Tratatul de la Maastricht

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992.

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi „Tratatul de la Maastricht”) a fost semnat de Consiliul
European la 7 februarie 1992, în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai
profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele
Uniunii Europene.

După AUE, el reprezintă cea de-a doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic
unic celor trei comunităţi: CECO, EURATOM şi CEE. Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a
Comunităţii Economice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o
entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea de competenţe politice. Din punct de vedere
structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de piloni şi dominat de un fronton:
frontonul indică obiectivele UE - cetăţenie europeană, piaţă unică, integrare economică, politică
externă comună; pilonul central este format din cele trei comunităţi europene iniţiale (CECO,
EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară, politicile economice comune (socială, regională,
agricolă, a mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea Monetară; pilonii laterali au în
vedere politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne.

Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile trebuie adoptate de către
autorităţile publice cele mai apropiate de cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor
decizii centralizate şi lipsite de realitate.

Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht, are următoarele obiective: să promoveze

un progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale între statele membre şi prin stabilirea unei
uniuni economice şi monetare, comportând, la termen, o monedă unică, conform dispoziţiilor
tratatului; să-şi afirme identitatea pe scena internaţională, mai ales prin punerea în practică a unei
politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea la termen a unei politici de apărare
comune, care ar putea conduce, la un moment dat, la o apărare comună; să întărească protecţia
drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; să
dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; să menţină integral acquis-ul
comunitar (Avram 2001: 176) şi să îl dezvolte pentru a examina în ce măsură politicile şi formele de
cooperare instituite prin tratat ar trebui să fie revizuite, în vederea asigurării eficacităţii
mecanismelor şi instituţiilor comunitare. După ce stabileşte astfel obiectivele Uniunii Europene,
Tratatul de la Maastricht face imediat precizarea că aceste obiective vor fi realizate în conformitate
cu dispoziţiile sale şi cu respectarea principiului subsidiarităţii. Este limpede, prin urmare, că
principiul subsidiarităţii stă la baza activităţii Uniunii, aşa cum stă, de altfel, şi la baza Comunităţilor
Europene, motiv pentru care este invocat, de mai multe ori, în cuprinsul tratatului. Plecând de la
ideea că există un bine comun, care depăşeşte binele comun al fiecăruia dintre statele membre într-
o comunitate, fără să le înlăture acestora autonomia, subsidiaritatea implică „o delimitare de
competenţă, în aşa fel încât să se asigure atât autonomia statelor integrate, cât şi interesul general al
ansamblului construit” (Zăpârţan 2000: 19).

În partea privind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht stabileşte că misiunea

Comunităţii este ca, prin stabilirea pieţei comune şi a uniunii economice şi monetare, să promoveze
o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă
care respectă mediul, un grad înalt de convergenţă al performanţelor economice, un nivel de folosire
a forţei de muncă şi de protecţie socială ridicat, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea
economică şi socială şi solidaritatea statelor membre. Pentru realizarea acestei misiuni, Comunitatea
trebuie să întreprindă următoarele acţiuni: eliminarea dintre statele membre a tarifelor vamale şi a
restricţiilor cantitative; o politică comercială comună; o piaţă internă caracterizată prin abolirea între
ţările membre a oricăror obstacole privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a
capitalurilor; o politică comună în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, în domeniul
social şi economic; o politică comună cu privire la mediul înconjurător; apropierea legislaţiilor
naţionale; promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice; asigurarea unui nivel ridicat de protecţie
a sănătăţii; protecţia consumatorilor; o politică comună în domeniul cooperării pentru dezvoltare;
acţiuni în domeniile educaţiei, energiei, protecţiei civile şi turismului; asocierea ţărilor de peste mări
pentru creşterea schimburilor comerciale cu ele şi desfăşurarea în comun a efortului pentru
dezvoltarea economică şi socială.

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el: a fixat un
calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii procesului de construcţie a unei
pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre,
prin instituirea unor noi drepturi - dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi
europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit
Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE; a introdus doi noi
„piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi
domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii.

Tratatul de la Maastricht prevede că „orice stat european care respectă principiile fundamentale ale
Uniunii (libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) poate
cere să devină membru al UE”. Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit
că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc de îndată
ce aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi
politice pe care le implică aderarea.

Criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană sunt următoarele: criteriul geographic (apartenenţa
geografică, economică sau culturală la bătrânul continent); criteriul politic (dezvoltarea democratică,
stabilitatea politică, supremaţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia
minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea); criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă
viabile, capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul Uniunii);
adoptarea acquis-ului comunitar; criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului
comunitar.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-
17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la
Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a fost de a
asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a eșuat
însă, făcând necesare alte măsuri.

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul

decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând
parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul
parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de
Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară –
domeniul cel mai costisitor al UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor Comisiei

Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci și cu
numirea președintelui comisiei.

Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă parlamentul – singurul organ la UE
ales direct de populație – nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest
drept îl are în continuare numai Comisia Europeană.

În plus, comisia răspunde și de aplicarea legislației europene, ceea ce reprezintă o încălcare a

principiului separației puterii legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu
intrarea în vigoare a Constituției Europei.

Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică
ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși o
mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”. În
acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) și a fost integrat în
actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dreptul de
a nu adera la acest tratat. Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în
domeniul vizelor, azilului și imigrării.

Politica externă și de securitate comună (PESC).

În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate
Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.

Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare țară
având deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor
luate de consiliul cu unanimitate de voturi.

Tratatul de la Nisa

Adoptat în Decembrie 2000, prin concluziile Consiliului European de la Nisa, şi semnat la 26 februarie
2001, Tratatul de la Nisa a încheiat Conferința Interguvernamentală care a început în februarie 2000,
şi al cărei obiectiv a fost pregătirea instituțiilor europene pentru sosirea de noi state membre.

Tratatul în cauză a deschis drumul reformei instituționale necesare viitoarei extinderi a Uniunii
Europene, prin aderarea țărilor candidate din estul şi sudul Europei. Principalele schimbări aduse se
referă la limitarea mărimii şi compoziției Comisiei, extinderea votului cu majoritate calificată, noua
balanță a voturilor în cadrul Consiliului şi flexibilizarea acordurilor de întărire a cooperării.

Trebuie menționat că schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa au început abia în

anul 2004. Astfel, Parlamentul European ales în iunie 2004 avea 732 de membri, iar noua Comisie
avea 27 de membri. Din noiembrie 2004 a avut loc şi o nouă ponderare a voturilor în cadrul
Consiliului.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Pentru o mai bună funcționare a Curții de Justiție şi pentru scurtarea termenelor de judecată,
Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competențele Curții de Justiție şi ale
Tribunalului de Primă Instanță. Curtea de Justiție, având câte un membru din fiecare stat UE, se
poate reuni în plen sau în cameră lărgită. Prin Tratatul de la Nisa, acțiunile directe pot fi depuse
numai la Tribunalul de Primă Instanță, care va avea competență şi asupra unor anumite acțiuni
pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar.

Curtea de Conturi Europeană, Comitetul Economic şi social şi Comitetul Regiunilor

Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de Conturi,
numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată. În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi
Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350 de membri. Conform prevederilor
Tratatului, Comitetul Economic şi Social este reprezentantul organismelor economice şi sociale din
societatea civilă. Membrii Comitetului Regiunilor trebuie să aibă un mandat electoral în
colectivitatea pe care o reprezintă.

Valorile Democratice

Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice. Consiliul
Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului European,
poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existența riscului de violare
a drepturilor fundamentale. ,,Declarația privind viitorului Europei’’, anexă a Tratatului de la Nisa,
cuprinde prevederi asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care nu
este încorporată în Tratat.

Problemele ridicate la ratificarea Tratatului de la Nisa

Tratatul de la Nisa a stârnit mari controverse în Irlanda. Aici, într-un prim referendum organizat în
2001 s-a dat câştig de cauză celor care se opun ratificării Tratatului de la Nisa, înregistrându-se un
scor de 54% la 46%. Ca urmare a eşecului referendum-ului din Irlanda, au fost luate o serie de măsuri
atât la nivelul Irlandei dar şi la nivel comunitar. Dintre acestea pot fi enumerate - campania amplă de
informare a cetățenilor irlandezi asupra implicațiilor Tratatului de la Nisa atât pentru Irlanda, dar şi
pentru viitorul Europei, adoptarea la Summit-ul de la Sevilia a unei ,,Declarații a Irlandei’’ cu privire
la Tratatul de la Nisa. Prin aceste acțiuni se sublinia faptul că Irlanda, chiar în cazul adoptării
Tratatului de la Nisa, urma să îşi păstreze caracterul de neutralitate militară pe care îl avea în acel
moment. La 19 octombrie 2002 a fost organizat un al doilea referendum în Irlanda privind Nisa.

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat
destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona
de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene.

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel
mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul pune la dispoziţia Uniunii
cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a
răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de
amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii Europene (TUE), care îşi va păstra denumirea, şi
Tratatul Comunităţilor Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind
funcţionarea Uniunii (TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la
Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. De
asemenea, va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). 13
Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate Tratatului de la Lisabona.

Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată

în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, au fost
acordate mai multe puteri Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de
Consiliul de Miniștri în conformitate cu procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică
consolidată pentru UE și crearea unui președinte permanent al Consiliului European precum și un
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. De asemenea, Tratatul
a acordat calitate legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Cele mai importante
prevederi ale tratatului sunt următoarele: Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până
acum doar Comunitatea Europeană avea); funcția de președinte al Consiliului European va fi
transformată într-una permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate.
Drept primul președinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy; va fi înființată funcția de ministru
de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună
externă și de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie;
numărul de comisari va fi redus cu o treime; se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului.
Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.