Sunteți pe pagina 1din 11

Sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial

Uniunea Europeana

Istoria unei paci durabile

Creata in scopul de a garanta o pace durabila, constructia europeana s-a concretizat dupa
cel de-al Doilea Razboi Mondial. La 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe,
Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea in comun a
resurselor de carbune si de otel ale Frantei si Germaniei in cadrul unei organizatii
deschise catre celelalte tari europene. La apel au raspuns inca patru state, Tratatul de
instituire a Comunitatii Economice a Carbunelui si a Otelului fiind semnat la Paris, 18
aprilie 1951, de catre Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia. Tratatul
CECO a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

La 25 martie 1957,cele sase state membre ale CECO semneaza, la Roma, Tratatele de
instituire a Comunitatii Europene si Energiei Atomice (Euratom), denumite generic,
"Tratatele de la Roma". La cele trei Comunitati au aderat in anii urmatori noua state:
Danemarca, Irlanda si Marea Britanie in 1973, Grecia in 1981, Spania si Portugalia in
1986, Austria, Finlanda si Suedia in 1995.

Prin tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la 1


noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeana, avand la baza cei trei piloni:
-primul pilon, Comunitatile Europene, permite Uniunii sa coordoneze politici comune si
partajate in diverse domenii (piata unica, transporturi, concurenta, moneda unica,
ocuparea fortei d emunca, educatie, cultura, sanatate, protectia consumatorilor, cercetare,
protectia mediului, agricultura, s.a.) urmand obiectivul de coeziune economica si sociala;

-al doilea pilon, Politica externa si de securitate comuna, reprezinta cadrul actiunilor
comune ale statelor membre ale Uniunii Europene in acest domeniu;

-al treile pilon, Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala, este cadrul
cooperarii dintre organele de politie si de justitie din cele 15 state membre pentru
consolidarea securitatii interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la mai 1999,


contine prevederi in urmatoarele domenii:
-drepturile cetatenilor (in special, protectia drepturilor fundamentale)
- cooperarea in domeniul securitatii si justitiei (integrarea acquis-ului Schengen in
competentele Uniunii Europene)
- politica externa si de securitate comuna (alegerea unui Inalt Reprezentant pentru PESC)
- consolidarea democratiei
Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protectie a consumatorilor, stabileste ca
obiectiv dezvoltarea durabila a mediului inconjurator, confera Uniunii Europene o noua
competenta in materie de ocupare a fortei de munca, consolideaza protectia sociala in
domeniul egalitatii de sanse si al luptei impotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de catre Ministrii Afacerilor Externe ai statelor


membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie
2003, dupa ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot in parlamentul national,
fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi,
contine prevederi pentru a asigura o buna activitate institutionala in momentul cand
Uniunea va avea aproape 30 de membrii, inscriindu-se deci in viziunea unei reforme
institutionale ale carei 3 axe principale sunt:
-componenta si modul de organizare al institutiilor europene
-procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministrii
-consolidarea cooperarii intre institutii

In paralel cu cresterea numarului de membri, au existat si o serie de schimbari


institutionale si structurale. Astfel, incepand cu 1 iulie 1967 incep sa functioneze o
Comisie si un Consiliu comun pentru statele membre prin intrarea in vigoare a Tratatului
de constituire a unui singur Consiliu si a unei singure Comisii a Comunitatilor Europene.
In 1987, odata cu semnarea Actului Unic European, se adauga cooperarea politica celei
economice. Prin intrarea in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene (cunoscut si sub
numele de Tratatul de la Maastricht) la 1 noiembrie 1993, se definesc cei trei piloni ai
UE: cele trei comunitati (CECO, EURATOM si CEE), Politica Externa si de Securitate
Comuna si Justitia si Afacerile Interne.
Ulterior, Tratatului de la Maastricht i-au fost aduse perfectionari si schimbsri in ceea ce
priveste reprezentarea statelor membre la nivelul institutiilor UE prin tratatele de la
Amsterdam (intrat in vigoare la 1 mai 1999) Ii Tratatul de la Nisa, semnat in urma
conferintei interguvernamentale din decembrie 2000. Procesul de reforma institutionala a
culminat cu semnarea Tratatului privind Constitutia Europeana (octombrie 2004, Roma).

La 16 aprilie 2003, zece state au semnat Tratatul de aderare: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Acesta a fost
ratificat de catre cele 15 state membre UE, permitandu-le noilor membrii sa adere la
Uniune la 1 mai 2004.

Uniunea monetara a fost desavarasita in 2002, prin crearea zonei Euro, in cadrul careia
cele 12 state participante ( Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania) au pus in circulatie moneda unica
europeana.
Uniunea europeana – istorie si actualitate
Incercari de unificare ale natiunilor Europei, care sa preceada statele moderne, au fost
numeroase de-a lungul istoriei continentului, incepand indicat dupa prabusirea Imperiului
Roman. Varietatea deosebita a limbilor si culturilor europene, la care s-au adaugat
interesul local a numerosi lideri, principi si monarhi a g\facut ca indiferent, cum aceste
uniri s-ar fifacut, evident cel mai adesea prin cuceriri militare, acestea sa fie sortite
esecului, mai devreme sau mai tarziu.
Tentative de unificare ale natiunilor europene au existat inca dinaintea aparitiei statelor
nationale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominta de celti, iar mai tarziu a
fost cuicerita si condusa de Imperiul Roman, centrat in Mediterana. Aceste uniuni
timpurii au fost create cu forta. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare si SF. Imperiu
Romane au unit zone intinse zone sub o singura administratie pentru sute de ani. Uniunea
lui Napoleon si mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940, au avut doar o
existenta tranzitorie.
Data fiind diversitatea lingvistica si culturala a Europei, aceste incercari au implicat de
obicei ocupatia militara a natiunilor, conducand la instabilitate. Unele incercari, insa, au
durat mii de ani si au fost insotite de progrese economice si tehnologice, asa cum s-a
intamplat cu Imperiul Roman in timpul asa numitei, Pax Romana. Una dintre primele
propuneri pentru o unificare pacifica prin cooperare si egalitatea statului de membru a
fost facuta de Victor Hugo in 1854. In urma catastrofelor provocate de primul si al doilea
Razboi Mondial, necesitatea formarii unei (ce a devenit mai tarziu) Uniuni Europene
acrescut, din cauza determinarii de a reconstrui Europa si de a elimina posibilitatea unui
nou razboi.
Acest sentiment a dus in cele din urma la formarea Comunitatii Europene a Carbunelui si
Otelului de catre Germania de Vest, Franta, Italia si tarile din Benelux. Acest lucru a fost
posibil prin semnarea in aprilie 1951 a Tratatului de la Pari, care a intrat in vigoare in
iulie 1952.

Renascand din cenusa – Europa Unita

In ultimii 50 de ani, Europa a avut multe impliniri. In 1950, dupa cel de-al doilea razbboi
mondial, Jean Monet si Robert Schuman, parinti fondatori ai UE, au propus un model
complet nou de politica internationala – afirmarea suveranitatii fiecarui stat prin
intermediul unor institutii comune. Au initiat schimburi de resurse economice, au
inlaturat barierele omerciale si au convenit asupra unor politici unitare in probleme de
interes comun.
Din 1957, cand a luat nastere Piata comuna denumita initial, Comunitatea Economica
Europena prin Tratatus de la Roma, UE a influentat legislatiile nationale in toate
domeniile, de la etichetarea produselor elementare si permisele auto, la drepturile omului
si actiunile comune anti-terorism.
Razboiul intre natiunile europene este acum de neconceput, economiile europene sunt
aliate celor din America de Nord. UE a incurajat multe tari sa imbratiseze democratia,
drepturile omului si economia de piata.
De la fondarea sa, Uniunea a crescut de la 6 la 25 de tari, incluzand foste dictaturi si foste
tari comuniste si sprijinindu-le in procesul de transformare in tari democratice.

Tarile candidate la aderarea in UE trebuie sa indeplineasca asa – numitele “criterii de la


Copenhaga”: institutii stabile, garante ale democratiei si respectarii drepturilor omului,
economie de piata funcionala si adaptarea integrala a legilor Uniunii in legislatia
nationala.
Aspectul mai larg al procesului de extindere este “politica vecinatatii” cu referire la tari
de pe intregul continent. “Politica vecinatatii“ implica deschiderea pietii unice a Uniunii
spre bunuri din Rusia, Estul Europei, Africa de Nord, Orientul Mijlociu si cooperarea cu
acestea pe probleme legate de securittae, statutul de refugiat, imigratie si mediu.
UE este rezultatul unui proces de cooperare si integrare inceput in 1951 de 6 tari: Belgia,
Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda.

Au urmat 5 valuri de aderare:

1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie


1981: Grecia
1986: Spania si Portugalia
1995: Austria, Finlanda si Suedia
2004: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si
Ungaria.

Azi UE include 25 de tari. Romania si Bulgaria au aderat si ele anul acesta, iar Turcia,
Croatia si Macedonia sunt tari candidate.

Simbolurile Uniunii europene

Intr-un spatiu atat de deversificat precum cel al UE, dimensiunea europeana se masoare
in simboluri unanim recunoscute:
Steagul – initial folosit de Consiliul Europei (1955), el este adoptat ca steag al
Comunitatilor Europene in 1985.

Imnul – in 1972 Consiliul Europei decide ca “Oda bucuriei” a lui Beethoven sa devina
imnul UE.
“Unitate in diversitate” - deviza UE, folosita pentru prima data in 2000.

Moneda unica – Euro: bazele monedei unice sunt stabilite de Tratatul de le Maastricht, in
1995 i se atribuie denumirea de “Euro”, in 2002 intra in circulatie si in buzunarele
cetatenilor europeni si 12 sin cele 15 state membre, ulterior si Grecia o adopta.
Bancnotele Euro au fost concepute de Robert Kalina, designer de bancnote de la Banca
Nationala a Austriei, pe tema “Epoci si stiluri europene”.
Fiecare denominare are un design unic, comun tuturor tarilor care folosesc Euro. Sunt
ilustrate stiluri arhitecturale din 7 perioade ale istoriei culturale europene: clasic pentru
euro 5, romanic pentru euro 10, gotic pentru euro 20, renascentist pentru euro 50, baroc si
rococo pentru euro 100, arhitectura din fier si sticla a secolului XIX pentru euro 100 si
cea mai moderna de secolul XX, pentru euro 500.

Ziua Europei – 9 mai: 9 mai 1950 reprezinta primul pas catre a ceea ce este astazi UE; in
1985 aceasta devine oficial Ziua Europei.

Valorile UE : sunt intemeiatepe pluralism, nediscriminare, justitiei, solidaritate si


egalitate intre femei si barbati, demnitate umna, libertate, democratie, egalitate, statutul
de drept, drepturile omului, inclusiv drepturile comunitatilor.

Uniunea Europeana isi propune:

- promovarea dezvoltarii economice si sociale;


- afirmarea identitatii UE pe scena internationala;
- instituirea cetateniei europene;
- dezvoltarea unei zone de libertate, securitate si justitie.

UE este un organism international foarte extins si divers; sistemul ei de guvernare este


unic in lume. Uniunea functioneaza prin intermediul unor institutii cu sediul la Bruxelles,
Strasburg si Luxemburg. Fiecare institutie are rolul sau si impreuna sunt responsabile de
promulgarea legilor, care guverneaza modul de viata al statelor membre.
Cele mai importante institutii:
- Parlamentul European – este institutia democratica care reprezinta cetatenii statelor
membre ale Uniunii, fiind cel mai amplu Parlament multinational din lume. Din cinci in
cinci ani, alegatorii din cele 25 de tari membre isi aleg reprezentantii in camerele
Parlamentului, localizate la Strasburg (Franta) si Bruxell, capitala Belgiei. In prezent
Parlamentul European are 732 de membri.
- Consiliul UE/ Consiliul de ministri – este format din cate un reprezentant, la nivel
ministerial, al fiecarui stat membru. Consiliul cu sediul la Bruxel, poate amenda, adopta
sau respinge propuneri de legi noi.
- Comisia Europeana, cu sediul la Bruxell este puterea executiva a UE. Comisia initiaza
propuneri legislative si monotorizeaza implementarea lor si se asigura ca guvernele sunt
actionate in judecata la - Curtea de justitie Europeana.
Presedintele Comisiei Europene este in prezent Josi Barroso (Portugalia); el conduce o
comisie formata din 24 de membri independenti, din cele 24 de state membre.
- Curtea Europeana de Justitie – care asigura intelegerea si aplicarea ligilor pe teritoriul
UE. Are sediul la Luxemburg si este alcatuita din cate un judecator, numit de fiecare stat
membru, pe o perioada de 6 ani. Deciziile Curtii sunt hotarari finale, ele nu pot fi atacate
de niciun tribunal din statele membre.
- Curtea Europeana de Conturi – UE este finantata din banii contribuabililor. Curtea de
Conturi are sediul la Luxemburg, si ea trebuie sa verifice daca sunt respectate normele si
regulamentele bugetare comunitare.
- Consiliul European – este format din presedintii sau prim-ministrii statelor membre. El
se intruneste de 2-4 ori pe an, in cadrul summit-urilor, unde se discuta si se definesc
orientarile si prioritatile politice generale ale UE.

Integarea Romaniei in UE

Romania a fost prima tara din Europa Centrala si de Est, care a avut relatii oficiale cu
Comunitatea Europeana. Relatiile diplomatice ale Romaniei cu UE dateaza din 1990,
urmand ca in 1991 sa semneze Acordul de Comert si Cooperare. Acordul european a
intrat in functiune in februarie 1995.
Negocierile de aderare cu Romania au inceput la 15 februarie 2000.
Obiectivul Romaniei a fost sa obtina statutul de membru al UE, cu drepturi depline, statut
care la obtinut anul acesta, incepand cu data de 1 ianuarie 2007.

Sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial

La 8-9 mai 1945, prin actele de capitulare semnate de reprezentantii celui de-al
treilea Reich, luau sfarsit ostilitatile militare pe continentul european, incepute in
dimineata zilei de 1 septembrie 1939. Razboiul a mai continuat insa cateva luni,
pana la 2 septembrie 1945, cand Japonia a fost nevoita sa-si recunoasca
infrangerea. A doua conflagratie a durat astfel sase ani si o zi si a fost primul
conflict cu adevarat mondial, deoarece a cuprins intr-o forma sau alta toata
planeta, cel din anii 1914-1918 fiind circumscris mai mult continentului european.
Amploarea fortelor angajate, duritatea si intensitatea confruntarilor
desfasurate pe pamant, in aer, pe intinderile oceanelor si marilor si in adancimile
lor, enormele pierderi umane si imensele distrugeri materiale, multitudinea si
profunzimea consecintelor asupra evolutiei ulterioare a lumii au facut din el un
obiect privilegiat de cercetare pentru specialisti. A rezultat o literatura exceptional
de bogata, cel de Al Doilea Razboi Mondial fiind evenimentul militar cel mai
studiat din istorie Cum era si firesc, perspectivele de abordare si punctele de
vedere exprimate in cele sase decenii de la terminarea lui au fost diferite, nu o data
contradictorii.

Winston Churchill l-a numit in memoriile sale "Razboiul inutil", iar Henry
Kissinger il caracteriza drept "cel mai amplu razboi terestru din istoria omenirii"».
Ernst Nolte, celebrul si controversatul istoric german, aprecia anii 1939-1945 drept
etapa finala a "razboiului civil european" care a inceput in 1917, o data cu
preluarea puterii de catre bolsevici in Rusia. Alti cercetatori vorbesc de un razboi
de treizeci de ani al secolului al XX-lea, anii 1939-1945 reprezentand episodul
final al acestui conflict, primul avand loc intre 1914-1918. In acest cadru perioada
interbelica a reprezentat doar o etapa de intrerupere o ostilitatilor. De altfel,
maresalul francez Ferdinand Foch auzind de semnarea tratatului de la Versailles
(28 iunie 1919) a exclamat : "Aceasta nu este o pace, ci un un armistitiu de
douazeci de ani".

Fiecare dintre aprecierile mentionate mai sus si la care se pot adauga multe
altele, contine mult adevar, ceea ce dovedeste, o data in plus, dificultatea abordarii
celui mai mare conflict militar din istoria omenirii. O perioada scurta la scara
istoriei, dar plina de evenimente care au schimbat configuratia lumii. Astazi
Razboiul rece este deja istorie, devenind obiect de studiu pentru specialisti.
Germania, reunificata pe cale pasnica in anul 1990, si Japonia, cele doua tari
invinse in Al Doilea Razboi Mondial, sunt mari puteri, care bat insistent si cu
multe sanse la poarta Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite.
Uniunea Sovietica, una dintre invingatoare si principala rivala a Statelor Unite ale
Americii timp de peste patru decenii, nu mai exista. Continentul european, aflat in
ruina in anul 1945, a renascut, gratie unui proces complex de unificare, inceput in
domeniul economic si extins apoi in multe alte sectoare, inclusiv in cel politic.
Demn de subliniat este faptul ca realizarea Uniunii Europeane, actor foarte
important al esichierului mondial de putere, a fost posibila gratie reconcilierii
istorice dintre Franta si Germania. Singure Statele Unite ale Americii si-au pastrat
si sporit statutul, fiind acum principala putere a lumii. Aceste mutatii profunde
indeamna la o privire retrospectiva asupra celui de Al Doilea Razboi Mondial
pentru a vedea in ce masura desfasurarile politice si militare din anii 1939-1945 au
influentat evolutiile in cei saizeci de ani care au urmat.

A doua mare conflagratie mondiala a inceput ca un conflict european. La 1


septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, eveniment care a fost urmat de
declaratiile de razboi ale Marii Britanii si Frantei (3 septembrie 1939), ceea ce a
constituit o surpriza neplacuta pentru Adolf Hitler, care nu se astepta la un
asemenea gest radical din partea celor doua democratii. A urmat, pana in mai
1940, perioada "razboiului ciudat" ("la drôle de guerre") care s-a caracterizat
printr-o stare de acalmie pe frontul occidental. Intre timp, Uniunea Sovietica,
materializand acordul cu al treilea Reich ("Pactul Ribbentrop-Molotov", din 23
august 1939) si-a extins influenta in tarile baltice si a impus Finlandei, in urma
"razboiului de iarna" o serie de cedari teritoriale.

In primavara anului 1940, Germania a atacat si ocupat pe rand Danemarca si


Norvegia, Belgia, Olanda si Franta, ultima fiind invinsa dupa o rezistenta de
numai sase saptamani. Aflat in culmea gloriei militare, Hitler a decis sa transeze
conflictul cu Marea Britanie, declansand la sugestia lui Hermann Goring ample
operatii aeriene, cunoscute in istoriografie sub numele de "batalia Angliei", ce
trebuiau urmate de o invazie terestra. Aviatia britanica a rezistat insa, ceea ce a dus
la amanarea sine die a operatiei " Leul de mare", de invadare a insulelor britanice.

Nereusind sa invinga Marea Britanie, Hitler s-a aflat, ca odinioara Napoleon, in


fata unei "dileme geopolitice", fiind confruntat cu ambitiile imperialiste ale
Uniunii Sovietice, partenerul sau de alianta, manifestate cu prilejul anexarii
Basarabiei si a nordului Bucovinei (iunie 1940), Dictatului de la Viena (30 august
1940) si, mai ales, in timpul vizitei ministrului de externe sovietic Veaceslav
Molotov la Berlin (noiembrie 1940). Ca si Napoleon, Führerul a transat dilema
atacand, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietica. Stapan pe blocul continental
euroasiatic, cu toate facilitatile ce decurgeau dintr-o asemenea postura, Hitler
spera sa invinga "imperiul marilor". Confruntat cu acelasi inamic, premierul
britanic W. Churchill a decis sa sprijine Uniunea Sovietica, cele doua tari
devenind aliate.

La 7 decembrie 1941, un corp expeditionar japonez a atacat bazele americane


de la Pearl Harbor, din insulele Hawai, fapt ce a dus la intrarea Statelor Unite in
conflict. La 11 decembrie 1941, Hitler, intr-o sedinta a Reichstagului, a declarat
razboi Statelor Unite ale Americii, sperand ca Japonia va face un gest similar
impotriva Uniunii Sovietice. Tokyo insa a ramas fidel tratatului din aprilie 1941 si
si-a indreptat efortul militar spre sud, pentru crearea "sferei de coprosperitate".

Ofensiva germana asupra Uniunii Sovietice si atacul japonez de la Pearl Harbor


au determinat mondializarea conflictului, dar la nivelul celor doua coalitii aflate in
stare de beligeranta situatia era diferita. In cadrul Natiunilor Unite, ale carei baze
au fost puse la intalnirea dintre premierul britanic, W. Churchill si presedintele
american, F. D. Roosevelt (august 1941), Stalin dandu-si acordul la 24 septembrie
acelasi an, s-a realizat o coordonare a efortului de razboi si o planificare strategica.
In schimb, la nivelul Axei Berlin- Roma-Tokyo, constituita la 27 septembrie 1940,
prin semnarea Pactului Tripartit nu a existat o asemenea coordonare. Germania se
gasea in stare de beligeranta cu toate statele Coalitiei Natiunilor Unite, in timp ce
Japonia nu era in conflict cu Uniunea Sovietica. Beneficiara acestei situatii a fost
Uniunea Sovietica, deoarece nu a fost pusa in postura sa duca un razboi pe doua
fronturi si a putut sa-si concentreze fortele doar asupra unui singur inamic –
Germania si aliatii ei.

Desfasurarea operatiilor este prea bine cunoscuta. In anii 1941-1942, Germania


si Japonia s-au aflat in ofensiva, obtinand victorii importante care, insa nu au
inclinat definitiv balanta. Infrangerile de la Midway (iunie 1941), Stalingrad
(noiembrie1942-februarie 1943), Kursk (iulie 1943), de pe tarmul nord-african
(1942-1943) au facut ca initiativa strategica sa fie preluata definitiv de armatele
Coalitiei Natiunilor Unite. La 6 iunie 1944, dupa mai multe amanari, s-a deschis
al doilea front in Europa, prin debarcarea unui puternic corp expeditionar aliat pe
coastele Normandiei.

Succesele pe fronturile de lupta au determinat amplificarea discutiilor intre


liderii principalelor puteri ale Coalitiei Natinilor Unite, un rol important in acest
sens revenind conferintelor la nivel inalt de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie
1943) si Ialta (4-11 februarie 1945). Intre cele trei mari puteri persistau serioase
divergente asupra organizarii postbelice a lumii.

Stalin dorea sa pastreze toate achizitiile teritoriale obtinute prin acordul cu


Hitler de la inceputul razboiului si sa-si extinda influenta cat mai mult in Europa,
dar si in Asia. Intr-o convorbire cu liderii iugoslavi, liderul sovietic a declarat
ca : "In razboiul acesta nu este la fel ca in cel trecut, ci cel care ocupa un teritoriu
isi impune sistemul sau social. Fiecare isi impune sistemul acolo unde ajunge
armata sa. Altfel nici nu poate fi".

Presedintele american F.D. Roosevelt nu dorea sa cautioneze un sistem


international postbelic care sa fie bazat pe echilibrul puterii, asa cum functionase
pe continentul european timp de aproape trei secole, dupa incheierea razboiului de
treizeci de ani (1648). Solutia pe care o imagina Roosevelt avea in vedere
constituirea unui directorat, care sa gestioneze afacerile mondiale, sa asigure pacea
si stabilitatea si sa previna izbucnirea unui alt nou razboi. Acest directorat,
cunoscut si sub numele de "Cei Patru Politisti" urma sa fie compus din Statele
Unite ale Americii, Marea Britanie, Uniunea Sovietica si China. Ideile si
conceptiile lui Roosvelt, care refuzase sa ia in discutie proiectele de organizare
postbelica a lumii atat timp cat operatiile nu se incheiasera, se situau, pana la un
punct, in continuarea celor emise la sfarsitul primei conflagratii mondiale de
presedintele Woodrow Wilson. Acesta preconiza instituirea sistemului de
securitate colectiva, ca o alternativa la echilibrul puterii, care generase o stare
conflictuala cvasi permanenta pe continentul european.
Marea Britanie dorea sa-si conserve imensul sau imperiul colonial si statura
internationala. W. Churchill lua in calcul reconstructia Europei pe baza
echilibrului puterii, care adusese multe avantaje regatului britanic si care era
repudiat de americani. In cele din urma nici unul dintre aceste proiecte nu a putut
fi materializat in intregime, razboiul incheindu-se fara un tratat de pace intre
principalii beligeranti. Evolutia evenimentelor a dus la o configuratie politico-
teritoriala specifica a Europei care a fost impartita de o "Cortina de fier" (termenul
ii apartine lui W. Churchill) si la o confruntare atipica, prelungita timp de patru
decenii si cunoscuta sub sintagma de "razboi rece".

A doua mare conflagratie a avut insemnate consecinte asupra evolutiei


ulterioare a lumii. Din punct de vedere geopolitic, el a definitivat un proces vizibil
inca din anii 1914-1918 si anume acela ca Europa a incetat sa mai aiba rolul de
conducator al destinelor lumii, rol dobandit o data cu marile descoperiri geografice
si mentinut apoi timp de cateva secole. La sfarsitul razboiului nici un stat
european, poate cu exceptia Marii Britanii, nu mai reprezenta o forta credibila,
estul continentului fiind ocupat de Armata Rosie, iar vestul de fortele americane,
ajutate de cele britanice. Ulterior, spatiul european a fost regiunea principala unde
s-a desfasurat confruntarea dintre cele doua superputeri – Statele Unite ale
Americii si Uniunea Sovietica. Amenintarea sovietica a obligat statele din vestul
continentului sa parcurga, la impulsul si sub asistenta americana, un proces de
integrare multisectoriala, care a condus, in cele din urma, la o constructie politica,
devenita un actor important al relatiilor internationale. Asa incat, Uniunea
Europeana de astazi poate fi apreciata, intr-un fel, atat o revansa a batranului
continent fata de situatia subordonata avuta timp de jumatate de secol, cat si o
incercare de redobandire a statutului de odinioara.

Tot in randul consecintelor majore s-a inscris si disparitia imperiilor coloniale.


Daca Primul Razboi Mondial a adus cu sine destramarea imperiilor europene
(austro-ungar, otoman, rus si german), Al Doilea Razboi Mondial a accentuat
disolutia imperiilor europenilor pe continentele african si asiatic. Desigur, procesul
a durat cateva decenii, dar era evident, in 1945, ca ele intrasera pe un tren
dizolvant.

Nu este lipsita de interes nici ideea care localizeaza inceputul actualului proces
de globalizare in timpul celei de-a doua mari conflagratii mondiale. La sfarsitul ei
s-au creat Organizatia Natiunilor Unite, Fondul Monetar International, Banca
Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare etc., care au contribuit la
intensificarea cooperarii pe multiple planuri, fara ca toate scopurile lor sa fie
atinse. Exemplul cel mai elocvent il reprezinta Organizatia Natiunilor Unite, care a
fost infiintata pentru a remedia deficientele institutiei statale, pentru a modera
interactiunea dintre independenta si interdependenta. Organizatia mondiala, in
pofida unor succese secventiale, a esuat intr-un asemenea proiect. Dupa tot un esec
a fost si reducerea razboielor dintre state, unul dintre obiectivele cele mai
importante ale Cartei sale.

In perioada care a trecut de la sfarsitul conflagratiei mondiale, razboiul a


continuat sa fie realitatea cea mai dramatica a lumii, numarul si intensitatea
conflictelor militare, este adevarat locale, subregionale si regionale, urmand un
curs ascendent. Prin urmare, cuantumul victimelor si al distrugerilor materiale a
fost mai mare decat bilantul catastrofal a celui de Al Doilea Razboi Mondial.

De aceea, implinirea a sase decenii de la finalul celui mai mare conflict militar
din istorie constituie un moment profund de reflectie asupra sensului evolutiei
omenirii, marcata, in continuare, de mari dezechilibre economice, de falii
ideologice, de confruntari acerbe pe diverse planuri etc. Rememorarea tuturor
acestor aspecte ale lumii de astazi din perspectiva lectiilor tragice ale celui de Al
Doilea Razboi Mondial ar fi o dovada de intelepciune, o confirmare a statutului de
magistra vitae pe care anticii i l-au acordat istoriei.