, plătind şi taxa de autorizare în sumă de 30 milioane lei.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor decide cu privire la eliberarea autorizaţiei de
funcţionare în termen de 30 de zile de la primirea documentelor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor publică anual în Monitorul Oficial al României şi
într-o publicaţie de largă circulaţie, lista actualizată care cuprinde brokerii de asigurare autorizaţi şi
orice alte informaţii necesare.

7. Brokerul de reasigurare
Brokerul de reasigurare poate fi o firmă sau o persoană specializată care efectuează
diferite operaţiuni de plasare a cedărilor de sume ale reasiguraţilor în reasigurare.
Brokerul de reasigurare îşi oferă serviciile în încheierea contractelor de reasigurare, face
defalcările de prime între reasigurat şi reasigurator, lichidează diferitele solduri dintre participanţii
la reasigurare etc, percepând pentru aceasta un comision care diminuează încasările din primele
cuvenite reasiguratorului.

8. Contractul de asigurare
Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător, având
rolul de a reglementa relaţiile lor reciproce, în funcţie de felul asigurărilor facultative. Asiguratul
se obligă prin contract să plătească primele de asigurare la anumite termene, iar asigurătorul îşi
asumă obligaţia să acorde asiguratului sau beneficiarului asigurării, la producerea cazului asigurat,
despăgubiri pentru bunurile şi sumele asigurate în asigurările de persoane. încheierea contractului
de asigurare presupune existenţa cererii de asigurare prezentată de asigurat şi a poliţei de asigurare
eliberată de asigurător.
În mod obligatoriu, contractul de asigurare cuprinde: numele, prenumele şi domiciliul sau
sediul părţilor contractante, bunurile şi persoanele care se asigură, data (anul, luna, ziua şi ora) la
care începe şi la care expiră asigurarea facultativă, menţiunile esenţiale referitoare la riscuri,

32
termenele de plată ale primelor de asigurare, sumele asigurate, limitele plăţii sumei asigurate sau a
despăgubirii în cazul survenirii riscului, obligaţia asiguratului de a apăra şi conserva bunurile
asigurate, de a lua măsuri pentru prevenirea şi limitarea pierderilor, cazurile în care asigurătorul are
dreptul să refuze plata despăgubirilor ori a sumei asigurate.

9. Obiectul asigurării
Obiectul asigurării poate fi reprezentat de un bun mobil ori imobil supus asigurării, un
interes, o persoană fizică sau răspunderea civilă asupra unei terţe persoane.

10. Riscul asigurat


Riscul este o primejdie, un pericol, un eveniment posibil, o întâmplare neplăcută.
Riscul este un eveniment viitor, incert (cert), probabil, a cărui producere ar putea provoca
diferite pierderi de bunuri sau ar putea afecta sănătatea, integritatea corporală sau viaţa oamenilor.
Riscul mai poate fi reprezentat şi de posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor, ca
urmare a producerii unor fenomene imprevizibile.
Riscul mai poate fi definit ca fiind probabilitatea producerii unui fenomen împotriva căruia se
contractează o asigurare, precum şi protecţia pe care şi-o asumă societatea de asigurări prin
contractarea unei asigurări sau reasigurări.
Riscurile se manifestă atât în relaţiile dintre oameni, cât şi în raporturile dintre om şi natură.
Riscul este prezent permanent şi oriunde. Practic orice activitate economică, socială, culturală,
politică etc. poate fi ameninţată de producerea unor evenimente cauzatoare de pierderi. De
asemenea, viaţa fiecăruia, bunurile sale pot fi afectate de accidente, cutremure, grindină, inundaţii
sau alte catastrofe. Dacă nu există riscuri, nu există asigurări.
Prin urmare, activităţile economice şi sociale comportă diferite riscuri, iar pentru prevenirea şi
compensarea pagubelor provocate de riscuri se practică diferite forme de asigurare.
Şansa de producere a daunei se determină astfel:
x
P= ,
n
în care:
P este probabilitatea producerii daunei;
x - daune;
n - numărul total de cazuri.
În asigurări, riscul are mai multe semnificaţii, şi anume: posibilitatea de distrugere parţială
sau totală a bunurilor ca urmare a producerii unor fenomene imprevizibile; probabilitate a

33
producerii fenomenului împotriva căruia se contractează asigurarea; protecţie pe care şi-o asumă
societatea de asigurări împotriva unei primejdii.
Nu orice risc poate fi asigurat. Pentru ca un risc să poată fi cuprins în asigurare trebuie să aibă
următoarele caracteristici:
• survenirea evenimentului să fie posibilă, dar nu inevitabilă, adică să
se poată produce, altfel asigurarea nu devine necesară;
• survenirea evenimentului să fie reală, respectiv să prezinte un anumit
grad de periculozitate pentru asigurat;
• să fîe de domeniul viitorului, dar incertă;
• producerea evenimentului să fie posibilă pe un teritoriu cât mai
întins, astfel încât să cuprindă un număr cât mai mare de asiguraţi şi să se poată realiza
echilibrul financiar al asigurătorului;
• caracterul întâmplător, imprevizibil al evenimentului atât în ceea ce
priveşte evenimentul însuşi (secetă, inundaţie, cutremur de pământ, accident etc), cât şi
momentul survenirii şi intensitatea evenimentului;
• producerea evenimentului să nu depindă (să fie independentă) de
voinţa asiguratului, a beneficiarului şi a asigurătorului, să fie urmare a hazardului;
• producerea evenimentului să aibă o anumită frecvenţă, o anumită
regularitate;
• pentru a fi acceptabile, riscurile trebuie să fie îndeajuns de dise-
minate (răspândite), adică să nu se producă în acelaşi timp şi să vizeze un foarte mare
număr de asiguraţi;
• să poată fi cuprins în datele statisticii, adică să aibă un caracter
statistic, să fie supus evidenţei statistice şi să i se poată calcula proba- bilitatea ivirii;
• să fie evaluabil, respectiv să poată fi exprimat şi determinat valoric.
Riscul asigurat trebuie să îndeplinească şi unele condiţii economice şi juridice, şi anume:
- să fie convenabil şi să prezinte un minim de eficienţă pentru asiguraţi;
- să fie accesibil asiguraţilor şi să aibă o anumită eficienţă pentru
- cauza asigurării (riscului) să fie licită (permisă de legile în vigoare), să nu fie contrară
ordinii publice.
Fiecare societate de asigurări este liberă să selecteze riscurile asupra cărora îşi oferă
protecţia, cu excepţia asigurării obligatorii de răspundere civilă auto.

34
11. Evaluarea în vederea asigurării
Evaluarea în vederea asigurării este complexul de operaţiuni prin care se determină
valoarea bunului care urmează a se asigura.
Despăgubirea de asigurare pe care o acordă societatea de asigurări, în caz de daune, se
determină pe baza valorii bunului cuprins în asigurare, de aceea nici un bun nu poate fi cuprins în
asigurare fără cunoaşterea prealabilă a valorii reale a acestuia. Evaluarea în vederea asigurării
trebuie efectuată cu maximum de atenţie şi profesionalism. Subevaluarea sau supraevaluarea
bunurilor, în ambele cazuri , poate avea consecinţe negative.
Ideal este ca evaluarea să fie cât mai aproape de valoarea reală a bunului, pentru a permite
recuperarea lui în caz de daună. O evaluare exagerată scade interesul asiguratului pentru păstrarea
în bune condiţii a bunului asigurat, iar subevaluarea nu permite recuperarea bunului în caz de
daună.
Evaluarea se poate face pe baza preţurilor de cumpărare sau de vânzare, valoarea bunului
asigurat putând să coincidă cu valoarea de inventar.
În cazul asigurării de persoane nu poate fi vorba de evaluare în vederea asigurării,
deoarece viaţa, sănătatea şi capacitatea de muncă a persoanei fizice nu se exprimă în bani. La
asigurările de persoane suma asigurată se stabileşte în funcţie de voinţa, puterea de plată a
asiguratului şi de gradul de risc.
Pentru asigurările de bunuri şi pentru unele forme de asigurări de persoane, suma asigurată
poate fi modificată prin majorare sau reducere, în cazul asigurărilor de bunuri, modificarea valorii
asigurate trebuie să fie urmarea unor schimbări de valoare a bunului, iar la asigurările de persoane,
modificarea sumei asigurate depinde de forma de asigurare şi de dorinţa asiguratului.

12. Norma de asigurare


Norma de asigurare reprezintă valoarea cuprinsă în asigurare, stabilită prin lege, pe
unitatea de obiect de asigurare (ha, mp, animal etc). Norma de asigurare se foloseşte numai la
asigurările de bunuri prin efectul legii; ea este diferenţiată pe feluri de clădiri, pe mediul urban şi
rural, pe feluri de culturi agricole, pe rase de animale etc.

13. Valoarea (suma) cuprinsă în asigurare


Valoarea (suma) cuprinsă în asigurare este nivelul maxim admis al despăgubirii de
asigurare care poate fi plătită asiguratului în caz de daună; în asigurările de persoane, este suma
ce urmează să fie plătită asiguratului sau beneficiarului asigurării. În funcţie de această sumă se

35
calculează prima de asigurare. În asigurările obligatorii, suma cuprinsă în asigurare se obţine
înmulţind norma de asigurare cu numărul unităţilor de asigurare pentru care este valabilă
asigurarea:
VA = Na x NrUa
Valoarea cuprinsă în asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea totală a
bunului asigurat.

14. Prima de asigurare


Prima de asigurare reprezintă suma pe care asiguratul o plăteşte, de regulă, anticipat
societăţii de asigurări pentru preluarea riscului. Ea stă la baza respectiv constituirii fondului de
asigurare din care se finanţează: prevenirea daunelor, se acordă despăgubiri în caz de daună sau se
plăteşte suma asigurată respectivă atunci când au loc calamităţi ale naturii, accidente sau survin
anumite evenimente în viaţa asiguraţilor. Prima de asigurare este preţul protecţiei oferite de
asigurător pentru riscurile preluate.
Prima exprimă valoarea riscului şi se determină prin calcule statistico-matematice.
Destinaţiile pe care societăţile de asigurări le dau primelor de asigurare sunt:
 alimentarea fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile pentru
bunuri şi sume asigurate în cazul persoanelor;
 constituirea fondului de rezervă din care se acoperă diferenţele de
despăgubiri în anii nefavorabili;
 stingerea obligaţiilor de plată în cadrul asigurărilor de viaţă;
 efectuarea cheltuielilor determinate de administrarea asigurărilor şi
obţinerea profitului;
 finanţarea diferitelor măsuri de prevenire a daunei.
La fiecare asigurare de bunuri, mărimea primei de asigurare depinde de cuantumul valorii
asigurate, de cota de primă; cu cât este mai mare valoarea asigurată, cu atât este mai mare şi prima
de asigurare.
Prima de asigurare se determină pe baza unor calcule actuariale, statistico-matematice în
funcţie de valoarea (suma) cuprinsă în asigurare.
La calcularea primelor de asigurare se au în vedere criterii generale (date statistice
demografice, tabele de mortalitate etc.) şi speciale, care ţin de individ.
Prima de asigurare, numită şi tarifară, se obţine înmulţindu-se cota de primă cu valoarea
(suma) cuprinsă în asigurare şi apoi împărţindu-se prin 100 sau 1000, după cum cota este calculată
în procente sau promile:

36
CP • SA CP • SA
PA = sau PA =
100 1000
Cota de primă este suma de lei datorată de asigurat asigurătorului, diferenţiată în funcţie de
criteriul riscului, calculată pe unitatea de asigurare (de exemplu, ...lei pe bovină sau ...lei la mia de
lei asigurată).
Prima tarifară, numită şi prima brută, este formată din două părţi:
a) cota de bază, numită şi primă netă (pură) - din care se formează fondul pentru plata
despăgubirilor de asigurare (sumelor asigurate) pe un număr anumit de ani, calculată pe baza
indicelui mediu al despăgubirilor sau din care se plătesc sumele asigurate la asigurările de
persoane. Indicele mediu al despăgubirilor de asigurare se calculează raportând despăgubirile de
asigurare achitate la valoarea totală a bunurilor asigurate dintr-un număr de ani.

Prima netă depinde de valoarea riscului şi se stabileşte în funcţie de probabilitatea şi


intensitatea riscului (intensitatea sinistrului, amploarea consecinţelor sale).
Prima de asigurare se stabileşte proporţional cu riscul.
În calcularea primei nete mai sunt luate în consideraţie şi două elemente statistice, şi anume:
• durata asigurării;
• valoarea asigurată.
La asigurările de viaţă, în calcularea primelor nete se iau în calcul:
• probabilitatea de producere a evenimentului asigurat;
• vârsta şi sexul persoanei asigurate;
• valoarea actuală a primelor de asigurare;
• valoarea actuală a sumei asigurate;
• dobânda;
• profitabilitatea societăţii de asigurări.
b) adaosul (suplimentul) la prima netă, din care se acoperă cheltuielile administrativ-
gospodăreşti, se finanţează măsurile de prevenire şi de combatere a calamităţilor naturii, se
formează fondul de rezervă, profitul, se acordă premii etc.
În cazul asigurărilor de persoane, mărimea primei brute depinde de cuantumul răspunderii
preluate de societatea de asigurări, de vârsta asiguratului, sexul şi starea de sănătate, de durata
asigurării, de riscurile cuprinse în asigurare, de perioada plăţii primelor, de frecvenţa producerii
cazurilor asigurate etc.
Pentru bunuri, primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de:
• felul bunurilor asigurate,
• categoriile de bunuri asigurate,

37
• după criterii teritoriale (zonale),
• situaţia socială a asiguratului,
• numărul, dimensiunea, tipul şi intensitatea riscurilor,
• gradul de dispersie a riscurilor,
• mărimea posibilă a daunelor,
• suma (valoarea) asigurată,
• durata asigurării,
• întinderea geografică a protecţiei,
• nivelul franşizei,
• datele statistice privind daunele pe un anumit număr de ani (5,
10, 15, 30 de ani),
• modalitatea de plată a primei (unică sau eşalonat),
• gradul de întreţinere a bunului,
• starea conjuncturală a pieţei etc.
În asigurările externe (în valută) mărimea primelor de asigurare depinde de natura riscurilor
preluate în asigurare, de intensitatea acţiunii acestora, de cuantumul daunelor pe care riscurile le-ar
putea produce.
Nivelul primei de asigurare poate să difere de la o societate de asigurări la alta, în funcţie de
conjunctura de pe piaţa naţională şi mondială a asigurărilor.
Plata primelor de asigurare se poate face în numerar, prin transfer bancar, cecuri, prin
compensare cu indemnizaţii datorate de societatea de asigurări asiguratului, cu ordin de plată sau
alte modalităţi.
Primele de asigurare pot fi:
• unice
• periodice, care la rândul lor pot fi:
• constante
• variabile
Primele unice se plătesc o singură dată pentru întreaga perioadă de asigurare, iar cele
periodice se plătesc lunar, trimestrial, semestrial sau anual. Primele constante sunt la fel de mari pe
toată perioada asigurării; cele variabile sunt, de regulă, mai mari la început şi mai mici către
sfârşitul duratei de asigurare sau invers. În practică se utilizează foarte frecvent primele constante,
deoarece sunt uşor de calculat, de urmărit şi de administrat.

38
Primele de asigurare şi reasigurare, precum şi comisioanele aferente sunt scutite de
impozite şi taxe (sunt considerate cheltuieli deductibile fiscal).

15. Cazul asigurat


Cazul asigurat este evenimentul asigurat deja produs, riscul împlinit, accidentul care a
avut loc sau survenirea unui alt fenomen pentru care există asigurare şi din care rezultă obligaţia
societăţii de asigurări de a plăti despăgubirea sau suma asigurată.
Prin caz asigurat se înţelege şi valoarea stricăciunilor suferite de bunul asigurat de pe urma
unui cutremur, unei furtuni, unor inundaţii, unui incendiu etc, iar la asigurările de persoane
contractarea unei invalidităţi într-un accident, supravieţuirea până la vârsta stipulată în contractul
de asigurare, decesul.
După survenirea cazului asigurat, societatea de asigurări are obligaţia de a-şi îndeplini
obligaţiile legale sau contractuale faţă de asigurat.
Cazurile asigurate produse din vina sau din acţiunea asiguratului sau a beneficiarului nu
obligă pe asigurător la plata despăgubirii sau a sumei asigurate.

16. Paguba sau dauna


Paguba sau dauna reprezintă valoarea stricăciunilor suferite de bunul asigurat, datorită
producerii evenimentului cuprins în asigurare. Paguba poate fi totală sau parţială din valoarea
bunului asigurat.
Daunele provocate bunurilor se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume:
a) după felul bunurilor afectate, există:
- daune produse la bunuri imobile (terenuri, clădiri, fabrici, locuinţe, depozite, garaje);
- daune produse la bunuri mobile, cele nelegate de pământ, ca de exemplu: materii prime,
materiale, producţie neterminată, mărfuri, utilaje, brevete, mobilier, bani, acţiuni;
b) după cauza care a produs dauna:
• daune produse de riscuri fizice (incendiu, uragane, furtuni,
explozii care distrug bunuri);
• daune produse de riscuri sociale (abateri de la
comportamentul normal - furt, neglijenţă, tâlhărie, revolte, greve etc);
• daune produse de riscuri economice (datorate unor cauze
interne - neglijenţă, erori de management, sau datorită unor cauze externe -
imposibilităţi de plată etc);

39
c) după felul pierderii se disting:
 pierderi directe, care apar când bunul este avariat sau distrus, ori dispare datorită
producerii unui risc fizic sau social (clădirea ia foc, se dărâmă etc);
 pierderi indirecte, care se înregistrează ca urmare a reducerii valorii bunului în urma
unei reparaţii, reducerea profitului etc;
d) după gradul de cuprindere, daunele pot fi:
 daune parţiale, cum sunt: avarierea, distrugerea sau deprecierea parţială a bunurilor,
astfel încât acestea se pot repara sau recondiţiona;
 daune totale, care constau în distrugerea în întregime a bunurilor, nerămânând nici
un fel de recuperări.

17. Despăgubirea de asigurare


Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care societatea de asigurări o plăteşte
asiguratului pentru refacerea bunului avariat sau distrus. Cuantumul despăgubirii depinde de
mărimea pagubei şi el nu poate depăşi valoarea cuprinsă în asigurare. Ideal ar fi ca aceste
despăgubiri să fie cât mai apropiate sau chiar egale cu valoarea bunurilor dăunate, aceasta
presupunând, evident, şi încasarea unor prime de asigurări mai mari.
Despăgubirile pe care societăţile de asigurări le plătesc sunt stabilite în funcţie de starea
bunului în momentul producerii riscului asigurat şi de cuantumul daunei. Cuantumul despăgubirii
se stabileşte în funcţie de răspunderea pe care şi-a asumat-o asigurătorul. Această răspundere poate
fi: proporţională, după risc şi limitată (plafonată).
Răspunderea proporţională constă în aceea că despăgubirea se calculează şi se plăteşte în
raport cu mărimea daunei, fiind direct proporţională cu valoarea preluată în asigurare, precum şi în
funcţie de valoarea bunului asigurat.
În sistemul răspunderii proporţionale, cu cât valoarea asigurată este mai apropiată de valoarea
bunului, cu atât despăgubirea este mai apropiată de valoarea pagubei.
Dacă s-ar stipula în contractul de asigurare răspunderea după primul risc, despăgubirea se
plăteşte pentru întreaga valoare a daunei, fără să se depăşească limita sumei asigurate.
Când bunurile sunt distruse în întregime sau sunt asigurate la întreaga lor valoare, dispar
complet deosebirile între răspunderea proporţională şi răspunderea după primul risc. Datorită
gradului diferit de răspundere pe care şi-o asumă asigurătorul, primele de asigurare nu pot fi
aceleaşi în ambele feluri de răspundere; ele sunt mai ridicate în cazul răspunderii după primul risc.
În practica asigurărilor din ţara noastră este folosită mai mult răspunderea după primul risc.

40
Răspunderea limitată constă în aceea că asigurătorul compensează numai parţial dauna, şi
anume de la o anumită valoare în sus, urmând ca pagubele mici sau o parte fixă din daune, numite
franşize, să fie acoperite de către asiguraţii înşişi.
Despăgubirile, sumele asigurate şi orice alte drepturi ce se acordă asiguraţilor,
beneficiarilor sau terţelor persoane păgubite, prin asigurările de orice fel sunt scutite de
impozite şi taxe.

18. Franşiza
Franşiza este partea, stabilită în prealabil, din cuantumul pagubei, care se suportă de către
asigurat. Franşiza se poate stabili în procente sau în sumă absolută din suma asigurată sau din
daună. Practicarea franşizei urmăreşte atât influenţarea asiguratului în luarea tuturor măsurilor
posibile pentru prevenirea daunei, cât şi evitarea cheltuielilor determinate de constatarea, evaluarea
pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor de asigurare corespunzătoare daunelor mici, care nu
prezintă o importanţă economică deosebită.
La asigurările cu franşiză cota de primă tarifară este mai redusă comparativ cu cea stabilită
la asigurările la care nu se aplică franşiza.
În mod frecvent, franşiza se întâlneşte la asigurarea mărfurilor în timpul transporturilor
internaţionale, la asigurarea navelor maritime, la asigurarea de răspundere civilă auto etc.

19. Fondul de asigurare


Fondul de asigurare al societăţii de asigurare este constituit anual, descentralizat, pe baze
ştiinţifice, pe principiul mutualităţii, numai sub formă bănească, din primele de asigurare încasate
de la asiguraţi. De asemenea, la constituirea fondului de asigurare mai participă şi comisioanele de
reasigurare şi anumite cote din participarea societăţii de asigurări la profitul reasiguratorului, din
despăgubirile încasate de la reasiguratori.
Fondul de asigurare are următoarele caracteristici: constituie o rezervă bănească,
centralizată, care se formează prin încasarea primelor de asigurare de la asiguraţi, potrivit
principiului mutualităţii; odată constituit devine proprietate a societăţii de asigurări şi are o
destinaţie specială, adică este folosit pentru finanţarea măsurilor de prevenire a daunelor, refacerea
bunurilor avariate sau distruse, plata despăgubirilor sau a sumelor asigurate etc. Tot din acest fond
se finanţează şi cheltuielile generale şi specifice de administraţie etc
Utilizarea acestui fond se face în mod centralizat de către societatea de asigurări.

41
Fondul de asigurare se constituie pentru asigurările de persoane, de bunuri şi de răspundere
civilă.
Societatea de asigurări are obligaţia constituirii, repartizării şi folosirii cu maximă
responsabilitate şi eficienţă a fondului de asigurare, dar tot ea deţine şi controlul asupra acestuia.

20. Vârsta de asigurare


Vârsta de asigurare indică vârsta de când începe, până când poate fi contractată şi până
când este valabilă asigurarea. Ea prezintă o importanţă deosebită în asigurările facultative de
persoane şi de animale.

21. Durata asigurării


Durata asigurării reprezintă perioada de timp (în ani, luni, zile şi ore) pentru care se
contractează asigurarea şi sunt valabile raporturile de asigurare.
Durata asigurării precizează momentul începerii şi sfârşitul asigurării, având importanţă
deosebită pentru asigurările facultative în care răspunderea societăţii de asigurări începe din
momentul intrării în vigoare a asigurării şi încetează la expirarea valabilităţii contractului de
asigurare.
Pe toată durata asigurării, asiguratul şi asigurătorul trebuie să-şi respecte obligaţiile asumate
şi să se bucure de drepturile prevăzute.

22. Poliţa de asigurare


Poliţa de asigurare este documentul pe care societatea de asigurări îl eliberează la
încheierea asigurării, după plata primei iniţiale de asigurare. În unele cazuri contractul de asigurare
ţine locul poliţei de asigurare.

23. Reasigurarea
Reasigurarea constă în asigurarea unei societăţi de asigurări la o altă societate de asigurări,
mai puternică sub aspect financiar, prin cedarea parţială sau totală a unor riscuri şi a unei cote din
primele de asigurare.
Prin reasigurare se divizează, se dispersează şi se omogenizează riscurile în timp şi spaţiu,
având loc o nivelare (omogenizare) a răspunderii societăţilor de asigurări pentru compensarea
pagubelor.
Reasigurările constituie o completare a asigurărilor, conducând la menţinerea stabilităţii
financiare a societăţilor de asigurări. Reasigurarea este asigurarea asigurării.

42
24. Prima de reasigurare
Prima de reasigurare este partea din prima de asigurare pe care reasiguratul (asigurătorul
iniţial) o cedează reasiguratorului.
Mărimea primei de reasigurare este influenţată de partea de risc pe care o preia asupra sa
reasiguratorul şi de raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa de reasigurări.
Nivelul cotaţiilor de primă pe piaţa internaţională de reasigurări poate influenţa, într-un
sens sau altul, nivelul cotelor de primă practicate la contractarea asigurărilor care fac obiectul
cedărilor în reasigurare.

25. Coasigurarea
Coasigurarea constă în contractarea de către un asigurat, în acelaşi timp, a unei asigurări
cu câţiva asigurători. Aceştia preiau, fiecare asupra lui, o cotă stabilită de risc, până la 100% din
valoarea bunului asigurat, pe care o suportă în funcţie de primele de asigurare încasate.
Coasigurarea este, de asemenea, o cale de dispersare a riscurilor mari sau foarte mari. În caz de
daună, fiecare asigurător acordă despăgubirea corespunzător cotei de risc preluate, însă de comun
acord cu toţi ceilalţi asigurători. Acest lucru generează unele dificultăţi în lichidarea daunelor.
Coasigurarea este folosită mai mult pentru riscurile de incendiu, inundaţii, cutremure etc.
Deoarece coasigurarea presupune încheierea mai multor contracte de asigurare ea reclamă
un volum mai mare de muncă, atât la contractarea asigurării, cât şi la evaluarea daunelor şi plata
despăgubirilor.

43
CAPITOLUL IV
CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

Metodologia sistemelor de asigurare clasifică asigurările în funcţie de particularităţile pe care le


prezintă. Acestea sunt:
• domeniul la care se referă:
• după obiectul de activitate;
• după forma juridică de realizare;
• după riscurile cuprinse în asigurare;
• după sfera de cuprindere în profil teritorial;
• după felul raporturilor care se stabilesc între părţile contractante.

1. Din punctul de vedere al domeniului la care se referă, asigurările se clasifică astfel:


 asigurări de bunuri
 asigurări de persoane
 asigurări de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri cuprind acele valori de bunuri materiale aparţinând diverselor persoane
fizice şi/sau juridice, care pot face obiectul unui risc. În această categorie de bunuri asigurate sunt
cuprinse o multitudine de elemente de capital fix şi circulant, ca de exemplu, culturile agricole, rodul
viilor şi pomilor, autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele, bunuri aparţinând po-
pulaţiei etc.
Asigurările de persoane vizează orice persoană fizică care se asigură împotriva unor riscuri
asigurate, cum ar fi accidentele, bolile, calamităţile naturale. Prin această operaţiune se realizează nu
numai o protecţie socială, ci şi o protecţie economică a societăţii.
Asigurările de răspundere civilă reprezintă forma de asigurare prin care asigurătorul acceptă
despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terţe persoane. Prin această formă de
asigurare, răspunderea asigurătorului este limitată, respectiv răspunde contractual numai pentru

44
paguba în sine şi nu îşi asumă răspunderea pentru acoperirea unor daune (vătămări corporale,
distrugeri de bunuri) pentru care asiguratul răspunde în faţa legii.

2. Din punctul de vedere al obiectului de activitate , societăţile comerciale de asigurare din ţara
noastră, prin contractul de societate şi statut, au structurat asigurările pe următoarele categorii:
 asigurări de viaţă;
 asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
 asigurări de autovehicule;
 asigurări maritime şi de transport;
 asigurări de aviaţie;
 asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;
 asigurări de răspundere civilă;
 asigurări de credite şi garanţii;
 asigurări de pierderi financiare din riscurile asigurate;
 asigurări agricole.

3. Din punctul de vedere al formei juridice, se clasifică în:


 asigurări prin efectul legii - obligatorii
 asigurări facultative - contractuale
Asigurările prin efectul legii răspund intereselor de natură. economică şi/sau socială ale
statului, iar raporturite dintre asigurat şi asigurător drepturile şi obligaţiile sunt stabilite prin lege.
Acest tip de asigurare prezintă o serie trăsături care le deosebesc de asigurările facultative. Astfel,
prin efectul legii asigurarea agenţilor economici şi a persoanelor fizice nominalizate este totală, dând
posibilitatea la o selecţie a riscurilor şi la o dispersie optimă a acestora, ceea ce determină un nivel
mai redus al primelor de asigurare comparativ cu primele practicate de asigurările facultative.
Deoarece nivelul îndemnizaţiei se stabileşte în funcţie de valoarea cea mai mică a unei asigurări,
intervine necesitatea folosirii suplimentare a asigurării facultative, care garantează că îndemnizaţia
poate fi cât mai aproape de valoarea reală a bunului şi a nivelului pagubei.
Asigurările facultative. Spre deosebire de asigurările obligatorii acest tip de asigurare se
manifestă în virtutea contractului de asigurare încheiat între asigurător şi asigurat, solicitat de
asigurat în limita riscurilor asigurabile şi cu condiţia ca acesta să achite primele datorate, la
termenele prevăzute.

45
Dacă asigurarea obligatorie nu este limitată de timp, asigurarea facultativă este valabilă
numai o anumită perioadă de timp, stabilită prin contractul de asigurare.

4. După riscurile cuprinse în asigurare, se clasifică astfel:


 asigurarea împotriva riscurilor determinate de unele fenomene speciale (incendiu, explozie,
mişcări seismice)
 asigurarea împotriva fenomenelor naturale (grindină, furtună, ploi torenţiale, inundaţii,
trăsnet), care sunt specifice asigurării culturilor agricole, rodul viilor şi al pomilor;
 asigurarea împotriva bolilor, epizotiilor şi accidentelor, practicate în cazul animalelor;
 asigurarea împotriva avariilor şi a unor riscuri specifice pentru mijloacele de transport;
 asigurarea împotriva evenimentelor ce pot apărea în viaţa oamenilor, cum ar fi: boli,
accidente, pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă;
 asigurarea pentru cazurile de răspundere civilă, care se referă la prejudicii cauzate unor
terţe persoane, prin accidente de muncă, accidente de autovehicule etc.

5. După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările se grupează în:


 asigurări interne, în care părţile contractante au domiciliul în aceeaşi ţară, iar riscurile se
pot produce pe acelaşi teritoriu
 asigurări externe, atunci când părţile contractante nu sunt în acelaşi teritoriu sau obiectul
(riscul asigurat) se va afla şi se va produce pe teritoriul altei ţări.

6. După felul raporturilor care se stabilesc între părţile contractante asigurările se


grupează în:
 asigurări directe prevăzute prin contractul de asigurare sau sub efectul legii;
 asigurări indirecte (reasigurări), care se caracterizează prin raportul care există între
două societăţi de asigurare, din care una are calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurator.
Relaţia (asigurări indirecte) are la bază contractul de asigurare, fără ca între reasigurător şi
asigurat să existe un raport juridic. Deci, asigurarea indirectă reprezintă de fapt o asigurare a
asigurătorului, raport ce apare numai în cazurile societăţilor de asigurare.

46
CAPITOLUL V
PIAŢA ASIGURĂRILOR

Ca activitate economico-financiară, operaţiunile de asigurare-reasigurare se realizează într-


un cadru organizat numit piaţa asigurărilor, care în formă schematică este prezentată alăturat:
Figura 5.1.
Schema pieţei asigurărilor

Societăţi de asigurare
ASIGURĂTORI
Societăţi de asigurare-reasigurare
(Ofertanţi)

Asociaţii mutuale de
asigurare

Agenţi economici

Instituţii publice
ASIGURAŢI
(Cerere) Organizaţii fără scop lucrativ

Persoane fizice

Ca parte a sistemului general de piaţă, piaţa asigurărilor subliniază faptul că în acest spaţiu
apare cererea (care vine din partea persoanelor fizice şi juridice asigurabile, dornice să încheie
diverse tipuri de asigurări) şi oferta de asigurare (susţinută de organizaţii specializate, autorizate
să funcţioneze în acest domeniu, şi capabile, sub raport financiar, să desfăşoare o astfel de
activitate), ca raport între ofertant şi solicitant, susţinută de norme şi legi. Ea este parte a pieţei

47
mărfurilor, unde asigurătorul vinde serviciile sale, precum şi a pieţei capitalurilor, prin fonduri puse
la dispoziţie societăţilor comerciale bancare şi de credit.
Dimensiunea acestei pieţe speciale depinde de cererea de asigurare determinată pe de o
parte, de puterea economică a persoanelor fizice şi/sau juridice asigurabile şi asigurate, iar pe de
altă parte, de convingerea acestora în utilitatea asigurării prin instituţii specializate (care exprimă
oferta agenţilor economici asigurători).

5.1.Dimensiunea pieţei
Elementul hotărâtor, care defineşte dimensiunea pieţei asigurărilor, îl constituie Cererea de
asigurare.
 determinată, pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile,
iar pe de alta, de convingerea acestora de utilitatea asigurării mijlocite de organizaţiile
specializate.
 se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei cu oferta. Este posibil ca nu
toate persoanele care au solicitat oferte de la organizaţiile de asigurare să încheie contracte
cu acestea, fie pentru că nu găsesc convenienţa sperată, fie deoarece condiţiile solicitanţilor
nu sunt acceptate de către ofertanţi.
În final, mărimea pieţei de asigurare se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre
care:
• numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă,
• numărul poliţelor active,
• valoarea anuală a primelor de asigurare,
• cuantumul sumelor asigurare în perioada de referinţă
• valoarea totală a angajamentelor asumate de societăţile de asigurare la un moment dat.
Cererea de asigurare de persoane, bunuri şi de răspundere civilă vine din partea persoanelor
fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, precum şi din
partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate salariaţilor lor în caz de accidente sau boli
profesionale.
Cererea de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice -
întreprinderi de tot felul, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ etc. -, interesate în protejarea
activelor de care dispun împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor civile legale faţă de terţi.
Oferta de asigurare este prezentată de:
 societăţile comerciale de asigurare cu capital privat, de stat sau mixt

48
 organizaţiile mutuale de asigurare
 tontine.

Societăţile comerciale de asigurare


o indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea
de profit.
o sunt obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la:
- mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat;
- mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma;
- rezervele de prime şi/sau de daune pe care trebuie să le constituie;
- modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate;
- forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate
etc..
o trebuie să respecte avizele şi normele organului de stat însărcinat cu supravegherea
asigurărilor.

Organizaţiile de asigurare de tip mutual


o efectuează operaţii de asigurare pentru membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la
bază principiul mutualităţii;
o urmăresc întrajutorarea membrilor lor, iar nu obţinerea de profit.
o fiecare membru al unei organizaţii mutuale are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător.
o în calitate de asigurat, fiecare membru al grupului participă la formarea fondului comun de
asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită. Din fondul astfel constituit, se acoperă daunele
suferite la a asigurările de bunuri şi de răspundere civilă şi se achită sumele asigurate la
asigurările de persoane. La finele anului, se procedează la regularizarea contribuţiilor în
funcţie de mărimea reală a daunelor şi, respectiv, a sumelor asigurate, achitate ori rămase
de plată, majorându-se sau diminuându-se, după caz.
În unele ţări, în cazul în care anumite organizaţii mutuale, ca de exemplu cele din domeniul
agriculturii, nu-şi pot acoperi integral cheltuielile legate de asigurare, pe seama propriilor lor
contribuţii, în completarea acestora primesc subvenţii de la stat (este concludent în acest sens
exemplul Franţei, unde funcţionează astfel de organizaţii).

Tontinele

49
o aceste asociaţii îşi datorează denumirea bancherului italian, Lorenzo Tonti, din secolul al
XVII-lea, care le-a introdus în Franţa, după ce le-a experimentat în Italia.
o sunt asociaţii constituite pentru o perioadă determinată de timp (de exemplu 15 ani), în
decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în
funcţie de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma
rezultată din capitalizarea cotizaţiei de-a lungul anilor se împarte între membrii
supravieţuitori. Asociaţii asemănătoare se organizează şi pentru cazurile de deces.
Alături de organizaţiile de asigurare frecvent întâlnite în numeroase ţări, există şi organizaţii
specifice. Astfel:
 în Franţa fiinţează Casa Naţională de Prevederi, instituţie publică administrată de
Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, având misiunea să ofere rente viagere şi asigurări
de viaţă.
 în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord există organizaţia de asigurare
Lloyd's, care cuprinde o corporaţie profesională, o comunitate de subscriitori şi o piaţă
de asigurări fiind totodată şi un centru mondial de informaţii maritime.
În România , începând din anul 1991, activitatea de asigurare se desfăşoară prin:
• societăţi de asigurare,
• societăţi de asigurare-reasigurare
• societăţi de reasigurare, în condiţiile stabilite de lege.
La activitatea de asigurare mai participă societăţile de intermediere, care negociază şi încheie
contracte de asigurare şi reasigurare ori prestează alte servicii de specialitate pentru societăţile
menţionate mai sus.
În prezent pe piaţa românească a asigurărilor activează zeci de societăţi de asigurări (la data de
31.12.2005, în evidenţa Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor erau înregistrate 43 societăţi de
asigurare), care au rezultate deosebite şi care prin activitatea lor susţinută au dus la creşterea ofertei de
asigurare (tabelul 5.1.)

Tabelul 5.1.
Evoluţia numărului societăţilor de asigurări în perioada 1991 – 2005

Nr. crt Anul Număr societăţi

1 1991 4

50
2 1997 47

3 1998 64

4 1999 72

5 2000 73

6 2005 43

Prin intrarea în vigoare a Legii nr.403/2004 (în octombrie 2004) care a modificat şi
completat Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu
modificările şi completările ulterioare, clasificaţia asigurărilor de viaţă şi a asigurărilor generale a
fost aliniată pe deplin la directivele europene în domeniu. În consecinţă, în cursul anului 2005,
societăţile de asigurare şi-au reîncadrat produsele de asigurare conform noii clasificaţii, proces care
a influenţat ritmurile anuale de creştere înregistrate în 2005 la anumite clase de asigurare.
Pe fondul consolidării pieţei de capital, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a decis în
2005 să includă printre activele lichide, luate în calculul coeficientului de lichiditate a societăţilor
de asigurare, valorile mobiliare tranzacţionate pe pieţele reglementate, precum şi titlurile de
participare la fondurile deschise de investiţii, aflate în portofoliul asigurătorilor.
Pe fondul evoluţiilor macroeconomice favorabile, piaţa asigurărilor a continuat să se
dezvolte în 2005, astfel că volumul raportat de prime brute subscrise a atins, în premieră,
echivalentul a circa 1,2 miliarde euro, depăşind în acelaşi timp chiar şi nivelul prognozat de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Pentru industria asigurărilor, anul 2005 a reprezentat
totodată o importantă perioadă de societăţilor de asigurare (urmare a adecvării capitalului social la
noile niveluri minime legale), achiziţii, fuziuni şi transferuri de portofolii de asigurare. În termeni
reali, volumul subscrierilor din activitatea de reasigurare, cumulat pentru asigurările generale şi
asigurările de viaţă, a crescut în 2005 cu 17%. De remarcat faptul că în 2005, piaţa asigurărilor din
România a fost caracterizată de o relansare a asigurărilor de viaţă, creşterea reală consemnată la
această categorie fiind de două ori mai mare decât cea a asigurărilor generale (respectiv de 28,12%
faţă de 13,96%). În consecinţă, contribuţia asigurărilor de viaţă în total subscrieri pe piaţă s-a
majorat cu două puncte procentuale, până la nivelul de 23,5% în anul 2005.
Gradul de penetrare a asigurărilor a urcat, în 2005, la nivelul de 1,54% (faţă de 1,46% în
anul anterior), iar ponderea activelor bilanţiere în Produsul Intern Brut a crescut la 2%. În cadrul
asigurărilor generale, ponderea majoritară este deţinută în continuare de asigurările auto şi de cele

51
de incendiu şi calamităţi naturale, astfel încât decalajul între acestea şi celelalte 15 clase de
asigurări generale s-a menţinut. În sectorul asigurărilor de viaţă, tendinţe de creştere au fost
înregistrate, la fel ca şi în 2004, de subscrierile pentru asigurările de viaţă, anuităţi şi asigurări de
viaţă suplimentare, precum şi pentru cele legate de fonduri de investiţii.
Transformările climatice şi experienţa negativă prin care a trecut România în 2005, pe
fondul numeroaselor evenimente catastrofice produse, îşi vor pune amprenta asupra activităţii de
subscriere facultativă a riscurilor de catastrofe naturale, având în vedere faptul că atât societăţile de
asigurare, cât şi cele de reasigurare au devenit mult mai prudente în evaluarea şi preluarea
riscurilor. Pentru sectorul asigurărilor de viaţă, este prognozată o creştere a asigurărilor de viaţă
tradiţionale, precum şi a celor legate de fondurile de investiţii, pe fondul dezvoltării în continuare a
activităţii de creditare, dar şi pe măsură ce populaţia conştientizează rolul acestor produse de
asigurare de a oferi securitate financiară. Potenţialul foarte ridicat al pieţei de asigurări de viaţă
atrage interesul unui număr din ce în ce mai mare de investitori, concurenţa în acest domeniu fiind
de aşteptat să se intensifice mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană (statutul de
Stat Membru presupunând respectarea principiului libertăţii de a presta servicii, precum şi a
dreptului de stabilire). Cu toate acestea, se apreciază că pe termen mediu gradul de concentrare va
rămâne ridicat, în sensul că ponderea majoritară în total subscrieri aferente categoriei de asigurări
de viaţă va fi deţinută în continuare de un număr mic de societăţi.
Se apreciază că în 2006 - an pregătitor pentru impactul cu piaţa de asigurări europeană – va
continua procesul de consolidare a industriei asigurărilor, prin creşterea capitalizării societăţilor de
asigurare, fuziuni, schimbări în structura acţionariatului şi transferuri de portofolii. Totodată, prin
implementarea noilor prevederi legale, va avea loc o creştere a gradului de pregătire şi
perfecţionare profesională a persoanelor angajate în domeniul asigurărilor, cu efecte pozitive
asupra calităţii serviciilor prestate şi a informaţiilor furnizate consumătorilor de produse de
asigurare.

52
Figura 5.2. Evoluţia şi prognoza primelor brute subscrise în perioada 2003-2005

Sursa : Raport anual 2005 al CSA

Figura 5.3. Evoluţia şi prognoza gradului de penetrare a asigurărilor determinat ca pondere


a primelor brute subscrise în PIB

Sursa : Raport anual 2005 al CSA

Figura 5.4. Evoluţia primelor brute subscrise, pe total şi pe categorii de asigurare, în


perioada 2003-2005

53
Sursa : Raport anual 2005 al CSA

Figura 5.5. Evoluţia gradului de penetrare în PIB a asigurărilor, pe total şi pe categorii de


asigurare, 2003-2005

Sursa : Raport anual 2005 al CSA

54
CAPITOLUL VI
ASIGURĂRILE DE BUNURI

6.1. Generalităţi privind asigurările de bunuri

În ultimii ani, asigurărilor de bunuri li s-a acordat o atenţie din ce în ce mai mare, ocupând o
pondere de aproximativ 30% din totalul primelor de asigurare, încasate de societăţile de asigurări de pe
continentul nostru. Acest lucru a fost determinat de introducerea permanentă a tehnicii noi, creşterea
tot mai intensă a circulaţiei rutiere, feroviare, navale şi aeriene, ca urmare a sporirii volumului
comerţului naţional şi mondial, apariţia unor noi domenii de activitate, (de exemplu energia nucleară).
Experienţa asigurătorilor de bunuri pe plan mondial confirmă că odată cu introducerea tehnicii
a crescut şi volumul pagubelor produse de calamităţi ale naturii şi de accidente, deoarece agenţii
economici dispun de maşini, instalaţii şi utilaje tot mai complexe şi de valori mult mai mari decât în
trecut, amplasate pe spaţii restrânse.
În asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să
plătească asiguratului o despăgubire. Asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la
bunul asigurat. În cazul în care a fost desemnat un beneficiar al asigurării încheiate, această condiţie
trebuie îndeplinită de acel beneficiar.
Condiţiile de asigurare pentru asigurarea bunurilor sunt diferite în funcţie de riscurile acoperite.
Politica de subscriere a riscurilor aparţine în totalitate asigurătorilor şi se bazează pe:
o date statistice
o selectarea riscurilor
o pierderile posibile
o teritorialitate
o frecvenţa apariţiei
o gradul de expunere la risc
o posibilele acumulări de daune.
Condiţiile generale, riscurile speciale şi excluderile pot fi diferite de la o societate de asigurări
la alta. Trebuie reţinut că nu orice risc se poate asigura. Unele riscuri sunt asigurabile separat, altele
sunt complet excluse. De aceea, în momentul încheierii unei asigurări, este important să se analizeze cu

55
atenţie condiţiile oferite şi să se cunoască exact nevoile de asigurare, în vederea obţinerii protecţiei
optime, în condiţii cât mai avantajoase.
Bunurile care se pot asigura prin acest tip de asigurări sunt:
o bunurile care aparţin persoanelor fizice şi celor juridice cu domiciliul, sediul sau
reşedinţa în ţara noastră;
o bunurile primite în folosinţă sau care se află în păstrare, reparare, prelucrare,
curăţire, vopsire vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul expoziţiilor şi muzeelor;
o bunurile sau activităţile care fac obiectul unor contracte de concesionare,
închiriere sau locaţie de gestiune.
Bunurile sunt asigurate pentru sumele pe care le declară asiguratul, însă nu pot fi mai mari
decât:
 Valoarea din nou a bunurior, din care s-a scăzut uzura – în cazul
mijloacelor fixe şi al obiectelor de inventar;
 Preţul de cost – în cazul materiilor prime, materialelor, produselor
finite, mărfurilor;
 Valoarea de circulaţie, dacă este vorba de obiecte de muzeu sau de
expoziţie, a lucrărilor de artă pe sticlă ori plăci de marmură.
Obligaţia de a întreţine bunurile asigurate în condiţii cât mai bune, permiţând prevenirea
producerii riscurilor asigurate, intră în răspunderea asiguratului. În caz contrar, societatea de asigurări
poate să-i denunţe asigurarea. În caz de daună, asiguratul trebuie să ia măsuri pentru limitarea
pagubelor, salvarea bunurilor asigurate, păstrarea bunurilor rămase, prevenirea degradării ulterioare,
toatea cestea fiind în contul sumei asigurate.
Despăgubirea acordată de societatea de asigurări nu poate depăşi:
 cuantumul pagubei;
 valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat;
 valoarea (suma) asigurată.
Societatea de asigurări nu datorează despăgubiri dacă riscul asigurat s-a produs cu intenţie sau
dacă pagubele au fost produse din culpa asiguratului, beneficiarului sau de către prepuşii acestora.
Bunurile şi riscurile care pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă despăgubiri sunt
prevăzute în condiţiile speciale stabilite pentru fiecare fel de asigurare.
Nu se pot asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei.

De reţinut:

56
• asigurarea se încheie pe o perioadă de un an, iar la cerere - şi pe perioade mai scurte, în
baza declaraţiei de asigurare semnate de asigurat;
• asigurarea se consideră încheiată prin plata primelor de asigurare şi emiterea de către
asigurător a contractului de asigurare;
• este valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în contract, la adresele indicate
în acesta;
• primele de asigurare se stabilesc de către asigurător şi se achită anticipat şi integral. La
cererea asiguratului, plata primelor se poate face şi în rate subanuale;
• răspunderea asigurătorului începe, de regulă, după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-
au plătit acestuia primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare, şi încetează la
ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea;
• dacă asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete asigurătorul are dreptul, înainte de
producerea evenimentului asigurat, să propună asiguratului modificarea corespunzătoare a
contractului sau să-l denunţe;
În condiţiile de asigurare poate fi stipulată o clauză potrivit căreia asiguratul rămâne propriul
său asigurător pentru o franşiză sau o sumă determinată, care nu intră în răspunderea asigurătorului.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de amploarea pagubei, dacă este totală sau parţială.
În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare pentru acelaşi risc, iar
totalul despăgubirilor depăşeşte valoarea pagubei, asigurătorul datorează numai o parte a
despăgubirii, şi anume aceea care rezultă din repartizarea proporţională a despăgubirilor datorate
de către toţi asigurătorii. În felul acesta, se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului de către
toţi asigurătorii să nu depăşească valoarea pagubei.
După fiecare pagubă:
• suma asigurată se micşorează, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat, pentru
restul perioadei asigurării, cu suma cuvenită drept despăgubire;
• asigurarea continuă pentru suma rămasă, prima de asigurare pentru această perioadă rămânând
neschimbată.
• la cererea asiguratului, suma rămasă poate fi completată printr-o asigurare suplimentară contra
plăţii diferenţei de primă corespunzătoare.

6.2. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile


produse de incendiu si alte calamităţi

57
Obiectul asigurării:
În această asigurare sunt cuprinse următoarele bunuri:
 clădirile şi alte construcţii care servesc drept locuinţe, birouri, magazine, restaurante, bufete,
depozite de mărfuri, ateliere, teatre, cinematografe, cluburi, muzee, expoziţii, dependinţe etc.
(aici se au în vedere atât clădirile şi construcţiile propriu-zise, cât şi instalaţiile fixe de
încălzire, electrice, sanitare, ascensoare încorporate în acestea); clădirile în curs de
construcţie, împrejmuirile ş.a.;
 maşinile, utilajele, instalaţiile, motoarele, uneltele, inventarul gospodăresc şi alte mijloace
fixe;
 obiectele de inventar;
 mărfurile, materiile prime şi auxiliare; materialele, semifabricatele, produsele finite şi alte
mijloace circulante materiale.

Riscuri cuprinse în asigurare


Asigurătorul acordă despăgubiri în caz de pagube la bunurile asigurate, produse de
următoarele riscuri (calamităţi tehnice şi naturale):
- incendiu;
- trăsnet;
- explozie (chiar dacă aceste două din urmă riscuri nu au fost urmate de incendiu);
- ploaie torenţială (inclusiv efectele indirecte ale acestea);
- grindină;
- inundaţie;
- furtună;
- uragan;
- cutremur de pământ;
- prăbuşire sau alunecare de teren;
- greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă;
- avalanşe de zăpadă;
- căderea pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri;
Sumele asigurate se stabilesc, în funcţie de cererea asiguratului, după cum urmează:
 separat pentru fiecare clădire sau altă construcţie (depozite, ateliere etc.);
 pentru mijloacele fixe (altele decât clădiri şi alte construcţii) şi elemente materiale ale
mijloacelor circulante:

58
- global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime, aflate în
clădiri sau construcţii;
- separat pentru fiecare bun sau pentru unele bunuri din aceeaşi grupă prevăzute în
tariful de prime, aflate în clădiri sau în alte construcţii.
Primele datorate de asiguraţi la asigurarea facultativă a clădirilor, a altor construcţii şi a
conţinutului acestora, pentru pagubele produse de incendiu şi alte calamităţi, sunt diferenţiate:
 pe tipuri de localităţii, adică municipii şi oraşe, inclusiv localităţile
componente ale acestora, şi respectiv comune;
 pe grupuri de bunuri, adică în funcţie de felul bunurilor cuprinse în grupă, spre
exemplu: locuinţe, birouri, dependinţe, clădiri în curs de construcţie ş.a.; magazine şi
depozite de mărfuri, materiale şi altele asemănătoare;
Pentru platforme industriale, combinate, uzine etc., acceptarea contractării asigurării se face
pe baza inspecţiei de risc, efectuată cu ajutorul unor instituţii specializate

6.3. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului lor pe baza poliţei de


incendiu
A. Riscuri civile
Obiectul asigurării
În această asigurare sunt cuprinse următoarele categorii de bunuri:
 clădirile (lucrările edilitare, inclusiv instalaţiile imobile în serviciul clădirii asigurate,
dependinţele, împrejmuirile şi cotele-părţi din imobile care constituie proprietate comună);
 bunurile casnice, conţinutul cabinetelor profesionale şi al birourilor (mobilier şi alte dotări,
tablouri şi obiecte de artă, aparate electrice şi electronice de uz casnic şi de birou,
îmbrăcăminte, cărţi, utilaje şi alte bunuri pentru birou sau cabinete profesionale, alte bunuri).
Riscuri asigurate
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru daunele directe şi materiale cauzate bunurilor asigurate
de incendiu, precum şi suplimentar pentru cele provocate de:
- stricăciuni pricinuite prin măsurile autorităţilor în scopul de a împiedica sau de a opri
incendiul;
- explozie, care nu a fost provocată de dispozitive explozive;
- trăsnet;

59
- căderea aparatelor de zbor şi a vehiculelor spaţiale, a părţilor acestora şi a obiectelor
transportate de acestea;
- lovirea de către vehicule rutiere;
- fum, gaz sau vapori;
- alte eventuale asemenea riscuri.
La cererea expresă a asiguratului, în poliţa de asigurare de incendiu mai pot fi incluse, cu
plata prealabilă a primei suplimentare corespunzătoare, şi alte riscuri. Astfel, asigurătorul se
angajează să acopere daunele materiale şi directe suferite de asigurat, cauzate de:
• cutremur;
• inundaţii şi aluviuni;
• fenomene atmosferice (uragan, vijelie, furtună, grindină;
• prăbuşirea sau alunecarea terenului;
• greutatea stratului de zăpadă;
• avarii la instalaţiile de apă;
• grindină;
• eventuale alte riscuri.
Plata despăgubirii se efectuează după scăderea prealabilă, pentru flecare eveniment asigurat,
a unui anumit cuantum din suma asigurată, care rămâne în sarcina asiguratului (franşiză).

B. Riscuri comerciale şi industriale


Obiectul asigurării
Sunt primite în asigurare următoarele categorii de bunuri:
 clădirile (construcţiile edilitare, localurile cu destinaţie industrială, de laborator şi
comercială, birourile, locuinţele etc. instalaţiile fixe în serviciul clădirilor: hidraulice,
igienico-sanitare, de încălzire şi condiţionare a localurilor, lifturi, ascensoare pentru
mărfuri, instalaţii de iluminat etc.);
 utilajele şi echipamentele, mobilierul (maşini, utilaje, ustensile, mijloace de ridicare,
rezervoare şi silozuri, mijloace de cântărire, mobilier, maşini de birou şi aparatură
electronică, îmbrăcăminte, hârtii de valoare, titluri de credit, bani, documente, registre etc.);
 mărfuri (materii prime, materiale, semifabricate, produse în curs de fabricaţie, produse
finite în depozit, ambalaje şi altele asemănătoare);

60
 bunurile casnice (mobilier, alte dotări şi tot necesarul pentru uzul casnic şi personal al
asiguratului, al persoanelor cu care coabitează, inclusiv obiecte de artă şi tablouri de
valoare în anumite limite).
Riscuri asigurate
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru daunele directe şi materiale cauzate bunurilor
asigurate de incendiu; precum şi suplimentar pentru daunele provocate de evenimentele enumerate
la riscurile civile.
- În poliţa de asigurare mai pot fi inserate clauze speciale, vizând cuprinderea şi a altor
riscuri, cu plata prealabilă a primei suplimentare corespunzătoare.
Determinarea daunei se face potrivit metodologiei obişnuite.
o pentru bunuri se estimează valoarea la momentul producerii evenimentului asigurat (costul
din nou, exclusiv preţul terenului, minus deprecierea suferită ca urmare a folosirii, a
modului de întreţinere şi a altor factori).
o pentru bunurile mobile se estimează valoarea bunurilor asigurate la momentul producerii
evenimentului asigurat în funcţie de calitate, uzură, starea de folosinţă etc. Diferenţa
dintre valoarea astfel determinată şi valoarea bunurilor rămase întregi, salvate sau
recuperate, reprezintă dauna.
o pentru documente, registre, fişe, discuri şi benzi pentru maşini electronice, asigurătorul
despăgubeşte numai cheltuielile de refacere a acestora.
o pentru titlurile de credit pentru care e prevăzută procedura de reconstituire, asigurătorul
acoperă numai cheltuielile ocazionate de reconstituirea acestora, iar nu valoarea nominală a
titlurilor respective.
Asigurătorul nu despăgubeşte daunele indirecte (lipsa de beneficiu, folosinţă sau chirie,
profiturile sperate etc.), în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.

6.4. Asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de
tâlhărie
Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri

Bunuri asigurate
În această asigurare sunt cuprinse bunuri de o mare varietate, cum ar fi:
 mobilă, tablouri şi obiecte de artă, colecţii, argintărie, bunuri electrocasnice, aparate
audio-vizuale, precum şi alte aparate electrice şi electronice pentru uzul casnic şi
personal;

61
 obiecte de îmbrăcăminte, blănuri, cărţi, aparte de filmat şi de fotografiat, bijuterii şi
obiecte preţioase;
 alte bunuri de uz casnic şi personal, tapiserii, decoraţiuni interioare şi mijloace de
închidere;
 ustensile, mobilier, documente de arhivă, precum şi alte bunuri necesare pentru birouri
particulare sau cabinete profesionale care comunică cu locuinţa;
 bunurile din dependinţe, aflate în spaţii adiacente ce aparţin locuinţei.
Suma asigurată
 Se stabileşte de asigurat în funcţie de structura, valoarea de înlocuire, starea de folosinţă
a bunurilor şi de alte criterii.
 Asigurătorul adesea limitează cuantumul despăgubirii pe care se obligă să o suporte în
cazul producerii riscului asigurat, sub forma:
- unei sume fixe pe obiect (pentru bunuri din anumite grupe),
- a unui procent din suma asigurată pentru anumite grupe de bunuri
- şi/sau sub forma unei sume maxime pentru totalitatea bunurilor sustrase
la producerea unui eveniment.
Riscuri asigurate
Asigurătorul despăgubeşte pe asigurat de pagubele materiale şi directe, cauzate de
pierderea sau deteriorarea bunurilor asigurate, aflate în interiorul locuinţei (biroului) ca urmare a:
• furtului comis cu pătrundere în locuinţă;
• tâlhăriei în locuinţă;
• actelor de vandalism şi daunelor produse cu ocazia furtului sau tâlhăriei.
Pentru a putea beneficia de dreptul de despăgubire, asiguratul este obligat să ia o serie de
măsuri vizând:
• mijloacele de închidere şi protecţie a clădirii (încăperilor) în care se află bunurile
asigurate;
• să informeze în termen util organele de poliţie despre producerea evenimentului
asigurat.
În cazul producerii evenimentului asigurat, asigurătorul plăteşte asiguratului suma ce i
se cuvine potrivit poliţei, din care s-a dedus franşiza convenită.

Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale

62
Bunuri asigurate
În această asigurare sunt cuprinse bunurile aparţinând unităţilor economice pentru care
există riscul să fie sustrase prin furt sau tâlhărie. Este vorba de:
 mărfuri, în care intră: produse finite, semifabricate, ambalaje, materii prime,
ingrediente, rebuturi şi deşeuri de fabricaţie, produse în curs de fabricaţie, materiale de
consum, suporturi etc.;
 utilaje, echipamente şi mobilier, cum ar fi: maşini, echipamente, vehicule, maşini de
birou şi case de marcat, mobilier, dulapuri blindate şi seifuri;
 metale şi pietre preţioase, argint şi metale rare de uz industrial;
 documente, registre, formulare, discuri şi benzi pentru maşini şi sisteme electronice de
elaborare a datelor.
Asigurătorul limitează cuantumul despăgubirilor pentru unele categorii de bunuri (de
exemplu pentru documente) şi ia un anumit procent din suma totală asigurată.
Riscuri asigurate
Asigurătorul despăgubeşte pe asigurat pentru daunele directe şi materiale, cauzate prin:
o furt comis prin: spargerea mijloacelor de protecţie şi de închidere; spargerea zidurilor,
pardoselilor sau plafoanelor localurilor; escaladare; utilizarea de chei false; utilizarea de
chei adevărate pierdute sau sustrase asiguratului, familiei sau angajaţilor acestuia;
o tâlhărie produsă în localurile de desfăşurare a activităţii;
o acte de vandalism şi daune produse cu ocazia furtului sau tâlhăriei sau tentativei de
comitere a acestora bunurilor asigurate, precum şi localurilor ce conţin bunurile asigurate
şi respectivelor mijloace de protecţie şi închidere.
Contractul de asigurare încheiat produce efecte, în măsura în care asiguratul respectă
obligaţiile ce-i revin, în ceea ce privesc caracteristicile clădirii în care se află bunurile asigurate şi
folosirea mijloacelor de protecţie şi închidere adecvate.
În caz de producere a evenimentului asigurat, suma asigurată se diminuează, până la finele
perioadei de asigurare, cu o valoare egală cu cea a daunei acoperite de asigurător.
La stabilirea despăgubirii, se ţine seama de franşiza convenită.

6.5. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice

Societăţile de asigurări folosesc mai multe poliţe, pe care le adaptează continuu la


exigenţele clienţilor lor.
Astfel, ele emit poliţe de asigurare având sfere de cuprindere diferite:

63
o pentru bunuri de acelaşi fel sau dintr-o singură categorie (grupă) ori făcând parte din
mai multe categorii (grupe);
o pentru un singur eveniment (fenomen) sau pentru un complex de evenimente, fără o
legătură directă între ele, în afară de aceea că se referă la aceleaşi bunuri (persoane);
o pentru mai multe categorii de bunuri împotriva mai multor tipuri de riscuri, denumite
generic civile sau comerciale şi industriale ori calamităţi tehnice sau naturale.
Pentru a-şi face cât mai atractive produsele oferite pe piaţa asigurărilor, unele societăţi
includ, într-o singură poliţă:
 asigurare de bunuri şi una de răspundere civilă
 asigurare de bunuri, o a doua asigurare de persoane şi o a treia de răspundere civilă.
O asemenea triplă combinaţie de asigurări este întâlnită sub denumirea de asigurare
complexă a gospodăriilor persoanelor fizice. Aceasta include într-o singură poliţă:
 o asigurare de bunuri;
 o asigurare de persoane, alta decât de viaţă;
 o asigurare de răspundere civilă legală, pentru unul şi acelaşi asigurat, precum şi
pentru persoanele cu care locuieşte şi gospodăreşte împreună.

A. Asigurarea de bunuri
Obiectul asigurat
Această asigurare se referă la următoarele categorii de bunuri aparţinând persoanelor fizice:
 mobilier şi obiecte casnice;
 produse agricole, viticole, pomicole, animaliere şi alimente;
 unelte agricole, viticole, pomicole, şi pentru deservire zootehnică, stupi de albine,
mijloace de transport cu tracţiune animală, motociclete şi biciclete, harnaşamente,
combustibili, materiale de construcţie pentru uzul gospodăresc; produse din lemn ş.a.;
 furaje.
Nu sunt cuprinse în această asigurare următoarele categorii de bunuri:
• maşinile, instalaţiile, uneltele, aparatele, instrumentele şi alte bunuri din ateliere;
motoarele şi electromotoarele destinate producţiei, cazanele de ţuică, mărfurile,
materialele şi alte bunuri din prăvălii, frizerii etc.;

64
• produsele agricole, viticole, pomicole şi animaliere obţinute de asigurat în gospodăria
sa şi care urmează a fi valorificate, inclusiv prin unităţi de specialitate pe baza
contractului încheiat cu acestea;
• banii, hârtiile de valoare, actele, documentele, manuscrisele, bijuteriile, pietrele
preţioase, obiectele de platină, aur sau argint, libretele de economii, mărcile poştale şi
timbrele, plantele decorative, fotografiile ş.a;
• autovehiculele (cu excepţia motocicletelor) şi ambarcaţiunile de orice fel;
• bunurile care nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei lor, din cauza degradării.
Despăgubirea
Se acordă despăgubiri în caz de pagube produse de:
 incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan,
cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă
sau de gheaţă, avalanşe de zăpadă;
 carbonizarea ori topirea bunurilor;
 avarii accidentale produse la instalaţiile de gaze, apă, canal sau încălzire centrală;
 dărâmare, demontare sau mutare în alt loc a clădirilor sau a altor construcţii, în care se
aflau bunurile asigurare ori a altor clădiri sau construcţii învecinate, dacă aceasta se
face pentru a se opri întinderea unui incendiu sau la o ameninţare bruscă de inundaţie,
de prăbuşire sau alunecare de teren;
 distrugerea sau avarierea de către un risc asigurat a clădirilor sau a altor construcţii în
care se aflau bunurile respective;
 căderea unor corpuri pe clădirile sau alte construcţii în care se aflau bunurile asigurate
ori de prăbuşirea clădirilor sau construcţiilor respective, precum şi de izbirea lor de
către un vehicul;
 pierderea sau dispariţia bunurilor asigurate, cauzată direct de riscurile asigurate;
 infiltrarea apei provenite dintr-o inundaţie produsă într-un apartament învecinat, situat
la acelaşi etaj sau la un etaj superior;
 furt prin efracţie;
 bunurile casabile din sticlă.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
• cauze necuprinse în asigurare (ploi continue, fermentaţie, oxidare, îngheţ, acţiunea
curentului electric asupra aparatelor electrice, căldura sau fumul provenite dintr-o sursă
normală de căldură care au drept consecinţă afumarea, pătarea sau pârlirea bunurilor,

65
igrasia, tasarea terenului, defecte de construcţie, vechimea sau starea de degradare a
clădirii etc.);
• explozii organizate în scop lucrativ;
• inundaţii produse în timpul formării unor lacuri de acumulare sau al schimbării
artificiale a cursurilor de apă;
• comiterea furtului prin efracţie cu participarea unor persoane care locuiesc in acelaşi
apartament cu asiguratul;
• furtul prin efracţie al bunurilor asigurate aflate în clădiri sau alte construcţii rămase
nelocuite.
Nu se despăgubesc nici pagubele indirecte şi nici cele produse de operaţiuni militare in
timp de război, măsuri de război, invazie, ocupaţie militară, război civil, insurecţie, rebeliune,
revoluţie şi altele asemănătoare.
Suma asigurată se stabileşte global pentru toate bunurile, potrivit cererii asiguratului,
fără să depăşească valoarea bunurilor respective, apreciată pe baza preţurilor cu amănuntul mai
puţin uzura.
Răspunderea asigurătorului începe după cinci zile de la expirarea zilei în care s-au
achitat primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei
zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.
În asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice, pe lângă bunurile arătate mai
sus, mai sunt cuprinse, fără nici un adaos de primă, şi asigurarea pentru cazurile de
invaliditate permanentă şi de deces, produse la domiciliul asiguratului, precum şi asigurarea
de răspundere civilă pentru pagube produse la domiciliul asiguratului.

B. Asigurarea de invaliditate permanentă şi de deces


În asigurarea pentru cazurile de invaliditate permanentă şi de deces sunt cuprinşi
asiguratul şi soţia (soţul) acestuia, precum şi părinţii şi copiii acestora, dacă locuiesc
împreună cu asiguratul.
Sumele asigurate se plătesc în cazurile în care invaliditatea permanentă, şi/sau decesul
au fost produse de către evenimente subite, fără voinţa asiguratului, la domiciliul acestuia. Este
vorba de evenimentele prevăzute in condiţiile generale ale asigurării facultative de persoane.
Suma asigurată pe toată perioada asigurării, pentru fiecare din persoanele asigurate,
este de 100% din suma asigurată iniţială a tuturor bunurilor, pentru cazul de invaliditate

66
permanentă şi de 50% din aceeaşi sumă asigurată pentru cazul de deces. Suma astfel calculată
nu poate depăşi un anumit plafon stabilit de asigurător.
Suma asigurată, în caz de invaliditate permanentă, se plăteşte în întregime dacă
invaliditatea permanentă este totală. Dacă invaliditatea aceasta este parţială, se plăteşte o parte
din suma asigurată, corespunzătoare gradului de invaliditate permanentă, majorată cu 25%.
Suma asigurată în baza asigurării complexe a gospodăriilor persoanelor fizice se plăteşte
independent de alte sume asigurate ce se acordă pe baza asigurărilor pentru cazurile de accidente,
precum şi de drepturile de pensie şi ajutoare acordate pe linia asigurărilor sociale.
Răspunderea asigurătorului la asigurarea pentru cazurile de invaliditate permanentă şi
de deces începe şi încetează la aceleaşi termene cu cele prevăzute în contractul cu privire la
asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice.
La această asigurare se aplică toate prevederile din "Condiţiile generale de asigurare
facultativă de persoane".

C. Asigurarea de răspundere civilă


La asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse la domiciliul asiguratului se
acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul şi soţia (soţul) acestuia sau persoane care se
află în întreţinerea asiguratului, sunt obligaţi să le plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de
judecată pentru prejudicii de care răspund în baza legii:
 proprietarului imobilului în care se află bunurile asigurate, pentru pagubele datorate
în calitate de locatar, produse de incendiu sau explozie;
 terţilor, pentru accidentarea persoanelor şi avarierea bunurilor, la domiciliul
asiguratului;
 locatarului imobilului învecinat, situat la acelaşi nivel sau la un nivel inferior, pentru
pagubele la bunurile asigurabile ori la pereţii, planşeele, tavanele, pardoselile,
instalaţiile electrice, uşile şi ferestrele apartamentului, cauzate de o inundaţie produsă în
apartamentul în care se află bunurile asigurate, inclusiv ca urmare a infiltrării apei
provenite din inundaţia respectivă;
Pagubele şi accidentele produse cu autovehiculele cad sub incidenţa asigurării de
răspundere civilă auto.
Nu se acordă despăgubiri în cazul în care paguba a fost produsă cu intenţie de asigurat, de
soţia (soţul) asiguratului ori de persoane fizice majore aflate în întreţinerea asiguratului sau de
prepuşii acestuia.

67
Suma asigurată la asigurarea de răspundere civilă este egală cu suma asigurată pentru
bunurile din gospodărie, înscrisă în contractul de asigurare, fără a putea depăşi un anumit plafon
stabilit de asigurător.
Răspunderea asigurătorului la această asigurare începe şi încetează la aceleaşi termene cu
cele prevăzute în contractul cu privire la asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice.
La această asigurare, se aplică toate prevederile din "Condiţiile speciale privind
asigurarea facultativă de răspundere civilă legală".

CAPITOLUL VII
ASIGURAREA ANIMALELOR ŞI
A CULTURILOR AGRICOLE

Agricultura continuă să se confrunte cu riscuri climatice care, în ultima perioadă de timp,


au dobândit o frecvenţă şi intensitate de manifestare, necunoscute anterior.
În România, se cunosc, fiind larg mediatizate, dezastrele provocate agriculturii (şi nu
numai) de grindină, ploi torenţiale, cu efectele lor indirecte, respectiv revărsări de râuri - inundaţii,
alunecări de terenuri (primăvara–toamna 2005), de seceta excesivă din ultimii ani, de temperaturile
deosebit de scăzute, sub limita de rezistenţă biologică a culturilor şi plantaţiilor (iarna 2002/2003).
În condiţiile unei economii libere, nedirijate, orice investiţie personală este sub semnul
riscului şi al incertitudinii; cu atât mai mult în agricultură, unde datorită problemelor specifice ale
procesului de producţie – durata lungă a ciclului de producţie, rotaţia lentă a capitalului, rata
profitului mult mai redusă comparativ cu alte ramuri economice - se impune o adevarată protecţie a
investiţiilor.
Asigurările agricole, care prezintă un specific aparte, s-au bucurat începând cu anul agricol
2002/2003 de efectele Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi
naturale în agricultură, menită să asigure o protecţie sporită producătorilor agricoli, să-i sprijine
material pentru a-i încuraja să-şi protejeze patrimoniul prin asigurare. Practic, la ora actuală nu mai
există fenomen natural nociv pentru culturile agricole, care să nu fie acoperit prin asigurare.

68
AGRAS, ca societate agreată de Ministerul Agriculturii şi Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor, asigură toate culturile agricole şi toate speciile de animale pentru fenomenele naturale
şi bolile care produc pagube pe zone locale, aşa numitele riscuri „standard”.

7.1. Asigurarea animalelor

În ţara noastră, protecţia animalelor prin asigurare se realizează pe baze contractuale.


• sunt asigurate animalele aparţinând persoanelor fizice şi juridice, indiferent de forma
de proprietate, cu domiciliul, sediul sau rezidenţa în România;
• asigurătorul mai asigură animalele primite în folosinţă de persoane juridice şi care
aparţin altor persoane juridice;
• animalele primite spre creştere sau îngrăşare de persoane fizice şi juridice, pe bază de
contracte încheiate cu persoane juridice.

Obiectul asigurării
Sunt primite în asigurare:
 bovinele în vârstă de şase luni şi peste;
 porcinele de şase luni şi peste;
 porcinele aflate în îngrăşătorii aparţinând persoanelor juridice având o greutate de cel
puţin 40 de kg, indiferent de vârstă;
 ovinele şi caprinele de un an şi peste;
 cabalinele în vârstă de 1-15 ani.
 caprine
 păsări
 peşti
 stupi de albine
Nu pot fi asigurate:
 animalele aflate în gospodăriile care nu respectă regulile zooigienice şi sanitar-
veterinare de îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a animalelor, din care cauză
animalele sunt ameninţate de îmbolnăvire sau pieire;
 animalele bolnave, inclusiv rahitice, istovite, schilodite, oarbe, cele care au suferit un
accident ce poate duce la pieirea lor, cele din localităţile în care s-a stabilit carantină,

69
precum şi animalele la care s-a făcut examinarea pentru tuberculoză, bruceloză sau
leucoză bovină şi reacţia a fost pozitivă;
Animalele se asigură pentru sumele propuse de asigurat, la stabilirea cărora se ţine
seama de următoarele criterii:
♦ la animalele aparţinând persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea de
pe piaţa locală a animalelor respective. În caz de daună, din despăgubiri asigurătorul
deduce franşiza stabilită (în procente, în raport cu suma asigurată);
♦ la animalele de rasă comună, aparţinând persoanelor juridice, suma asigurată nu poate
depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor în cauză;
♦ la porcinele din îngrăşătorii, aparţinând persoanelor juridice, suma asigurată se
stabileşte pe baza greutăţii medii a animalelor şi a preţului de achiziţie al cărnii în viu,
practicat de către societăţile comerciale de industrializare a cărnii;
♦ la animalele de reproducţie, procurate din import de către persoane juridice, precum şi
la cele de rasă de provenienţă indigenă, asigurarea se poate încheia la sume
corespunzătoare valorii de procurare ori celei de inventar a animalelor respective.
Animalele dintr-o gospodărie se primesc în asigurare numai pentru o sumă egală pentru
fiecare animal din aceeaşi grupă de vârstă şi de rasă.
Despăgubirea
Se acordă despăgubiri în cazurile de pieire a animalelor asigurate în urma:
 bolilor, inclusiv sub formă de epizootii
 accidentelor

 sacrificării (în anumite condiţii),


 scoaterii acestora din gospodărie pentru combaterea anemiei infecţioase.
Pagubele produse ca urmare a sacrificării animalelor se acoperă de către asigurător,
dacă această măsură s-a luat:
 în baza dispoziţiilor date de autorităţile publice competente în vederea prevenirii şi
combaterii epizootiilor,
 în urma unei boli incurabile care exclude utilizarea pe mai departe a animalului;
 în urma unei boli care duce în mod cert la moartea animalului;
 în cazul în care animalul a suferit un accident ce duce în mod cert la moartea acestuia.
În cazurile de pieire şi, respectiv, de sacrificare a animalelor ca urmare a bătrâneţii asociate
cu diferite boli, se acordă despăgubiri numai dacă principala cauză a pieirii animalului sau a
sacrificării acestuia a fost boala respectivă.

70
Nu se acordă despăgubiri în cazurile în care:
 animalele au pierit din cauza bătrâneţii, au fost tăiate din motive de ordin gospodăresc,
din cauza lipsei de productivitate, a scăderii capacităţii de muncă ori de reproducţie sau
din cauza bătrâneţii;
 animalele au fost tăiate din iniţiativa asiguratului, fără ca acestea să fi prezentat semne
de boală şi fără să fi existat o dispoziţie de sacrificare dată de organele în drept;
 animalele au fost tăiate din dispoziţie organelor veterinare numai ca urmare a faptului
că au reacţionat pozitiv la tuberculinare sau că au fost depistate, prin examen serologic,
ca fiind bolnave de bruceloză ori au fost depistate, prin examen hematologic sau prin
alte examene de laborator, ca fiind bolnave de leucoză bovină, fără ca boala să fi fost
constatată pe baza semnelor clinice evolutive şi ca aceasta să fi pus în pericol iminent
viaţa animalelor;
 animalele ce trebuie tăiate (sau carnea animalelor tăiate) sunt predate societăţilor
comerciale de industrializare a cărnii sau altor agenţi economici de valorificare a cărnii;
 animalele au pierit din lipsă totală de furaje sau ca urmare a unei furajări insuficiente
cantitativ sau calitativ, indiferent de cauzele care au pricinuit lipsa de furaje din
gospodărie;
 pieirea animalelor a fost produsă de operaţii militare în timp de război;
 cadavrele animalelor sau resturile lor au fost distruse sau îngropate înainte de
examinarea lor de către organele în drept.
Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma la care s-a încheiat asigurarea, nici
cuantumul pagubei şi nici valoarea animalului din momentul producerii riscului asigurat.
Cuantumul pagubei - valoarea animalului ce se despăgubeşte, din care s-a scăzut
valoarea recuperărilor.
Valoarea animalului ce se despăgubeşte înseamnă:
 valoarea, la data producerii riscului asigurat, pe piaţa locală, a unui animal sănătos de
aceeaşi specie, rasă, sex, vârstă, stare de întreţinere şi productivitate, pentru toate
animalele pierite;
 valoarea stabilită în funcţie de greutatea brută în viu, şi de preţurile de contractare
practicate.
La stabilirea cuantumului pagubei se ţine seama de valoarea recuperărilor: carne, piele,
organe, coarne, copite, păr, lână etc.

71
La calcularea despăgubirilor, cheltuielile făcute de asigurat în vederea prevenirii sau
micşorării pagubei (taxe de consultaţie, costul medicamentelor, taxe de sacrificare etc.) nu se iau în
considerare.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazurile în care paguba s-a produs sau s-a mărit:
♦ la asigurările încheiate cu persoane juridice - din culpa unui membru din conducerea
persoanei juridice asigurare, care lucrează în această calitate; - la asigurările încheiate
cu întreprinzători particulari-din culpa unui membru din conducere, lucrând în această
calitate, sau a oricărui alt prepus al asiguratului;
♦ la asigurările încheiate cu persoane fizice - din culpa asiguratului sau a oricărei
persoane fizice majore care, în mod sistematic, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
asiguratul.
Primele de asigurare anuale
Sunt stabilite de asigurător, în procente faţă de suma asigurară pe specii, rase şi grupe de
vârstă de animale.

Răspunderea asigurătorului începe:


♦ în caz de accident, dacă pieirea sau tăierea animalului a avut loc după cinci zile de la
expirarea zilei în care s-au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de
asigurare;
♦ în caz de boală, dacă pieirea, tăierea sau scoaterea animalelor din gospodărie pentru
combaterea anemiei infecţioase a avut loc după 60 de zile de la expirarea zilei în care s-au
plătit primele şi s-a întocmit contractul de asigurare.
Răspunderea asigurătorului încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a
încheiat asigurarea.

Asigurarea facultativă globală


 Se încheie pentru efectivele mari de animale pe care le deţin societăţile
comerciale pentru producerea, industrializarea şi comercializarea produselor
agrozootehnice, societăţile agricole şi asociaţiile agricole.
 Asigurarea globală se încheie fără termen şi include toate animalele din
aceeaşi specie, care au împlinit vârsta de cuprindere în asigurare.

72
 Primele de asigurare sunt fixe, pe specii şi grupe şi se achită
trimestrial, pe cap de animal, în funcţie de numărul animalelor din specia asigurată,
existentă la finele trimestrului precedent celui în care se face calcularea primelor.
 În cazul în care numărul animalelor existente la sfârşitul trimestrelor
prezintă modificări esenţiale faţă de cel prevăzut, se procedează la regularizarea
primelor.
 Contractul de asigurare se reziliază, fără restituirea primelor, în cazul
în care sumele datorate de unitatea asigurată, cu titlu de primă, nu au fost achitate la
scadenţă şi nici in perioada de păsuire.
 Asigurătorul acordă despăgubiri numai în cazurile în care unităţile
asigurate sunt cu primele achitate la zi şi numai cu condiţia plăţii, în prealabil, a ratei de
primă în al cărei termen de păsuire s-a produs evenimentul asigurat.
 Despăgubirile se acordă în limita sumelor asigurate, ţinând seama de
rasa, sexul şi vârsta animalului la data producerii evenimentului asigurat.
 Pentru aceeaşi specie de animale nu pot fi valabile, în aceeaşi timp, atât
asigurarea obişnuită, cât şi cea globală.
 Asigurare facultativă globală pot încheia şi crescătorii de animale,
persoane fizice, dar numai pentru bovine. Aceasta se poate încheia pentru 2-10 bovine,
pe o perioadă de 6 luni sau un an, cu prime unice, care se achită anticipat.
Despăgubirea se stabileşte în limita sumelor asigurate, ţinându-se seama de rasa, sexul
şi vârsta bovinei la data producerii evenimentului asigurat.
 După fiecare caz de pagubă, suma totală asigurată se reduce cu suma
acordată cu titlu de despăgubire. Bovinele rămase şi cele intrate în gospodărie după
producerea evenimentului asigurat sunt asigurate în continuare, până la expirarea
asigurării, pentru suma totală asigurată astfel redusă.
În cazul în care un asigurat are încheiată o asigurare a bovinelor, acesta poate încheia şi
asigurări obişnuite pentru bovinele existente în gospodărie care depăşesc numărul prevăzut
pentru asigurarea globală. De asemenea, suma totală asigurată, redusă cu despăgubirile acordate,
poate fi completată printr-o asigurare obişnuită.

7. 2. Asigurarea culturilor agricole


Obiectul asigurării

73
Societăţile specializate în asigurări agricole încheie contracte de asigurare, cu persoane
fizice, asociaţii agricole, societăţi comerciale agricole şi regii autonome, pentru:
culturi agricole;
rodul viilor;
rodul pomilor;
rodul hameiului.
Despăgubirea
Asigurarea acoperă următoarele riscuri:
• la culturile agricole - grindina, îngheţul târziu de primăvară şi/
sau îngheţul timpuriu de toamnă, efectele directe ale ploilor torenţiale, prăbuşirile sau
alunecările de terenuri cultivate, incendiul provocat de descărcări electrice, precum şi
efectul furtunii pe terenurile nisipoase;
• la rodul viei, al pomilor şi al hameiului - fenomenele de mai
sus, precum şi furtuna.
În ceea ce priveşte riscurile asigurate, unele societăţi acceptă, ca riscuri asigurate, în plus
faţă de cele enumerate mai sus:
• furtuna,
• uraganul
• incendiul.
Societăţile în cauză nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
• diminuarea producţiei din cauza nerespectării regulilor
agrotehnice;
• acumulări, băltiri sau revărsări de ape provenite din topirea
zăpezilor, ploi de durată, infiltraţia apelor, ridicarea nivelului pânzei freatice;
• revărsarea apelor Dunării;
• operaţii militare în timp de război.
AGRAS asigură toate culturile agricole: cereale, plante tehnice, plante medicinale şi
aromatice, leguminoase alimentare, plante de nutret, cartof şi legume, culturi semincere, rodul
viilor, pomilor şi hameiului, arbuşti fructiferi, căpşuni, culturile din sere, solarii şi răsadniţe,
pepinierele, plantaţiile de portaltoi.
Asigurarea acoperă pagubele, la valoarea producţiei, suferite prin pierderi cantitative,
cum ar fi:
• la cereale - pierderile de boabe;

74
• la sfecla de zahăr - pierderile de rădăcini sau de sămânţă, în
funcţie de obiectivul urmărit de asigurat;
• la in şi la cânepă - pierderile de fuior sau de sămânţă, după caz;
• la cartofi - pierderile de tuberculi etc.
Excepţie de la această regulă fac culturile de tutun, la care asigurarea acoperă şi
pierderile calitative provocate de grindină.
Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul agricol
în curs sau pentru anul calendaristic, după cum părţile au convenit.
Durata asigurării
Unele societăţi preferă contractele anuale, în timp ce altele lasă la latitudinea
asiguratului posibilitatea de a opta fie pentru contracte anuale, fie pentru contracte pe termen de
trei ani.
În ipoteza opţională, sunt utilizate următoarele soluţii:
la asigurarea pauşală a arabilului, contractele se încheie pentru o perioadă de trei ani;
la asigurarea obişnuită a culturilor agricole, a rodului viei, a pomilor şi a
hameiului, există două alternative: contractul se poate încheia fie pentru o perioadă de
minimum trei ani, fie anual.
La asigurarea obişnuită anuală se percepe un adaos de primă, faţă de prima
percepută la asigurarea multianuală.
În sistemul de asigurare pauşală a terenului arabil se pot asigura culturile
agricole de pe întreaga suprafaţă arabilă a asiguratului, cu unele excepţii:
• loturile de hibridare,
• culturile semincere
• tutunul
• via
• pomii fructiferi şi hameiul.
Aceste culturi pot fi însă asigurate separat în cadrul asigurării obişnuite.
La asigurarea obişnuită a culturilor suma asigurată se stabileşte de asigurat, în
limitele agreate de asigurător şi care sunt diferenţiate, în funcţie de grupa tarifară în care se
încadrează fiecare cultură.
La asigurarea pauşală a terenului arabil, suma asigurată este fixă pe hectar.
Dacă la producerea riscului asigurat se dovedeşte că suma asigurată la o anumită
cultură a fost stabilită la o valoare mai mare decât cea reală, asigurătorul este obligat să

75
acopere dauna produsă la nivelul pagubei reale, iar nu la cel al sumei asigurate. În situaţia
inversă, dacă suma asigurată a unei culturi este mai mică decât valoarea reală a acesteia,
asigurătorul are obligaţia să acopere numai acea parte din paguba înregistrată, care se
înscrie în limitele sumei asigurate.
Prima tarifară la culturile agricole, rodul viei, al pomilor şi al hameiului (la 100 de
lei sumă asigurată) este stabilită de asigurător, pe grupe tarifare şi pe categorii de judeţe, în
funcţie de:
• specificul culturii,
• gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc asiguraţi,
• evoluţia daunelor provocate de respectivii factori în zona respectivă
• felul asigurării.
La asigurarea pauşală a terenului arabil, prima tarifară este stabilită pe zone
(indiferent de culturile-agricole), în sume fixe pe hectarul de teren arabil cuprins în
asigurare.
În cazul contractelor multianuale, la asigurarea obişnuită a culturilor asigurătorul
practică un sistem de prime bazat pe principiul Bonus-Malus.
Potrivit acestui sistem, în primul an de asigurare prima este de 10/10 (prima este la
nivelul integral, stabilit pentru cultura şi zona în cauză). Dacă o cultură rămâne doi ani
consecutivi fără daune şi despăgubiri, începând din cel de-al treilea an şi următorii prima
integrală se reduce cu câte o zecime. Ca urmare, la un contract pe cinci ani, prima se poate
reduce, în ultimul an al contractului, la 7/10.
Invers, dacă într-un an se înregistrează o pagubă ce trebuie despăgubită, prima pentru anul
următor se majorează cu o zecime. În cazul daunelor repetate an de an, prima poate ajunge, la un
contract pe cinci ani, la nivelul maxim de 14/10, faţă de prima integrală.
Aşadar, în anii în care a beneficiat de reduceri de primă asiguratul s-a aflat în Bonus, iar
în cei în care a suportat majorări - în Malus.
La asigurarea pauşală a terenului arabil, în cazul în care asiguratul, în perioada de timp
contractată (de minimum trei ani), nu înregistrează pagube provocate de riscurile asigurate şi care
se acoperă de asigurător, societatea îi acordă o primă pentru lipsă de daune (de 10% din prima
integrală pentru primul an liber de daune, de 20% pentru cel de-al doilea an şi de până la 30%
pentru cel de-al treilea an şi următorii liberi de daune).

76
Invers, dacă într-un an, în cadrul perioadei contractate, asiguratul înregistrează o daună ce
trebuie despăgubită de asigurător, sistemul de prime se anulează, iar prima datorată pentru anul
următor se stabileşte la nivelul integral.
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea culturilor şi a rodului viilor în
momentul produceri riscului asigurat, precum şi de valoarea pagubei probabile; ea nu poate
depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.
Prin cuantumul pagubei de înţelege:
în cazul pagubelor totale la culturile de pe terenuri care au fost sau urmează a fi
reînsămânţate ori replantate cu aceleaşi sau cu alte culturi, precum şi în cazul pagubelor
parţiale la culturi - valoarea producţiei probabile la ha, corespunzătoare gradului de
distrugere din riscuri asigurate;
în cazul pagubelor totale la culturile de pe terenurile care nu au fost sau nu urmează a fi
reînsămânţate ori replantate, inclusiv în cazul pagubelor totale la rodul viilor şi la hamei -
valoarea producţiei probabile la ha, corespunzătoare gradului de distrugere din riscuri
asigurate, diminuată cu o cotă de 20% reprezentând cheltuielile medii de recoltare
neefectuate.
Valoarea producţiei probabile pe ha se stabileşte prin înmulţirea producţiei medii,
realizate la ha în ultimii trei ani cu recolte normale, cu suma maximă ce se poate asigura de
fiecare kg.
La culturile agricole şi la rodul viilor distruse sau vătămate atât de riscuri asigurate, cât şi
de alte cauze, se despăgubeşte numai paguba aferentă riscurilor asigurate.
În cazul în care suprafeţele de culturi agricole distruse urmează a fi reînsămânţate sau
replantate, se ia în considerare gradul de distrugere numai pentru pagubele produse de riscuri
asigurate.
Gradul de distrugere - se stabileşte prin numărarea plantelor, în medie, pentru întregul
lan (întreaga parcelă), dacă culturile au fost uniform calamitate pe întreaga suprafaţă sau pentru
porţiuni uniform calamitate din lanul (parcela) respectiv(ă), dacă culturile de pe acesta nu au
fost uniform calamitate pe întreaga suprafaţă.
• Se alege un număr de parcele sau rânduri de probă, de pe care se
numără plantele rămase nevătămate, plantele distruse ori vătămate de riscuri
asigurate şi separat cele distruse sau vătămate de cauze necuprinse în asigurare.
• Se stabileşte numărul mediu de plante pe metru pătrat sau liniar;

77
• Se raportează numărul plantelor distruse ori vătămate de riscuri
asigurate la numărul total al plantelor existente înainte de producerea riscului asigurat şi
se obţine astfel gradul de distrugere.
Recolta de pe parcelele sau rândurile de probă se stabileşte prin cântărire, iar pe baza
rezultatelor astfel abţinute se calculează producţia medie pe ha de pe terenul cu cultura distrusă
sau vătămată, din care se scade cantitatea corespunzătoare excesului de umiditate fără de stas.
La rodul viilor şi la hamei, se alege un număr de butuci de probă, la care se stabileşte producţia
medie pe butuc. Dacă cultura a fost distrusă sau vătămată atât de riscuri asigurate cât şi de
cauze necuprinse în asigurare, se stabileşte separat gradul de distrugere din cauze necuprinse în
asigurare, care se scade din gradul de distrugere. În felul acesta, se obţine gradul de distrugere
din riscuri asigurate.
Constatarea şi evaluarea pagubelor se efectuează de către inspectorii de daune, în
prezenţa asiguraţilor sau a reprezentanţilor acestora.
Asigurarea intră în vigoare după de la expirarea zilei în care s-au plătit primele şi s-a
întocmit contractul de asigurare.
Răspunderea asigurătorului începe după intrarea în vigoare a asigurării, la date diferite în
funcţie de momentul în care riscul asigurat poate începe să producă pagube bunului asigurat.
Răspunderea asigurătorului încetează:
• din momentul recoltării (secerişului, culesului, scoaterii
rădăcinilor şi tuberculilor).
• la culturile a căror recoltă se treieră, răspunderea asigurătorului
pentru pagubele produse de incendiu încetează din momentul în care recolta a fost
treierată;
• la struguri, fructe şi hamei - din momentul culesului;
• la furaje pentru masă verde şi la fân - din momentul tăierii lor.
Pentru culturile agricole, rodul viilor, al pomilor şi a hameiului, distruse ori vătămate
după încheierea asigurării, dar înainte de începerea răspunderii asigurătorului, respectiv înainte
de intrarea în vigoare a asigurării, primele de asigurare plătite, aferente lanului sau parcelei cu
culturile distruse ori vătămate, se restituie integral.
Asiguraţii sunt obligaţi să-şi întreţină culturile în bune condiţii, cu respectarea regulilor
agrotehnice, şi să ia măsuri pentru prevenirea distrugerii ori vătămării culturilor agricole şi a
rodului viilor, al pomilor şi a hameiului, precum şi pentru limitarea pagubelor, respectiv pentru
salvarea culturilor rămase, prin îngrijirea lor suplimentară. Totodată, asiguraţii trebuie să

78
înştiinţeze în scris asigurătorul despre distrugerea sau vătămarea culturilor, a rodului viilor, al
pomilor şi a hameiului în termen de cel mult cinci zile de la data producerii riscului asigurat.

CAPITOLUL VIII
ASIGURĂRILE DE PERSOANE

79
Asigurările de viaţă sunt privite cu multă seriozitate în întreaga lume. Pe piaţa asigurărilor de
pe continentul nostru, asigurările de persoane ("viaţă" plus "accidente" şi "sănătate") se află în
topul cererii cu peste 60% din totalul primelor de asigurare încasate de societăţile de asigurări.

În cadrul acestui tip de asigurări, sunt acordate îndemnizaţii băneşti pentru producerea unor
riscuri care afectează viaţa persoanei, sănătatea sau integritatea fizică.
În funcţie de riscul asigurat în asigurarea de bază (produsul principal), asigurările de
persoane se împart în două categorii:
- asigurări de viaţă, care acoperă riscul de deces;
- asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, care acoperă în asigurarea
principală integritatea corporală sau sănătatea persoanei
La ambele tipuri de asigurări se pot adăuga clauze adiţionale care extind acoperirea
acordată prin produsul porincipal, în schimbul unei prime suplimentare de asigurare.
În practica asigurărilor, acestea poartă denumirea de asigurări de persoane.

8.1. Scurt istoric. Importanţa şi caracteristicile asigurărilor de persoane


Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi de protejarea sub diferite
forme a vieţii, a sănătăţii şi a bunurilor lor.
Cele mai vechi forme ale asigurărilor de viaţă sunt îndemnizaţiile de deces, care se
acordau pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare, şi asigurările viagere. Acestea îşi au
originea în antichitate, înaintea erei noastre şi erau legate de asociaţiile religioase.
Prin îndemnizaţiile de deces, asigurătorul suporta toate cheltuielile de înmormântare sau
incinerare. La început ele erau încheiate sub forma asigurărilor mutuale, formă în care se mai
practică şi astăzi.
Până în secolul al XIX-lea asigurările de înmormântare şi cele de rentă viageră au fost
cele mai practicate forme ale asigurărilor de persoane.
Motivaţiile care au stat la baza dezvoltării şi diversificării, în decursul timpului, a
asigurărilor de viaţă sunt:
- asigurarea protecţiei financiare a familiei în caz de deces;
- achitarea datoriilor unei persoane în caz de deces (garanţie pentru
împrumuturi);
- alocaţia de urmaş;
- alocaţia de bătrâneţe;

80
- economisirea pentru eventualele datorii viitoare (studiile copiilor, zestre
etc.)
- cheltuielile de spitalizare, îngrijire medicală, compensarea veniturilor în
caz de boală sau invaliditate;
- investiţiile etc.
Asigurarea de viaţă se bazează pe încheierea uni contract de asigurare – poliţa de
asigurare – prin care asigurătorul se obligă să plătească beneficiarului asigurării o anumită
sumă la producerea riscului asigurat – suma asigurată - , în schimbul plăţii de către
contractantul asigurării a unei prime de asigurare, care constituie „preţul” protecţiei oferite
asiguratului de către asigurător.
Acest tip de asigurări constituie o completare a asigurărilor sociale de stat, a asigurărilor
sociale pentru sănătate. Ele asigură o protecţie în plus, în caz de pierdere a capacităţii de muncă, la
bătrâneţe, în caz de deces. Această ocrotire se realizează prin plata de îndemnizaţii, ajutoare,
pensii, consultaţii şi tratament medical, trimiteri la odihnă şi tratament balnear etc.
Spre deosebire de fondurile pentru asigurările sociale şi asistenţa socială, fondul pentru
asigurările de persoane este constituit numai din primele de asigurare plătite de asiguraţi, pe baza
principiului mutualităţii.
Ca şi la celelalte tipuri de asigurări, la constituirea fondului de asigurare participă toţi
asiguraţii, în schimb, la repartizarea acestuia participă (fac excepţie asigurările de viaţă la care se
constituie rezerva de prime) numai asiguraţii care au avut de suferit de pe urma producerii
evenimentelor asigurate.
Având în vedere modul de acţiune şi efectele pe termen lung al asigurărilor de persoane, se
poate spune că acestea reprezintă o măsură suplimentară de prevedere şi de economisire pe termen
lung pentru cetăţeni şi familiile lor, în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa acestora,
cum sunt:
• pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă datorită bolii
sau unor accidente;
• atingerea unei anumite limite de vârstă;
• decesul.
Sumele asigurate care se plătesc prin asigurările de persoane sunt acordate peste cele cuvenite
prin asigurările sociale şi prin asistenţa socială.

81
Ele constituie măsuri suplimentare de prevedere şi economisire, permiţând asiguraţilor ca prin
plata primelor de asigurare eşalonate şi fixe să realizeze economii, pe baza mijloacelor băneşti
proprii, cu efecte favorabile asupra lor şi familiilor lor.
Asigurările de persoane au un impact favorabil şi asupra economiei, în general, fiind un
mijloc de atragere în circuitul economic a unei părţi din disponibilităţile băneşti temporare ale
populaţiei. În acest fel, rezerva matematică, formată în cadrul asigurărilor de viaţă, este păstrată de
societatea de asigurări la bănci, fiind fructificată cu o dobândă anuală. Date fiind termenele lungi,
pentru care se contractează asigurările de viaţă, există posibilitatea ca rezerva matematică
constituită să fie utilizată şi ca sursă de creditare a economiei naţionale.
Având în vedere că obligaţiile preluate de societatea de asigurări prin contractarea asigurărilor
de viaţă devin scadente, în mare măsură, numai după trecerea unui anumit număr de ani (uneori,
chiar 15 - 20-30 de ani), o parte importantă din primele încasate de societatea de asigurări rămân la
dispoziţia sa un timp destul de îndelungat, iar păstrarea la bănci îi dă dreptul să încaseze dobânzi.
Dobânzile constituie un venit pentru societatea de asigurări şi, la stabilirea nivelului primelor
de asigurare pe care le plătesc asiguraţii, se ţine cont de acest lucru. Dacă nu ar exista această
posibilitate a fructificării sumelor asigurate prin dobânzi, societatea de asigurări ar fi obligată să
practice un nivel mai ridicat al primelor de asigurare. Acesta ar trebui să cuprindă şi dobânzile
realizate de asigurător prin păstrarea rezervei matematice la bănci.
Gradul de dezvoltare al asigurărilor de persoane este influenţat atât de factori obiectivi cât şi
de factori subiectivi.
Printre factorii obiectivi pot fi amintiţi:
 nivelul de dezvoltare al economiei naţionale;
 posibilităţile materiale ale populaţiei privind alocarea unor sume
pentru contractarea de asigurări, factor care este în strânsă legătură cu primul;
 ordinea de prioritate pe care o atribuie fiecare persoană protecţiei prin
asigurare, în comparaţie cu nevoia de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii,
cultură, distracţie etc
Factorii subiectivi sunt:
 modul de reglementare a asigurărilor sociale;
 activitatea desfăşurată de societăţile de asigurări pe linia introducerii
unor forme de asigurări accesibile, care să intereseze pături cât mai largi ale populaţiei;
tradiţiile existente etc.

82
Principalele caracteristici ale asigurărilor de persoane:
Suma asigurată se stabileşte forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi de
posibilităţile sale.
Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva
aceluiaşi eveniment (complex de evenimente) şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat
de lege sau de asigurător să facă acest lucru.
La producerea riscului, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul să
încaseze drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de
daună ca la bunuri. Neavând caracter reparator, asigurarea de persoane nu suferă restricţiile
la care este supusă asigurarea de bunuri.7

8.2. Clasificarea asigurărilor de persoane


Asigurările de persoane se pot clasifica ţinându-se cont de mai multe criterii, cum ar fi:
• riscul asigurat;
• scopul asigurării;
• forma juridică pe care acestea o îmbracă.
A. În funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane pot fi:
• asigurări de supravieţuire;
• asigurări de deces;
• asigurări mixte de viaţă;
• asigurări de accidente;
• asigurări de boală;
• alte forme.
B. După scopul asigurării există:
• asigurări de viaţă pe timp limitat;
• asigurări de viaţă pe timp nelimitat;
• asigurări mixte de viaţă cu capitalizare;
• asigurări de pensii.
C. După forma de reglementare juridică, asigurările facultative de persoane pot fi împărţite în
două mari grupe, şi anume:
• asigurări de viaţă;

7
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

83
• asigurări de accidente.
ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

În România, asigurările de persoane în general, sunt facultative şi se încheie pe baze


contractuale, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi cu condiţiile stabilite de
societăţile de asigurări, autorizate să efectueze asemenea operaţiuni.
Asigurările de viaţă se caracterizează prin aceea că reprezintă deopotrivă atât o măsură de
prevedere, de protecţie împotriva unor evenimente viitoare, cât şi una de economisire şi fructificare
pe termen lung a sumelor încredinţate societăţii de asigurări8. Se poate afirma că asigurările de
viaţă constituie şi o măsură de economisire pe termen lung, deoarece dacă în cadrul perioadei
pentru care s-a contractat asigurarea nu se produce evenimentul asigurat, la expirarea acesteia
asiguratul are dreptul să încaseze suma asigurată.
Asigurările de viaţă reprezintă o măsură de prevedere, deoarece în cadrul formelor sub care
sunt întâlnite în practică, se acoperă şi riscul de deces, astfel încât societatea de asigurări plăteşte
suma asigurată şi la producerea acestui risc.
Asigurările de viaţă pot fi contractate de persoane în vârstă de la 16 la 65 de ani.
Mărimea primei de asigurare se stabileşte în raport cu: suma asigurată, vârsta asiguratului
în momentul contractării asigurării şi durata pentru care se încheie contractul de asigurare. Prima
de asigurare se află în raport direct proporţional cu suma asigurată. La aceeaşi sumă asigurată,
nivelul primei de asigurare creşte proporţional cu vârsta asiguratului şi invers proporţional cu
durata pentru care se încheie contractul de asigurare9.
Asigurările de viaţă prezintă importanţă nu numai pentru asiguraţi, ci şi pentru economia
naţională. Astfel, rezerva matematică constituită în cadrul asigurărilor de viaţă şi păstrată de
societatea de asigurări la bancă, poate fi utilizată temporar şi ca resursă de creditare a economiei
naţionale.
Asigurările de viaţă practicate de societăţile de asigurări prezintă următoarele avantaje:
- se pot asigura sumele stabilite de asigurat cu acordul societăţii de asigurări;
- la sumele de peste un anumit nivel, poliţele de asigurare se încheie numai cu avizul
favorabil al medicului desemnat, cu excepţia asigurării mixte de viaţă şi suplimentară de accidente,
la care limita este mult mai mică;
- în toate cazurile, sumele asigurate nu pot fi atacate de moştenitorii legali în defavoarea
beneficiarului (beneficiarilor) înscris în poliţă;

8
I. Văcărel şi F. Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a, Ed. Expert, 2003
9
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

84
- la expirarea poliţelor (cu primele achitate integral) suma ce se plăteşte de societatea de
asigurări se majorează cu cote de excedent care se stabilesc anual, în funcţie de durata asigurării;
- Pot încheia contracte de asigurare persoanele care se încadrează în limitele de vârstă,
duratele de timp şi condiţiile de achitare a primelor şi de plată a sumelor asigurate, stabilite de
asigurător şi prevăzute în poliţele de asigurare.
- Durata asigurării, durata de plată a primelor şi perioadele de timp - luni, trimestre,
semestre, ani - de asigurare se socotesc de la data începerii asigurării.
- Declaraţiile inexacte ale asiguratului cu privire la vârsta ori la starea de invaliditate atrag
nulitatea contractului şi obligaţia asigurătorului de restituire a primelor încasate.
- Prima de asigurare se plăteşte anticipat, în cuantumul şi la termenele stabilite în poliţa de
asigurare, pe toată durata prevăzută în tariful de prime al fiecărei asigurări.
- Suma asigurată se plăteşte asiguratului, beneficiarului desemnat sau moştenitorilor, după
caz, dacă primele sunt achitate la zi ori nu s-a depăşit termenul de păsuire. Creditorii asiguratului
nu au dreptul să urmărească suma asigurată cuvenită beneficiarului.
- Asigurătorul nu plăteşte suma asigurată, dacă evenimentul asigurat a fost produs de
operaţii militare în timp de război.
- Asigurătorul nu plăteşte suma asigurată dacă decesul sau invaliditatea permanentă a
asiguratului a fost prilejuită de comiterea sau de încercarea de a comite de către asigurat sau
beneficiar, cu intenţie, a unor fapte penale de o deosebită gravitate.
- Suma asigurată se plăteşte independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului
din asigurările sociale şi independent de repararea prejudiciului de către cei răspunzători de
producerea lui.
- La asigurările de viaţă care cuprind riscul de deces din orice cauze, persoanele bolnave nu
sunt primite în asigurare.
- La asigurările care cuprind riscurile de deces, răspunderea asigurătorului începe după 24 de ore
de la expirarea zilei în care a fost achitată prima de asigurare.
- Sunt cuprinse în asigurare urmările imediate (deces sau invaliditate permanentă) ale efortului
fizic excesiv şi subit determinat de cauze de forţă majoră în timpul producţiei
- La unele asigurări de viaţă, asigurătorul poate acorda asiguraţilor împrumuturi asupra
poliţelor de asigurare. Acestea sunt purtătoare de dobândă şi sunt rambursabile într-un anumit
termen.
În practică se întâlnesc mai multe forme ale asigurărilor de viaţă, cele mai des întâlnite
fiind următoarele:

85
a) Asigurarea de viaţă pe timp limitat (de deces)
Este forma tipică şi cea mai simplă a asigurării de viaţă, care se caracterizează prin
următoarele aspecte:
 Se contractează pe o perioadă limitată de timp şi acoperă numai riscul de
deces.
 În baza contractului de asigurare, asiguratul plăteşte periodic o anumită
sumă de bani, numită primă de asigurare, în schimbul căreia o altă persoană desemnată de
asigurat denumită beneficiar, va încasa suma asigurată la decesul asiguratului.
 În perioada inflaţionistă, prima de asigurare şi suma asigurată sunt indexate
cu rata inflaţiei.
 Beneficiarii acestei asigurări pot fi: soţul supravieţuitor, copiii, fraţii,
surorile, părinţii sau alte persoane desemnate de asigurat.
 Suma asigurată se plăteşte beneficiarului numai dacă asiguratul decedează
în perioada de valabilitate a contractului de asigurare.
 Dacă la expirarea contractului, asiguratul este în viaţă, societatea de
asigurări este exonerată de răspundere privind plata sumei asigurate; în acest caz nici
asiguratul şi nici beneficiarul nu vor primi nimic la expirarea contractului.
Acest tip de asigurare nu conduce la economisire sau la capitalizare, deoarece la expirarea
asigurării, societatea de asigurări nu face nici o plată dacă asiguratul este în viaţă.

b) Asigurarea de viaţă pe timp nelimitat (de supravieţuire)


Această formă a asigurării de viaţă pe timp numit nelimitat se caracterizează prin faptul că:
 Acoperă riscul de deces pe o perioadă mai îndelungată de timp, anume
până la o vârstă înaintată (spre exemplu până la 90 de ani) a asiguratului.
 Condiţia este ca asiguratul să plătească prima de asigurare până la
pensionare.
 Riscul de deces este acoperit pe toată perioada cuprinsă între data
contractării asigurării, şi împlinirea vârstei respective.
 In cazul în care asiguratul ajunge la vârsta menţionată în contract el va
primi suma asigurată actualizată.
La acest tip de asigurare prima este mai mare, deoarece la împlinirea vârstei prevăzută în
contract, asiguratul primeşte suma asigurată.

c) Asigurarea mixtă de viaţă

86
Este forma cel mai des solicitată de către asiguraţi, deoarece ea este în acelaşi timp atât o
măsură de prevedere, cât şi un mijloc de economisire pe termen lung, reprezentând o combinare a
asigurării de supravieţuire cu asigurarea de deces.
Asigurarea mixtă de viaţă se adresează persoanelor care doresc să reducă din consecinţele
negative ale eventualului lor deces. De asemenea, se mai adresează şi celor care doresc să
primească o anumită sumă de bani, în cazul în care ar suferi un accident de pe urma căruia ar putea
rămâne cu o invaliditate permanentă, totală sau parţială. În acelaşi timp, această asigurare permite
realizarea unei economii pe termen cu un scop bine definit.
Această formă de asigurare poate fi contractată de către persoane în vârstă de la 16 la 65 de
ani, pe durate care variază între 5 şi 20 de ani, astfel încât, la sfârşitul asigurării, persoanele
respective să nu depăşească vârsta de 75 de ani. Persoanele în vârstă de peste 65 de ani nu pot
încheia astfel de asigurări, deoarece, de regulă, de la această vârstă au loc creşteri însemnate ale
mortalităţii, chiar de la un an la altul.
Primele de asigurare se pot plăti - la alegere - fie pe aceeaşi perioadă (5- 20 de ani), fie pe
perioade mai scurte. Ratele lunare de prime sunt stabilite în funcţie de suma asigurată, vârsta la
care se contractează asigurarea, durata asigurării, numărul de ani în care se plătesc ratele etc.
Societatea de asigurări plăteşte suma asigurată la expirarea contractului de asigurare, dacă
asiguratul va fi atunci în viaţă, concomitent cu o indemnizaţie de 10%.
Suma asigurată se plăteşte persoanelor prevăzute în poliţa de asigurare în următoarele
cazuri:
- în caz de invaliditate permanentă (totală sau parţială) a asiguratului în urma unui accident;
- în caz de deces al asiguratului, înainte de expirarea contractului de asigurare (suma
asigurată se plăteşte beneficiarilor menţionaţi în poliţa de asigurare).
În baza contractului de asigurare şi a primelor achitate la zi, societatea de asigurări plăteşte:
• suma asigurată înscrisă în poliţă la expirarea asigurării;
• până la de 5 ori suma asigurată înscrisă în poliţă, în caz de invaliditate permanentă din
accident, în funcţie de gradul de invaliditate;
• de 5 ori suma înscrisă în poliţă, în caz de deces al asiguratului din accident;
• suma asigurată înscrisă în poliţă, în caz de deces din alte cauze.
La cerere, asiguratul poate primi de la societatea de asigurări un împrumut cu dobândă
avantajoasă, rambursabil în rate sau dintr-o dată, în cursul contractului de asigurare.

d) Asigurarea mixtă de viaţă şi suplimentară de accidente

87
În cazul acestei asigurări, dacă este vorba despre invaliditate permanentă din accident,
societatea de asigurări plăteşte o sumă de 6 ori mai mare decât suma asigurată înscrisă în poliţă – în
total sau în parte - după cum invaliditatea permanentă este totală sau parţială.
În cazul decesului din accident al asiguratului, se achită, de asemenea, de 6 ori suma asigurată
prevăzută în poliţa de asigurare.
Caracteristica acestei forme de asigurare este faptul că în cazul unei invalidităţi permanente
mai mare de 50% apărută în urma producerii unui accident, asiguratul nu mai plăteşte primele de
asigurare până la expirarea asigurării.

e) Asigurarea familială mixtă de viaţă


Această formă de asigurare este recomandată persoanelor care sunt interesate să se asigure
împreună cu membrii familiei, luând astfel atât o măsură de prevedere, cât şi una de economisire
pe termen mai îndelungat.
În contractul de asigurare pot fi cuprinse, pe lângă asiguratul principal, două sau mai multe
persoane care, în momentul încheierii asigurării, sunt în vârstă de la 5 până la 65 de ani, fără a
depăşi 75 de ani la expirarea asigurării.
Asigurarea se contractează pe durate cuprinse intre 5 şi 15 ani, pentru sume asigurate care se
stabilesc la propunerea asiguratului şi în limitele stabilite de actele normative.
Societatea plăteşte suma asigurată în următoarele situaţii:
a) la expirarea contractului de asigurare, dacă asiguratul principal (persoana care contractează
asigurarea) este în viaţă;
b) în caz de invaliditate permanentă a oricăruia dintre asiguraţi, ca urmare a unui accident;
c) în caz de deces al oricăruia dintre asiguraţi.
La expirarea asigurării, dacă primele au fost plătite pentru întreaga perioadă prevăzută în
poliţă, asiguraţii au dreptul să primească, concomitent cu suma asigurată, şi o indemnizaţie de 10%
din această sumă.
Dacă asiguratul principal decedează, suma asigurată se achită beneficiarului menţionat în
poliţa de asigurare.

f) Asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru urmaşi


O astfel de asigurare încheie persoanele care doresc ca de pe urma asigurării să obţină
anumite foloase atât ei (asiguraţii), căt şi - în cazul decesului lor - urmaşii lor.

88
Spre deosebire de asigurarea mixtă de viaţă obişnuită, la asigurarea mixtă de viaţă cu pensie
pentru urmaşi, în cazul decesului asiguratului în decursul perioadei pentru care s-a încheiat
contractul de asigurare, se plăteşte urmaşilor desemnaţi de asigurat o parte din suma asigurată,
precum şi o pensie până la sfârşitul perioadei pentru care s-a contractat asigurarea.
Această asigurare se contractează pentru anumite sume de lei, cu persoane în vârstă de la 16
la 50 de ani, pe durate de la 10 ani la 15 ani, cu condiţia ca la expirarea asigurării, asiguratul să nu
depăşească vârsta.
Suma asigurată se plăteşte la expirarea asigurării, precum şi în caz de invaliditate permanentă
ca urmare a unui accident sau deces din orice cauză.
În caz de deces al asiguratului, societatea de asigurări plăteşte imediat jumătate din suma
asigurată, o pensie anuală de 10% din suma asigurată până la termenul de expirare a asigurării,
când se achită şi cea de-a doua jumătate din suma asigurată.

g) Asigurarea mixtă redusă


Reprezintă o formă a asigurării mixte de viaţă prin care este posibilă rambursarea primelor de
asigurare aferente riscului de supravieţuire, iar la dispoziţia societăţii de asigurări rămâne numai
prima corespunzătoare riscului de deces. Dacă la expirarea duratei asigurării, asiguratul este în
viaţă, el beneficiază de suma asigurată, iar în cazul în care el decedează, societatea de asigurări
plăteşte suma primelor de asigurare înregistrate până la data decesului la care se adaugă şi o cotă
stabilită de participare la profit pentru partea din rezervele matematice investite de societatea de
asigurări.

h) Asigurarea cu termen fix


Asigurarea cu termen fix reprezintă o altă formă a asigurării mixte de viaţă. În această
asigurare, societatea de asigurări are obligaţia de a plăti suma asigurată, indiferent dacă asiguratul
supravieţuieşte sau nu la data expirării termenului de valabilitate a asigurării.
Caracteristic acestei forme de asigurare este faptul că suma asigurată se plăteşte în toate
cazurile, numai la termenul dinainte stabilit, şi altei persoane decât cea care a încheiat contractul
de asigurare.
La expirarea asigurării, suma asigurată se achită asiguratului, dacă acesta este în viaţă sau
beneficiarului asigurării, dacă asiguratul a decedat anterior.

89
Rezultă că această asigurare se recomandă celor care doresc ca beneficiarii asigurării să
încaseze suma asigurată numai la o anumită dată (de exemplu, la absolvirea liceului, la obţinerea
diplomei de licenţă, la încheierea căsătoriei, la naşterea unui copil etc).

i) Asigurarea de indemnizaţie pe timp limitat


Asigurarea de indemnizaţie pe timp limitat constituie o altă formă a asigurării mixte de viaţă.
Această asigurare se adresează persoanelor care doresc să asigure copiilor un sprijin material
sub formă de indemnizaţie lunară pe un anumit interval de timp (de exemplu, pe timpul studiilor
universitare).
Mărimea indemnizaţiei lunare - pentru care se contractează asigurarea - este diferenţiată şi
plătibilă într-o perioada de 4-7 ani, în funcţie de preferinţa asiguratului.
Asigurarea se poate încheia pe perioade (5,10 sau 15 ani), cu precizarea că la expirarea
contractului de asigurare vârsta asiguratului să nu depăşească 65 de ani.
Indemnizaţia lunară se plăteşte beneficiarului menţionat în poliţa de asigurare, începând de la
data expirării asigurării, indiferent dacă asiguratul va fi sau nu în viaţă.

j) Asigurarea de economie şi de invaliditate permanentă din accidente


Această asigurare este o altă formă a asigurării facultative de viaţă care are caracteristic faptul
că suma asigurată se plăteşte şi în cazul decesului asiguratului.
Rezultă ca această asigurare poate prezenta interes pentru persoanele singure sau pentru cele
care din motive de sănătate nu pot contracta asigurări care acoperă şi riscul de deces.
Suma asigurată se plăteşte de societatea de asigurări în următoarele situaţii:
a) la expirarea asigurării dacă asiguratul va fi în viaţă;
b) la producerea unei invalidităţi permanente totale din accidente în perioada plăţii primelor
de asigurare.
Dacă asiguratul decedează înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat asigurarea,
societatea de asigurări achită suma de răscumpărare moştenitorilor acestuia, în calitate de
beneficiari ai asigurării.
La expirarea perioadei pentru care s-a încheiat asigurarea, asiguratul are dreptul să aleagă
între plata dintr-o dată a sumei asigurate sau plata acesteia sub formă de indemnizaţie anuală pe o
perioadă de la 5 la 10 ani.

k) Asigurarea viageră de deces cu primă unică (cu plata dintr-o dată a primei de asigurare)

90
Această asigurare se adresează persoanelor care doresc să-şi sprijine familiile şi care au
posibilitatea de a plăti dintr-o dată prima de asigurare.
Asigurarea se poate contracta de către persoane în vârstă de la 16 - 50 de ani pentru anumite
sume de bani.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de vârsta asigurată şi se achită anticipat, dintr-o
dată la contractarea asigurării.
Suma asigurată este plătită de către societatea de asigurări numai la decesul asiguratului, şi
anume persoanelor prevăzute în poliţa de asigurare.

l) Asigurarea în caz de deces


Este o asigurare care protejează asiguratul sau beneficiarul în caz de deces. Întrucât decesul
este un eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, societăţile de asigurări folosesc mai multe
forme de asigurare care să satisfacă cele mai diverse preferinţe. Astfel, se pot folosi următoarele
variante:
1) asigurarea de viaţă întreagă în care societatea de asigurări se angajează să verse capitalul
subscris de asigurat, beneficiarului, în momentul în care va surveni decesul asiguratului, indiferent
care ar fi perioada;
2) asigurarea de viaţă amânată, care constă în aceea că prestaţia societăţii de asigurări nu
devine exigibilă decât dacă asiguratul decedează după o dată stabilită prin contract. În această
formă de asigurare, primele de asigurare sunt mai mici;
3) asigurarea temporară, prin care societatea de asigurări se angajează sa plătească
beneficiarului o sumă de bani determinată, dacă asiguratul decedează în timpul unei perioade
stabilită prin contract. Asiguratul se angajează să plătească prima de asigurare periodic în timpul
întregii perioade de garanţie sau până la decesul său dacă acesta survine în timpul acestei perioade.
Această variantă de asigurare se foloseşte foarte frecvent;
d) asigurarea de supravieţuire, prin care societatea de asigurări se angajează să plătească la
decesul asiguratului un capital sau o rentă unui beneficiar desemnat, cu condiţia ca acesta să fie în
viaţă în ziua decesului asiguratului. Se constată că în această asigurare se ia în considerare în
acelaşi timp decesul asiguratului şi supravieţuirea beneficiarului asigurării. Deşi puţin practicată,
aceasta asigurare permite să se asigure mijloace de subsistenţă pentru o persoană care se află în
sarcina asiguratului. Asigurarea de supravieţuire nu trebuie confundată cu condiţiile de
supravieţuire stipulate într-o asigurare de viaţă întreagă sau în una temporară de deces.
Societatea de asigurări nu are alt scop decât acela de a împiedica transmiterea dreptului
beneficiarului, desemnat moştenitorilor săi, dacă asiguratul decedează înainte de data respectivă.

91
Aceste forme ale asigurării în caz de deces fac ca asiguratul să se expună riscului de a plăti primele
de asigurare fără ca obligaţia societăţii de asigurări să devină vreodată obligatorie.
În vederea prevenirii unor asemenea situaţii, în totalitate sau în parte, este posibil să se
subscrie în acelaşi timp cu contractul de asigurare principal o contraasigurare prin care societatea
de asigurări se angajează să ramburseze cuantumul primelor de asigurare, mai puţin taxele,
comisioanele, indexările şi dobânzile. Rezultă că asigurarea în caz de deces nu este una de
economisire, ci una de protecţie împotriva unui risc determinat.

m) Asigurarea viageră de deces cu plata primelor de timp limitat


Această asigurare se contractează de către persoane în vârstă de la 16 la 60 de ani, care au
posibilitatea şi doresc să-şi sprijine familiile mai târziu. Sumele asigurate sunt variabile.
Primele de asigurare se stabilesc în funcţie de: suma asigurată, vârsta asigurată, durata
asigurării şi sunt plătibile în rate anticipate pe o perioadă, la alegere, de 5 - 15 ani.
Sumele asigurate se plătesc de către societatea de asigurări numai în caz de deces al
asiguratului persoanelor înscrise în poliţa de asigurare.

n) Asigurarea de supravieţuire
În această asigurare, societatea de asigurări se angajează să plătească asiguratului, la expirarea
contractului, suma asigurată, cu condiţia ca asiguratul să fie în viaţă.
În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o
sumă de bani la dispoziţia societăţii de asigurări şi care devine exigibilă la expirarea contractului de
asigurare.
Suma economisită urmează să fie folosită de asigurat, în momentul încasării, pentru diferite
scopuri, cum ar fi: să-şi achiziţioneze o locuinţă, un automobil sau alte bunuri de valoare mare sau
folosinţă îndelungată, să efectueze o călătorie de agrement, de studii, de afaceri, de tratament
medical, balnear etc.
In concordanţă cu condiţiile acestei asigurări, asiguratul intră în posesia sumei asigurate
numai dacă este în viaţă la expirarea contractului de asigurare. Dacă însă acesta decedează
anterior expirării termenului de valabilitate a contractului, societatea de asigurări se consideră
eliberată de angaiamentul luat prin contract şi, ca urmare, nu are nici o obligaţie faţă de
moştenitorii asiguratului. Rezultă că suma acumulată de societatea de asigurări pe parcursul
contractului rămâne de drept acesteia, după decesul prematur al asiguratului.
Datorită modului său de reglementare, această asigurare nu este atractivă, nu stimulează
spiritul de economisire prin asigurare.

92
o) Asigurarea de rentă
Asigurarea de rentă este o variantă a asigurării de supravieţuire, potrivit căreia suma asigurată
se acordă asiguratului sub forma unor plăţi periodice cu titlu de rentă.
Prima de asigurare poate fi unică sau pot fi prime periodice (lunare, trimestriale, semestriale
sau anuale) pe perioada de valabilitate a contrac- tului de asigurare.
Plata rentei se poate face în două variante, şi anume:
- plata rentei începe imediat după semnarea contractului de asigurare;
- plata rentei începe la o dată ulterioară (la împlinirea unei anumite vârste, după
ieşirea la pensie etc).
Şi la asigurarea de rentă, societatea de asigurări plăteşte renta numai dacă asiguratul va fi în
viaţă la expirarea contractului de asigurare.
Decesul anterior al asiguratului eliberează societatea de asigurări de orice obligaţie faţă de
moştenitorii asiguratului, de aceea asigurarea de rentă nu este atractivă.
Pentru a se evita pierderea primelor achitate de asigurat, în cazul decesului acestuia în
perioada de valabilitate a contractului, în practica asigurărilor se iau diferite măsuri, cum ar fi
înscrierea în contract a clauzei contraasigurării. Aceasta permite rambursarea primelor aferente
riscului de supravieţuire; societatea de asigurări îşi reţine prima aferentă riscului de deces.

p) Asigurarea medicală
Este o asigurare de persoane, alta decât de viaţă, care nu se referă la riscul de deces, ci la
riscuri care creează unele suferinţe fizice sau de altă natură.
Asigurarea medicală are menirea să acopere parţial sau total costurile de spitalizare, dacă
spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile (de regulă 3 sau 5 zile) ca urmare a unei boli,
vătămări corporale. De asemenea ea compensează veniturile nerealizate pe perioada respectivă. În
asigurarea medicală riscul de deces nu este asigurat. Primele de asigurare sunt diferenţiate pe sexe
şi categorii ocupaţionale. Răspunderea societăţii de asigurări poate începe după 3-6 luni de la
semnarea contractului.
Asigurarea medicală acoperă cheltuielile de:
 spitalizare;
 convalescenţă;
 tratament la domiciliu după externare;
 indemnizaţie pentru maternitate;
 consultaţii la un medic de medicină generală;

93
 consultaţii, diagnostic, precum şi taxele de radiologie, ecografie,
oncologie etc;
 intervenţii chirurgicale;
 servicii private de ambulanţă;
 repatriere;
 închirierea unui scaun cu rotile etc.
Sumele asigurate se acordă sub următoarele forme: sume fixe (forfetare) stabilite ca
indemnizaţie pe o zi de spitalizare sau sumă fixă pentru intervenţie chirurgicală; compensarea
tratamentului medical şi chirurgical.

r) Asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale


Este o asigurarea ce se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată asiguratului sau
copiilor acestuia, ca urmare a unei boli sau a unui accident survenite pe durata de valabilitate a
asigurării. Asiguratul poate fi oricare persoană fizică în vârstă de 16-60 de ani. Contractul poate fi
încheiat de către persoane fizice sau juridice în calitate de contractanţi.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori specifici, ca de exemplu: starea
de sănătate a populaţiei, indicatori de morbiditate, vârsta, numărul de intervenţii chirurgicale pe
tipuri; de asemenea, prima de asigurare este diferită pe sexe. Sumele asigurate sunt fixe şi se
stabilesc în funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale. Intervenţia chirurgicală trebuie justificată de
către un medic specialist şi efectuată în spital, iar asiguratul rămâne protejat în continuare. Poliţa de
asigurare expiră la termenul stipulat în contractul de asigurare sau în caz de deces al asiguratului.

s) Asigurarea medicală pentru boli incurabile


Este o asigurare de persoane, alta decât de viaţă, care nu se referă la riscul de deces, ci la
riscuri ce produc unele suferinţe fizice. Această asigurare poate fi principală sau adiţională, după
cum se contractează şi oferă asiguraţilor protecţie pentru bolile incurabile, cum sunt: cancer, infarct
miocardic, accident vascular cerebral, insuficienţă renală, bypass arterial coronarian, transplant de
organe vitale, invaliditate totală în funcţie de ocupaţie, până la vârsta de pensionare. Prima de
asigurare este influenţată de următorii factori:
 frecvenţa apariţiei bolilor respective pe sexe. De pildă, bărbaţii sunt mai
expuşi la atacurile de cord între 40-50 de ani, iar femeile sunt mai expuse la cancer, cu
deosebire între 30 şi 60 de ani;
 vârsta maximă de intrare şi de ieşire în şi din risc;
 faptul dacă asiguratul este sau nu fumător;

94
 evidenţa statistică privind cauzele deceselor;
 sistemul de clasificare a bolilor pe baza datelor Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii;
 criteriile privind definirea bolilor care intră în asigurare.
Suma asigurată se plăteşte asiguratului în momentul diagnosticării bolii, pentru compensarea
cheltuielilor cu tratamentul medical. Sumele asigurate, acordate asiguraţilor, pot fi egale sau
diferite pe boli şi se plătesc parţial la diagnosticarea bolii, iar diferenţa pentru tratament.

t) Asigurarea dotală
Asigurarea dotală este concepută ca o modalitate de constituire treptată a dotei unui copil,
până la ajungerea lui la majorat.
Societatea de asigurări plăteşte suma asigurată numai dacă beneficiarul asigurării va fi în viaţă
la data atingerii majoratului. La această dată, asigurarea devine exigibilă. Dacă beneficiarul
asigurării decedează înaintea acestei date, societatea de asigurări este exonerată de răspunderea
legată de contractul respectiv.
In cazul în care în contractul de asigurare este cuprinsă clauza „contraasigurării", dacă
beneficiarul decedează înainte de majorat, societatea de asigurări are obligaţia să restituie primele
de asigurare încasate, din care reţine o anumită cotă.

u) Asigurarea de nupţialitate
Este o formă a asigurării de viaţă, practicată în Franţa, în baza căreia societatea de asigurări se
angajează să plătească o anumită sumă de bani asiguratului, dacă el (ea) se căsătoreşte înainte de a
împlini o anumită vârstă.

v) Asigurarea de natalitate
Prin această asigurare, în schimbul primei de asigurare încasate, societatea de asigurări se
obligă să plătească o anumită sumă de bani asiguratului căruia i s-a născut un copil, până la o
anumită dată. Această asigurare se practică în Franţa.
Asigurările de nupţialitate şi de natalitate, practicate în Franţa, sunt într-un continuu regres, ca
urmare a modificării condiţiilor demografice.
Formele concrete ale asigurărilor de viaţă se deosebesc de la o ţară la alta şi chiar de la o
perioadă la alta. Asigurările de viaţă se pot contracta fie în mod individual, fie în grup (asigurări
colective).

95
Fiecare ţară are legi speciale care reglementează încheierea şi executarea contractului de
asigurare, încriminează abaterile de la prevederile legale şi stabilesc sancţiunile aplicabile celor
vinovaţi de încălcarea dispoziţiilor legale.

B. ASIGURĂRILE DE ACCIDENTE

Asigurările de accidente constituie o altă formă a asigurărilor facultative de persoane. Ele


urmăresc protejarea persoanelor fizice de consecinţe nefaste ale unor evenimente neprevăzute care
pot afecta sănătatea, integritatea corporală, capacitatea de muncă sau viaţa lor, pe perioada de
valabilitate a contractului de asigurare.
Persoanele accidentate primesc cu titlu de indemnizaţie fie o sumă forfetară, fie mai multe
plăţi fracţionate pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire medicală, refacerea sănătăţii şi
compensarea pierderii de venit. În caz de invaliditate permanentă, societatea de asigurări plăteşte
asiguratului întreaga sumă asigurată sau o parte din aceasta, în funcţie de gradul de invaliditate
stabilit de comisia de expertiză medicală.
Asigurările de accidente acoperă diverse riscuri de accident, se încheie de obicei pe un an, dar
şi pe perioade mai scurte, sumele asigurate se plătesc asiguratului proporţional cu gravitatea bolii
sau cu gradul de invaliditate şi sunt mai simple decât asigurările de viaţă.
Dacă evenimentul asigurat nu se produce în cadrul perioadei pentru care s-a contractat
asigurarea, asiguratul nu are dreptul sa încaseze suma asigurată la expirarea acestei perioade aşa
cum se procedează la asigurările de viaţă.
Rezultă că asigurările de accidente constituie doar o măsură de prevedere nu şi una de
economisire, ceea ce înseamnă că asiguraţii au dreptul să încaseze suma asigurată numai în măsura
în care se produce evenimentul asigurat în perioada de valabilitate a asigurării.
Asigurarea de accidente poate fi încheiată de către persoane în vârstă de la 16 la 70 de ani. În
anumite condiţii şi persoanele juridice pot contracta asigurări facultative de accidente pentru
angajaţii lor.
Asigurările de accidente pot fi combinate, sub diferite forme, cu asigurările de viaţă.
În asigurările de accidente sunt cuprinse mai multe evenimente subite, care intervin
independent de voinţa asiguratului, cum sunt: alunecarea, lovirea, arsura, acţiunea curentului
electric, trăsnetul, cutremurul de pământ, prăbuşirea de teren, înecul, accidentele de circulaţie,
accidentele din practicarea sporturilor, accidente provocate de funcţionarea maşinilor,
aparatelor, uneltelor, instalaţiilor, degerări pe care asiguratul nu le-a putut evita datorită

96
accidentului, asfixierea sau emanaţie de gaze sau vapori, explozii, fulger, curentare, înţepare,
cădere, tăiere, atac efectuat de o altă persoană sau de un animal, accidente ca urmare a acţiunii
armelor etc.
Sunt excluse din asigurare riscurile care se produc datorită unei stări sau comportări
anormale, ilegale sau în afara normelor de morală publică a asiguratului care facilitează producerea
lor.
Prin asigurările de accidente sunt compensate urmările imediate ale efortului fizic excesiv,
reclamat de cauze de forţă majoră, în timpul pregătirii programului de producţie (invaliditate
permanentă parţială sau totală, deces).
Primele de asigurare sunt stabilite în funcţie de suma asigurată, de vârsta asiguratului şi se
plătesc periodic.
În cazul unei invalidităţi permanente totale, din accident, societatea de asigurări plăteşte
asiguratului întreaga sumă asigurată; în cazul unei invalidităţi permanente parţiale, asiguratul
primeşte numai o parte din suma asigurată, stabilită în funcţie de gradul de invaliditate.
Principalele forme ale asigurărilor facultative de accidente, privind persoanele, sunt:

a) Asigurarea facultativă a călătorilor pentru cazuri de accidente


Acest gen de asigurare facultativă se încheie pe baze contractuale între o societate de
transport a călătorilor (în care scop semnează o declaraţie de asigurare) şi o societate de
asigurări.
Societatea de asigurări asigură facultativ călătorii (inclusiv copiii care călătoresc gratuit,
conform tarifelor de călătorie) în timpul transportului organizat de societatea de transport, cu
mijloace de transport la care sunt admişi călători şi circulă pe drumurile publice, pe căi ferate sau
pe apă, precum şi în transporturile aeriene publice, utilitare sau de serviciu, pentru:
 cazurile de accidente corporale;
 cheltuielile medicale necesare tratării invalidităţii permanente sau temporare;
 pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate şi a bunurilor aflate asupra
călătorilor.
Asigurarea poate fi încheiată şi numai pentru cazurile de accidente corporale.
Călătorii se asigură pentru cazurile de invaliditate parţială sau totală şi deces, ca urmare a
unui accident produs în timpul călătoriei şi în legătură cu acesta, dacă invaliditatea sau decesul s-au
ivit în decurs de un an de la data accidentului.

97
Asigurarea intră în vigoare numai după data încheierii contractului, dar drepturile de asigurare
nu se pot plăti decât după încasarea, de către societatea de asigurări, a celei dintâi rate de primă de
asigurare.
Nu sunt cuprinse în asigurare bunuri ale călătorilor cum ar fi: banii, hârtiile de valoare,
documentele, registrele sau titlurile, actele, manuscrisele, pietrele preţioase, obiectele de platină,
argint sau aur, mărcile poştale etc. De asemenea, nu este cuprins în asigurare personalul mijlocului
de transport, când călătoreşte în această calitate.
Dacă asigurarea a fost contractată şi pentru pierderea, avarierea ori distrugerea bagajelor sau
bunurilor, răspunderea asigurătorului începe din momentul încărcării acestora în mijlocul de
transport.
Asigurarea este valabilă atât pe teritoriul României, cât şi în afara acestuia, în transportul
rutier şi pentru călătoriile cu punct de plecare şi punct de destinaţie pe teritoriul României, în
transporturile pe căile ferate, pe apă şi cele aeriene, pe toată durata călătoriei pentru care s-a
eliberat legitimaţia de călătorie sau documentul care dă dreptul la călătorie, inclusiv în timpul cât
călătorul se află în incinta staţiei, autogării sau alte asemenea incinte, înainte cu o oră de momentul
plecării mijlocului de transport şi încetează la o oră după sosirea la destinaţie, precum şi în timpul
transbordărilor de la un mijloc de transport la altul, pentru continuarea călătoriei sau când astfel de
transbordări sunt determinate de cauze fortuite10.
Pentru stabilirea primelor de asigurare cuvenite societăţii de asigurări, totalul încasărilor
realizate de societatea de transport (în care sunt incluse şi primele de asigurare) se înmulţeşte cu o
cotă stabilită în tarifele de prime. In caz de nefolosire a legitimaţiei de călătorie, primele de
asigurare nu se restituie.
Accidentele cuprinse în asigurare sunt cele care se produc în timpul călătoriei şi în legătură
cu aceasta.
Invaliditatea permanentă cuprinsă în asigurare se referă la reducerea potenţialului fizic,
psiho-senzorial sau intelectual, provocată de un accident în care a fost atinsă integritatea corporală,
constatată în termenul prevăzut în condiţiile de asigurare şi nesusceptibilă de ameliorări.
Totalul sumelor plătite pentru cazurile de invaliditate permanentă nu pot să depăşească
suma asigurată. Dacă, după plata sumei asigurate cuvenite pentru invaliditate permanentă parţială,
asiguratul decedează ca urmare a aceluiaşi accident, societatea de asigurări plăteşte diferenţa până
la întreaga sumă asigurată.
Gradul de invaliditate permanentă din accidente se stabileşte de către asigurător pe baza
examinării medicale. Dacă, datorită neprezentării la examinările medicale, asiguratului nu i s-a
10
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

98
putut stabili gradul de invaliditate permanentă din accident, societatea de asigurări are dreptul să
refuze plata sumei asigurate.
Dacă pe baza examinării medicale nu se poate stabili gradul definitiv de invaliditate
permanentă, se poate plăti o parte din suma asigurată. Aceasta sumă corespunde gradului minim de
invaliditate permanentă existent şi stabilit de societatea de asigurări.
Gradul definitiv de invaliditate permanentă în asemenea cazuri se stabileşte după a doua
examinare medicală, însă nu mai târziu de un an de la data accidentului.
Sumele destinate acoperirii cheltuielilor medicale (când asigurarea a fost încheiată şi
pentru acest risc) ocazionate de tratarea invalidităţii permanente (spitalizare, medicamente,
materiale de uz sanitar şi alte asemenea) se plătesc de societatea de asigurări în baza documentelor
medicale prezentate de către asigurat (reţete, chitanţe, note de plată etc.) din care să rezulte că
acestea s-au datorat în exclusivitate producerii riscului asigurat.
În caz de pierdere, avariere sau distrugere a bagajelor şi bunurilor aflate asupra
călătorilor (când asigurarea a fost încheiată şi pentru acest risc) societatea de asigurări plăteşte
despăgubiri, până la o limită maximă stabilită.
Societatea de asigurări face evaluarea pagubelor în baza documentelor care constată
producerea accidentului şi a adeverinţelor eliberate de societatea de transport.
În caz de invaliditate permanentă, respectiv pierdere, avariere sau distrugere a bagajelor şi a
bunurilor aflate asupra călătorilor (când asigurarea a fost contractată şi pentru acest risc), suma
cuvenită se plăteşte asiguratului, iar în caz de deces al acestuia, moştenitorilor săi, în calitate de
beneficiari.
Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească aceasta sumă.
Sumele asigurate şi despăgubirile se plătesc numai în România şi numai în lei.
Societatea de asigurări nu plăteşte suma asigurată, dacă accidentul ori paguba au fost
prilejuite cu intenţie ori din culpa călătorului asigurat sau a beneficiarului asigurării; de comiterea
sau încercarea de comitere cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a unor fapte penale de o
deosebită gravitate; de operaţiuni militare în timp de război (declarat sau nu), de război civil,
revoluţie, rebeliune, insurecţie, acţiunea puterilor militare ori uzurpatoare, răscoală ori tulburări
civile; de explozie, de acţiunea unor substanţe explozive, toxice, radioactive, corozive, nucleare,
poluante ori de contaminare; de urmările acţiunilor psihice ale persoanei asigurate.
Când decesul sau invaliditatea permanentă s-au produs în condiţii deosebite sau au
determinat situaţii excepţionale, societatea de asigurări plăteşte un avans de până la 30% din
suma asigurată înainte de perfectarea formelor cerute.

99
Dovada calităţii de asigurat se face cu legitimaţia de călătorie sau cu documentul de
transport, ori cu adrese sau dovezi eliberate de societatea care a organizat transportul, precum şi
prin orice mijloace de probă, din care să rezulte că şi bagajul respectiv a fost înregistrat, inclusiv, în
lipsa altor probe, cu declaraţii ale martorilor autentificate său date în faţa organelor societăţii de
asigurări. Actele în legătură cu constatarea producerii accidentului, stabilirea şi plata sumelor
asigurate depuse şi înregistrate la unitatea societăţii de asigurări nu pot fi încredinţate asiguraţilor
sau altor persoane.
Societatea de asigurări plăteşte sumele asigurate numai cu condiţia ca primele de asigurare
datorate să fi fost plătite integral şi la termenele stabilite.
În cadrul acestei asigurări, societatea de transport are următoarele obligaţii: să ia toate
măsurile, potrivit cu împrejurările, pentru limitarea efectelor accidentelor produse; să comunice
societăţii de asigurări, în scris, orice accident, în termen de 48 de ore, cel mai târziu în prima zi
lucrătoare, dacă termenul de 48 de ore expiră într-o zi declarată nelucrătoare, pentru cele
întâmplate în ţară şi în timpul cel mai scurt posibil, pentru cele întâmplate în străinătate (în
transportul rutier); să îndrume la unitatea societăţii de asigurări pe asiguraţii accidentaţi, în vederea
stabilirii drepturilor ce decurg din asigurare; să comunice, la cererea unităţii asigurătorului, toate
datele necesare stabilirii calităţii de asigurat a persoanelor accidentate, data, locul şi împrejurările
producerii accidentului, precum şi orice alte informaţii necesare pentru justa stabilire a drepturilor
de asigurare; să calculeze şi să vireze lunar primele de asigurare în contul societăţii de asigurări,
până la data de 15 a lunii următoare; să pună la dispoziţia lucrătorilor desemnaţi de unitatea
societăţii de asigurări datele şi evidenţele necesare verificării justei calculări şi plăţii primelor de
asigurare, care fac obiectul contractului şi să facă regularizarea oricărei neconcordanţe, în termen
de 10 zile de la data constatării diferenţelor.
Contractul de asigurare se încheie pe durata de un an şi se reînnoieşte, de drept, dacă nu a
fost denunţat de una din părţi, cu un preaviz de 30 de zile înainte de sfârşitul fiecărui an.
Persoanele care obţin sau încearcă să obţină pe nedrept, prin orice mijloace, sume
asigurate sau înlesnesc asemenea fapte, se pedepsesc pe cale penală, ori de câte ori fapta
întruneşte elementele unei infracţiuni.
Persoanele nemulţumite de modul cum li se calculează şi li se plătesc sumele asigurate pot
face contestaţii, în mod ierarhic până la consiliul de administraţie al societăţii de asigurări şi apoi
se pot adresa instanţei judecătoreşti competente.

b) Asigurarea de accidente a persoanelor care participă la excursii organizate de oficiile de


turism

100
Această asigurare de accidente este o formă de asigurare facultativă care are la baza convenţia
între Ministerul Turismului şi societatea de asigurări. În asigurare sunt cuprinşi atât turiştii care
participă la excursii interne şi internaţionale, cât şi însoţitorii acestora şi conducătorii auto-
vehiculelor cu care sunt transportaţi turiştii, aparţinând oficiilor de turism.
Suma asigurată este stabilită pentru fiecare persoană care participă la excursie, iar prima de
asigurare se calculează prin aplicarea unor cote procentuale asupra sumelor reprezentând costul
excursiei. Mărimea acestei cote diferă în funcţie de felul excursiei: internă sau internaţională.

c) Asigurarea de accidente a persoanelor transportate cu autovehiculele organizaţiilor de


stat fără plata transportului sau numai cu plata carburanţilor
Această asigurare poate fi încheiată cu aprobarea organului ierarhic superior al organizaţiilor
de stat respective.
Prin această asigurare poate fi asigurat personalul organizaţilor de stat transportaţi în interes
de serviciu, cu autovehiculele proprii, în baza obligaţiilor contractuale de muncă.
Suma asigurată pentru fiecare persoană transportată este stabilită anterior. Această sumă se
plăteşte integral numai în cazul producerii decesului sau a invalidităţii permanente totale, ca
urmare a unui accident care a avut loc în timpul transportului şi în legătură cu acesta.
Prima de asigurare este calculată pentru fiecare persoană şi pentru fiecare transport efectuat.
Primele de asigurare cuvenite societăţii de asigurări se calculează, se achită şi se suportă de către
organizaţia de stat care a încheiat contractul de asigurare.

d) Asigurarea de accidente a personalului din organizaţiile de stat


Aceasta este o asigurare facultativă de accidente ce poate fi încheiată cu aprobarea
ministerelor sau a organelor ierarhic superioare ce aparţin unităţilor care contractează asigurarea.
În această asigurare este cuprins personalul din unităţile de stat care se deplasează în
străinătate în interes de serviciu, pe toată perioada deplasării (sau numai pentru o parte a acesteia),
inclusiv pe timpul transportului la ducere şi la înapoiere. De asemenea, poate fi asigurat personalul
care participă la lucrări efectuate în străinătate, la cererea şi în contul unor firme străine (este vorba
de lucrări cum sunt: construcţii şi amenajări de expoziţii, salvări de nave etc).
Spre deosebire de alte asigurări de accidente, la această asigurare în caz de deces al
asiguratului - produs în timpul valabilităţii contractului de asigurare din alte cauze decât accident -
se plăteşte o sumă egală cu 30% din suma asigurată, care se acordă pentru cazul de deces din
accident.
Suma asigurată se plăteşte în toate cazurile numai în România şi numai în lei.

101
e) Asigurarea de accidente a personalului profesionist, a personalului navigant angajat, a
elevilor din aeronautică civilă şi a sportivilor din cadrul aeronauticii sportive
Această asigurare este facultativă şi se realizează pe baza convenţiilor încheiate de societatea
de asigurări cu unităţile de aeronautică civilă şi sportivă.
Prin această asigurare se acoperă riscurile de deces sau de invaliditate permanentă, produse
ca urmare a accidentelor de zbor.
Sumele asigurate sunt diferenţiate pe categorii de personal navigant, iar primele de
asigurare - pe care le plătesc şi le suportă unităţile de aeronautică civilă şi sportivă - se determină
fie în funcţie de numărul de persoane asigurate, fie în funcţie de numărul de zboruri efectuate de
personalul navigant.

f) Asigurarea de accidente şi răspundere civilă a vânătorilor sportivi


Este o formă combinată a asigurărilor facultative de persoane şi a celor de răspundere civilă.
Specific acestei asigurări este faptul că prin acelaşi contract de asigurare se acoperă atât
riscurile de deces sau invaliditate permanentă pe care le poate suferi asiguratul ca urmare a unui
accident de vânătoare, cât şi răspunderea civilă a acestuia faţă de terţi, pentru prejudicii create
printr-un eveniment în legătură şi ca urmare a activităţii de vânătoare.

g)Asigurarea de sănătate pentru călătorii în străinătate


Această asigurare este o formă a asigurărilor facultative de persoane pentru călătorii în
străinătate. Prin aceasta sunt acoperite cheltuielile medicale, efectuate ca urmare a îmbolnăvirii
sau producerii unui accident peste hotare, în perioada de valabilitate a asigurării.
Asigurarea se încheie pe o perioadă de minimum 2 zile şi maximum un an, înaintea plecării în
călătorie; asigurarea încheiată după începerea călătoriei este nulă. Asigurarea intră în vigoare la
data indicată în poliţa de asigurare, însă nu înainte de plata integrală a primei de asigurare.
Prima de asigurare este diferenţiată în funcţie de durata călătoriei, de numărul de ţări în care
va avea loc călătoria.
Asigurarea nu este valabilă în România şi în ţările în care asiguratul are domiciliul stabil sau
al căror cetăţean este.
Societatea de asigurări despăgubeşte pe perioada călătoriei în străinătate cheltuielile efectuate
în cazuri de urgenţă pentru: tratament medical ambulatoriu; medicamente şi materiale auxiliare
prescrise de medic; materiale medicale ajutătoare pentru fixarea unor părţi ale corpului în baza
recomandărilor medicale (în cazul fracturilor, rănilor etc.); diagnosticarea radiografică; tratamentul

102
efectuat în condiţii de spitalizare sub supravegherea directă a unui medic, transportul efectuat de
servicii de urgenţă de specialitate, până la cel mai apropiat spital sau la cel mai apropiat medic;
transferul la o clinică de specialitate dacă este recomandat de medic; tratamentul dentar (pentru
îndepărtarea durerilor acute şi cele datorate unor accidente) în limita sumei de 150 USD; intervenţii
chirurgicale.
Societatea de asigurări despăgubeşte în limita sumei de 25.000 USD:
• cheltuielile suplimentare de transport al asiguratului (necesar şi prescris de medic) din
străinătate, în localitatea de domiciliu sau la spitalul cel mai apropiat de domiciliul
asiguratului, cu mijlocul de transport stabilit de medic;
• în caz de deces, cheltuielile suplimentare de transport al corpului neînsufleţit în localitatea de
domiciliu, inclusiv cheltuielile suplimentare pentru sicriul special;
• evacuarea în cazuri de urgenţă din ordinul oricărei autorităţi.
• societatea de asigurări compensează costul unui bilet de tren clasa I sau de avion clasa
economic, dus-întors, pentru un membru al familiei asiguratului pentru a-l asista pe acesta dacă
este imperios necesar, în caz de deces sau repatriere medicală ca urmare a unei perioade de
spitalizare de minimum 10 zile;
• costul unui bilet de tren clasa I sau de avion clasa economic, pentru revenirea anticipată în ţară
în cazul decesului unei rude de gradul I;
• repatrierea anticipată a minorilor în cazul unei spitalizări pentru o perioadă mai mare de 10 zile
a asiguratului, însoţitor al acestora;
• cheltuielile convorbirilor telefonice, faxurilor efectuate pentru transmiterea informaţiilor legate
de producerea evenimentului asigurat in limita maximă de 100 USD.
Limita maximă de despăgubire este cea menţionată în poliţa de asigurare pentru o singură
persoană şi o singură călătorie, sau pentru o singură persoană, o perioadă asigurată şi mai multe
călătorii. Asigurarea se poate încheia cu includerea unei franşize deductibile, cu acordul
asiguratului, caz în care, la producerea evenimentului asigurat, din valoarea despăgubirii se scade
franşiza, care cade în sarcina asiguratului.
Societatea de asigurări nu acordă despăgubiri pentru:
• asistenţa medicală în cazul bolilor cronice sau incurabile (inclusiv consecinţe ale acestora) sau
urmările accidentelor care au fost sau nu tratate în ultimele şase luni şi despre a căror existenţă
asiguratul avea cunoştinţă în momentul încheierii asigurării. Nu este exclusă, totuşi, asistenţa
medicală acordată în străinătate care implică măsuri de urgenţă, neprevăzute, pentru salvarea
vieţii asiguratului sau pentru calmarea durerilor acute; cu o franşiza obligatorie de 100 USD

103
per eveniment. Asistenţa medicală în astfel de cazuri se despăgubeşte cu condiţia ca efectuarea
călătoriei să nu fi fost făcută contrar indicaţiilor unui medic;
• tratarea bolilor şi accidentelor cauzate de război (declarat sau nu) şi evenimente similare, greve,
revolte etc.
• în calitate de combatant activ;
• asistenţa medicală sau decesul asiguratului dacă acesta este angajatul oricărei forţe militare;
• decesul sau îmbolnăvirea asiguratului datorită energiei atomice şi/sau fisiunii nucleare;
• îmbolnăvirea/ accidentarea produsă ca urmare a participării asiguratului în orice tip de curse;
• sinuciderea, tentativa de sinucidere, vătămări şi îmbolnăviri produse din acţiunea proprie a
asiguratului;
• decesul sau asistenţa medicală ca urmare a unor accidente de aviaţie, cu excepţia cazurilor când
asiguratul era pasagerul unei curse aeriene recunoscute;
• decesul sau asistenţa medicală acordată asiguratului pentru accidentele suferite ca urmare a
participării la acţiuni subacvatice;
• asistenţa medicală acordată în cazul îmbolnăvirilor şi accidentelor ca urmare a consumului de
alcool, droguri, medicamente;
• cheltuieli legate de îndepărtarea efectelor fizice (tratamente cosmetice, operaţii estetice etc.) şi a
anomaliilor congenitale;
• asistenţa medicală acordată în cazul îmbolnăvirilor şi accidentelor ca urmare a comiterii de
către asigurat a unor infracţiuni;
• tratament psihiatric sau psihoterapeutic;
• orice cheltuieli legate de cure de odihnă sau recuperare în sanatorii, instituţii de convalescenţă
sau alte instituţii similare;
• asistenţa medicală a naşterilor, a întreruperilor de sarcină, şi consecinţa acestora, examinarea şi
tratamentul împotriva sterilităţii, precum şi fecundarea artificială. Se despăgubesc cheltuielile
medicale de urgenţă în scopul salvării vieţii, mamei şi/sau copilului, dacă gravida nu a depăşit
38 de ani şi a 30- săptămână de sarcină;
• tratarea bolilor care se transmit pe cale sexuală (inclusiv HIV, SIDA);
• asistenţa medicală acordată de rudele asiguratului;
• asistenţa medicală acordată de homeopaţi, medici naturişti;
• transplantul de organe;
• tratamente fizio-terapeutice, achiziţionarea de aparatură ajutătoare;

104
• ochelari, lentile de contact, proteze auditive, dentare, proteze ale membrelor, scaune cărucioare
pentru invalizi; tratamentul efectuat în cazul bolilor
Plata despăgubirilor se face numai după ce asiguratul: probează legitimitatea sa de a obţine
plata despăgubirilor; declară dacă şi ce asigurări a încheiat pentru acelaşi risc, predă societăţii de
asigurări toată documentaţia, în original, cerută de aceasta şi care devine proprietatea societăţii de
asigurări.
Documentele emise într-o limbă străină vor fi însoţite de traducere, costul traducerii fiind
suportat de asigurat. Notele de plată/chitanţele pentru tratamentul medical trebuie să cuprindă
numele persoanei tratate, felul bolii, detalii asupra tratamentului medical administrat şi data când s-
a aplicat aceasta, semnătura şi ştampila persoanei care 1-a tratat. Reţetele trebuie să conţină
medicamentele prescrise, preţul acestora, chitanţele anexate şi ştampila farmaciei. În cazul
spitalizării se va prezenta şi fila de externare alături de notele de plată pentru tratamentul
administrat. În caz de accident se va prezenta şi procesul verbal încheiat de organele competente.
Dacă a fost necesar tratament dentar, notele de plată/chitanţele trebuie să conţină informaţii privind
dinţii trataţi şi tratamentul aplicat.
În cazul transportului corpului neînsufleţit, cheltuielile se vor justifica pe baza chitanţelor şi a
certificatului de deces, cu indicarea de către medic a cauzelor decesului. Dacă este necesar
transportul la domiciliul stabil, cheltuielile vor fi justificate pe baza chitanţelor (biletelor), precum
şi a declaraţiei medicului, cu precizarea bolii şi a necesităţii, din punct de vedere medical, a
efectuării transportului.
În această asigurare, asiguratul are următoarele obligaţii:
•să răspundă corect şi complet la cererea-chestionar privind circumstanţele riscului;
•să furnizeze societăţii de asigurări toate datele şi documentele necesare stabilirii
despăgubirii în termen de maxim 30 de zile de la data încetării tratamentului sau sosirii
la domiciliul stabil sau la data decesului;
•să dovedească în mod expres şi data reală a începerii călătoriei;
•să împuternicească, la cererea societăţii de asigurări, pe medicii curanţi care să furnizeze
toate datele medicale privind boala şi tratamentul aplicat, dezlegându-i de secretul
profesional. Asiguratul, rudele sale, reprezentanţii legali, trebuie să consimtă la vizita
medicilor agreaţi de societatea de asigurări.
Dacă nu sunt respectate obligaţiile de mai sus, societatea de asigurări poate să refuze plata
despăgubirii.

105
Contractul de asigurare încetează prin ajungerea la termen, precum şi o dată cu trecerea
frontierei în România (la terminarea călătoriei în străinătate, transportul la domiciliu)11.

Societatea are obligaţia ca, în cazul rezilierii contractului de către asigurat, înainte de intrarea
în vigoare, să restituie asiguratului prima de asigurare, mai puţin un comision de 7% prin care sunt
acoperite cheltuielile de contractare a asigurării. Acest lucru este posibil doar cu cel mult 24 de ore
înainte de intrarea în vigoare a contractului de asigurare. Eventualele litigii care apar între părţi vor
fi rezolvate pe cale amiabilă, sau de către instanţele de judecată competente din România.

11
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

106
CAPITOLUL IX
ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

9.1. Importanţa şi caracteristicile asigurărilor de răspundere civilă


Pe lângă asigurările de bunuri şi de persoane, asigurările de răspundere civilă constituie o altă
ramură deosebit de importantă şi de mare actualitate a asigurărilor.
Asigurările de răspundere civilă se caracterizează prin aceea că acoperă prejudiciul produs de
asigurat - persoană fizică sau juridică - unor terţe persoane.
Prin răspundere civilă se înţelege obligaţia juridică potrivit căreia persoana care a provocat o
pagubă altei persoane trebuie să repare prejudiciul pe care victima l-a suferit.
În asigurările de răspundere civilă, societatea de asigurări se obligă să plătească o despăgubire
(sumă asigurată) pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii, faţă de terţe persoane
păgubite (afectate) şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Prin contractul de
asigurare se poate cuprinde în asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât a celei care a
încheiat contractul.
Riscul pe care îl acoperă răspunderea civilă este constituit din pericolul la care este expus
patrimoniul asiguratului, din cauza producerii unor prejudicii terţelor, din culpa proprie sau din
culpa altor persoane pentru care acesta are obligaţia să răspundă potrivit legii.
În aceste asigurări, pe lângă asigurător şi asigurat mai intervine şi a treia persoană, şi anume
terţul păgubit.
Se poate spune că asigurarea de răspundere civilă apără de fapt pe asigurat de plata
stricăciunilor, dar totodată asigură şi celui păgubit echivalentul financiar al bunurilor păgubite.
Asigurările de răspundere civilă permit, pe de o parte, ca persoana păgubită (afectată) să
primească despăgubirea sau şi suma asigurată cuvenită, iar pe de altă parte, ca asiguratul, în
schimbul primei de asigurare plătită, să nu mai fie urmărit pe cale judiciară pentru prejudiciul
produs (ca patrimoniul asiguratului să rămână neatins).
Acest gen de asigurare protejează victimele accidentelor de circulaţie, repară operativ
prejudiciile suferite de acestea prin avarierea sau distrugerea bunurilor, prin vătămare corporală sau

107
decesul unor persoane prin accidente de circulaţie, evită o serie de litigii între autorii accidentelor şi
persoanele accidentate (urmaşii lor).
În ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea a crescut importanţa care se acordă asigurărilor
de răspundere civilă în toate ţările.
Dezvoltarea acestor asigurări este urmarea directă a creşterii vertiginoase a numărului de
autovehicule de diverse tipuri, fapt ce a condus la o creştere a numărului de accidente de circulaţie
şi a numărului persoanelor care devin victime ale acestora.
Extinderea acestor asigurări este şi urmarea dezvoltării fără precedent a transportului de
persoane şi de bunuri, pe cale aeriană, maritimă şi terestră.
În toate ţările din Europa se practică asigurarea de răspundere civilă auto, de unde persoanele
care au suferit de pe urma accidentelor de circulaţie primesc despăgubirea sau suma asigurată ce li
se cuvine.
În majoritatea ţărilor din lume asigurarea de răspundere civilă auto se practică sub formă
obligatorie sau contractuală.
Prin asigurările de răspundere civilă pot fi compensate numai prejudiciile produse de asigurat
unor terţe persoane, în anumite condiţii care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ, şi
anume:
 săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite. De exemplu, producerea unui
accident de către conducătorul unui autovehicul prin nerespectarea regulilor de
circulaţie.
 producerea, existenţa unui prejudiciu, deci a unei pagube produse de asigurat
terţei persoane accidentate sau afectarea unei persoane.
 trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului care a
produs accidentul şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite sau afectate.
 este necesar să se poată constata culpa (vinovăţia) asiguratului care a săvârşit fapta
ilicită ce a condus la producerea accidentului.
Dacă una din condiţiile menţionate nu este îndeplinită, înseamnă că, de fapt, nu sunt întrunite
toate elementele care definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi compensate
prin asigurarea de răspundere civilă.
Datorită condiţiilor deosebite care stau la baza lor, asigurările de răspundere civilă prezintă
anumite particularităţi, cum sunt:
a) Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl constituie prejudiciile produse terţelor
persoane de către asigurat, prin folosirea unor bunuri cum sunt: autovehicule, clădiri şi diferite
alte construcţii, exercitarea unei anumite activităţi.

108
Spre deosebire de asigurările de bunuri şi persoane, unde eventuala vinovăţie a asiguraţilor
duce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă,
culpa asiguratului este una din condiţiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca societatea
de asigurări să plătească despăgubirea.
b) în asigurările de răspundere civilă, spre deosebire de asigurările de persoane, în calitate de
beneficiari pot apărea numai terţe persoane, necunoscute în momentul încheierii asigurării.
c) La asigurările de răspundere civilă suma asigurată rămâne la acelaşi nivel pe toată
durata asigurării. La fiecare producere a riscului asigurat, despăgubirea de asigurare (suma
asigurată) poate atinge nivelul maxim al sumei asigurate, indiferent de numărul cazurilor asigurate
care au avut loc în perioada de valabilitate a asigurării. Pot să apărea în acest fel situaţii, când
societatea de asigurări plăteşte despăgubiri (sume asigurate) al căror total - pe întreaga durată a
asigurării - depăşeşte cu mult cuantumul sumei asigurate;
d) Un alt specific al asigurărilor de răspundere civilă este acela că, în unele cazuri, suma
asigurată pe care societatea de asigurări o plăteşte terţilor păgubiţi nu are o limită dinainte
stabilită.
Baza juridică a achitării despăgubirilor sau sumelor asigurate este tocmai
răspunderea, pe care asiguratul o are în calitatea de deţinător al unor bunuri, a căror
utilizare poate da naştere unor accidente.
Dacă asiguratul însuşi este vinovat de producerea accidentului (sau bunurile sale), el nu are
dreptul să încaseze sume asigurate sau despăgubiri de la societatea de asigurări în cadrul
asigurărilor de răspundere civilă, ci numai în cadrul asigurărilor de persoane sau asigurărilor de
bunuri (dacă le avea contractate).
Asigurările de răspundere civilă sunt considerate de mulţi experţi în acest domeniu drept cele
mai importante dintre toate genurile de asigurări. Acest lucru poate fi motivat prin faptul că,
prin plata primelor de asigurare, asiguratul este dinainte scutit de obligaţia achitării unor
despăgubiri, cuvenite terţelor persoane păgubite sau vătămate. Cuantumul acestor despăgubiri nu
se cunoaşte dinainte, dar se poate stabili pe baza calculelor de probabilitate.
Asigurările de răspundere civilă pot fi grupate în mai multe categorii, în funcţie de anumite
criterii:
a) după modul de reglementare din punct de vedere juridic pot fi grupate în două
categorii:
- asigurări obligatorii de răspundere civilă (asigurări de răspundere civilă prin efectul legii);
- asigurări facultative de răspundere civilă;
b) după obiectul lor, asigurările de răspundere civilă pot fi grupate în:

109
- asigurări de răspundere civilă izvorâte din deţinerea şi utilizarea mijloacelor de transport
(asigurări de răspundere civilă auto);
- asigurări de răspundere civilă legală sau generală;
c) după sfera de cuprindere în profil teritorial (după locul în care se află obiectul asigurării
sau în care se produce riscul), asigurările de răspundere civilă se împart în:
- asigurări interne de răspundere civilă;
- asigurări externe de răspundere civilă.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă se practică numai de către asigurători autorizaţi
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Societăţile care practică acest tip de asigurare în ţara noastră sunt: ASIROM, ALLIANTZ-
ŢIRIAC, ARDAF, GENERALI, BCR ASIGURĂRI, ASIBAN, OMNIASIG, etc

9.2. Tipuri de asigurări de răspundere civilă


A. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ, PENTRU
PAGUBELE PRODUSE PRIN ACCIDENTE DE AUTOVEHICULE
În această asigurare sunt cuprinşi toţi deţinătorii (persoane fizice şi persoane juridice) de
autovehicule, înmatriculate şi folosite în România, pentru cazurile de răspundere civilă delictuală,
ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul ţării noastre.
Sunt cuprinşi în asigurare şi deţinătorii de troleibuze şi tramvaie.
De asemenea, sunt obligate să se asigure şi persoanele străine, posesoare de autovehicule pe
care le folosesc pe teritoriul ţării noastre, dacă nu posedă documente internaţionale de asigurare
valabile pe teritoriul României, sau valabilitatea acestora a expirat.
Nu sunt cuprinse în asigurare persoanele fizice şi cele juridice care deţin autovehicule cu
capacitate cilindrică a motorului de până la 69 cm3. Această excepţie trebuie înţeleasă în strânsă
legătură cu faptul că, practica demonstrează că, accidentele de circulaţie produse de aceste
autovehicule au o frecvenţă şi o intensitate mult mai reduse decât cele provocate de alte tipuri de
autovehicule.
Salariaţii, şoferi profesionişti la persoane juridice, nu sunt cuprinşi în această asigurare. Ei
pot contracta asigurări facultative de răspundere civilă.
Primele de asigurare sunt stabilite diferenţiat, în funcţie de:
- felul autovehiculului;
- persoane fizice sau persoane juridice;
- locul înmatriculării (în ţară sau în străinătate).

110
Persoanele care deţin autovehicule înmatriculate în România, plătesc primele de asigurare
astfel:
• de la data eliberării autorizaţiei provizorii de circulaţie;
• de la data înmatriculării autovehiculului în circulaţie, pentru autovehiculele care se
înmatriculează în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie;
• pentru autovehiculele care erau deja înmatriculate la data de 31 decembrie, primele de
asigurare se plătesc pentru întregul an următor sau fracţionat, aferent perioadelor:
• 1 ianuarie -31 mai până la 31 decembrie;
• 1 iunie -31 decembrie.
În cazul neachitării la scadenţă a primelor prevăzute în tarif, deţinătorul autovehiculului
este neasigurat până în momentul achitării primei de asigurare, iar dacă este surprins în circulaţie,
de către organele de poliţie, suportă o amendă şi reţinerea certificatului de înmatriculare a
autovehiculului.
Pentru autovehiculele care aparţin agenţilor economici ce desfăşoară o activitate sezonieră,
în agricultură sau construcţii şi care nu sunt utilizate timp de cel puţin 3 luni consecutive, primele
de asigurare se calculează lunar şi reprezintă 1/12 din prima de asigurare anuală.
Cei care deţin parcuri auto, formate din cel puţin 20 de autovehicule înmatriculate, pot
negocia cu societăţile de asigurări autorizate plata fracţionată a primelor de asigurare.
Nivelul primelor de asigurare poate fi majorat în cursul anului prin hotărâre a Guvernului,
dacă se înregistrează o rată a inflaţiei mai mare decât cea care a fost avută în vedere la stabilirea
nivelului primelor de asigurare.
Persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în străinătate, dar
neasigurate sau ale căror asigurări expiră în timpul în care se află pe teritoriul României, plătesc
primele de asigurare aferente perioadei în care autovehiculul neasigurat se aflĂ în România,
anticipat şi integral.
Asiguratul face dovada plăţii primelor de asigurare prin chitanţă, dispoziţie de plată sau
alt document probator al plăţii.
De asemenea, dovedirea existenţei asigurării se face cu tichetul de asigurare emis de
asigurătorii autorizaţi să practice această asigurare.
Încălcarea de către persoanele fizice şi juridice a obligaţiei de asigurare, prevăzută la art. 48 şi
56 din Legea nr. 136/1995 se sancţionează cu amendă şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare
a autovehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării, potrivit art. 64
din Legea nr. 136/1995.

111
Răspunderea societăţii de asigurări începe:
a) după 48 de ore de la expirarea zilei în care s-a plătit asigurătorului prima de asigurare;
b) din momentul plăţii primei de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a
asigurării, înscrisă în document, pentru asiguratul care îşi îndeplineşte obligaţiile de plată a primei
de asigurare la timp;
c) din momentul plăţii primei de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a
asigurării, înscrisă în document, şi de data eliberării autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a
înmatriculării/ reînmatriculării autovehiculului pe numele deţinătorului, pentru asiguratul care îşi
îndeplineşte complet şi la timp obligaţiile de plată a primei de asigurare.
Răspunderea societăţii de asigurări încetează la orele 24 ale ultimei zile de valabilitate a
asigurării înscrise în tichetul de asigurare, pentru care s-a plătit prima de asigurare datorată sau,
anterior acestei date, în momentul radierii autovehiculului ori expirării documentelor internaţionale
de asigurare.
În cazul în care o persoană cuprinsă în asigurarea de răspundere civilă prin efectul legii
este vinovată de producerea unui accident, în urma căruia este avariat autoturismul său, ea nu va
primi despăgubirea. În această situaţie ea va fi despăgubită numai dacă avea încheiată o asigurare
facultativă de avarii (autocasco). De asemenea, nu se acordă despăgubiri când autorul
accidentului a rămas neidentificat sau autovehiculul este neasigurat.
Dacă la data producerii accidentului există mai multe asigurări valabile pentru acelaşi
deţinător de autovehicul, despăgubirea totală (suma asigurată) se suportă în părţi egale de către
toate societăţile de asigurări. în astfel de cazuri, asiguratul este obligat să informeze societăţile de
asigurări despre încheierea asigurării cu fiecare dintre ele.
Societăţile de asigurări acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii
răspund potrivit legii, faţă de terţe persoane păgubite sau afectate prin accidente de
autovehicule care au loc pe teritoriul României, precum şi pentru cheltuielile făcute de
asiguraţi în procesul civil.
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească drept
desdăunare şi cheltuieli de judecată civilă persoanelor afectate prin vătămare corporală sau deces şi
prin avarierea sau distrugerea bunurilor.
În caz de vătămare corporală sau deces, sumele asigurate se acordă pentru persoanele
aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate în acel
autovehicul numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu
deţinătorul autovehiculului respectiv.

112
Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi
societatea de asigurări, ori prin hotărârea organului de jurisdicţie competent, pronunţată în
România.
Învoiala numai între asigurat şi persoana păgubită, urmată de o hotărâre judecătorească,
care consfinţeşte tranzacţia acestora, nu-1 obligă pe asigurător la plată.
La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau distrugerii bunurilor, se iau ca bază de
calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, avându-se în vedere prevederile legale privind
acoperirea cuantumului pagubelor provocate bunurilor, fără a depăşi diferenţa dintre valoarea
acestora din momentul producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita maximă a
despăgubirilor de asigurare prevăzută de normele în vigoare.
Despăgubirile se acordă şi atunci când cel care conducea autovehiculul, răspunzător de
producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul. De asemenea, despăgubirile se
plătesc şi în situaţia în care persoanele păgubite nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul în România.
În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane, ori de avariere sau distrugere de
bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat şi
asigurat.
Societatea de asigurări poate fi chemată în judecată de persoanele păgubite în cazul în
care cel care a produs accidentul de autovehicul:
- a rămas necunoscut;
- a încetat din viaţă şi nu există persoane care să răspundă pentru paguba produsă;
- fiind străin a părăsit ţara înainte de judecarea procesului.
În urma produceriii accidentului, organele de poliţie încheie procesele-verbale de
constatare, cu participarea celor implicaţi în accident şi în prezenţa a doi martori. Acestea sunt
semnate de toate persoanele care iau parte la întocmirea lor.
La stabilirea despăgubirii (sumei asigurate), în cazul avarierii sau distrugerii bunurilor, se
iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, avându-se în vedere
prevederile legale, acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a depăşi valoarea
acestora din momentul producerii accidentului şi nici limita maximă a despăgubirilor legale de
asigurare.
Despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei şi nici diferenţa
dintre valoarea autovehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă.
Prin valoarea rămasă se înţelege valoarea acelor părţi din autovehicul rămase neavariate,
fără a se putea depăşi 25% din valoarea autovehiculului.

113
Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se determină scăzându-se, din
valoarea autovehiculului de aceeaşi marcă, uzura corespunzătoare.
Cuantumul pagubei la autovehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau
pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi
cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor, stabilite la preţurile practicate de
unităţile de achiziţie, din care se scade valoarea eventualelor deşeuri şi a părţilor rămase neavariate.
La stabilirea despăgubirilor pentru autovehiculele distruse sau avariate se ţine seama de
valoarea de nou şi de uzura acestora.
Valoarea de nou a autovehiculului avariat este preţul practicat de unităţile specializate, la
data producerii accidentului, pentru un autovehicul nou identic sau asemănător.
Pentru autovehiculele de tipuri la care nu există preţuri stabilite sau pentru tipuri ori modele
ce nu se mai fabrică, valorile de nou se stabilesc prin asimilare cu preţurile de vânzare practicate la
data accidentului, ale unor autovehicule care au caracteristici tehnice similare, din producţia internă
sau externă (în lipsa acestor preţuri, se pot avea în vedere preţurile corespunzătoare din cataloagele
de specialitate), după caz, corectate cu un coeficient de similitudine cuprins între 0,75 şi 1,00.
Uzura autovehiculului avariat înseamnă deteriorarea acestuia şi se stabileşte în raport cu
vechimea, întrebuinţarea şi starea lui de întreţinere la data producerii accidentului.
Uzura se stabileşte în funcţie de gradul de întrebuinţare (parcurs) a autovehiculului,
exprimat în kilometri, precum şi de vechimea în exploatare, exprimată în unităţi de timp (ani),
diferenţiată pe categorii de autovehicule clasificate după capacitatea cilindrică a motorului, în cm 3,
potrivit coeficienţilor de uzură.
Când se cunoaşte data introducerii în exploatare de nou şi starea sa de întreţinere, justificată
tehnic, pentru stabilirea uzurii autovehiculului avariat se caută în tabelul coeficienţilor de uzură
linia orizontală, corespunzătoare vechimii în exploatare (în ani) a acestuia şi se stabileşte un
coeficient de uzură cuprins între cei corespunzători stării de întrebuinţare bună şi rea.
Despăgubirile pentru animale se stabilesc pe baza valorii pe piaţa locală a animalului
respectiv, la data producerii riscului asigurat.
Pentru clădiri, construcţii sau alte bunuri despăgubirile se stabilesc pe baza preţurilor în
vigoare din momentul producerii riscului asigurat.
Pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate, valoarea acestora, la data producerii
accidentului, se stabileşte pe baza preţurilor practicate în ţara în care este înmatriculat
autovehiculul, ori în ţara unde a fost fabricat autovehiculul în cauză. Dacă aceste preţuri nu se
găsesc, se au în vedere valorile reale, potrivit cataloagelor de specialitate.
Societăţile de asigurări, nu acordă despăgubiri pentru pagube produse:

114
- dintr-un caz de forţă majoră (inundaţie, ploaie torenţială, grindină, trăsnet etc);
- din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
- din culpa exclusivă a unei terţe persoane;
- în cazul în care, la data accidentului deţinătorul autovehiculului nu face dovada
valabilităţii asigurării obligatorii de răspundere civilă, pentru pagube cauzate terţilor prin accidente
de autovehicule;
- pagubele situate sub limita minimă a despăgubirilor de asigurare prevăzute în hotărârea
Guvernului, în vigoare la data producerii accidentului;
- pentru avarierea ori distrugerea bunurilor în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul
persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei;
- partea din prejudiciu care depăşeşte limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare
(sumelor asigurate) prevăzute în hotărârea Guvernului în vigoare la data producerii accidentului,
produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul
persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei;
- sumele pe care conducătorul autovehiculului, răspunzător de producerea pagubei, este
obligat să le plătească deţinătorului care i-a încredinţat autovehiculul asigurat, pentru avarierea sau
distrugerea acestui autovehicul;
- pagubele produse persoanelor sau bunurilor transportate, dacă între deţinătorul
autovehiculului care a cauzat accidentul şi persoanele păgubite a existat un raport contractual (civil,
comercial, de muncă etc. cu titlu oneros sau gratuit);
- pagubele produse la locul de muncă de către dispozitivele sau instalaţiile montate pe
autovehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje;
- pagubele cauzate prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de
descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;
- pagubele cauzate ca urmare a transportului de produse periculoase (radioactive, ionizante,
inflamabile, explozive, corozive, combustibili) cu ocazia căruia aceste produse au determinat sau
au agravat producerea pagubei;

B. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ PENTRU PAGUBE PRODUSE PRIN


ACCIDENTE DE AUTOVEHICULE, CU VALABILITATE NUMAI ÎN AFARA
TERITORIULUI ROMÂNIEI - CARTE VERDE
Considerentele practicării asigurării internaţionale de răspundere civilă sunt aceleaşi ca şi la
asigurarea pe plan naţional.

115
In anul 1947, subcomisia transporturilor rutiere a Comisiei Economice pentru Europa, de pe
lângă Organizaţia Naţiunilor Unite, a elaborat un sistem de asigurări, potrivit căruia se acceptă în
ţara vizitată asigurarea încheiată la societatea de asigurări din ţara de origine.
Potrivit acestui sistem de asigurări, în fiecare ţară s-a creat un „Birou al asigurărilor de
autovehicule" ca organ special al societăţilor de asigurări din ţara respectivă, care are dreptul să
elibereze asiguratului un certificat de asigurare, în mod direct sau printr-una dintre societăţile de
asigurări membre. Documentul respectiv este cunoscut sub denumirea de Cartea internaţională
de asigurare auto sau „Cartea Verde".
Birourile din fiecare ţară s-au constituit în anul 1949 într-o organizaţie internaţională
intitulată „Consiliul Birourilor Asigurărilor de Autovehicule", cu sediul la Londra, care a
elaborat textul unei convenţii inter- birouri (relaţii bilaterale), precum şi forma documentului de
asigurare „Carte Verde" (denumită astfel după culoarea pe care o poartă). Convenţia inter-ţări a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1953.
În acest fel, „Cartea Verde" a devenit un certificat, un document internaţional de asigurare
cu valabilitate pe teritoriul fiecăreia dintre ţările care fac parte din Consiliul Birourilor
Asigurătorilor de Autovehicule.
Biroul din fiecare ţară din Europa a sistemului Carte Verde are statut de membru cu
drepturi depline. Biroul unei ţări situate în afara teritoriului european al sistemului Carte Verde are
statut de membru afiliat.
Asigurarea internaţională de răspundere civilă auto este facultativă pentru pagube din
accidente rutiere produse numai în afara teritoriului ţării noastre.
Asigurarea se poate contracta de către persoane fizice şi juridice pentru autovehicule
înmatriculate în România, care merg în străinătate.
Prin această asigurare, persoanele respective sunt practic exonerate de consecinţele
financiare care pot decurge din prejudiciile provocate unor terţe persoane, ca urmare a eventualelor
accidente de autovehicule ce s-ar putea produce pe teritoriul altor ţări. În această formă de
asigurare nu este stabilită suma asigurată.
Primele de asigurare sunt stabilite în dolari S.U.A., se plătesc anticipat şi sunt diferenţiate
pe:
• grupe de ţări pe teritoriul cărora urmează să se deplaseze autovehiculul;
• feluri de autovehicule;
• asiguraţi, care pot fi persoane fizice şi persoane juridice;
• durata asigurării.

116
Societatea de asigurări acordă despăgubiri persoanelor prejudiciate potrivit prevederilor
legislaţiei de răspundere civilă din ţara în care a avut loc accidentul.
Pagubele se constată, se evaluează, iar despăgubirile se stabilesc şi se plătesc potrivit
procedurii prevăzute în convenţiile interbirouri „Cartea Verde".
Cartea Verde este un document de asigurare de răspundere civilă auto, care poate fi
eliberat numai de către societăţile de asigurări din ţările membre ale Consiliului Birourilor
Asigurărilor de Autovehicule de la Londra. România este membră din anul 1964.
În Cartea Verde este menţionată denumirea societăţii de asigurări şi adresa acesteia din
fiecare ţară prin care va trece asiguratul. El va putea apela la acestea, în caz de accident, pentru
constatarea, evaluarea pagubei, stabilirea şi plata despăgubirii. De asemenea, Cartea Verde conţine
informaţii referitoare la: data emiterii, durata asigurării, numărul cărţii şi al contractului de
asigurare, numărul de circulaţie, felul şi marca autovehiculului, ţările în care este valabilă cartea,
numele şi adresa asiguratului, denumirea societăţii de asigurări, semnătura asiguratului, denumirea
birourilor de asigurare din ţările pentru care este contractată asigurarea. La încheierea asigurării, 2-
3 exemplare se predau asiguratului iar un exemplar rămâne la sucursala societăţii de asigurări.
Perioada de asigurare se stabileşte potrivit cererii asiguratului, dar nu mai puţin de 15 zile.
Asigurarea este valabilă numai între datele înscrise în poliţa de asigurare şi documentul
internaţional „Carte Verde".
Tabelul nr. 9.1.
Tariful de prime practicate în asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule, cu valabilitate numai în afara teritoriului României
A. Prima pentru fiecare vehicul, indiferent de numărul ţărilor
- dolari S.U.A. -
Nr. Prima pentru fiecare
vehicul, indiferent de
crt.
Felul numărul ţărilor, persoane
autovehiculului fizice şi juridice
Pentru Pentru Pentru
15 zile 20 zile 1 lună
0 1 2 3 4
1. Autoturisme (având cel puţin 9 locuri pe 35 50 60
scaune, inclusiv cel al conducătorului)
2. Autovehicule destinate transportului de
bunuri, autovehicule specializate a căror
masă totală maximă autorizată este:
a) până la 3,5 tone; 50 65 80
b) între 3,5 - 7,5 tone; 90 120 150
c) peste 7,5 tone. 210 280 350

117
3. Autovehicule destinate transportului de
persoane putând transporta reglementar pe
scaune:
a) între 10-17 persoane; 50 65 80
b) între 18-40 persoane; 180 240 300
c) peste 40 persoane, inclusiv 240 320 400
conducătorul
auto.
4. Autotractoare (cu şa şi semiremorci, ori 240 320 400
obişnuite cu remorci)
5. Tractoare rutiere 60 80 100
6. Remorci trase de un autovehicul din cele 30 40 50
prevăzute la nr.crt. 1, 2, 3 şi 5 de fiecare
remorcă
7. Motociclete cu sau fără ataş 30 40 50

B. Prima pentru fiecare vehicul, cu valabilitate numai în ţările limitrofe României


dolari S.U.A.-
Nr. Prima pentru fiecare
crt. vehicul, indiferent de
Felul numărul ţărilor, persoane
autovehiculului fizice şi juridice
Pentru Pentru Pentru
15 zile 20 zile 1 lună
1. Autoturisme (având cel puţin 9 locuri pe 25 35 45
scaune, inclusiv cel al conducătorului)
2. Autovehicule destinate transportului de
bunuri, autovehicule specializate a căror
masă totală maximă autorizată este:
a) până la 3,5 tone; 35 50 60
b) între 3,5 - 7,5 tone; 70 90 115
c) peste 7,5 tone. 160 210 265
3. Autovehicule destinate transportului de
persoane putând transporta reglementar pe
scaune:
a) între 10 - 17 persoane; 35 50 60
b) între 18-40 persoane; 135 180 225
c) peste 40 persoane, inclusiv 180 240 300
conducătorul
auto.
4. Autotractoare (cu şa şi semiremorci, ori 180 240 300
obişnuite cu remorci)
5. Tractoare rutiere 45 60 75
6. Remorci trase de un autovehicul din cele 25 30 40
prevăzute la nr.crt. 1, 2, 3 şi 5 de fiecare
remorcă
7. Motociclete cu sau fără ataş 25 30 40

118
Răspunderea societăţii de asigurări începe în momentul ieşirii autovehiculului de pe
teritoriul României, încetând în momentul reintrării acestuia în ţară.
În vederea dovedirii asigurării, societatea de asigurări eliberează în fiecare an şi pentru
fiecare autovehicul documentul internaţional „Carte Verde", în care sunt înscrişi corespondenţii din
străinătate ai societăţii de asigurări, care garantează în contul lor, plata eventualelor despăgubiri
civile (sumelor asigurate), ca urmare a accidentelor produse de autovehiculele asigurate.
Asigurarea „Cartea Verde" nu stabileşte sume asigurate. În caz de pagube materiale,
vătămări corporale sau decese produse terţilor, se acordă despăgubiri în conformitate cu legislaţia
de răspundere civilă din ţara în care s-a produs accidentul.
Sumele datorate se stabilesc prin înţelegere cu persoanele afectate sau păgubite şi potrivit
legislaţiei de răspundere civilă din ţara în care s-a produs riscul asigurat.
Societatea de asigurări acordă despăgubiri pentru:
- sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească ca despăgubire şi cheltuieli de judecată
pentru prejudiciile de care răspunde, în baza legii civile din ţările menţionate în Cartea Verde,
pentru pagube produse ca urmare a avarierii sau distrugerilor de bunuri ori a vătămării corporale
sau decesului persoanelor care se aflau în afara autovehiculului ce a produs accidentul;
- cheltuielile efectuate de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la plata de despăgubiri
(sume asigurate). În aceste cheltuieli sunt cuprinse: onorariul pentru avocat, cheltuielile de
expertiză, cheltuielile de transport ale asiguratului în vederea susţinerii procesului, dovedite cu
acte.
Constatarea producerii evenimentelor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi
plata despăgubirilor se fac în conformitate cu modul de lucru stabilit în Convenţia inter-birouri
„Carte Verde".

C. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ LEGALĂ (GENERALĂ)


Asigurarea de răspundere civilă legală facultativă compensează prejudiciile provocate de
asigurat terţelor persoane, prin desfăşurarea unor activităţi care pot provoca avarierea, distrugerea
de bunuri sau vătămarea corporală şi chiar decesul unor persoane. Această asigurare se referă la
alte prejudicii decât cele produse prin accidente de autovehicule12.
Asigurarea poate fi contractată de către primării, unităţi economice şi instituţii publice,
organizaţii obşteşti, culturale, sportive, cooperative meşteşugăreşti, cooperative de consum şi cele
de credit, agenţi privaţi, alte persoane juridice şi persoane fizice care au sediul sau domiciliul pe
teritoriul României. Asigurarea se contractează pentru sumele pe care asiguraţii sunt obligaţi să le
12
Gh. Bistriceanu - Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006.

119
plătească drept despăgubiri şi cheltuieli de judecată ce ar putea rezulta din prejudiciile de care ei
răspund, potrivit prevederilor legii, faţă de terţele persoane păgubite, datorită vătămării corporale
sau decesului, avarierii sau distrugerii unor bunuri, precum şi pentru cheltuielile efectuate de
asigurat în procesul civil.
Asigurarea cuprinde şi prejudiciile produse de persoane pentru care asiguratul răspunde
potrivit prevederilor legii. În acelaşi timp, asigurarea cuprinde şi răspunderea membrilor familiei
(soţie, soţ, copii ş.a.) care se află în întreţinerea asiguratului, ceea ce înseamnă că se acordă despă-
gubiri şi pentru pagubele ce se produc din culpa acestor persoane.
Asigurarea poate fi contractată pentru diferite activităţi economice desfăşurate de
întreprinderi industriale, de construcţii, de prestări de servicii, precum şi pentru activităţi culturale,
sportive, sanitare, pentru deţinerea de clădiri etc.
În asigurare sunt cuprinse numai riscurile care se produc pe teritoriul României.
Societatea de asigurări nu acordă despăgubiri dacă accidentul s-a produs dintr-o cauză de
forţă majoră (trăsnet, cutremur de pământ, inundaţie, avalanşe de zăpadă, uragan etc.) sau
accidentul s-a produs din culpa exclusivă a unei terţe persoane.
De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru: pagubele indirecte (reducerea valorilor
bunurilor asigurate în urma reparaţiilor, reducerea preţurilor bunurilor, livrarea bunurilor cu
întârziere etc); daunele produse prin întreruperea utilizării bunurilor, întreruperea procesului de
producţie; daunele produse de desfăşurarea operaţiunilor militare în timp de război.
La aceste asigurări nu există posibilitatea evaluării în vederea asigurării; sumele asigurate
se stabilesc în funcţie de cererea asiguratului şi ţinându-se seama de prevederile legale.
În vederea contractării asigurării, asiguratul semnează declaraţia de asigurare.
Primele de asigurare sunt, în unele cazuri fixe, iar în altele cazuri sunt variabile, în funcţie
de obiectul asigurării, de anumiţi indicatori, precum şi după cum este vorba de persoane juridice
sau fizice.
Tabelul nr. 9.2
Tariful de prime practicate în asigurarea facultativă de răspundere civila legală
Nr.
crt. Cota de prima anuală (%)
Răspunderea civilă în legătură cu: Răspundere Răspunderea
civilă producătorului
generală
0 1 2 3
1. Locuinţe 0,008 -
2. Birouri mici, magazine 0,010 0,015
3. Magazine mari, depozite de mărfuri şi 0,012 0,017

120
materiale, unităţi prestări servicii
4. Electrotehnică şi electronică, materiale de 0,015 0,020
construcţii sticlă, porţelan, faianţă,
metalurgie (inclusiv extracţie şi prelucrare
minereuri), agricultură, silvicultură.
5. Hoteluri, moteluri, restaurante, instituţii 0,018 0,025
cultural - sportive şi medicale, instituţii de
învăţământ, lăcaşe de cult, aeroporturi,
ateliere de producţie, parcuri distractive,
băi, saune, ştranduri.
6. Energia electrică şi termică, construcţii de 0,020 0,030
maşini, încălţăminte, pielărie, blănărie.
7. Extracţia şi prelucrarea cărbunelui, garaje, 0,025 0,035
servicii auto
8. Poligrafie, textile, confecţii 0,028 0,040
9. Chimie (exclusiv rafinării), cauciuc, mase 0,030 0,045
plastice, extracţie ţiţei/gaze, prelucrarea
lemnului, celuloza şi hârtie, benzinărie
10. Rafinării, petrochimie, depozite de 0,045 0,055
carburanţi - lubrefianţi, muniţie, explozivi.

După plata primelor de asigurare, organele societăţii de asigurări semnează şi emit


contractul de asigurare.
Răspunderea asigurătorului începe la ora zero a primei zile prevăzută în contract şi
încetează la orele 24 ale ultimei zile de asigurare.
Despăgubirile se stabilesc pe baza înţelegerii dintre asigurat şi persoanele prejudiciate, cu
acordul societăţii de asigurări. Dacă nu se realizează astfel de înţelegeri, cuantumul despăgubirii se
stabileşte prin hotărâre judecătorească potrivit procedurii legale.

D. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ A CONDUCĂTORILOR AUTO


PROFESIONIŞTI
Acest tip de asigurare facultativă poate fi contractată de conducătorii auto profesionişti pentru
a acoperi prejudiciile în urma accidentelor provocate cu autovehicule care aparţin diferitelor
persoane juridice.
În acest fel, conducătorii auto profesionişti evită situaţiile neplăcute de a plăti, din veniturile
proprii, despăgubirile şi sumele asigurate, în cazul producerii unui accident. Societatea de asigurări
este cea care va plăti despăgubiri terţilor păgubiţi, în contul unităţilor deţinătoare a autovehiculelor,
pentru compensarea prejudiciilor provocate de conducătorii auto, în accidente de care aceştia se fac
sunt vinovaţi.

121
Asigurarea se poate încheia pe şase luni sau pe un an. Nivelul primelor de asigurare este
diferenţiat pe categorii de autovehicule.

E. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ A PRODUCĂTORULUI


Această asigurare preia răspunderea producătorului pentru marfa pe care o produce şi care
ajunge în mâinile consumatorilor. Prin utilizarea acestor mărfuri, se pot produce vătămări
corporale, îmbolnăviri, decese sau prejudicii materiale.
Modul de realizare a acestei asigurări depinde de nivelul de dezvoltare a ţărilor şi deci
diferă de la ţară la ţară.

F. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ A TRANSPORTATORULUI ÎN


CALITATE DE CĂRĂUŞ, PENTRU MĂRFURILE TRANSPORTATE
Această asigurare are ca obiect răspunderea ce revine transportatorului în calitate de cărăuş,
pentru pagubele provocate bunurilor transportate cu autovehicule.
Societatea de asigurări poate contracta asigurări cu societăţile care efectuează transporturi
internaţionale cu autovehicule. Condiţiile de asigurare sunt prevăzute expres în poliţa de asigurare
pentru cazurile de răspundere a transportatorilor în calitate de cărăuş, pentru bunurile transportate.
Pentru autovehiculele asigurate, societatea de asigurări emite poliţe de asigurare, în baza
cărora se angajează ca la producerea evenimentului asigurat să despăgubească pe asigurat sau pe
terţele persoane păgubite, cu condiţia ca asiguratul să fi plătit prima de asigurare sau cea dintâi rată
a acesteia.
Limitele maxime de despăgubire se stabilesc de comun acord între asigurat şi societatea de
asigurări.
Asiguratul are obligaţia să întreţină în condiţii optime bunurile asigurate, în scopul
prevenirii producerii evenimentelor asigurate, iar societatea de asigurări are dreptul să verifice
modul în care asiguratul îşi îndeplineşte obligaţiile care decurg din contract.
Dacă se produce evenimentul asigurat, asiguratul are obligaţia:
- să înştiinţeze imediat organele de poliţie, pompierii sau alte autorităţi publice de cercetare,
cele mai apropiate de locul producerii evenimentului asigurat, solicitând întocmirea actelor cu
privire la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului şi la pagubele produse;
- să ia pe seama societăţii de asigurări şi în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările,
măsuri pentru limitarea şi combaterea daunelor;
- să ia, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru salvarea bunurilor transportate, păstrarea şi
paza bunurilor rămase şi pentru prevenirea degradării lor ulterioare;

122
- să înştiinţeze imediat societatea de asigurări, în scris, despre producerea evenimentului
asigurat. În înştiinţare trebuie să se precizeze: felul bunurilor avariate sau distruse, data, locul,
cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat, locul unde se află bunurile avariate sau
distruse, mărimea probabilă a daunei;
- să pună la dispoziţia societăţii de asigurări toate actele necesare evaluării şi stabilirii
despăgubirii.
Constatarea şi evaluarea daunelor se fac de către societatea de asigurări, direct sau prin
împuterniciţi, împreună cu asiguratul sau împuterniciţii acestuia sau prin experţi, după cum s-a
convenit.
Despăgubirea care se acordă compensează cuantumul pagubei, dar nu poate depăşi în nici
un caz cuantumul pagubei, nici limita maximă a răspunderii la care s-a încheiat asigurarea şi nici
valoarea bunurilor la data şi locul încărcării sau în momentul producerii evenimentului asigurat.
In cazul în care, în momentul producerii evenimentului asigurat, valoarea bunurilor excede
limita maximÎ a răspunderii pentru care s-a contractat asigurarea prevăzută în poliţă, despăgubirea
datorată se reduce proporţional cu raportul dintre limita maximă a răspunderii prevăzută în poliţă şi
valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat.
Transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială a mărfii sau pentru
vătămarea acesteia, care se produce din momentul primirii mărfii la transport şi până la predarea
acesteia, precum şi pentru depăşirea termenului de livrare.
Transportatorul este scutit de răspundere, atunci când pierderea sau vătămarea mărfii sunt
consecinţe ale unui risc special, care este indisolubil legat de una sau mai multe fapte, cum ar fi:
a) utilizarea autovehiculelor descoperite şi fără prelată, dacă acest mod de utilizare a fost
convenit în mod expres în contract şi menţionat în scrisoarea de trăsură;
b) lipsa sau defecţiunea ambalajului pentru mărfurile expuse prin natura lor la stricăciuni sau
vătămări, atunci când nu sunt ambalate sau sunt prost ambalate;
c) deplasarea, încărcarea, amplasarea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar,
sau de persoane care au activat în numele expeditorului sau destinatarului;
d) natura unor mărfuri, expuse unor cauze inerente, fie perimării complete sau parţiale sau
vătămării din cauza ruperii, ruginirii, descompunerii spontane, uscării etc;
e) încărcarea sau numerotarea insuficientă sau nesatisfăcătoare a coletelor;
f) transportul animalelor vii.
În situaţia în care transportatorul este obligat să despăgubească pagubele provocate de
pierderea totală sau parţială a mărfii, cuantumul sumei ce urmează a fi restituită se determină pe
baza costului mărfii, în locul şi la timpul primirii acesteia pentru transport.

123
Societatea de asigurări nu acordă despăgubiri nici în următoarele cazuri:
• pagubele indirecte, cum ar fi scăderea preţurilor mărfurilor sau altele asemănătoare;
• pagube datorate furtului bunurilor;
• pagube produse intenţionat de asigurat, dacă intenţia rezultă fără echivoc din actele încheiate
de organele în drept;
• pagubele produse datorită depăşirii termenului de livrare, din cauza unor evenimente
neacoperite prin asigurare;
• pagube produse în situaţiile în care autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil sau
altă autorizaţie de circulaţie valabilă;
• în momentul accidentului, autovehiculul era condus de o persoană fără permis de conducere
valabil pentru autovehiculul respectiv;
• persoana care conducea autovehiculul ce a produs accidentul a părăsit locul accidentului;
• persoana care conducea autovehiculul ce a produs accidentul avea în sânge o îmbibaţie
alcoolică ce depăşeşte limita legală;
• accidentul şi pierderile s-au datorat unei coliziuni cu un vehicul feroviar ca urmare a
nerespectării de către conducătorul auto a normelor legale privind trecerea la nivel de cale
ferată;
• accidentul a fost provocat de explozia sau incendiul cauzat de materiile şi substanţele
periculoase transportate.
Toate aceste fapte trebuie să rezulte din actele încheiate de către organele competente.

G. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ A SOCIETĂŢILOR DE


TRANSPORT A CĂLĂTORILOR
Acest tip de asigurare poate fi contractată de către societăţile de transport a călătorilor.
Obiectul asigurării constă în preluarea răspunderii civile a asiguratului, în vederea
acoperirii pretenţiilor de despăgubire formulate de călători, în legătură cu prejudiciile provocate
acestora, precum şi bagajelor lor, în timpul transportului. Asigurarea se contractează pentru 6 luni
sau un an, cu posibilitatea de prelungire.
Primele de asigurare se plătesc în lei, anticipat sau în rate.
În asigurare sunt cuprinse mai multe riscuri, cum ar fi:
• decesul sau vătămarea corporală a călătorilor în timpul în care aceştia
se află în vehicul, intră, sau ies din acesta;

124
• avarii sau distrugeri ale bagajelor, bagajelor de mână, inclusiv a
animalelor şi păsărilor aparţinând călătorilor.
Despăgubirile se acordă în lei.
Societatea de asigurări nu acordă despăgubiri pentru pretenţiile formulate în legătură cu:
• prejudicii produse ca urmare a nerespectării de către călători a
regulamentelor
de transport;
• prejudicii rezultate ca urmare a călătoriei pe vehicule, pe scări, pe
tampoane, între vagoane sau în alte locuri care nu sunt destinate călătorilor;
• prejudicii ca urmare a nerespectării de către călători a instrucţiunilor
cu privire la transportul bagajelor de mână;
• prejudicii ca urmare a neîndeplinirii de către călători a instrucţiunilor
transportatorului cu privire la înregistrarea bagajelor;
• prejudicii cauzate unor călători care nu posedă legitimaţii de călătorie
valabile;
• prejudicii care decurg din nerespectarea de către asigurat a normelor
tehnice în vigoare cu privire la întreţinerea şi exploatarea vehiculului;
• prejudicii ce decurg din nerespectarea de către asigurat a
regulamentelor proprii de ordine interioară;
• prejudicii cauzate obiectelor casabile, bunurilor perisabile, banilor
lichizi sau monedelor de orice fel, hârtiilor de valoare, actelor, manuscriselor, biletelor
de călătorie, colecţiilor de timbre, bijuteriilor, ceasurilor, obiectelor confecţionate din
sau conţinând metale sau pietre preţioase, obiectelor de artă, obiectelor de îmbrăcăminte
de mare valoare, instru- mentelor muzicale, jocurilor electronice, componentelor video
sau de computer, bunurilor sau substanţelor care nu sunt acceptate în transport;
• prejudicii ce decurg din pierderea sau furtul bagajelor;
• prejudicii ce decurg din defecte sau vicii ale obiectelor transportate;
• prejudicii care decurg din distrugerea cu intenţie a bagajelor de către
călători;
• prejudicii ce apar în timp ce mijlocul de transport a participat la
concursuri, întreceri sau antrenamente pentru acestea;
• prejudicii apărute în timpul comiterii cu intenţie a unor infracţiuni,
ori în timpul în care persoana care conducea autovehiculul era autoare a unei infracţiuni

125
sau contravenţii şi încerca să se sustragă de la controlul poliţiei;
Asiguratul are următoarele obligaţii:
a) să respecte reglementările şi legislaţia naţională în vigoare, precum şi acordurile şi
convenţiile internaţionale la care România a aderat sau este parte, referitoare la transportul public
de călători;
b) să respecte legile şi reglementările specifice fiecărei categorii de transport prevăzute
în caietul de sarcini pentru acordarea licenţei de transport;
c) să execute numai categoriile de transport pentru care deţine licenţă;
d) să asigure o stare tehnică potrivită a mijlocului de transport;
e) să asigure instruirea personalului, pentru efectuarea transportului în conformitate cu
caietul de sarcini pentru acordarea licenţei de transport.

H. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ A ANGAJATORULUI FAŢĂ DE


PROPRII ANGAJAŢI
Acest tip de asigurare preia răspunderea civilă a angajatorului (asiguratului) pentru prejudicii
cauzate angajaţilor săi (răniri, îmbolnăviri provocate de neglijenţa angajatorului).
Riscurile asigurate sunt cele legate de producerea evenimentelor asigurate, şi anume:
accidente de muncă, avarii sau distrugeri ale unor bunuri aparţinând angajaţilor, lăsate de aceştia la
sediul asiguratului.
Dacă se produc prejudicii cauzate angajaţilor victime ale accidentelor de muncă, societatea de
asigurări acordă despăgubiri, independent de cele care ţin de asigurări sociale de stat.
În unele ţări această asigurare este obligatorie.

I. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ A STRUCTURILOR DE PRIMIRE


TURISTICE
Prin această asigurare sunt preluate răspunderile civile ale asiguratului în vederea acoperirii
pretenţiilor de despăgubiri formulate de terţe persoane, în speţă turişti, în legătură cu prejudicii
rezultate din activitatea asiguratului.
Riscurile asigurate sunt cele prevăzute în poliţa de asigurare, produse în timpul duratei
asigurării, şi anume: vătămarea corporală sau decesul unor clienţi, avarii sau distrugeri ale unor
bunuri care aparţin clienţilor şi care au fost lăsate de aceştia în spaţiile de cazare repartizate sau
special amenajate (recepţie, garderobă etc), neasigurarea integrală sau asigurarea la o calitate
inferioară a unui serviciu sau a pachetului de servicii cumpărat de client.

126
J. ASIGURAREA TURIŞTILOR ÎN CAZUL INSOLVABILITĂŢII SAU
FALIMENTULUI AGENŢIEI DE TURISM
Acest tip de asigurare este reglementată prin Ordinul Ministrului Turismului nr. 235/2001.
Conform acestui ordin, agenţii economici care comercializează pachete de servicii turistice au
obligaţia să încheie poliţe de asigurare cu societăţi de asigurare privind asigurarea rambursării
cheltuielilor de repatriere şi/sau a sumelor achitate de turişti, în cazul insolvabilităţii sau a
falimentului agenţiei de turism.
Obiectul poliţei de asigurare
1. Obiectul prezentei poliţe de asigurare este acoperirea de către asigurător a riscului de neplată a
debitului pecare îl are asiguratul faţă de turişti (beneficiarii asigurării), cauzat de neexecutarea
integrală sau parţială a contractelor de comercializare a pachetului de servicii turistice încheiate cu
aceştia, în cazul insolvabilităţii sau falimentului asiguratului.
2. Asigurătorul acceptă ca în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurat să garanteze
turiştilor - beneficiari ai asigurării - plata debitelor în cazul insolvabilităţii sau falimentului
asiguratului.
Excluderi
Asigurătorul nu datorează despăgubiri pentru:
a) daune rezultate din alte cauze decât insolvabilitatea sau falimentului asiguratului;
b) alte sume solicitate de turist în afara celor privind cheltuielile de repatriere şi/sau a sumelor
achitate de către acesta;
c) cheltuielile efectuate de turist înainte de începerea derulării contractului de comercializare a
pachetului de servicii turistice, care nu sunt incluse în preţul pachetului de servicii turistice (taxă de
viză, vaccinări, taxe de aeroport);
d) sumele achitate de către turist, pe care asiguratul nu este obligat să le restituie conform
contractului de comercializare a pachetului de servicii turistice;
e) daune generate de forţa majoră invocată de asigurat, dovedită cu documente emise de autorităţile
publice competente. Prin caz de forţă majoră se înţelege împrejurările care au intervenit după
încheierea contractului de comercializare a pachetului de servicii turistice, ca urmare a unor
evenimente extraordinare, neprevăzute şi inevitabile pentru părţi;
f) fraudă, rea-intenţie sau rea-credinţă din partea turistului sau a reprezentanţilor acestuia;
g) daune rezultate din orice consecinţă a războiului, invaziei, actelor de agresiune străină (fie că
războiul este declarat sau nu), război civil, rebeliune, revoluţie, insurecţie, lovitură de stat;
h) daune rezultate din vina turistului.
Suma asigurată

127
Suma asigurată reprezintă limita răspunderii pe care asigurătorul o are pentru turiştii
agenţiei de turism până la limita acesteia.

Perioada de asigurare şi perioada de răspundere


1. Perioada de asigurare este menţionată în poliţa de asigurare.
2. Perioada de răspundere, în cazul fiecărui contract de comercializare a pachetului de servicii
turistice, începe la data semnării respectivului contract.
3. Răspunderea, în cazul fiecărui contract de comercializare a pachetului de servicii turistice,
încetează în una dintre următoarele situaţii, indiferent care dintre acestea intervine mai întâi:
a) finalizarea derulării pachetului de servicii turistice, conform contractului respectiv;
b) rezilierea contractului respectiv;
c) plata integrală a debitului de către asigurat sau de către un terţ; în cazul plăţii parţiale
răspunderea asigurătorului se diminuează în mod corespunzător;
d) plata despăgubirii datorate de către asigurător.
Prima de asigurare
1. Cota de primă de asigurare este precizată în poliţa de asigurare şi se aplică la suma asigurată.
2. Prima de asigurare este plătită în aceeaşi monedă în care este exprimată suma asigurată.
Franşiza
1. Franşiza este partea de risc rămasă în răspunderea turistului, exprimată în procente din suma
asigurată, şi se deduce din fiecare daună.
2. Franşiza este precizată în poliţa de asigurare.
Obligaţiile asiguratului
1. Asiguratul are obligaţia de a plăti prima de asigurare.
2. Asiguratul are obligaţia de a informa turistul în legătură cu condiţiile de asigurare privind
rambursarea sumelor achitate de către turist şi/sau a cheltuielilor de repatriere.
3. Asiguratul are obligaţia de a întocmi contractul de comercializare a pachetului de servicii
turistice în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
4. Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul în legătură cu orice modificare intervenită în
unul dintre următoarele elemente: denumire, formă juridică, sediu, telefon, structura
acţionariatului, licenţă de turism, brevete de turism.
Obligaţiile asigurătorului
1. Asigurătorul are obligaţia de a plăti despăgubirea pe baza documentelor justificative menţionate
la pct. 10.6, în condiţiile prezentei poliţe de asigurare; despăgubirea se face în moneda contractului
de comercializare a serviciilor turistice.

128
2. În cazul în care plata de către turist a serviciilor contractate cu agenţia de turism a fost făcută în
lei, despăgubirea se actualizează în funcţie de rata inflaţiei.

Constatarea daunelor şi plata despăgubirilor


1. În cazul în care asiguratul nu efectuează repatrierea turistului, turistul are obligaţia de a anunţa
imediat asigurătorul prin telefon, fax sau e-mail. În această situaţie asigurătorul nu are obligaţia de
a achita imediat contravaloarea cheltuielilor de repatriere, ci de a o rambursa după întoarcerea
turistului în România, în condiţiile prezentei poliţe de asigurare.
2. În cazul în care turistul solicită de la asigurat rambursarea sumelor achitate şi/sau a cheltuielilor
de repatriere, acesta trebuie să trimită documentele justificative către asigurat prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire. Turistul are obligaţia să păstreze fotocopii de pe
respectivele documente justificative. Turistul poate solicita asiguratului rambursarea sumelor
achitate şi/sau a cheltuielilor de repatriere, în termen de 15 (cincisprezece) zile calendaristice de la
data încheierii derulării pachetului de servicii turistice sau de la data repatrierii.
3. Turistul are obligaţia de a notifica asigurătorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, în legătură cu solicitarea adresată asiguratului privind rambursarea sumelor achitate şi/sau
a cheltuielilor de repatriere, în termen de 5 (cinci) zile calendaristice de la data confirmării de
primire prevăzute la pct. 10.2.
4. În cazul în care, în termen de 15 (cincisprezece) zile calendaristice de la data confirmării de
primire a documentelor justificative de către asigurat, turistul nu a primit sumele solicitate de la
asigurat, are loc evenimentul asigurat.
5. În termen de 10 (zece) zile calendaristice de la data producerii evenimentului asigurat turistul are
obligaţia de a transmite asigurătorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,
cererea de despăgubire însoţită de documentele justificative.
6. Documentele justificative constau în principal în:
a) contractul de comercializare a pachetului de servicii turistice;
b) confirmările de primire precizate la pct. 10.2, 10.3 şi 10.5;
c) fotocopiile de pe documentele de plată a avansului (chitanţe, ordine de plată etc.), în cazul
cererilor de rambursare a sumelor achitate de turist;
d) fotocopiile de pe documentele de transport şi cazare, în cazul cererilor de rambursare a
cheltuielilor de repatriere.
7. Despăgubirea nu poate depăşi suma achitată de turist în contractul de comercializare a
pachetului de servicii
turistice, precum şi sumele necesare repatrierii acestuia, cu respectarea prevederilor pct. 9.2.

129
8. Din despăgubire se scade franşiza menţionată pe poliţă.
9. Despăgubirea va fi plătită în termen de 30 (treizeci) de zile calendaristice de la data primirii de
către asigurător a documentelor justificative de la turist.
10. În cazul în care după plata despăgubirii asiguratul plăteşte debitul către turist, turistul are
obligaţia de a restitui asigurătorului despăgubirea primită, în termen de 5 (cinci) zile lucrătoare de
la data primirii de la asigurat a sumelor reprezentând debitul.
Dispoziţii finale
1. Prin plata despăgubirii şi în limita acesteia asigurătorul se subrogă în toate drepturile turistului
împotriva asiguratului şi este mandatat să folosească toate mijloacele legale pentru executarea silită
a asiguratului.
2. Asigurătorul are dreptul de a rezilia prezenta poliţă în cazul retragerii licenţei de turism a
asiguratului de către autoritatea competentă. Asigurătorul este răspunzător în continuare exclusiv
pentru contractele de comercializare a pachetelor de servicii turistice încheiate înainte de data
rezilierii.
3. Asigurătorul are dreptul de a suspenda prezenta poliţă de asigurare în oricare dintre următoarele
cazuri:
- suspendarea de către autoritatea competentă a licenţei de turism aferente asiguratului;
- nerespectarea obligaţiilor asumate de asigurat prin prezenta poliţă de asigurare.
Asigurătorul este răspunzător în continuare exclusiv pentru contractele de comercializare a
pachetelor de servicii turistice încheiate înainte de data suspendării.
4. Prezentele clauze contractuale sunt completate cu prevederile legale în vigoare.
5. Orice litigiu rezultat din interpretarea şi/sau din executarea prezentei poliţe de asigurare se
soluţionează pe cale amiabilă sau, dacă nu este posibil astfel, de către instanţele de judecată
competente din România13.
În practica societăţilor de asigurări se mai întâlnesc şi alte tipuri asigurări de răspundere
civilă, cum ar fi:
• asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi a contabililor autorizaţi, a
evaluatorilor şi a experţilor tehnici;
• asigurarea de răspundere civilă profesională care decurge din activitatea unităţilor farmaceutice;
• asigurarea de răspundere civilă profesională ce decurge din practica medicală;
• asigurarea de răspundere civilă profesională care decurge din practica medicală veterinară;
• asigurarea de răspundere civilă a organizatorilor de concursuri automobilistice;
• asigurarea de răspundere civilă profesională a administratorilor judiciari şi lichidatorilor.
13
O.M.T. 235/2001 – Monitorul Oficial nr. 433/2 august 2001

130
X. REASIGURĂRILE

10.1. Aspecte privind necesitatea realizării şi menţinerii unei stabilităţi financiare în


cadrul societăţilor de asigurări
Preocuparea de bază a fiecărei societăţi de asigurare este aceea de a-şi menţine şi întări
stabilitatea financiară a activităţii pe care o desfăşoară. De aceea ea trebuie să-şi organizeze
activitatea astfel încât să-şi poată compensa integral, pe seama primelor încasate, toate obligaţiile
asumate faţă de asiguraţi, bănci şi stat. În acest scop, ea trebuie să-şi stabilească cu maximum de
profesionalism nivelul primelor pe care le va practica, astfel încât fondul de asigurare, constituit în
acest mod, să fie suficient pentru despăgubirile datorate..
Eventuala diferenţă nefavorabilă, dintre nivelul despăgubirilor datorate şi primele de
asigurare cuvenite, duce la un dezechilibru şi poate fi acoperită din:
- venituri din plasamente;
- fondul de rezervă;
- credite bancare etc.
Există şi situaţii când starea de dezechilibru se repetă, se agravează şi dobândeşte
dimensiuni imprevizibile; în astfel de momente societatea de asigurări poate ajunge în încetare de
plăţi.
Pentru a evita astfel de situaţii, societăţile mai au la îndemână o soluţie: reasigurarea.
Reasigurările au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume din existenţa unor riscuri
foarte mari, care pot genera la rândul lor daune extrem de mari. Societăţile de asigurări, care nu au
capacitate financiară suficient de mare, nu pot suporta aceste daune numai pe contul lor putând
ajunge la faliment.
Reasigurările oferă capacitatea necesară asigurătorului direct, pentru acoperirea riscurilor
pe care, altfel, nu le poate suporta singur.
Pentru prevenirea unei asemenea stări de lucruri, societatea de asigurări trebuie să
determine cu atenţie, bine fundamentat, primele de asigurare, pe baza datelor statistice pe mai mulţi
ani, cu privire la frecvenţa producerii riscurilor, la intensitatea şi amploarea de distrugere a
acestora.
Deşi datele statistice prezintă informaţii preţioase, în practică se înregistrează uneori abateri
însemnate. Dacă abaterile sunt favorabile, societatea de asigurări înregistrează rezultate financiare
pozitive, fapt ce conduce la consolidarea echilibrului sau financiar. În caz contrar, pierderile

131
înregistrate afectează capacitatea de plată a societăţii de asigurări, fapt ce-o determină să caute şi să
găsească soluţii pentru refacerea echilibrului financiar.
În acest scop se pot folosi următoarele soluţii:
a) extinderea şi diversificarea masei de bunuri cuprinse în asigurare (creşterea capacităţii de
asigurare);
b) majorarea primei nete;
c) recurgerea la reasigurare.
În orice domeniu de asigurare există riscuri care, ca urmare a numărului, dimensiunilor şi
naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o singură societate de asigurări.
Prin extinderea masei de bunuri cuprinse în asigurare, societatea de asigurări îşi măreşte
corespunzător suma primelor de asigurare încasate, adică fondul de asigurare.
De asemenea, fondul de asigurare creşte corespunzător, prin majorarea cotei de prima netă
asupra bunurilor ce pot fi cuprinse în asigurare.
Realizarea stabilităţii financiare a societăţii de asigurări presupune, cuprinderea în asigurare
a unor cantităţi (mase) diferite de bunuri din fiecare categorie şi multe categorii de persoane.
Dacă portofoliul societăţii de asigurări este format din riscuri diferite ca mărime, stabilitatea
rezultatelor sale financiare se poate obţine prin redistribuirea riscurilor de valori mari către alte
societăţi de asigurări, adică să recurgă la reasigurare. În situaţia în care portofoliul societăţii de
asigurări este format numai din riscuri de valori mici şi, eventual, mijlocii, realizarea stabilităţii
financiare nu reclamă recurgerea la reasigurare.
Fiecare societate de asigurări este interesată ca portofoliul său să fie cât mai diversificat,
respectiv, să cuprindă bunuri care fac parte din grupe diferite şi asigurate împotriva unor riscuri
variate. În acest fel, dacă se produce un risc, acesta, să nu afecteze toate bunurile cuprinse în
asigurare, ci numai o parte dintre ele. Aşa de exemplu, cutremurele de pământ afectează diverse
categorii de bunuri, dar cu deosebire clădirile de locuit; inundaţiile produc daune caselor de locuit,
bunurilor gospodăreşti şi culturilor agricole; grindina distruge culturile agricole, rodul viilor,
fructele livezilor; epizootiile afectează o anumită specie de animale; incendiile provoacă pagube
gospodăriilor populaţiei, întreprinderilor, instituţiilor etc.
Diversificarea portofoliului de asigurări constă în faptul că o societate de asigurări care a
preluat riscuri în mai multe ramuri de asigurare, niciodată nu va înregistra daune maxime în toate
ramurile şi la toate riscurile.
În acelaşi timp, trebuie avută în vedere şi dispersarea teritorială a riscurilor, care cuprinde
aria geografică pe care sunt situate bunurile preluate în asigurare. Societatea de asigurări este
interesată ca bunurile asigurate să fie răspândite pe un teritoriu cât mai întins posibil. Este cunoscut

132
că nici cele mai devastatoare calamităţi ale naturii nu cuprind întreaga suprafaţă a ţării, ci numai
anumite zone ale sale. Inundaţiile, furtunile, uraganele, cutremurele etc, pot afecta zone întinse ale
ţării, dar cu intensităţi şi pagube diferite.
Asigurarea bunurilor dintr-o anumită zonă geografică la mai multe societăţi de asigurări, în
cazul unui sinistru de mari proporţii, va face ca daunele provocate să fie mult mai uşor de suportat
de către mai multe societăţi de asigurări, decât ar putea să o facă o singură societate.
Fiecare societate de asigurări trebuie să fie preocupată în permanenţă ca portofoliul său să
corespundă unei bune stabilităţi financiare, adică să fie diversificat şi dispersat.
Împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurări se poate face pe două căi, şi
anume prin:
a) coasigurare
b) reasigurare.
Coasigurarea constă în asigurarea de la început a unui bun, de o valoare mai mare, la mai
multe societăţi de asigurări, în anumite cote. În caz de daună fiecare societate de asigurări participă
corespunzător la compensarea daunei.
Coasigurarea se practică în Franţa, Marea Britanie şi în alte ţări. Actualmente, ea se practică
şi în ţara noastră.
Reasigurarea este operaţiunea financiară prin care are loc divizarea, egalizarea
răspunderilor între mai multe societăţi de asigurări-reasigurări, dispersate geografic. Prin
reasigurare se urmăreşte menţinerea unui echilibru financiar între primele de asigurare încasate şi
despăgubirile (sumele asigurate) datorate.
Reasigurarea constă practic în cedarea de către asigurător, unor alte societăţi de asigurări
(de reasigurări), a unei părţi din riscul preluat, care depăşeşte reţinerea (capacitatea) proprie. În
timp ce la coasigurare, redistribuirea riscurilor se produce în faza contractării asigurării propriu-
zise, la reasigurare redistribuirea riscurilor are loc după perfectarea contractului de asigurare, adică
ulterior. Ea este însă avută în vedere de asigurător, încă de la început, chiar din momentul
contractării asigurărilor.
Prin reasigurare, reasiguratul protejează:
 asiguraţii împotriva riscurilor preluate în asigurare;
 acţionarii reasiguratului împotriva unor reduceri considerabile a capitalului subscris
şi vărsat. Reasigurarea garantează acţionarilor un dividend constant sau chiar în continuă
creştere;
 finanţele statului, deoarece se realizează o anumită stabilitate în plata de impozite şi
taxe la bugetul statului;

133
 personalul reasiguratului prin păstrarea locurilor de muncă.
Reasigurarea a apărut în evul mediu ca o măsură de îndreptare a unor acţiuni imprudente
ale acelor asigurători care încheiau asigurări de transport maritim în zone extrem de riscante (din
cauza piraţilor şi condiţiilor grele de navigaţie - uragane, furtuni, stânci etc). În acea vreme,
asigurătorii nu dispuneau de suficiente informaţii, în funcţie de care să judece fiecare risc maritim
acceptat. Ca urmare, după perfectarea contractelor, la întâmplare, căutau să scape de angajamentele
care erau excesiv de riscante, cedându-le altor societăţi de asigurări (de reasigurări).
Cu timpul reasigurarea a devenit o formă complementară a asigurării, pierzându-şi
caracterul de instrument de îndreptare a erorilor de judecată comise de asigurători.
Abia în secolul al XlX-lea reasigurarea a luat o mare amploare în Europa, impulsul fiind dat
de revoluţia industrială.
Revoluţia industrială din secolul al XlX-lea a favorizat introducerea progresului tehnic, la
început în Marea Britanie şi apoi în alte ţări de pe continentul nostru. Atelierele meşteşugăreşti şi
micii întreprinzători individuali au fost înlocuiţi de către marile întreprinderi industriale, organizate
sub forma societăţilor anonime; ca urmare au început concentrarea şi centralizarea capitalului.
În aceste condiţiuni au crescut considerabil dimensiunile riscurilor oferite spre asigurare.
Asigurătorii se reorganizează pe baze noi, constituindu-se în societăţi comerciale şi încep să
folosească datele statistice pentru dimensionarea primelor de asigurare, diversificându-şi riscurile
preluate în asigurare.
În Marea Britanie, coasigurarea se practica pe scară largă, în timp ce reasigurarea a fost
interzisă o perioadă de timp (1746-1864) pentru a evita operaţiunile speculative. Numai
coasigurarea însă nu putea rezolva multiplele probleme cu care se confruntau societăţile de
asigurări în perioada de ascensiune a capitalismului.
Printr-o lege adoptată în 1746 de Marea Britanie, reasigurarea în această ţară a devenit ilegală;
ca excepţie se admitea numai situaţia când asigurătorul devenea insolvabil, dădea faliment sau
deceda, iar prima de asigurare devenea fără valoare, fiind insuficientă.
În anul 1864 a fost revocată legea din 1746, prin care se interziceau reasigurările.
Activitatea de reasigurări a evoluat însă foarte încet şi greoi, datorită faptului că o perioadă de peste
o sută de ani reasigurările au fost interzise.
Cu toate acestea, în alte ţări din Europa, reasigurările s-au dezvoltat continuu. De exemplu,
în Danemarca reasigurările se practicau din anul 1775, în Norvegia din anul 1840.
În anul 1863 s-a înfiinţat prima societate de reasigurări din Elveţia, denumită „Swiss
Reinsurance Company iar în 1867, în Marea Britanie, a luat fiinţă societatea „Reinsurance
Company Ltd."

134
În Statele Unite ale Americii legiferarea reasigurărilor a avut loc mai lent. Prima societate
de reasigurări a luat fiinţă abia în anul 1890 sub denumirea de „Reinsurance Company of
America".
Treptat s-au dezvoltat şi retrocesiunile.
Cele mai multe societăţi de asigurări erau preocupate să realizeze mai degrabă profituri
mici, dar stabile, decât profituri mari şi nesigure din operaţiuni speculative.
Stabilitatea acestor rezultate se putea obţine pe calea reasigurării, care cuprinde forme şi
tehnici diversificate de realizare.
Iniţial, reasigurarea se practica de către societăţile profilate pe contractarea de asigurări
directe, care simţeau nevoia imperioasă a ameliorării portofoliilor lor. Mai târziu, s-au constituit
societăţi specializate în operaţiuni de reasigurări, fără însă ca societăţile de asigurări să renunţe la
acest gen de operaţiuni.
Ţările în care reasigurarea a dobândit o amploare tot mai mare au fost: Germania, Marea
Britanie, Franţa, Elveţia, Italia etc.
Treptat, piaţa naţională a reasigurărilor devine prea îngustă pentru a absorbi întreaga ofertă
de cedare în reasigurare, ceea ce determină societăţile de asigurări să-şi plaseze o parte din riscuri
la societăţi de reasigurări din străinătate.
Cu cât este mai largă participarea societăţilor de reasigurări la redistribuirea riscurilor, cu
atât mai accentuată este dispersarea riscurilor în plan geografic.
În ultima perioadă de timp, reasigurările ocupă un loc foarte important în viaţa economică
şi socială din întreaga lume, datorită dezvoltării asigurărilor, precum şi volumului şi valorii
bunurilor industriale, transporturilor, turismului, comerţului internaţional etc. Concomitent s-a
înregistrat o diversificare a reasigurărilor şi retrocesiunilor.

10.2. Contractul de reasigurare – trăsături, conţinut şi principii


Contractul de reasigurare cuprinde liberul consimţământ, acordul de voinţă al părţilor în
legătură cu cedarea/primirea în reasigurare.
Contractul de reasigurare reglementează raporturile juridice dintre reasigurat şi
reasigurator, care derivă din contractul de asigurare.
Contractul de reasigurare constituie acordul de voinţă între două părţi, denumite
„reasigurat" şi „reasigurator" prin care reasiguratul cedează o parte din primă şi din riscuri
către reasigurator, care în schimbul primei de reasigurare încasate şi a riscurilor preluate se
obligă să plătească reasiguratului despăgubirile cuvenite în cazul producerii riscului (riscurilor)

135
potrivit condiţiilor convenite în contract14. Contractul se consideră perfectat din momentul semnării
lui de către părţi.
Asiguratul (iniţial) nu este participant la contractul de reasigurare şi el nu are dreptul să
obiecteze împotriva încheierii contractului de reasigurare.
Contractul de reasigurare prezintă următoarele trăsături:
a) contractul de reasigurare este condiţionat (presupune) de existenţa unui contract de
asigurare iniţial, încheiat între asigurat şi asigurător;
b) contractul de asigurare şi cel de reasigurare există (funcţionează) în acelaşi timp;
c) contractul de reasigurare este un contract separat, încheiat între reasigurat (asigurătorul
iniţial) şi reasigurător. Reasigurătorul despăgubeşte pe reasigurat numai în limita
răspunderii pe care şi-a asumat-o. Chiar dacă reasiguratorul dă faliment, obligaţiile
asigurătorului (reasiguratului) faţă de asiguraţi rămân aceleaşi;
d) reasigurătorul urmează soarta reasiguratului;
e) contractul de reasigurare nu are o formă standard, ci se ţine seama de interesul, natura şi
mărimea riscului, domeniul de activitate. Separarea relaţiilor dintre asigurat şi asigurător,
pe de o parte, şi între reasigurat şi reasigurator, pe de altă parte, este consacrată prin diferite
reglementări. Conform acestor reglementări, asiguratul nu poate emite pretenţii faţă de
reasigurator, afară de situaţia când o astfel de solicitare este menţionată expres în poliţa de
asigurare;
f) contractul de reasigurare nu se poate încheia pentru o valoare (sumă) mai mare decât cea
pentru care s-a încheiat contractul iniţial de asigurare;
g) există posibilitatea recurgerii la retrocesiune.
Asiguratul iniţial nu este parte la contractul de reasigurare. Ca urmare, în cazul producerii
riscurilor asigurate, reasigurătorul este răspunzător pentru partea sa de risc, numai în faţa societăţii
cedente şi nu în faţa asiguratului care primeşte despăgubirile de la asigurătorul său. În cazul în care
reasiguratorul dă faliment, societatea cedentă nu este exonerată de obligaţia de a plăti întreaga
sumă ce rezultă din poliţa de asigurare.
În practica internă şi internaţională nu există o formă standard a contractului de
reasigurare. In funcţie de criterii, cum sunt: interesul reasiguratului, natura şi dimensiunea
riscurilor, domeniul în care se încheie contractul etc, s-au conturat anumite tipuri de contracte.
Contractul de reasigurare cuprinde:
 denumirea şi sediul reasiguratului şi reasigurătorului;
 obiectul reasigurării (de exemplu, mărfuri aflate în transport pe mare, nave maritime,
14
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

136
aeronave etc);
 limita maximă a răspunderii;
 cota de participare a reasiguratorului;
 reţinerea proprie (în asigurare) a reasiguratului;
 modul de decontare şi plata a primelor şi daunelor;
 durata contractului şi termenul de preavizare în caz de reziliere;
 nivelul rezervelor de prime şi daune inclusiv dobânda aferentă lor;
 clauze „ad-hoc" privind avizarea riscurilor subscrise;
 avizarea daunelor, arbitrajul, lichidarea obligaţiilor reciproce în cazul rezilierii etc.
În cele mai multe contracte de reasigurare este stipulată clauza conform căreia
reasiguratorii pot efectua în orice moment controlul asupra tuturor operaţiunilor - de
subscriere, avizare, decontare, lichidarea daunelor etc. - ce privesc contractul respectiv.
După caracterul lor, în practica internaţională, contractele de reasigurare pot fi:
-obligatorii
-facultative
-mixte.
Prin contractul obligatoriu de reasigurare, reasiguratul se obligă să includă în reasigurare
toate asigurările pe care el le încheie, în condiţiile prevăzute în contract, fără posibilitatea de
alegere a unui singur risc sau a unor grupuri de riscuri, iar reasiguratorul se obligă să le accepte
întocmai (ad-literam), atât riscurile „bune", cât şi pe cele „rele". La acest tip de contract
răspunderea reasigurătorului începe odată cu răspunderea reasiguratului, chiar dacă reasiguratul nu
a fost avizat de către reasigurător în legătură cu încheierea reasigurării. Contractul de reasigurare
obligatoriu prezintă avantaje atât pentru reasigurat, cât şi pentru reasigurător. Astfel, reasiguratul
are posibilitatea să subscrie, în limitele fixate de el însuşi, la acele riscuri pe care le poate ceda în
reasigurare, în condiţiile stabilite în mod anticipat. Reasigurătorul are certitudinea că reasiguratul
nu poate selecta riscurile, în sensul de a le reţine numai pe cele pe care le apreciază ca fiind mai
favorabile şi de a le ceda pe cele nefavorabile.
Date fiind avantajele pe care le prezintă, contractul obligatoriu de reasigurare este cel mai
mult utilizat.
Contractul facultativ de reasigurare se caracterizează prin următoarele:
o reasiguratorul examinează separat fiecare risc care necesită un plasament
financiar;

137
o societatea de asigurări este obligată să pună la dispoziţia reasiguratorului
toate materialele informative despre riscul în cauză pentru ca acesta să decidă că îl
acceptă sau nu şi în ce condiţii;
o reasiguratorul are posibilitaăea fie să accepte riscul parţial sau integral, fie să
îl respingă.
Contractul facultativ de reasigurare prezintă următoarele dezavantaje:
a) necesită un efort semnificativ de gestionare, ceea ce reclamă costuri administrative
ridicate, atât pentru reasigurat, cât şi pentru reasigurator. Reasiguratorul analizează toate
elementele oferite de reasigurat pentru fiecare risc în parte, atât în momentul încheierii
contractului, în timpul derulării, ca şi în cazul reînnoirii lui;
b) este necesar un anumit timp pentru a se plasa un risc. Reasiguratul nu are posibilitatea să
încheie imediat o reasigurare ce are ca obiect riscuri de valori, mari până când nu sondează piaţa
de reasigurări spre a vedea ce şanse de cedare în reasigurare există pentru răspunderile care
depăşesc posibilităţile sale financiare. Foarte adesea asigurătorul trebuie să contacteze câţiva
reasiguratori spre a vedea dacă aceştia acceptă să preia unele riscuri;
c) reasigurătorul nu poate oferi imediat acoperirea solicitată pentru riscurile care depăşesc
capacitatea sa de absorbţie deoarece aceasta trebuie să asigure mai întâi plasamentul sumei pe care
doreşte să o reasigure;
d) comisioanele acceptate de reasigurători pentru reasigurarea facultativă tind să fie mai
mici decât pentru reasigurările obligatorii.
Totuşi, acest contract este avantajos pentru reasigurat, deoarece îi oferă posibilitatea
selectării riscurilor pe care le cedează în reasigurare.
Contractele mixte de reasigurare apar ca o îmbinare între contractele obligatorii şi cele
facultative, în sensul că obligă numai una din părţile contractante să accepte riscurile prevăzute în
contract. De regulă, pentru reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, fapt ce îi permite să
selecteze riscurile, iar pentru reasigurător cel al obligativităţii, ceea ce înseamnă că acesta din urmă
trebuie să accepte toate riscurile cedate de reasigurat.
Contractul de reasigurare şi activitatea de reasigurare în general se desfăşoară pe baza unor
principii ferme. Principiile respective trebuie bine cunoscute de către părţile contractante şi
respectate întocmai, cu toate că unele nu sunt formulate expres în contract, fiind invocate în caz de
litigiu.
Aceste principii sunt următoarele:
 Existenţa unui interes reasigurabil. Acesta este un principiu indispensabil şi în cazul

138
contractului de reasigurare. Temeinicia şi validitatea contractului de reasigurare sunt condiţionate
de existenţa interesului reasigurării.
Obiectul pe care reasiguratorul îl reasigură este obiectul asigurat iniţial.
Interesul reasigurat se naşte din raporturile unei persoane cu privire la un anumit bun
cuprins în asigurarea iniţială.
Interesul asigurabil al unui asigurător original (sau al unui retrocesionar) este limitat la
dimensiunile pierderilor pe care le poate suporta conform poliţei (poliţelor) subscrise.
Calculul interesului reasigurat şi răspunderea depinde de:
 suma asigurată (limita despăgubirii);
 obiectele (bunurile) asigurate;
 riscurile acoperite.
 Relaţiile dintre părţi se bazează pe „cea mai bună credinţă". Acesta este un principiu
universal care se aplică strict şi cu o rigurozitate deosebită în asigurări şi reasigurări.
Raţiunea acestui principiu provine din natura activităţii de asigurare ce se desfăşoară pe
plan naţional şi internaţional, din distanţele mari din punct de vedere geografic dintre părţi, din
faptul că părţile se pot afla la prima afacere.
Potrivit acestui principiu, informaţiile pe care părţile şi le oferă reciproc sunt luate ca atare
şi sunt considerate ca fiind adevărate, sincere.
Societatea cedentă trebuie să-i furnizeze reasigurătorului informaţii detaliate şi exacte
asupra portofoliului său, atât în timpul negocierilor preliminare, cât şi pe perioada de valabilitate a
contractului.
În practica internaţională, contractele de reasigurare se încheie prin intermediul brokerilor.
 Contractul de reasigurare este un contract de despăgubire.
Principiul despăgubirii este o parte integrantă a oricărui contract de reasigurare, chiar dacă
asigurarea originală nu este întotdeauna un contract de despăgubire (de exemplu, asigurarea de
viaţă).
În practică se obişnuieşte ca reasigurătorul să despăgubească societatea cedentă cât mai
repede şi numai după ce aceasta a plătit despăgubirea corespunzătoare cuvenită asiguratului său.
Dacă răspunderea reasiguraţilor scade ca urmare a exercitării dreptului de subrogare (de regres),
reasiguratorul are, la rândul său, dreptul, expres exprimat, de a revendica reducerea
corespunzătoare a răspunderii sale.
Caracteristicile juridice ale contractului de reasigurare sunt următoarele:
a) are un caracter consensual. Pentru constituirea şi existenţa sa valabilă este necesară
simpla exprimare a voinţei juridice, neînsoţită de vreo formă de publicitate judiciară.

139
b) este un contract sinalagmatic (bilateral). Prin semnarea contractului de reasigurare,
părţile semnatare îşi asumă obligaţii, dar obţin şi drepturi reciproce interdependente.
c) contractul de reasigurare este cu executare succesivă. Potrivit acestei caracteristici,
contractul de reasigurare nu se realizează printr-o sigură prestaţie, ci prin mai multe prestaţii
consecutive efectuate de către părţile contractante. Reasiguratul plăteşte prima de reasigurare în
ratele stabilite, iar reasiguratorul plăteşte indemnizaţii pe toată durata reasigurării dacă se produc
riscurile stipulate în contract;
d) are caracter oneros. Prin contractul de reasigurare, reasiguratul plăteşte prime de
reasigurare şi eventual primeşte despăgubiri dacă se produc riscurile, iar reasiguratorul poate plăti
în cazuri de daune despăgubiri mai mari decât primele încasate. Reasiguratul are avantajul că prin
contractul de reasigurare este protejat în cazul unor eventuale daune mai mari decât capacitatea sa
financiară. La rândul său, reasigurătorul este avantajat, deoarece prin încasarea primelor de
reasigurare îşi măresc veniturile care se pot fructifica prin efectuarea unor plasamente rentabile;
e) contractul de reasigurare are caracter aleatoriu. La baza încheierii acestui
contract se află incertitudinea, nesiguranţa, imprevizibilitatea şi intensitatea procedurii
evenimentelor reasigurate. Este vorba de evenimente viitoare şi incerte. Aceasta înseamnă că
rezultatele financiare ale părţilor sunt strâns legate de incertitudinile respective;
f) este un contract de adeziune. Iniţiativa încheierii contractului de reasigurare
aparţine reasiguratului, iar reasiguratorul poate adera la contract. Sunt şi contracte care se
negociază, unele cu participarea brokerilor de reasigurări;
g) în contractul de reasigurare sunt prezente elemente de de extranietate. Extranietatea
este o caracteristică deosebit de importantă a reasigurării. Reasigurarea are un pronunţat caracter
internaţional, părţile aflându-se în ţări diferite şi, prin urmare, se aplică legislaţia uneia dintre
aceste ţări sau legislaţia unei alte ţări.

Forma contractului de reasigurare


Sub aspectul juridic nu există condiţii obligatorii privind o anumită formă a contractului de
reasigurare.
În cele mai multe ţări este obligatoriu ca toate contractele de asigurare şi de reasigurare să
fie încheiate în formă scrisă, fără să se facă referiri speciale în legislaţiile lor la contractele de
reasigurare sau uneori se menţionează şi validitatea acestora în forma orală.
Majoritatea covârşitoare a contractelor de reasigurare sunt în formă scrisă.
Forma scrisă a contractului face posibilă determinarea cu precizie a:
- momentului încheierii contractului,

140
- întrării lui în vigoare,
- începutului răspunderii reasiguratorului,
- încetării răspunderii reasiguratorului,
- drepturilor şi obligaţiilor părţilor etc.
Spre deosebire de contractul de asigurare, concretizat în poliţa de asigurare emisă de
asigurător, contractul de reasigurare se regăseşte rareori sub forma unei poliţe de reasigurare, forma
uzuală sub care se întâlneşte fiind aceea de contract nestandardizat ale cărui clauze sunt foarte
diverse în funcţie de interesele părţilor şi specificul conţinutului său.
Indiferent de tipul şi forma contractului de reasigurare, este obligatoriu ca el să conţină
următoarele clauze:
- denumirea părţilor contractante
- sediul lor (adresa exactă)
- tipul contractului
- riscurile acoperite
- limita valorică şi teritorială a răspunderii
- cota de participare a reasiguratorului
- omisiuni şi erori
- data intrării în vigoare a contractului
- durata valabilităţii lui
- cazurile de forţă majoră
- nivelul
- modalitatea de plată şi de decontare a primei de reasigurare
- rezervele de prime
- daunele în suspensie
- reţinerea societăţii cedente
- comisionul
- brokerajul
- regularizarea contului
- fondul de rezervă
- modul de plată a despăgubirii
- riscuri excluse
- reglementarea diferendelor dintre părţile contractante etc.
Contractului de reasigurare i se aplică legea ţării semnării contractului de asigurare;
această lege poate fi a uneia din părţile semnatare, a ţării în care se produce riscul sau a altei ţări.

141
10.3. Forme de reasigurare
Societatea reasigurată îşi stabileşte forma de reasigurare pe care o va practica, în funcţie de:
- tipurile de asigurare pe care le practică;
- categoriile de riscuri asigurate pe care le subscrie;
- obiectele asigurării;
- interesul său privind gradul de protecţie dorit prin reasigurare.
Diversificarea asigurărilor, dezvoltarea economico-socială, extinderea comerţului şi
transportului internaţional, precum şi progresul tehnic au determinat constituirea şi folosirea unor
forme diferite de reasigurare.
După modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi reasigurător, contractele de
reasigurare se clasifică astfel:
- Contracte de reasigurare proporţională:
■ cotă-parte;
■ excedent de sumă asigurată;
■ proporţională mixtă;
■ pe bază de pool.
- Contracte de reasigurare neproporţională:
■ excedent de daună;
■ oprire de daună.
REASIGURAREA

PROPORŢIONALĂ
NEPROPORŢIONALĂ

Cotă-parte Excedent de Excedent Oprire de


sumă de daună
asigurată daună

Proporţională Pe bază de
mixtă pool

Fig. 10.1. – Formele reasigurării15

15
I. Văcărel, Fl. Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, 2002.

142
10.3.1. Contracte de reasigurare proporţională
Reasigurările proporţionale constau în aceea că răspunderile ce revin reasiguratului şi
reasigurătorului se stabilesc sub forma unui raport, a unei proporţii faţă de suma totală asigurată.
Proporţional cu partea preluată de fiecare din suma asigurată se repartizează şi:
- primele de reasigurare
- eventualele daune care se produc.
Reasigurarea proporţională a fost prima formă de reasigurare utilizată şi ea s-a dezvoltat din
sistemul coasigurării, prin care mai mulţi asigurători împărţeau între ei în proporţii convenite o
parte a asigurării directe. Reasigurarea proporţională a devenit foarte populară datorită faptului că
este simplă, comodă şi necesită un volum redus de muncă administrativă. În acelaşi timp, ea se
pretează la toate categoriile de afaceri şi se aplică la toate tipurile de protecţie.
Reasigurarea proporţională se prezintă sub mai multe variante, şi anume:
a) reasigurare cotă-parte;
b) reasigurare excedent de sumă asigurată;
c) reasigurare proporţională mixtă, respectiv cotă şi excedent;
d) reasigurare proporţională pe bază de pool de reasigurare.

a) Reasigurarea cotă-parte se caracterizează prin aceea că participarea reasiguratului se


stabileşte într-o cotă fixă din suma asigurată, prevăzută în contractul de asigurare, iar reasigurătorul
preia o parte din aceasta sumă, tot sub forma unei cote procentuale fixe.
Presupunând că reasiguratul reţine o cotă de 40% din suma asigurată, iar diferenţa de 60%
o cedează în reasigurare, reasigurătorii preiau fiecare în parte câte o anumită cotă procentuală din
riscurile prevăzute în contractul de reasigurare.
În cazul reasigurării cu contracte obligatorii, reasigurătorii participă cu cote-părţi la toate
contractele reasiguratului. Partea din primele de asigurare, la care are dreptul reasigurătorul, se
calculează prin aplicarea cotei fixe acceptate, la întregul volum de prime încasat de reasigurat, iar
participarea acestuia la acoperirea eventualelor daune se va stabili prin aplicarea aceleiaşi cote, la
totalul daunelor înregistrate.
La reasigurarea cu contract facultativ, reasiguratul şi reasigurătorul participă cu cote
părţi din suma asigurată numai la riscurile acceptate în mod expres de ei, pe baza analizei caz cu
caz a propunerilor primite din partea reasiguratului.

143
Reasigurare cotă parte

Suma 900
asigurata (mii 800
u.m.) 700
600
500
400
300
200
100
0

Nr. contract 1 2 3 4 5 6 7 8
asigurare Cedat in reasigurare
Retinere proprie

Fig. 10.2. Reasigurarea cotă-parte


Reasigurarea cotă-parte se practică mai ales de către societăţile de asigurări nou înfiinţate,
care nu au capacitatea ca, din riscurile subscrise, să reţină sume importante şi nici nu dispun de un
serviciu de reasigurare puternic, care să poată utiliza forme de asigurare mai eficiente.
Deşi prezintă unele inconveniente, reasigurarea cotă-parte este frecvent folosită în unele ţări
chiar şi de către societăţi de asigurări mai vechi (de pildă, în Germania, în special în asigurarea
automobilelor). Ea se mai foloseşte în ramurile în care s-au înregistrat rezultate negative, din care
cauză reasigurătorii ezită să mai accepte riscuri în reasigurări, pe baza vechilor formule.
Societatea de asigurări-reasigurări „ASTRA" S.A. foloseşte acest tip de contract la
reasigurările: „aviaţie" (casco şi răspundere civilă), „maritimă" (cargo şi casco), „incendii" şi
„echipamente de calcul şi tehnologie înaltă16".
Reţinerea proprie a reasiguratului este stabilită în cote procentuale, care diferă de la un risc
la altul.
Reasigurarea proporţională cotă-parte se foloseşte, de regulă în următoarele situaţii:
- în cazul în care reasiguratul începe afaceri într-un domeniu în care încă nu există date
statistice;
- reasigurătorul poate accepta această reasigurare pentru fiecare risc;
- când reasiguratul solicită asistenţa financiară;
- în vederea reducerii muncii administrative şi reducerii cheltuielilor;
- când unele daune pot conduce la variaţii neeontrolate ale ratei daunelor de la o perioadă la
alta.
Reasigurarea cotă-parte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.
16
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Univeristară, 2006

144
Printre avantaje pot fi menţionate:
- necesită cheltuieli de administraţie reduse pentru reasigurat, deoarece calculele privind
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor financiare ale părţilor sunt simple;
- reasiguratul nu are posibilitatea să selecteze riscurile, ceea ce face ca şi portofoliul
reasigurătorului să fie mai dispersat şi diferenţiat - la fel ca şi cel al reasiguratului - deoarece
cuprinde participarea la toate asigurările încheiate de reasigurat.
Datorită acestor avantaje, reasigurarea cotă-parte este foarte mult folosită.

Ca dezavantaje pot fi amintite:


- îl obligă pe reasigurat să cedeze în reasigurare toate asigurările contractate, inclusiv pe cele
prin care îşi asumă răspunderi de un volum mai mic, care nu ar necesita neapărat
reasigurarea, astfel că o parte importantă a primelor de asigurare încasate va fi cedată
reasigurătorilor;
- nu permite transformarea portofoliului eterogen din punctul de vedere cantitativ în portofoliu
omogen (deci nu realizează nivelarea riscurilor).
Reasigurarea cotă-parte este utilizată, de regulă, de către societăţile de asigurări şi reasigurări
înrudite.

b) Reasigurarea de excedent de sumă asigurată este o variantă a reasigurării


proporţionale, caracterizându-se prin aceea că reasiguratul stabileşte anticipat, sub forma unei sume
fixe, reţinerea sa proprie, denumită plin de conservare şi tot ceea ce depăşeşte această reţinere,
adică excedentul, până la limita maximă a sumei asigurate, îl cedează reasigurătorului
(reasigurătorilor).
Din punct de vedere valoric, plinul de conservare variază ca mărime de la o ramură de
asigurare la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, al aceleiaşi categorii de risc, de la un obiect
asigurat la altul.
Prin urmare, societatea cedentă reasigură numai acele sume pe care nu doreşte să le
menţină pe contul său.
Această reasigurare este de tip proporţional, deoarece prima aferentă fiecărui risc este
cedată reasiguratorilor în aceeaşi proporţie în care este cedată în reasigurare suma asigurată a
riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la reasiguratori pe baza aceluiaşi calcul procentual.

145
Reasigurarea excedent de sumă asigurată

700
600
500
Suma 400
asigurata (mii
u.m.) 300
200
100
0
1 2 3 4 5 6 7 8
Nr. contract
de asigurare

Fig. 10.3. Reasigurarea excedent de sumă asigurată

Reasigurarea excedent de suma asigurată se aplică, de regulă, la asigurările de bunuri


(clădiri, construcţii şi echipamente industriale, maşini, produse, mărfuri etc), deoarece suma
asigurată poate fi determinată cu exactitate, iar reţinerea proprie (plinul de conservare) a
reasiguratului poate fi diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu,
explozie, avarii, cutremur etc).
Presupunând că, în cazul asigurărilor de clădiri, reasiguratul stabileşte reţinerea proprie la
suma de 40 milioane lei la fiecare din contractele de asigurare, în diferent că acestea ar fi de 100,
150 sau 200 de milioane lei, excedentul de sumă asigurată va fi de 60, 110 şi 160 de milioane lei.
Dacă un reasigurător acceptă să preia 10% din excedent, el va prelua: 6 milioane, 11 milioane şi 16
milioane lei.
Excedentul de sumă asigurată poate fi stabilit şi în scară, adică excedent I, II sau III, cu
precizarea că excedentul II şi III sunt formate din sumele ce depăşesc „plinul de conservare" şi
excedentele anterioare.
Contractele excedent II sau III nu sunt prea agreate de reasiguratori, deoarece prin
asemenea contracte se acoperă numai partea de „vârf” a riscurilor cu sume asigurate mari, care nu
au o frecvenţă mare şi nu asigură echilibrul care trebuie să existe între volumul de prime şi
răspunderea maximă.
Reasigurarea excedent de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul reasigurării,
adică omogenizarea răspunderii reţinute de reasigurat. Ea prezintă pentru reasigurat avantajul că
riscurile mici, cuprinse în cadrul reţinerii proprii (plinul de conservare), nu vor fi reasigurate, iar
pentru reasigurator, certitudinea că reasiguratul este primul interesat în selectarea riscurilor.

146
Nivelul reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a reasiguratorilor este un prim
indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare. Acest lucru rezultă din faptul că la stabilirea
reţinerii proprii reasiguratul va ţine seamă de probabilitatea producerii riscurilor, de mărimea
daunei, de mărimea medie a sumelor asigurate şi a resurselor financiare de care dispune.
În cazul riscurilor mai „bune", plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai
„puţin bune".
Societatea românească de asigurări-reasigurări „ASTRA S.A" aplică această reasigurare
la reasigurarea cargo maritim şi la reasigurarea casco maritim.
Un neajuns al reasigurării excedent de sumă asigurată este volumul mare de operaţiuni
şi calcule ce trebuie efectuate, deci volumul mare de muncă. Astfel, pentru fiecare contract (risc) se
calculează atât raportul dintre reţinerea proprie a reasiguratului şi suma asigurată, cât şi raportul
dintre suma care intră sub incidenţa contractului excedent de sumă asigurată, pentru a se stabili
procentual partea din suma asigurată ce va fi acoperită de reasigurat şi partea acoperită de
reasiguratori.
Trăsăturile reasigurării excedent de sumă asigurată sunt următoarele:
- este structurată în plinuri de conservare care reprezintă suma maximă pe care societatea de
asigurări cedentă înţelege să o reţină pe cont propriu;
- societatea cedentă are posibilitatea să selecţioneze riscurile, dezavantajând reasigurătorii, deoarece
aceştia preiau riscurile mai puţin profitabile, de regulă de valori mari, care cu greu le pot asigura un
portofoliu echilibrat;
- modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt mai mari
atât pentru societatea cedentă, cât şi pentru reasigurători;
- prin acest tip de reasigurare, asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate
de reasigurare. Răspunderea reasigurătorului începe automat şi simultan cu cea a societăţii
cedente, imediat ce este depăşită reţinerea sa proprie.

c) Reasigurarea proporţională mixtă (cotă-parte şi excedent de sumă asigurată) este o


variantă de realizare a reasigurării proporţionale, care apare ca o îmbinare între reasigurarea cotă-
parte şi reasigurarea excedent de suma asigurată. Această reasigurare se caracterizează prin aceea
că reasiguratul subscrie în reasigurare riscuri individuale, din care reţine pe cont propriu o anumită
cotă, iar restul îl cedează în cadrul secţiunii cotă-parte. Partea care depăşeşte limita răspunderii
pentru participarea pe bază de cotă-parte se reasigură în cadrul secţiunii excedent de sumă
asigurată.

147
Reasigurarea proporţională mixtă îi avantajează pe reasigurătorii care participă la secţiunea
cotă-parte, deoarece aceştia vor avea un portofoliu la fel de dispersat ca şi cel al reasiguratului, şi îi
dezavantajează pe reasiguratorii participanţi la secţiunea excedent de sumă asigurată.
Drept urmare, de regulă, la contractul mixt reasigurătorii participă atât la secţiunea cotă-
parte, cât şi la secţiunea excedent de sumă asigurată.
Datorită neajunsurilor pe care le prezintă reasigurarea mixtă este mai puţin utilizată pe piaţa
internaţională a reasigurărilor.

Reasigurarea proporţională mixtă

1200000

1000000

800000
Suma
asigurata (mii 600000
u.m.)
400000

200000

0
1 2 3 4 5 6
Nr. contract de asigurare

Fig. 10.4. Reasigurarea proporţională mixtă

d) Reasigurarea pe bază de pool


Această formă de reasigurare se întâlneşte pe diferite pieţe de reasigurări.
Mai multe societăţi de asigurări convin să creeze o uniune, un pool de reasigurare în
vederea acoperirii unor riscuri deosebite, sau a unui complex de riscuri din anumite ramuri de
asigurare.
Pool-urile se constituie prin participarea cu capital a mai multor societăţi, luând astfel
naştere o societate (entitate) de sine stătătoare, care are ca obiect de activitate reasigurarea unei
anumite părţi din riscurile subscrise de aceste companii.
Poolul respectiv este administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare
primite din partea societăţilor de asigurări şi le repartizează membrilor poolului pe baza cotelor
subscrise la care aceştia s-au angajat, sau proporţional cu volumul afacerilor cedate (volumul de
prime).
Dacă membrii poolului nu au acoperit întreaga valoare a contractelor oferite în reasigurare,
diferenţa se plasează în afara poolului.

148
Un pool poate avea ca activitate reasigurarea unor anumite riscuri specifice sau a anumitor
afaceri dintr-o categorie determinată (de exemplu, incendiu, asigurări de aviaţie, asigurări de viaţă,
diferite catastrofe naturale etc).
Cauzele care au condus la crearea poolurilor de reasigurări sunt următoarele:
■ necesitatea acoperirii unor riscuri speciale de proporţii foarte mari, cu o frecvenţă şi o intensitate
încă necunoscute (de exemplu riscurile nucleare etc);
■ existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune excesiv de mari (riscul de
război);
■ evitarea cedării unui volum important de prime de asigurare către societăţi de asigurări dintr-o
altă ţară sau zonă geografică.
În funcţie de convenţia dintre societăţile membre, poolul poate păstra pe cont propriu o
reţinere fixă din afacerile pe care le primeşte, devenind în acest fel un reasigurator cu drepturi
proprii.
Reasigurările de tip pool pot fi administrate în moduri diferite în funcţie de natura acestora.
Potrivit principiului de organizare şi funcţionare a poolului, toţi membrii depun toată prima sau
numai o parte a ei pentru o categorie specială de reasigurări într-un fond comun şi împart
daunele totale în aceeaşi proporţie sau într-o proporţie agreată. Cheltuielile şi profiturile se
împart în acelaşi mod.
În majoritatea cazurilor, aranjamentele pool se bazează pe forma reasigurării proporţionale,
însă în ultima vreme se întâlnesc aranjamente de tip excedent de daună (cu deosebire la riscurile
catastrofă).
Deoarece operaţiunile de reasigurare se efectuează în mod centralizat, această formă de
reasigurare conduce la diminuarea cheltuielilor de administraţie. Neajunsurile poolului constau în:
- posibilitatea apariţiei unui cumul al riscurilor, deoarece pool-ul îşi desfăşoară activitatea
într-o zonă relativ extinsă;
- conduce la scumpirea costului reasigurării ca urmare a faptului că restrânge sfera de
concurenţă.

10.3.2. Contracte de reasigurare neproporţională


Paralel cu reasigurările proporţionale s-au dezvoltat treptat şi reasigurările neproporţionale.
Dezvoltarea reasigurărilor neproporţionale s-a datorat temerii că unele contracte de valori
mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurarea pe baze proporţionale.

149
În cadrul reasigurărilor neproporţionale lipseşte relaţia directă între volumul primelor
încasate de societatea de asigurări directe şi cel cedat reasiguratorului, cât şi cea dintre mărimea
daunelor totale suportate de reasigurat şi mărimea despăgubirilor plătite de reasigurator.
Reasigurările neproporţionale se deosebesc esenţial de reasigurările proporţionale, datorită
următoarelor principii:
- când se produc daunele, reasigurătorul nu împarte soarta cu reasiguratul. În funcţie de
condiţiile concrete stabilite în contractul de reasigurare, reasigurătorul, dacă daunele sunt mai mici,
poate să nu participe deloc la despăgubiri sau, contribuţia sa poate fi foarte mică, în comparaţie cu
mărimea daunelor:
- reasigurarea neproporţională se bazează pe repartizarea rezultatelor, care în cele mai multe
cazuri este foarte selectivă, în timp ce, la reasigurarea proporţională, are loc o împărţire a valorilor
asigurate, a primelor de asigurare şi a daunelor, potrivit unei proporţii stabilite.
Prin urmare, la contractul de reasigurare neproporţională, reasigurătorul participă numai la
acoperirea daunelor care depăşesc o anumită limită valorică stabilită de reasigurat, reţinută de
acesta în răspundere proprie.
Reasigurarea neproporţională este de dată relativ recentă, însă în ultimii ani folosirea ei s-a
extins considerabil. Reasigurarea neproporţională se practică pentru incendii, explozii, aviaţie,
catastrofe naturale (uragan, furtună, cutremur, ciclon etc.) accidente etc.
Reasigurările neproporţionale sunt mai simple deoarece răspunderile, ce revin
reasiguratului şi reasiguratorului, se stabilesc plecând de la volumul probabil al daunelor care s-
ar putea produce.
Folosirea acestui tip de reasigurări a fost determinată de cumularea rapidă a riscurilor
asigurate, care a pus sub semnul întrebării posibilitatea acoperirii lor prin reasigurarea
proporţională.
Avantajul deosebit al reasigurării neproporţionale îl constituie costurile foarte mici de
administrare, reclamând un volum de muncă mai mic, iar gestionarea contractului este foarte
uşoară.
În condiţiile actuale, societăţile de asigurări şi reasigurări mai importante, care dispun de un
portofoliu mare şi diversificat de asigurări şi de un volum corespunzător de prime, apelează, pentru
divizarea riscurilor, într-o măsură sporită la reasigurarea neproporţională.
La reasigurările neproporţionale, repartizarea răspunderii între reasigurat şi reasiguratori se
face în funcţie de volumul probabil al daunei, şi nu în baza unui raport proporţional faţă de
suma asigurată. La acest tip de reasigurare, răspunderea reasiguratului este limitată, pentru

150
fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade partea de daună care depăşeşte răspunderea
reasiguratului.
Răspunderea reasiguratorului apare numai după ce dauna a depăşit nivelul prestabilit până
la care se află reţinerea reasiguratului. Această limită se poate exprima în formă absolută, ca o
linie monetară, sau sub formă relativă, cu o cotă din rata daunei.
Reasigurările neproporţionale au două variante, şi anume:
a) reasigurarea excedent de daună
b) reasigurarea oprire de daună.

a) Reasigurarea excedent de daună constă în aceea că răspunderea reasiguratului este


limitată pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel) denumit prioritate, franşiză sau prag,
iar răspunderea reasigurătorilor vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea.
In schimbul primei de reasigurare, reasigurătorul acceptă să plătească societăţii cedente
toate daunele înregistrate, ca urmare a unui eveniment din categoria riscurilor incluse în contract,
care depăşesc o anumită limită monetară, precis stabilită denumită prioritate (layer) şi care se află
exclusiv în răspunderea societăţii cedente.
Acest tip de reasigurare a apărut mult mai târziu decât reasigurarea proporţională, mai
precis la sfârşitul secolului al XlX-lea, ca o necesitate determinată de faptul că oferă o protecţie
împotriva unor daune foarte mari.
Dacă răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă din dauna probabilă,
răspunderea reasiguratorilor este fie limitată la o anumită sumă fixă din daună, fie nelimitată.
Când contractele de reasigurări sunt de valori mari, răspunderile reasigurătorilor se pot
stabili în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul daunei.
Dacă se produce riscul asigurat, dauna se acoperă de reasigurat sau de reasigurat şi
reasigurători, în funcţie de cuantumul pagubei înregistrate. .
Reasiguratul încheie contract de reasigurare, separat, pentru fiecare nivel de sumă
reasigurată.
Mărimea priorităţii depinde de capacitatea financiară a reasiguratului de a compensa
singur o parte mai mică sau mai mare din daunele înregistrate, de structura şi volumul portofoliului
său.
Reasigurarea excedent de daună se foloseşte cu deosebire în cazul în care în urma
producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube foarte mari (catastrofe naturale, accidente
mari, cutremure de mari proporţii şi intensitate, răspunderea armatorului pentru deversarea ţiţeiului
în mare, accident grav la o centrală atomoelectrică etc).

151
Reasiguratul trebuie să manifeste o grijă deosebită la dimensionarea priorităţii, pentru a
nu-şi afecta echilibrul financiar şi fără să-şi sacrifice un mare volum de prime.
În perioade de inflaţie, plata daunelor se efectuează în monedă depreciată, deoarece
lichidarea daunelor se face uneori cu mare întârziere.
Unii reasiguratori sunt puşi la adăpost, deoarece nivelurile anterioare de daune sunt
considerate un fel de franşize.

Valoarea daunei Reasigurare excedent de dauna


(mii u.m.)
800
700
600
500
400
300
200
100
0
1 2 3 4 5 6 7 8
Nr. contract de asigurare

Fig. 10.5. Reasigurarea excedent de daună

Pentru reasigurat, reasigurarea excedent de daună, prezintă avantajul că-i permite să-şi
limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de plată,
iar pentru reasigurători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli de administraţie. Pentru
reasigurat acest tip de reasigurare reclamă un mare volum de muncă, în vederea evidenţierii
răspunderilor ce revin reasigurătorilor pe niveluri de daune; această reasigurare nu realizează
suficient omogenizarea portofoliilor reasigurătorilor.

b) Reasigurarea oprire de daună este o altă variantă a reasigurărilor neproporţionale, care


se caracterizează prin aceea că reasiguratul îşi asumă răspunderea de a acoperi, din daunele
produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un procent din volumul primelor încasate, iar
reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.
La reasigurarea oprire de daună, participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei este
dependentă de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei înregistrate.
Acest raport este, de regulă, subunitar, deoarece societatea de reasigurări suportă, pe lângă
despăgubirile de asigurări, şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea contractului de reasigurare

152
oprire de daună, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea daunei pe care înţelege să
o suporte, pornind de la rata acesteia.
Astfel, conform unui contract de reasigurare oprire de daună, reasiguratul îşi asumă
răspunderea de a compensa toate daunele până la un nivel al ratei daunei de 55%, faţă de primele
de asigurare încasate, iar răspunderea reasiguratorilor intră în acţiune numai pentru daunele care
depăşesc 55% până la, de pildă, 100% faţă de primele încasate de reasigurat. Aceasta înseamnă că
la o rată a daunei de 100%, reasiguratul va acoperi daunele care reprezintă 55% faţă de prime, iar
reasiguratorii vor acoperi diferenţa de 45%.
Pentru a nu-şi asuma angajamente excesiv de mari, la încheierea contractului este necesar
ca reasiguratul să manifeste prudenţă şi să precizeze şi mărimea absolută a opririi de daună, şi
nu numai mărimea relativă, în raport cu primele încasate. Aceasta, deoarece este posibil ca
volumul primelor efectiv încasate să depăşească pe cel al primelor estimate, fapt ce atrage după
sine majorarea automată a răspunderii reasiguratului.
De asemenea, şi reasigurătorii sunt interesaţi ca răspunderea lor să fie stabilită şi ca
mărime absolută, şi nu numai ca procent faţă de primele încasate de reasigurat. În acest caz,
reasiguratorii vor suporta dauna care depăşeşte prioritatea (stabilită ca diferenţa între 100% şi 55%
din primele încasate, dar nu mai mult decât suma convenită. Ceea ce depăşeşte această limită
rămâne în sarcina reasiguratului.
În cazul contractelor de reasigurare oprire de daună, un rol important îl joacă buna
credinţă a reasiguratului, în ceea ce priveşte informarea corectă a reasiguratorilor despre
mărimea reală a daunelor înregistrate şi a primelor încasate. Încălcarea acestei reguli de bază are
drept consecinţă transferarea asupra reasigurătorilor a unei părţi din obligaţiile ce revin de drept
reasiguratului.

Reasigurarea oprire de daună

Volumul
primelor
încasate în Plaja de interventie a
anul de reasiguratorului
asigurare Dauna in sarcina
reasiguratului

Fig. 10.6. Reasigurarea oprire de daună

153
Pentru reasigurat, reasigurarea oprire de daună este forma ideală de reasigurare,
deoarece permite societăţii de asigurări directe să nu-şi asume răspunderi excesive, fapt ce ar putea
duce la compromiterea echilibrul financiar.
Reasigurarea oprire de daună, este puţin folosită în practică, ea venind în completarea
altor forme de reasigurare.
Reasigurarea oprire de daună este avantajoasă pentru reasigurat, deoarece îi facilitează,
la un anumit nivel, obţinerea unor rezultate favorabile prin „oprire de daună".
Reasigurătorii au unele reţineri faţă de această formă de reasigurare de teamă ca nu cumva
ea să fie folosită ca mijloc de corectare a unor erori de gestiune şi de transfer a răspunderii
reasiguratului asupra reasiguratorilor.
În cazul reasigurărilor neproporţionale, o problemă deosebit de importantă o constituie
stabilirea nivelului primelor cuvenite reasigurătorilor. Aceasta, deoarece prima de reasigurare
pe care reasiguratul o cedează reasiguratorilor nu este proporţională cu angajamentele asumate de
aceştia (volumul daunelor de acoperit), ci este mult mai mică. Explicaţia rezidă în faptul că
posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în contract) sau chiar a daunei medii (care
se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai redusă decât probabilitatea producerii daunelor
mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân în totalitate în sarcina reasiguratului17.
În practica reasigurărilor poate fi folosit un tip sau altul de contract de reasigurare, în
funcţie de mai multe aspecte: ramura de asigurare, felul riscurilor, suma asigurată, de experienţa
dobândită de către societăţile de asigurări şi reasigurări etc.
Concomitent cu cedarea unei părţi din riscurile asumate, reasiguratul cedează în mod
automat şi primele de asigurare aferente acesteia.
Prima de reasigurare cedată, în cazul contractului proporţional, este cea stabilită la
asigurarea originală. Majorarea sau diminuarea primei de asigurare originale, în cursul valabilităţii
contractului de asigurare, afectează în mod corespunzător şi prima de reasigurare.
În momentul încheierii unui contract de reasigurare proporţională, cele două părţi
contractante (reasiguratul şi reasigurătorul) stabilesc, între altele, elementele care determină
costul reasigurării, şi anume: comisionul de reasigurare şi cota de participare a reasiguratului
la beneficiul reasiguratorului. La încheierea unui contract neproporţional se stabileşte, de
asemenea, prima care urmează să fie plătită reasigurătorului.
Pe măsură ce reasiguratul încasează prima de asigurare de la asiguraţi, el decontează prima
de reasigurare cuvenită reasigurătorilor.

17
Gh. Bistriceanu – Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006

154
Reasigurătorii se angajează, la rândul lor, prin contractul de reasigurare, să plătească
reasiguratului un comision de reasigurare. Plata comisionului este justufucată prin faptul că
realizarea asigurării necesită anumite cheltuieli, pe care le suportă reasiguratul din primele încasate
de la asiguraţi.
Mărimea comisionului de reasigurare se calculează în funcţie de mărimea primelor încasate,
de cuantumul mediu al daunelor etc. determinate pe baza datelor statistice din mai mulţi ani. Cu cât
comisionul de reasigurare va fi mai mare, cu atât costul reasigurării pentru reasigurat va fi mai mic.
De asemenea, reasigurătorul se angajează, prin contractul de reasigurare, să plătească
reasiguratului, pe lângă comision, şi o cotă din profitul realizat în urma reasigurării. Se
precizează că reasiguratul poate să participe numai la împărţirea profitului realizat de reasigurător,
nu şi la eventuala pierdere înregistrată de acesta.
Profitul reasigurătorului este constituit din partea din venituri care depăşeşte nivelul
cheltuielilor.
Veniturile sunt constituite din:
- primele de reasigurare încasate în anul curent;
- rezervele de prime de la sfârşitul anului precedent.
Cheltuielile cuprind:
- daunele plătite şi cheltuielile pentru daune efectuate de reasigurator;
- comisioanele plătite societăţii cedente pentru anul curent
- alte cheltuieli şi taxe (brokerajul, în cazul în care contractul s-a încheiat cu participarea unui
broker; nivelul brokerajului poate varia între 2- 10% din prima netă);
- cheltuielile de anchetă, expertiză şi procedură;
- cheltuieli de management;
- taxe administrative;
- supracomisioane;
- rezerva de prime neîncasate la sfârşitul anului curent (circa 40%);
- daunele în suspensie la finele anului în curs.
Modul de calcul a cotei de profit care revine societăţii cedente se stabileşte în contract de
către părţi, de comun acord. Părţile pot stabili o cotă fixă, putându-se folosi metoda mediei
ultimilor „n" ani, de regulă ultimii trei ani.
Dacă reasigurătorul realizează, de pe urma contractului de reasigurare, pierdere în loc de
profit, reasiguratul se angajează ca, în anii următori perioadei care s-a încheiat cu pierderi,
acestea să fie deduse din profitul realizat de reasigurător şi astfel numai rezultatul net să fie
supus repartizării.

155
Reasigurarea este frecvent utilizată pentru omogenizarea riscurilor sub aspect cantitativ şi
pentru dispersarea acestora în plan geografic. Totuşi, nu întotdeauna aceste obiective se realizează
în mod corespunzător, deoarece subscrierea în reasigurare se face pe două căi:
a) pe baza ofertelor primite direct de la societăţile de asigurări
b) pe baza ofertelor primite de la curtieri.
În ambele cazuri nu se face o analiză temeinică a riscurilor primite în reasigurare. Drept
urmare, de multe ori un reasigurător îşi asumă răspunderi pentru unele riscuri indirecte, adică prin
intermediari. De aceea, un reasigurător ajunge să participe la unele riscuri exagerat de mari,
fenomen numit risc de cumul.
În vederea corectării unor asemenea fenomene, reasigurătorul recurge la retrocesionarea
(fig. 10.7) unei părţi din riscurile acceptate de el în reasigurare, folosind în acest scop fie sistemul
cotă-parte, fie poolul de retrocesiune. În acest fel, retrocesiunea devine un mijloc de echilibrare a
rezultatelor financiare.
Din prezentarea formelor reasigurării, rezultă că practica naţională şi internaţională cunoaşte
o mare diversitate de instrumente şi metode care se pot aplica diferitelor tipuri de riscuri şi situaţii
cu care se confruntă societăţile de asigurări şi cele de reasigurări.
Figura 10.7. Asigurare, reasigurare, retrocesiune18

ASIGURARE

REASIGURARE

A B C D E F G H

RETROCESIUNE
Încheiată de reasigurător cu diderse
societăţi de asigurare-reasigurare

α β γ δ ε

18
I. Văcărel, Fl. Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, 2002

156