Integrarea in cadrul unor structuri regionale.

Procesul integrarii in
Europa

In literatura de specialitate integrarea economica este privita din doua puncte

de vedere: integrarea negativă (eliminarea obstacolelor) şi integrarea pozitivă
(crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice integrate).
Dacă prima va fi relativ mai simplă (de reglementare structurală, liberalizare
comercială), cea de-a doua se dovedeşte mai dificilă întrucât implică forme mai
complicate de intervenţie şi armonizare a politicilor guvernamentale (armonizare,
coordonare).
Astfel se poate afirma ca integrarea economica consta in eliminarea
frontierelor economice dintre doua sau mai multe economii. Integrarea economica
se refera atat la integrarea pietei cat si la integrarea politicii economice.
Din punct de vedere al teoriei integrarii, de la simplu la complex, se disting
urmatoarele forme de integrare economica interstatala:
- zona de liber schimb prin care doua sau mai multe state elimina bariere
comerciale (taxe vamale de import şi restricţii cantitative) dintre ele, dar pastreaza
propriile bariere in relatiile cu terii;
- uniunea vamala care presupune in plus fata de zona de liber liber schimb
adoptarea unui tarif amal comun fata de terti;
- piata comuna care presupune cele 4 libertati: libera circulatie a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor si persoanelor intre tarile membre care prevad totodata
bariere comune in relatiile cu tertii;
- uniunea economica care prevede in plus fata de piata comuna si
armonizarea sau chiar unificarea politicilor economice ale statelor membre; Foma
cea mai avansata si cuprinzatoare de uniune economica (in fapt o uniune
economica si monetara) din economia mondiala contemporana este reprezentata de
Uniunea Europeana.
- uniune monetara= unificarea mai multor valute într-o monedă unică, care
circula în statele membre ale respectivei uniuni. O astfel de uniune presupune un
grad ridicat de integrare a politicilor bugetare şi a celor macroeconomice.
- uniunea Economică Completă implică o completă unificare a
economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii.

Procesul integrarii in Europa

Constituirea Uniunii Europene in forma sa contemporana este rezultatul

unui proces istoric indelungat.
1. Istoria efectiva a UE de astazi incepe cu constituirea Comunitatii
Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Proiectul acestei organizatii a fost
prezentat oficial la data de 9 mai 1950 de catre ministrul francez Robert Schuman,
care a conturat si principiile ce aveau sa stea la baza Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului.
Pe baza unui plan detaliat elaborat de un grup de experti condusi de Jean
Monet a fost propusa plasarea intregii productii de otel si carbune a Frantei si
Germaniei sub controlul unei „Inalte Autoritati Comune”. Fara a se limita doar la
aceste doua state, organizatia urma sa fie deschisa participarii si altor state
democratice europene.
Dupa anuntarea proiectului CECO , primul pas concret a fost reprezentat un
an mai tarziu, de semnarea Tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951, tratat prin care
organizatia lua nastere din punt de vedere juridic.Sediul a fost stabilit la
Luxemburg, iar primul presedinte al acestei organizatii a fost Jean Monet. Durata
initiala de existenta a tratatului privind infiintarea CECO era de 50 de ani cu
posibilitatea de prelungireprin acordul partilor.
Tarile vest europene care au semnat in calitate de membrii fondatori Tratatul
privind creare CECO au fost: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si
Luxemburg.
Scopul declarat al acestei organizatii era acela de a crea o piata comuna a
carbunelui si otelului intre cele 6 state participante care, la acea data, detineau
impreuna cea mai mare productie din Europa de Vest la cele doua categorii de
produse.
Membrii CECO si-au propus sa asigure libera circulatie a acestor produse
prin desfiintarea taxelor vamale intre ei. Acest obiectiv a fost realizat in anul 1954.
Un alt domeniu in care CECO a jucat un rol important a fost acela al reconversiei
profesionale a minerilor disponibilizati.
2. Un alt moment important pe drumul devenirii Uniunii Europene de astazi,
a fost reprezentat de semnarea Tratatului de la Roma in martie 1957 de catre
aceleasi 6 state care participasera si la constituirea CECO.
Prin tratatul de la Roma au fost puse bazele unei alte organizatii si anume
Comunitatea Economica Europeana (CEE), cunoscuta ulterior si sub numele de
Piata Comuna. Astfel, CEE avea misiunea ca prin stabilirea unei piete comune si
prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre sa
promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice în ansamblul
Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare
accelerata a nivelului de viata si cât mai strânse relatii între statele membre”.
Totodata prin semnarea Tratatului de la Roma s-au pus si bazele Comunitatii
Europeane a Energiei Atomice (CEEA), al carei obiectiv a constat in integrarea
sectoriala a energiei nucleare civile (utilizata in scopuri pasnice), prin formarea si
cresterea accelerata a „industriilor nucleare”, urmarind în acelasi timp ridicarea
nivelului de viata în statele membre si dezvoltarea schimburilor cu alte tari.
Din momentul semnarii Tratatalui de la Roma, s-a vorbit despre
Comunitatile Economice Europene prin care se intelegeau cele trei organizatii,
respectiv: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea
Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
(CEEA).
La data de 8 aprilie 1965, la Bruxelles Cele Şase tari (Franta, Germania,
Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg), semnează un tratat de fuzionare a
executivelor cunoscut sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic si o
Comisie unica a Comunitatilor europene”,si care a intat in vigoare la 1 ianuarie
1967. Astfel, cele trei comunităţi dispun de un ansamblu instituţional unic (format
din Parlamentul European, Consiliul de Ministri, Comisia Europeana, Curtea de
Justitie), însă aplică în mod distinct cele trei tratate; dacă tratatul CECO este
încheiat pentru 50 de ani, tratatele CEE şi CEEA sunt întocmite pentru o durată
nelimitată.
Dintre aceste trei organizatii, precursoarea de fapt a Uniunii Europene de
astazi (in sens de uniune economica) a fost Comunitatea Economica Europeana
care avea ca principal obiectiv crearea unei piete comune intre tarile membre in
cadrul careia sa se realizeze libera circulatie a bunurilor, a serviciilor, a
capitalurilor si a persoanelor (cunoscute sub numele de cele „patru libertati”). Spre
deosebire de CECO care avea o sfera de actiune limitata, CEE viza o integrare a
economiilor tarilor membre pe multiple planuri, inclusiv de crearea unor elemente
de supranationalitate.
Principalul obiectiv in cazul pietei comune este realizarea economiei de
scara (prin realizarea unei piete relativ omogene de dimensiuni mult mai mari) si
stimularea concurentei dintre firmele din tarile membre (care nu mai sunt protejate
de bariere tarifare sau netarifare intre tarile membre).
Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma, principalele realizari au
fost:
- Desfiintarea barierelor vamale intre tarile membre si adoptarea unui tarif
comun fata de terti la 1 iulie 1968.
- Adoptarea Politicii Agricole Comune (PAC)
- Fuziunea celor trei organizatii: Comisia Europeana a Carbunelui si
Otelului, Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana
a Energiei Atomice) intr-o singura institutie Comunitatea Europeana-
prin semnarea tratatului de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965.

In anul 1973, se alatura celor 6 membri fondatori, alte trei state: Danemarca,
Marea Britanie si Irlanda.
In anul 1981 celor noua tari li se alatura Grecia, iar in anul 1986 Spania si
Portugalia. In anul 1990, procesul a continuat cu o extindere indirecta a Uniunii
Europene ce a avut loc prin reintegrarea in Germania a landurilor din fosta
Germanie de Est.
3. Un moment definitoriu in devenirea UE a fost consemnat in iunie 1985
cand a fost adoptat „Actul Unic European” , care a grupat toate amendamentele si
completarile la Tratatul de la Roma intr-un singur document. Acest document
prevedea crearea pana la sfarsitul anului 1992 a unui spatiu fara frontiere
interne(crearea pietei unice europene), in care sa se realizeze cele patru libertati.
Materializarea acestor mari obiective necesitau insa noi structuri si mecanisme
institutionale si monetare, intre care se punea primordial problema modei unice
europene.
Actul Unic European a formulat trei principii:
 - Principiul recunoaşterii reciproce.
- Principiul privind competenţa de control a autorităţilor de supraveghere
din ţara de origine.
- Principiul armonizării minimale a reglementărilor.
4. O alta etapa definitorie in procesul de constituire a UE in forma de astazi
a fost reprezentat de semnarea in februarie 1992, de cele 12 state membre, a
tratatului de la Maastricht, care a intrat in vigoare in noiembrie 1993. Urmare a
acestui tratat Comunitatea Europeana devine Uniunea Europeana.
Aceast tratat marcheaza astfel trecerea de la uniunea economica la uniunea
economica si monetara si consolideaza procesul de integrarea europeana,
principalul obiectiv presupunand adoptarea unei monede unice (euro) si stabilirea,
ca etapa premergatoare a unor paritati fixe si irevocabile.
In anul 1995 devin membre ale Uniunii europene urmatoarele state:
Finalanda, Austria si Suedia.
Transpunerea in practica a introducerii monedei unice, respectiv calendarul
acesti actiuni a fost stabilita in detaliu la reuniunea de la Madrid a Consiliului
European din 1995.
Înainte de a intra în Uniunea Economica si Monetara, economiile naţionale
trebuiau să fie pregătite spre a face faţă tuturor exigenţelor sale. Această pregătire
urma să fie apreciată în funcţie de criteriile de convergenţă. Principala raţiune a
acestor criterii a constituit-o evitarea posibilităţii ca U.E.M. să fie destabilizată ca
urmare a admiterii premature a unei ţări ale cărei fundamente economice nu erau
încă compatibile cu o monedă stabilă.
Criteriile de convergenţă, în număr de cinci priveau principalele domenii ale
politicii economice naţionale (politica fiscala, monetara si a cursurilor de schimb)
si sunt urmatoarele:
 1. Rata inflaţiei nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1,5% media ratelor
inflaţiei a celor trei membrii U.E. cu cele mai stabile preţuri.
2. Dobânda aferentă obligaţiunilor de stat pe termen lung şi mediu să nu
depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor corespunzătoare înregistrate în
cele trei ţări cu cea mai redusă rată a inflaţiei.
3. Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din P.I.B.
4. Datoria publică să nu depăşească 60% din P.I.B.
5. Moneda naţională să fi fost integrată în Sistemul Monetar European. şi să
nu fi fost afectată de tensiuni severe pe o perioadă de cel puţin doi ani anteriori
momentului intrării în Uniunea Economica si Monetara.
In anul 1995 devin membre ale Uniunii europene urmatoarele state:
Finalanda, Austria si Suedia, iar la data de 31 decembrie 1998 au fost
nominalizate 11 state ce aveau sa formeze prima „zona” euro fiind prezentate si
ratele de schimb fixe si irevocabile ale celor 11 monede care au aderat in primul
val la moneda unica. Statele participante la uniunea economica si monetara au fost:
Franta, Germania, Belgia, Luxemburg, Italia, Irlanda, Spania, Olanda, Austria,
Portugalia si Finlada. De la 1 ianuarie 2001 a fost introdusa inclusa in Uniunea
Economica si Monetara si Grecia ca a 12-a tara participanta.
Lansarea efectiva pe piata a monedei euro a avut loc incepand cu 1 ianuarie
2002, iar de la 1 aprilie 2002 monedele celor 12 state mentionate mai sus si-au
incetat valabilitatea.
5. Alta etapa pe drumul integrarii europene a fost consemnata in octombrie
1997, cand s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, succesorul Tratatului de la
Maastricht. Acest tratat prevedea adancirea si largirea integrarii europene, cu
accent sporit pe:
- Problemele sociale, in special pe problema locurilor de munca si a
drepturilor cetatenilor;
 - Probleme privind liberatatea, securitatea si justitia in spatiul comunitar,
precum si eliminarea controalelor la frontierele interne;
- Aspecte privind politica externa si de securitate comuna;
- Reforma institutiilor comunitare in perspectiva extinderii.
6. Urmatoarea etapa a fost reprezentata de Tratatul de la Nisa care s-a
semnat in 11 decembrie 2000, si care prevedea modificari ale institutiilor europene
in perspectiva aderarii noilor membri:
- marimea Comisiei Europene;
- ponderea voturilor in cadrul Consiliului de Ministri Europeni;
- numarul total de locuri si repartitia in cadrul Parlamentului European.

7. Ultima etapă, a fost marcata de urmatoarele momente importante;

elaborarea Constituţiei Europeane şi Tratatul de la Lisabona.

 29 octombrie 2004, la Roma a fost semnată Constituţia Europeană,

ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria,
Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania.
Constituţia, care trebuia să intre în  vigoare la 1 noiembrie 2006, a fost
respinsă în cadrul referendumurilor din Franţa şi Olanda. Pentru a ieşi din
impas, Comisia Europeana a propus să fie modificat Tratatul privind
Uniunea Europeană, în vigoare la etapa actuală, textul respectiv căpătînd
denumirea de Tratatul de la Lisabona.
 13 decembrie 2007, a fost semnat noul tratat al Uniunii Europene – Tratatul
de la Lisabona care a intrat in vigoare la 1 decembrie 2009. Noul Tratat are
drept scop consolidarea capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea
eficienţei instituţiilor comunitare. De asemenea, Tratatul prevede
ameliorarea caracterului democratic al UE prin extinderea competenţelor
 Parlamentului European şi introducerea Cărţii Drepturilor Fundamentale în
sistemul juridic comunitar.

In anul 2004 Uniunea Europeana a cunoscut cea mai cuprinzatoare extindere

din istoria sa prin adaugarea a 10 noi membri: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria. In acest fel numarul total de
membri s-a ridicat la 25.
In anul 2007 adera la UE Romania si Bulgaria, iar in anul 2013 Croatia.
Astfel numarul tarilor membre UE s-a ridicat la 28.
In privinta tarilor care au adopta moneda euro, lista a fost completata in anul
2007 cu Slovenia, au urmat Cipru si Malta in 2008, Slovacia in anul 2009, Estonia
in anul 2011, Letonia in anul 2014 si Lituania 2015.
Procesul de retragere a Regatului Unit din Uniunea Europeană (Brexit) a fost
finalizat la 31 ianuarie 2020. Pe cale de consecință, Acordul de retragere ratificat
de ambele părți a intrat în vigoare la 1 februarie 2020.
Acordul de Retragere prevede o perioadă de tranziție până la 31 decembrie
2020, pe parcursul căreia Regatul Unit a trebuit sa respecte, în continuare, acquis-
ul european, inclusiv Politica comercială a UE. În același timp, pe durata perioadei
de tranziție, Regatul Unit nu va participa la mecanismul decizional și nu va mai fi
reprezentată în instituțiile UE, dar va păstra toate drepturile și obligațiile ce revin
unui stat membru.

Institutiile si organismele Uniunii Europene

In timp structura institutionala a Uniunii Europene a evoluat continuu, atat

prin aparitia de institutii noi, cat si prin perfectionarea si adaptarea celor existente.
Institutiile si organismele principale ale UE sunt:
I. Institutii ale UE:

- Parlamentul European;

- Consiliul Uniunii Europene;

- Comisia Europeana;

- Curtea de Justitie a Uniunii Europene;

- Consiliu European;

- Consiliu Europei;

- Curtea de Conturi Europeana;

II. Organisme consultative ale Uniunii Europene:

- Comitetul Economic şi Social European

- Comitetul Regiunilor

III. Alte organisme:

- Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Fondul european de investiţii (FEI)

- Banca Centrală Europeană (BCE)

Desi UE nu este un stat propriu-zis, totusi si la nivelul sau se respecta

principiul democratic al separatiei puterilor in stat. Astfel, Comisia Europeana
reprezinta executivul, Consiliul UE si Parlamentul European reprezinta
legislativul, iar Curtea de Justitie a UE, reprezinta puterea juridica. Acestea sunt 4
institutii foarte importante ale UE.

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:

  priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii
naţionali şi europeni

 deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în

cadrul Parlamentului European

 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai

cărei membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale

 guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului

Uniunii Europene.

Pe de alta parte, deoarece UE nu este o structura total

supranationala(nepreluand total atributiile de suveranitate ale statelor member),
institutiile sale sunt caracterizate de principiul loialitatii multiple. Acest principiu
are in vedere faptul ca, desi totate institutiile UE promoveaza interesele
comunitare, totusi Comisia Europeana este institutia care apara si promoveaza
interesele comunitare, totusi Comisia Europeana este institutia care apara si
promoveaza interesele tarilor membre, Parlamentul European, promoveaza
interesele partidelor politice si cele comunitare, iar Curtea Europeana de Justitie
este total impartiala, si se supune doar principiilor de drept.

III. Alte organisme

1. Parlamentul European;

Tratatul de la Roma din martie 1957, a prevazut infiintarea Adunarii

Parlamentare Europene, institutie care avea doar rol consultativ, in privinta
propunerilor legislative venite din partea Comisiei Europene, rolul decizional in
materie de legislatie comunitara revenindu-i Consiliului Uniunii Europene. In
martie 1962 Adunarea Parlamentara Europeana devine Parlamentul European.

Prin Tratatele ulterioare Parlamentul European si-a extins atributiile la

modificarea prin amendamente si adoptarea legilor.

Din punct de vedere institutional reprezinta expresia manifestata, prin

alegeri directe, a vointei politice a popoarelor UE. Are un numar de 751 de
deputati, proveniti din cele 28 de statele membre, cei mai multi fiind din Germania
(96), Romania avand un numar de 32 de reprezentanti.

Din cadrul organelor de conducere fac parte: presedintele (Martin Schulz –

german), cei 14 vicepreședinți si cinci chestori, care au rol consultativ.

Parlamentul European are trei sedii oficiale – Bruxelles (Belgia),

Luxemburg și Strasbourg (Franța). Luxemburg este sediul birourilor administrative
(„Secretariatul General”). Reuniunile întregului Parlament („sesiunile plenare”) au
loc la Strasbourg și la Bruxelles. Reuniunile comisiilor au loc la Bruxelles

Parlamentul are ca scop apararea drepturilor cetatenilor, in acest sens

numind si un Avocat al poporului (Ombudsman) care are in atributii investigarea
acuzatiilor adresate de cetatenii europeni ce se simt lezati in exercitarea drepturilor
lor.

Totodata Parlamentul European acorda o mare importanta mentinereii

legaturii cu parlamentele nationale ale tarilor membre UE.

Puterea Parlamentului European se manifesta prin trei tipuri de atributii:

- atributii legislative;
- atributii bugetare;

- atributii de supraveghere si control.

Atributiile legislative:

Impreuna cu Consiliul Uniunii Europene, Parlamentu European dezbate şi

adoptă legislaţia UE. In plus are si functia de aprobare a unor acorduri
internationale importante cum ar fi cele privind admiterea de noi membri in UE,
incheierea de acorduri de asociere cu terte state, stabilirea si aprobarea obiectivelor
fondurilor de coeziune (fonduri speciale ale comunității europene care ajută statele
membre, cu un produs național brut (PNB) pe cap de locuitor mai mic de 90% din
media comunitară), să-și reducă diferențele dintre nivelurile de dezvoltare
economică și socială și să-și stabilizeze economiile), stabilirea sarcinilor si
puterilor Bancii Central Europene.

Atributii bugetare

Se refera la faptul ca Parlamentul European aproba bugetul Uniunii

Europene in fiecare an. Procedura de aprobare a bugetului ii permite sa propuna
modificari si amenadamente la propunerile facute de Comisia Europeana si la
pozitia exprimata de tarile membre, in cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Parlamentul European poate respinge prin vot bugetul comunitar atunci cand
punctele sale de vedere nu sunt respectate. Bugetul comunitar devine lege doar
dupa semnarea acestuia de catre presedintele Parlamentului European.

Atributiile bugetare ale acestuia presupun si monitorizarea cheltuielilor

comunitare prin intermediul Comitetului Parlamentar pentru Control bugetar.
 Anual pe baza raportului Curtii de Conturi Europene, face o evaluare a
modului in care Comisia Europeana a realizat executia bugetara.

Atributii de supraveghere si control

Parlamentul European are atributii de supraveghere si control a modului in

care sunt implementate politicile sectoriale ale UE.

Acesta examineaza rapoartele anuale pe care Comisia Europeana este

obligata sa i le prezinte, precum si activitatea Consiliului Uniunii Europene si
poate formula intrebari la care reprezentantii celor doua institutii sunt obligati sa
raspunda.

2. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de

Miniștri) este un organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE)
reprezentând guvernele statelor membre, celălalt organism este Parlamentul
European. Functioneaza sub forma mai multor “consilii” (pe probleme de
agricultura, afaceri externe, comert, etc.), fiecare Guvern fiind reprezentat de
ministrul sau din sectorul respectiv(28 de ministri cate unul din fiecare stat). Ca
atare componenta Consiliului UE se modifica de la o reuniune la alta in functie de
tema discutiei, iar participantii sunt ministrii din domeniul temei respective.

In majoritatea cazurilor, Parlamentul European și Consiliul împart în mod

egal puterile legislative și bugetare, însemnând că ambele trebuie să își dea acordul
pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite domenii limitate,
Consiliul poate iniția legislație europeană de unul singur.

Are un rol principal in luarea deciziilor majore, pe baza propunerilor Comisiei

Europene si are sediul la Bruxelles. In cadrul sau, statele membre stabilesc
obiectivele Uniunii Europene, se realizeaza coordonarea politicilor economice ale
statelor membre, se rezolva diferendele dintre diferitele institutii nationale din
interiorul acestora si se stabileste cadrul normativ general pentru Uniunea
Europeana.

In activitatea curenta Consiliul Uniunii Europene este asistat de un

Secretariat General, iar in pregatirea lucrarii, rolul essential este detinut de
Comitetul Reprezentatilor Permanenti, care are ca principal sarcina selectarea si
filtrarea problemelor supuse discutiei la nivel ministerial.

In afara de comitetele constituite formal, Consiliul Uniunii Europene poate

constitui grupuri de lucru pe probleme specifice, grupuri care realizeaza analize pe
teme propuse de Comisia Europeana sau de Parlamentul European.

Adoptarea deciziilor in cadrul Consiliului European se face prin vot. Fiecare stat
membru dispune de un numar de voturi in functie de potentialul sau economic si
demografic.

3. Comisia Europeana

Comisia Europeană este institutia executiva a UE. Aceasta reprezintă şi

susţine interesele Europei în ansamblul său (şi nu pe cele ale vreunui stat membru).
Are sediul la Bruxelles (Belgia) şi anumite servicii la Luxemburg. Comisia deţine
reprezentanţe în fiecare stat membru al UE.

Rolul Comisiei:

 stabileşte obiective şi priorităţi de acţiune la nivel european

 propune proiecte legislative pe care le supune aprobării Parlamentului şi

Consiliului
  gestionează şi pune în aplicare politicile şi bugetul UE

 asigură respectarea legislaţiei europene (alături de Curtea de Justiţie)

 reprezintă interesele UE pe plan extern (negociază acorduri comerciale între

Uniune şi alte ţări etc.).

Echipa este formată din 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru si
este desemnată o dată la cinci ani. Consiliul European nominalizează un candidat
pentru postul de preşedinte al Comisiei. Acesta trebuie să obţină votul majorităţii
membrilor Parlamentului European.

4. Curtea de Justitie a Uniunii Europene

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că

aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează
litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene.

Este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru si beneficiază
de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele de
vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie
imparțiale și susținute public.

Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani,

care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor
nominalizate.

Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi
sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție
juridică, s-a înființat „Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane
fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul
concurenței.

Tot in cadrul Curtii de Justitie a UE functioneaza si Tribunalul UE al

Funcţiei Publice, care se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi
funcţionarii săi.

5. Consiliul European

Consiliul European şi-a început activitatea în 1974, ca forum de discuţii între

liderii europeni. În 1992, a obţinut statut oficial, iar în 2009 a devenit una dintre
cele 7 instituţii ale Uniunii Europene.

Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei

politice generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot
fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt nivel.

Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a

adopta acte legislative.

În cadrul Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de guvern din

fiecare ţară a UE, preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului European
(Herman Van Rompuy) care prezidează reuniunile. Înaltul Reprezentant pentru
politica externă şi de securitate comună ia, de asemenea, parte la reuniuni.

Se intruneste de două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, preşedintele

poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la
Bruxelles.
 6. Curtea de Conturi Europeana

Curtea de Conturi Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Bruxelles

din 22 iulie 1975 și și-a început activitatea în octombrie 1977. A devenit o
instituție europeană de sine stătătoare la 1 noiembrie 1993, odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht. Funcționează sub forma unui organ colegial
compus din 27 de membri, câte unul din fiecare stat membru. Membrii Curții sunt
numiți de Consiliu UE, după consultarea Parlamentului European, pentru un
mandat de șase ani. Președintele este ales de către membri, pentru un mandat de
trei ani.

Curtea verifică dacă bugetul Uniunii Europene a fost executat în mod corect,
dacă fondurile UE au fost colectate și cheltuite cu respectarea normelor și a
legislației relevante, precum și dacă s-a obținut un raport optim costuri-beneficii în
utilizarea lor.

II. Organisme consultative ale Uniunii Europene

1. Comitetului Economic şi Social European

Este un organ consultativ al Uniunii Europene. Înfiinţat în 1957, acesta are

rol consultativ pe lângă principalele instituţii europene (Comisia Europeană,
Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European), emitand avize catre acestea.

Este format din reprezentanti ai 3 grupuri socio-economice:

 - patronat;

- sindicate;

- grupuri de interese specifice (agricultori, liber profesionisti, organizatii ale

consumatorilor, etc.)

Este format din 326 de membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese

economice şi sociale din toată Europa. Aceştia sunt propuşi de guvernele naţionale
şi numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani.

Comitetul are şase secţiuni specializate:

 Agricultură, dezvoltare rurală, mediu

 Uniune economică şi monetară, coeziune economică şi socială

 Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, cetăţenie

 Relaţii externe

 Piaţa unică, producţie şi consum

 Transporturi, energie, infrastructuri, societatea informaţiei

2. Comitetul Regiunilor

A fost infiintat in anul 1994 in baza Tratatului de la Maastricht si este un

organism consultativ format din reprezentanti ai autoritatilor regionale si locale din
tarile membre.
 Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere
locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite
rapoarte („avize”) pe marginea propunerilor Comisiei Europene.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor

înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi
regională (de ex. ocuparea forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publica.

Comitetul Regiunilor este format în prezent din 329 de membri (şi tot atâţia
membri supleanţi), provenind din toate cele 27 de state membre. Sediul este la
Bruxelles.

Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu, la propunerea

ţărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani.

III. Alte organisme

1. Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Fondul european de investiţii

(FEI)

A fost infiintata in anul 1958 in scopul finantarii investitiilor de importanta

comunitara.

Banca Europeană de Investiţii apartine celor 27 de state membre (actionari).

Aceasta se împrumuta de pe pieţele de capital şi acorda credite cu dobândă scăzută
pentru proiecte privind îmbunătăţirea infrastructurii, furnizarea de electricitate sau
ameliorarea normelor de mediu atât în ţări din UE cât şi în viitoarele state membre
sau în ţările partenere.

Sediul este la Luxemburg.

 Banca Europeană de Investiţii este actionarul majoritar al Fondului european
de investiţii, alături de care formează „Grupul BEI’’. Fondul european de investiţii
(FEI) a fost creat în 1994 pentru a susţine întreprinderile mici.

FEI oferă capital de risc pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri), în

special pentru societăţile recent înfiinţate şi pentru cele cu orientare tehnologică.
De asemenea, furnizează garanţii instituţiilor financiare (de exemplu băncilor)
pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor. Sediul acestuia este la
Luxemburg.

2. Banca Centrală Europeană (BCE)

A fost infiintata in anul 1998 scopul sau fiind:

 mentinerea stabilitatii preţurilor (adică să ţină inflaţia sub control), mai ales
în ţările care utilizează euro

 mentinerea stabilitatii sistemului financiar, asigurându-se că pieţele şi

instituţiile sunt supravegheate corespunzător.

BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre.

Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale. De asemenea, BCE
stabileşte cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 19 state membre care
au adoptat moneda unică. Cooperarea existentă la nivelul acestui grup restrâns
poartă numele de „eurosistem”.

Sediul BCE este la Frankfurt in Germania.

 Piaţa Unică

1. Libera Circulaţie a Mărfurilor

În 1957, prin Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene
încheiat la Roma, s-au pus bazele unei pieţe comune care sa elimine barierele
comerciale existente între statele membre, în scopul creşterii prosperităţii
economice şi al construirii unei uniuni mai strânse între popoarele Europei.
Piaţa Comună avea ca scop o cât mai mare liberalizare a schimburilor de
bunuri şi servicii între statele membre printr-o uniune vamală (eliminarea taxelor
vamale între statele membre şi stabilirea unui tarif vamal comun), eliminarea
cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere
circulaţii complete a bunurilor, precum şi libera circulaţie a persoanelor (mai ales a
celor angajate), serviciilor si, într-o anumita măsură, a capitalului.
Întrucât progresele înregistrate până la mijlocul anilor ’80 au fost foarte
mici, Comunitatea a hotărât să utilizeze o abordare mai consistentă, cu metode mai
eficiente de implementare şi a creat piaţa internă. Aceasta a fost stabilită prin
Cartea Alba a Comisiei Europene din 1985 (care conţinea nu mai puţin de 300
de masuri legislative grupate în cadrul celor trei obiective principale: eliminarea
frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice şi eliminarea frontierelor datorate
sistemelor de taxe) şi a fost încorporată în Tratate prin Actul Unic European
(1986).
La început, libera circulaţie a mărfurilor a fost văzută ca parte integrantă a
uniunii vamale a statelor membre, implicând eliminarea taxelor vamale, a
restricţiilor comerciale cantitative şi a măsurilor echivalente, precum şi stabilirea
unor tarife externe comune pentru Comunitate. Ulterior, accentul a fost mutat pe
eliminarea obstacolelor încă existente în calea liberei circulaţii în vederea creării
unei Pieţe Interne – o zona fără frontiere interne în care bunurile pot circula la fel
de liber ca pe o piaţă naţională. Practic eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative între statele membre s-a realizat la 1 iulie 1985, când s-a definitivat
uniunea vamală.
Începând cu 1 ianuarie 1993, mărfurile care treceau frontierele interne ale
Comunităţii nu au mai fost controlate. Eliminarea formalităţilor de trecere a
frontierelor implică iniţiative în urmatoarele domenii legate între ele:
• eliminarea documentelor vamale în comerţul intracomunitar,
• regulile comunitare ce guvernează libera circulaţie a bunurilor,
• întărirea frontierelor externe şi cooperarea între administraţii

2. Libera Circulaţie a Persoanelor

Se refera la faptul ca orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii Europene

are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul
statelor membre“.
În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulaţie a
persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), si a fost a fost definită de
Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale
Pieţei Interne .

Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oara introdus prin Tratatul

de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de libera
rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor member ale Uniunii
Europene.
3. Libera Circulaţie a Serviciilor
Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul
statelor membre plecând de la un sediu (principal sau secundar) stabilit în Uniunea
Europeană. Ea este o componentă importantă pentru funcţionarea pieţei unice
europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor
factorilor de producţie la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să
permită exercitarea activităţilor productive şi comerciale în cele mai favorabile
medii sociale, economice şi comerciale.
Legislatia UE clarifica notiunea de servicii in baza a trei criterii:

a) Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii

Europene, altul decât acela al destinatarului prestaţiei, astfel încât să existe o
trecere a unei frontiere interioare UE.
b) Prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei Unice europene.
c) Prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.

4. Libera Circulaţie a Capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor îşi propune să înlăture restricţiile care existau
în legătura cu circulaţia capitalurilor între ţările membre, să contribuie la
desăvârşirea Pieţei Unice europene înlesnind celelalte libertăţi şi să favorizeze
progresul economic prin alocarea optimă a capitalului. Ea permite crearea unui
spaţiu financiar de dimensiuni internaţionale şi contribuie la realizarea obiectivelor
politicii economice şi monetare a Uniunii Europene.
Libera circulaţie a capitalurilor deschide calea unei concurenţe directe între
fiscalitatea statelor membre.
Legislatia UE consideră că “circulaţia capitalurilor” desemnează acele
operaţiuni financiare care vizează în mod essential plasarea sau investirea sumelor
în cauză şi nu remuneraţia pentru o prestaţie, în timp ce “plăţile” sunt acele
transferuri de devize care constituie o contrapartida în cadrul unei tranzacţii
adiacente.
 Altfel spus Circulaţia capitalurilor este numai acea deplasare a lor realizată
ca operaţiune financiară distinctă şi legată în mod esenţial de investirea fondurilor
respective; ea nu reprezintă o remunerare pentru un serviciu.
 Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală
Europeană
Puterea pe care o deţine o bancă în cadrul unei economii a ridicat
dintotdeauna vii polemici, iar ideea că acest organism are o independenţă totală
coordonand sistemul de plăţi, lichidităţile bancare şi condiţiile creditului–
nedepinzând nici de puterea politică şi nici de cea executivă – întâlneşte şi astăzi
mulţi sceptici.
În toate ţările occidentale, activităţile băncilor central si a conducătorilor
acestora sunt supuse unui anumit control care le limitează puterea, iar emisiunea şi
politica monetară sunt, în mod primordial, probleme politice.
Astfel, în virtutea principiilor democratice, guvernele şi băncile centrale (în
condiţiile în care băncile centrale nu sunt independente) preferă să conducă direct
politica monetară, chiar cu riscul de a reveni asupra propriilor angajamente, privind
emisiunea ca mijloc de a obţine pe termen scurt o cât de mică creştere economică
şi cu efectul negativ de a pune în primejdie obiectivele pe termen lung.
Cedarea de către guvern a unei părţi importante din atributele politice, în
special pe cele economice (aşa cum este politica monetară) implică reţineri ferme
din partea politicienilor.
Experienţa istoriei a arătat, însă, că este necesar ca banca centrală să reziste
presiunilor privind utilizarea politicii monetare în sprijinul unor încercări de
ameliorare a creşterii economice şi să respingă tentaţiile de a crea inflaţii
neaşteptate prin susţinerea unei înviorări economice fără fundament.
Astfel, s-a impus ideea de a delega politica monetară unei bănci centrale
independente, a cărei credibilitate depinde de claritatea misiunii ce îi este
încredinţată de autoritatea politică şi de capacitatea pe care aceasta o poate avea în
îndeplinirea obiectivelor ce i-au fost conferite.
 Cu toate acestea, independenţa băncii centrale nu poate fi nici
atotcuprinzătoare, nici nedefinită.
Teoria economică şi practica internaţională arată că independenţa băncilor
centrale îmbracă două forme:
􀂃 Una care cuprinde decizia privind obiectivele şi instrumentele utilizate
(independenţa în sens larg);
􀂃 Alta care se referă numai la gestiunea instrumentelor în cadrul unor obiective
stabilite de guvern.
În momentul în care s-a pus problema realizării Sistemului European al
Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene, reprezentanţii Germaniei au lăsat
să se înţeleagă în mod clar că nu vor accepta diminuarea rolului şi prerogativelor
Bundesbank prin includerea sa într-un organism dependent de puterea politică.
Banca centrală în Germania (Bundesbank) se bucura de o mare independenţă faţă
de puterea executive, iar Preşedintele său, numit în mod ireversibil pentru o
perioadă de timp fixă, participa la şedinţele de guvern la Sistemul European al
Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană in care se discutau problemele
monetare. Guvernul federal putea amâna aplicarea unei decizii a Bundesbank, însă
pentru o perioadă de cel mult două săptămâni. Cu toate acestea, cazurile în care
miniştrii de finanţe au încercat să se opună politicii Bundesbank au fost foarte rare,
iar în final s-a impus tot punctul de vedere al băncii centrale.
Independenţa Bundesbank era asigurată prin statutul său, care îi încredinţa în
mod explicit sarcina asigurării stabilităţii monedei, sarcină pe care opinia publică
din Germania o considera prioritară în raport cu oricare alte considerente de
politică economică. De aici şi puternica susţinere publică de care se bucurau
acţiunile Bundesbank, inclusiv în cazurile de divergenţă a acesteia cu guvernul.
În concluzie, poziţia negociatorilor germani a avut la bază rezultatele obţinute de
Germania, datorate în special, independenţei Bundesbank, a cărei politică a fost
concentrată pe stabilitatea preţurilor şi limitarea inflaţiei.
Această politică a Bundesbank a adus mărcii germane denumirea de “ancoră
a sistemului monetar european”.
Evoluţiile din marile ţări europene au arătat că existau orientări evidente de a
extinde şi a întări principiul independenţei băncii centrale.
Franţa şi Anglia au luat măsuri hotărâte de a se încadra în politici monetare
ferme, instaurate în Europa de către Germania.
Banca Franţei, potrivit legii din 4 august 1993, a devenit şi ea pe deplin
responsabilă pentru definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare. Această
lege confirma Băncii Centrale misiunea sa fundamentală: si anume asigurarea
stabilităţii preţurilor.
Potrivit legii, s-a creat, în cadrul băncii, Consiliul de politică monetară
compus din 9 membri (dintre care făceau parte guvernatorul Băncii Franţei şi doi
subordonaţi). Acest consiliu, era investit cu responsabilitatea de a defini politica
monetară şi de a asigura aplicarea ei. Se interzicea în mod explicit acestuia de a
solicita sau accepta instrucţiuni guvernamentale sau de la alte persoane. Caracterul
colegial al consiliului şi mai ales irevocabilitatea mandatului, întăreau
funcţionalitatea şi autoritatea consiliului. Dialogul şi transparenţa se realizau pe
baza participării Primului Ministru şi a Ministrului Economiei la şedinţele
consiliului şi prin raportul anual al Guvernatorului Băncii asupra operaţiunilor
băncii adresat Preşedintelui Republicii şi Parlamentului.
Banca Angliei a făcut obiectul unei reforme instituţionale odată cu noul
guvern laburist. La 6 mai 1997, s-a decis să se acorde o mai mare autoritate Băncii
Angliei cu privire la manevrarea instrumentelor de politică monetară, însă definirea
obiectivelor anuale ale inflaţiei rămâneau, totuşi, de competenţa exclusivă a
guvernului.
Alinierea băncilor centrale europene la un comportament adecvat s-a realizat
atât prin voinţă cât şi prin prisma instrumentelor de politică monetară aplicate în
fiecare din aceste ţări. În sprijinul susţinerii rolului băncii centrale în conducerea
politicilor monetare s-au elaborat numeroase studii al căror rezultat era cât se poate
de clar: cu cât banca centrală era mai independentă, cu atât nivelul mediu şi
variabilitatea inflaţiei erau mai scăzute.

Structura Băncii Centrale Europene

Pe baza acestor considerente, s-a realizat Sistemul European al Băncilor

Centrale format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor
membre. Băncile centrale naţionale din ţările participante au devenit de la
1.01.1999 membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) care
are drept obiectiv final menţinerea stabilităţii preţurilor, condiţie necesară a
creşterii durabile şi sănătoase a economiilor ţărilor comunitare. În atingerea acestui
obiectiv, S.E.B.C. acţionează în concordanţă cu legile liberei concurenţe,
favorizând alocarea eficientă a resurselor şi având următoarele atribuţii:
􀂃 Definirea şi punerea în practică a politicii monetare unice;
􀂃 Conducerea operaţiunilor valutare, deţinerea şi gestiunea rezervelor valutare
oficiale ale statelor membre;
􀂃 Promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.
La 1 ianuarie 1999, responsabilitatea băncilor naţionale centrale, în ceea ce
priveşte politica monetară, a trecut în sarcina Băncii Centrale Europene. Prin
urmare, Consiliul de Conducere al B.C.E. a elaborat politica monetară pentru toate
ţările uniunii monetare. Astfel:
􀂃 B.C.E. are ca sarcină principală stabilitatea preţurilor.
􀂃 B.C.E. are independenţă faţă de guvernele ţărilor şi organele Uniunii Europene.
􀂃 B.C.E. acordă credite guvernelor cu dificultăţi bugetare.
Structura băncii este similară Bundesbank. Ca şi aceasta, B.C.E. are un
Birou Executiv şi un Consiliu de conducere. La summitul de la Bruxelles, şefii de
stat sau de guvern au decis cine vor fi membrii Biroului Executiv ai Băncii
Centrale Europene (B.C.E.).
Consiliul de conducere al B.C.E. este format din membrii Biroului Executiv
şi din guvernatorii băncilor centrale ai statelor membre. Consiliul decide liniile
importante ale politicii monetare, dar pentru că se întâlneşte trimestrial (faţă de
două ori pe lună pentru Bundesbank), gestiunea cotidiană este încredinţată Biroului
Executiv. Membrii Consiliului de conducere nu primesc instrucţiuni de la
autorităţile naţionale sau instituţii U.E.
Preşedintele B.C.E. prezinta o dată pe an Raportul anual al B.C.E în faţa
Parlamentului European şi are 4 audieri pe an în faţa unor subcomitete relevante
ale Parlamentului European. Mandatul guvernatorilor băncilor centrale este de 5
ani şi poate fi reînnoit. Mandatul primilor membri ai Biroului Executiv se întinde
de la 4 la 8 ani, ceea ce face să nu părăsească toţi o dată conducerea B.C.E. şi să se
asigure astfel continuitatea.
Operaţiunile de politică monetară sunt executate în toate cele 11 ţări potrivit
unor modalităţi identice. În Uniunea Monetară nu există politici monetare naţionale
sau regionale. Totuşi, la organizarea S.E.B.C. s-a prevăzut şi principiul
descentralizării activităţii sale. Acest principiu este pus în practică prin atribuţiile şi
activitatea specifică a Băncilor Centrale Naţionale. Serviciile de specialitate ale
acestora, împreună cu cele ale B.C.E., contribuie la pregătirea deciziilor de politică
monetară unică.
 Totodată, Bancile Centrale Nataionale (BCN) traduc în practică deciziile de
politică monetară luate de Consiliul guvernatorilor al B.C.E. Practic, Băncile
Centrale Naţionale sunt acelea care execută operaţiunile de refinanţare, continuă
relaţiile cu instituţiile de credit pe pieţele financiare naţionale si sunt punctul de
acces la moneda centrală, EURO. De asemenea, B.C.N. participă la explicarea
deciziilor de politică monetară unică şi, mai ales, la analiza şi prezentarea
incidenţei politicii monetare unice asupra economiilor naţionale.
Capitalul B.C.E.
Băncile Centrale Naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină
capitalul B.C.E. Volumul acestui capital a fost stabilit la nivelul de 5 miliarde euro.
La începerea activităţii B.C.E. (1 iunie 1998), cele 11 bănci naţionale din Uniunea
Monetară au vărsat integral capitalul subscris, iar celelalte 4 bănci naţionale au
vărsat doar 5% din acesta, astfel că B.C.E. dispune efectiv de un capital iniţial de
aproape 4 miliarde euro. Subscrierea băncilor naţionale la capitalul B.C.E. s-a făcut
în baza unei chei de repartiţie cu două criterii, egale ca importanţă (populaţia şi
PIB-ul celor 15 ţări ale UE). Ponderile rezultate la subscriere au fost acestea:
Deutsche Bundesbank 24,4935%
Banca Franţei 16,8337%
Banca Italiei 14,8950%
Banca Angliei 14,6811%
Banca Spaniei 8,8935%
Celelalte 10 bănci centrale naţionale participă cu ponderi între 4,2780% -
Olanda şi 0,1492% - Luxemburg.
Rezervele valutare ale B.C.E.
S-a stabilit ca nivelul acestora să fie de 50 miliarde euro pentru totalitatea
celor 15 ţări ale UE, ponderea fiecărei ţări determinându-se folosind aceeaşi cheie
de repartiţie ca si în cazul capitalului B.C.E.
 Rezervele transferate la 1 ianuarie 1999 la B.C.E. au fost de 39,46 miliarde
euro şi proveneau de la cele 11 ţări care fac parte din U.M., celelalte 4 ţări
netransferând nimic în această etapă. Structura rezervelor B.C.E. este prevăzută să
fie de 15% în aur şi de 85% în devize. În fapt, rezervele respective, deşi aparţin
B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au rămas la cele 11 bănci
naţionale, care le gestionează exclusiv în contul B.C.E. În viitor, pot fi stabilite
rezerve suplimentare, în limitele şi condiţiile fixate de către Consiliul UE.
Banca Centrală Europeană efectuează operaţiuni monetare, în special sub
forma tranzacţiilor la termen. Pe lângă tranzacţiile la termen, care s-au derulat la un
nivel fix al dobânzii de 3%, şi care constituie instrumentul principal de control al
lichidităţii şi al nivelului dobânzii, sistemul European oferă două facilităţi
permanente: refinanţarea şi depozitarea. Acestea pot fi efectuate de către instituţiile
creditoare, prin intermediul băncilor naţionale centrale. La începutul uniunii
monetare, dobânda de depozitare a fost de 2% şi cea de refinanţare de 4,5%. În
perioada 4-21 ianuarie 1999 coridorul dintre cele două dobânzi a fost îngustat la
2,75% şi 3,25%.
Politica monetară în Sistemul European al Băncilor Centrale are ca sarcină
principală stabilitatea preţurilor. Conform definiţiei Consiliului B.C.E, prin
stabilirea preţurilor se înţelege o creştere a indicelui armonizat alpreţurilor de
consum în Euroland cu sub 2% faţă de anul precedent. Definirea clară a acestui ţel
dă posibilitatea Parlamentului European de a aprecia succesul politicii monetare şi
de a face, astfel, eurosistemul şi politica sa mai transparente.
Pentru atingerea acestui ţel, strategia B.C.E. se bazează pe două coloane.
Prima coloană este constituită din rolul primordial acordat masei monetare.
Deoarece inflaţia, privită pe termen mediu, este un fenomen monetar, masa
monetară constituie o “ancoră nominală”. Consiliul B.C.E. a stabilit o valoare de
referinţă a creşterii masei monetare, prima valoare pentru creşterea M3 fiind 4,5%
pe an. Aceasta va asigura o stabilitate a preţurilor şi o creştere a produsului intern
brut real de la 2% până la 2,5% pe an.
A doua coloană a strategiei monetare se bazează pe o analiză amplă a
perspectivelor privind evoluţia preţurilor în Euroland. Vor fi analizate variabilele
care oferă informaţii asupra evoluţiei viitoare a preţurilor, dar şi a cauzelor care au
determinat modificări neaşteptate între principalii indicatori economici.
B.C.E. analizează cu atenţie toţi indicatorii relevanţi, dacă modificările
acestora sunt temporare sau permanente, sau dacă este vorba de un şoc din partea
cererii sau a ofertei şi, în general, nu consideră necesar să facă transparente aceste
analize.
Vicepreşedintele B.C.E, a spus că este nevoie de aceste agregate, care sunt
indicatori necesari pentru pilotarea politicii monetare, declarând că în adoptarea
strategiei monetare au avut prudenţa de a nu serezuma orbeşte la un instrument –
agregatele -, ci la mai multe, cum sunt ratele de evoluţie a salariilor, cele pentru
utilizarea capacităţilor de producţie etc.
B.C.E, ca parte a eurosistemului, este reprezentată în instituţii şi f
oruriinternaţionale. Astfel, aceasta are deja încheiate acorduri formale sau
informale cu Fondul Monetar Internaţional, care i-a acordat în decembrie 1998
statutul de observator, cu OCDE, cu G-7 şi G-10. BCE a iniţiat numeroase
contacte bilaterale cu băncile centrale din alte ţări din lume.
Banca Centrală Europeană pune un mare accent pe încheierea Pactului de
stabilitate şi creştere economică, adoptat de Consiliul European de la Dublin
(decembrie 1996) şi de Consiliul European de la Maastricht (iunie 1997).
Pactul prevede mecanisme speciale de coordonare a politicilor bugetare:
1. ţările participante la moneda unică sunt obligate să întocmească programe de
stabilitate referitoare la obiectivele bugetare pe termen scurt privind
reechilibrarea sau excedentul bugetului administraţiei publice şi măsurile
preconizate a le înfăptui;
2. ţările cu derogare (care nu participă la moneda unică), urmează să
fundamenteze programe de convergenţă având aceleaşi orientări;
3. Comisia şi Consiliul European sunt abilitate să asigure urmărirea
regulate a evoluţiei finanţelor publice a statelor membre. În cazuri specifice,
comisia elaborează un raport asupra situaţiei bugetare a statelor, care presupun
riscul unui deficit excesiv şi face operativ recomandările necesare statelor
membre.
Se consideră deficit excesiv, atunci când acesta depăşeşte 3% din PIB. În
cazul în care se constată o asemenea situaţie, Consiliul face recomandări ţării
respective (maxim în luna mai a anului următor în care a apărut acel deficit), iar
aceasta trebuie să întreprindă “acţiuni normale de efecte”, pentru a putea corecta
dezechilibrul existent.
Sancţiunile posibile a fi aplicate se bazează pe următorul mecanism:
􀂃 la pronunţarea privind acordarea sancţiunii, ţările membre constituie un
depozit nepurtător de dobândă;
􀂃 cuantumul depozitului este:
- 0,2% din PIB, pentru un deficit de 3% din PIB;
- se adaugă 0,01% din PIB pentru fiecare tranşă de depăşire cu 0,1% din PIB a
deficitului admis iniţial6;
- depozitul este plafonat la 0,5% din PIB;
- depozitul se transformă în amendă, dacă după 2 ani deficitul excesiv persistă.
Hotărârea aplicării amenzii revine Consiliului de Miniştri ai zonei euro, cu votul a
două treimi din membri;
 􀂃 sumele provenind din amenzi devin venituri ale bugetului general al
Comunităţii, fiind atribuite proporţional ţărilor membre euro, care nu au avut
deficite excesive.
Consiliul de la Dublin a stabilit “circumstanţele excepţionale şi temporare”
în virtutea cărora ţările pot fi supuse unui regim de excepţie privind sancţionarea.
Se prevede o scară de soluţii diferite în funcţie de situaţiile excepţionale în
care a survenit deficitul, ale cărei trepte pot fi exprimate astfel:
􀂃 diminuarea PIB cu 2% scuteşte automat ţara respectivă de sancţiuni;
􀂃 la diminuarea PIB între 0,75% şi 2%, ţara respectivă îşi poate pleda
cauza în faţa Consiliului de Miniştri;
􀂃 diminuarea PIB cu mai puţin de 0,75% permite ţării respective să renunţe
în a beneficia de exceptarea de la sancţiuni. Dar, în ultimă instanţă, cel ce are
hotărârea finală este Consiliul prin votul său.
Sistemul de derulare a plăţilor transfrontaliere TARGET
Target este sistemul de derulare a plăţilor mari, transfrontaliere, din cadrul
Sistemului Băncilor Centrale Europene, respectiv reţeaua de reglementare
interbancară.
Institutul Monetar European a elaborat un nou sistem de plăţi, intitulat
TARGET (Trans European Automated Rea-Time Gross Settlement Express
Transfer), care se realizează printr-o reţea specială de comunicaţii (interlinking
system), care permite participanţilor să efectueze plăţi immediate în euro. În acelaşi
timp, se urmăreşte ca sistemul de preţuri (costul de operare) al Target şi egalizarea
zilnică a lichidităţilor să fie armonizate, pentru a evita operaţiuni de arbitraj între
sistemele de plăţi naţionale.
Sistemul Target implică înregistrarea plăţii în timp real, tehnică ce are
semnificaţia decontării ante-compensaţie, fapt care înseamnă înregistrarea sumei în
contul băncii beneficiare în momentul efectiv al operării, oricare ar fi ora de
operare şi, implicit, posibilitatea de a fi interpretată ca decontare definitivă pentru
beneficiar. Acest lucru deschide acestuia posibilitatea de a dispune şi folosi imediat
suma respectivă.
 Politicile Uniunii Europene

Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că

demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către
instituţiile europene.

Politicile europene se referă la:

• Achiziţiile publice

• Agricultură

• Ajutor umanitar

• Audiovizual

• Bugetul şi controlul financiar

• Cercetarea şi tehnologia

• Cetăţenia Uniunii Europene

• Coeziunea economică şi socială

• Comerţul

• Concurenţa

• Cultura

• Dezvoltarea

• Dreptul societăţilor comerciale

• Drepturile fundamentale

• Educaţia, formarea profesională şi tineretul

• Energia

• Extinderea Uniunii Europene

• Impozitarea

• Industria

• Întreprinderile

• Justiţia şi afacerile interne

• Libera circulaţie a bunurilor

• Libera circulaţie a capitalului

• Libera circulaţie a persoanelor

• Libera circulaţie a serviciilor

• Mediul înconjurător

• Noile tehnologii industriale

• Ocuparea forţei de muncă şi politica socială

• Pescuitul

• Piaţa internă

• Politica externă şi de securitate comună

• Politica regională

• Proprietatea intelectuală

• Protecţia consumatorului
• Relaţiile externe

Politicile Uniunii Europene

• Reţelele trans-europene

• Sănătatea publică

• Şanse egale

• Serviciile financiare

• Societatea informaţională

• Spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei

• Transporturile

• Turism

• Uniunea Economică şi Monetară

• Uniunea vamală

1. Politica Agricolă Comună (PAC)

Obiective:

- să stimuleze schimbările structurale esenţiale care urmează să ofere fermierilor

posibilitatea de a beneficia de pe urma dezvoltării economice şi sociale, deoarece
industria agricolă era un sector de importanţă majoră în vederea realizării integrării
europene.
- să confirme impactul sectorului agricol al micilor ferme asupra economiei şi a
politicii regionale,

- creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea

dezvoltării raţionale a producţiei precum şi utilizarea optimă a factorilor de
producţie, în special a forţei de muncă;

- să ofere, populaţiei în ansamblul ei, o piaţă alimentară stabilă;

- asigurarea unui nivel de viaţă adecvat pentru populaţie;

- luarea măsurilor pentru ca acestea să ajungă la consumator cu preţuri rezonabile.

Principiile PAC

􀂃 Solidaritatea financiară

􀂃 Unitatea pieţelor

􀂃 Preferinţă comunitară: taxe vamale aplicate importurilor din ţările ce nu fac

parte din CEE.

Rezultatele

􀂃 Garantarea preţurilor remuneratorii pentru producători.

􀂃 Modernizarea muncii agricole.

􀂃 Securitatea aprovizionării pentru consumatori

 2. Bugetul şi controlul financiar

Obiective

Potrivit articolului 274 (205) al Tratatului CE, Comisia are obligaţia de a

executa bugetul conform principiilor de gestiune financiară sănătoasă.

Realizări

Controlul iniţial, atât al veniturilor cât şi al cheltuielilor, este exercitat parţial

de autorităţile naţionale. Acestea şi-au menţinut drepturile, în special cele vizând
propriile resurse, deoarece dispun de aparatul necesar pentru colectarea şi controlul
acestor sume; 10% din resursele proprii sunt reţinute de către Statele Membre drept
taxă de colectare. Colectarea fondurilor proprii este, totuşi, o problemă de mare
importanţă pentru instituţiile UE.

Acesta a fost motivul pentru care Parlamentul European a creat un Comitet

de Control privind Transferul Fondurilor.

3. Cetăţenia Uniunii Europene

Obiective

Statutul de cetăţean al Uniunii înseamnă următoarele:

- Dreptul de libera circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul statelor membre

- Dreptul de a i se asigura protecţia de către autorităţile diplomatice sau consulare

ale altui stat membru atunci când se află pe teritoriul unei ţări în care ţara sa nu este
reprezentată, în aceleaşi condiţii ca şi unui cetăţean al respectivului Stat Membru
- Dreptul de a avea acces, în anumite condiţii, la documentele Parlamentului
Politicile Uniunii Europene

- Dreptul de a se adresa cu plângeri Parlamentului European (Articolul 21 al

Tratatului CE) şi dreptul de a se adresa ombudsman-ului (Articolul 21 al Tratatului
CE)

- Dreptul de adresare către instituţiile europene într-una dintre limbile oficiale şi de

a primi răspuns în acea limba (Articolul 22 al Tratatului CE);

- Dreptul de a vota şi de a putea candida pentru Parlamentul European şi în

alegerile municipale ale statului membru în care locuieşte, în aceleaşi condiţii ca şi
cetăţenii acelui Stat European

4. Politia privind cercetarea şi dezvoltarea

Principalul obiectiv îl constituie dezvoltarea unei politici comune în domenii

importante ale cercetarii si dezvoltarii

Politicile naţionale sau activităţile de cercetare să fie coordonate, respectiv

să se desfăşoare, la nivelul Comunităţii pentru:

- armonizării treptate a procedurilor de formulare şi implementare a politicii

comunitare privind cercetarea;

-- îmbunătăţirii eficienţei sau reducerea costurilor proiectelor naţionale şi

comunitare prin împărţirea sarcinilor sau, eventual, utilizarea în comun a
resurselor;

- promovării proiectelor de cercetare potrivite în ceea ce priveşte problemele

transfrontaliere (privind, de ex., protecţia mediului şi sănătatea publică);
- reducerii diferenţei existente între potenţialul privind cercetarea şi rezultatele
specifice dobândite de ţările Comunităţii şi, mulţumită existentei unei strategii
comune de cercetare (cu fonduri sporite), menţinerii sau redobândirii
competitivităţii Europei faţă de Statele Unite şi Japonia; drept rezultat, sprijinirea
reducerii şomajului în Comunitate prin inovaţie şi noi tehnologii.

- promovării realizării unei pieţe interne comune

- eliminării dublării nejustificate a eforturilor în programele naţionale; aceasta ar

implica, în special, o mai bună diseminare a rezultatelor în rândul întreprinderilor

5. Coeziunea economică şi socială

Tratatul UE consideră coeziunea ca fiind unul din pilonii integrării

Europene.

Obiective

Articolul 158 (130a) din TCE prevede: "Comunitatea se va orienta spre

reducerea inegalităţilor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a
rămânerii în urmă a regiunilor celor mai defavorizate".

Carta socială a drepturilor sociale fundamentale, adoptată la Consiliul

European de la Strasbourg (9 decembrie 1989)

1. Dreptul la liberă circulaţie, pentru a exercita orice profesie în ţara aleasă din
cadrul Comunităţii europene, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării gazdă.

2. Dreptul la un loc de muncă şi la o remunerare echitabilă.

3. Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă.

4. Dreptul la protecţia socială.

5. Dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă.

6. Dreptul la pregătire profesională.

7. Dreptul la tratament egal pentru femei şi bărbaţi.

8. Dreptul muncitorilor la informare, consultare şi participare.

9. Dreptul la protejarea sănătăţii şi securităţii la locul de muncă.

10. Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie.

11. Dreptul la un venit minim pentru persoanele în vârstă.

12. Dreptul la integrare şi readaptare profesională şi socială pentru persoanele

handicapate.

6. Politica privind concurenţa

Articolele 81 si 82 ale Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, prin

care Comisia este abilitată să impună companiilor sau grupurilor de companii
decizii de încetare a oricăror încălcări ale respectivelor Articole.

Obiective

Politica concurenţei trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite

monopolizarea pieţei prin împărţirea acesteia de către anumite firme în urma unor
înţelegeri private. Pieţele pot fi monopolizate ca rezultat al unor înţelegeri cu
caracter restrictiv sau al fuziunilor.
 7. Politica energetică

Obiective

Politica energetică a UE are la bază obiectivele pe termen lung definite în

1995 în "Cartea Albă a politicii energetice pentru Uniunea Europeană". Conform
acestui document politica energetică trebuie să constituie o parte integrantă a
obiectivelor generale ale politicii economice Comunitare, care se bazează pe
integrarea pieţei, dereglementare, limitarea intervenţiei publice, dezvoltarea
viabilă, protecţia consumatorului şi coeziunea economică şi socială.

În afara obiectivelor energetice generale, Comunitatea a prevăzut diverse

obiective sectoriale ce au delimitat cadrul politicii energetice a UE :

- stabilirea condiţiilor de maximă siguranţă ca o premisă pentru planificarea,

construirea şi utilizarea centralelor electrice nucleare;

- menţinerea procentului de combustibil solid (cărbune) în valoarea totală a

consumului energetic, în special prin creşterea competitivităţii acestui sector

- creşterea ponderii consumului de gaz natural;

- creşterea ponderii surselor regenerabile de energie.

8. Politica europeană a mediului înconjurător

Obiective

Politica de mediu a Comunităţii se bazează pe următoarele principii:

precauţie, prevenire, îndepărtarea sursei de poluare şi "cel care poluează, plăteşte".
Articolul 95 al TEC prevede în mod expres ca "sănătatea, siguranţa, protecţia
mediului" trebuie să se bazeze pe "un grad ridicat de protecţie, având în vedere în
special ultimele evoluţii susţinute de descoperiri ştiinţifice.

Principalele domenii de acţiune ale Uniunii Europene:

􀂃 poluarea atmosferică;

􀂃 riscurile industriale;

􀂃 biotehnologia;

􀂃 poluarea fonică

􀂃 poluarea apelor;

􀂃 eliminarea şi tratarea deşeurilor;

9. Politica externă şi de securitate comună (PESC)

Obiective

Tratatul asupra Uniunii Europene fundamentează o adevărată uniune politică

ce presupune în special aplicarea unei politici externe şi de securitate comună
(PESC), ale cărei obiective sunt:

􀂉 întărirea securităţii Uniunii şi a tuturor statelor sale;

􀂉 menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale;

􀂉 „salvgardarea valorilor comune, ale intereselor fundamentale şi ale

independenţei Uniunii;
 􀂉 promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi armonizarea
democraţiei şi a statului de drept ca şi respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale”.

10. Politica privind transportul

Aplicare

􀂃 Politica comună a transporturilor, prevăzută de articolul 75 al Tratatului

CEE, răspunde unei funcţii duble: aceea de a elimina orice discriminări şi
inegalităţi existente în materie de politică a transporturilor în statele membre şi
care împiedică funcţionarea Pieţei Comune şi aceea de a crea, în acest sector, o
piaţă comună a transporturilor care asigură o adevărată libertate a prestării de
servicii.

Realizări

Activitatea Comunităţii s-a concretizat pe libera prestare a serviciilor în

domeniul transporturilor terestre, în special liberul acces la piaţa transporturilor
internaţionale şi admiterea transportatorilor non-rezidenţi pe piaţa transporturilor
naţionale a unui stat membru..

11. Politica regională

Politica regională, deşi tardivă, ea intervine în 1973, cu crearea Fondului

European de Dezvoltare Regională (FEDER).

Dezechilibrul regional între Nord şi Sud şi între zonele centrale şi zonele

periferice ale Uniunii constituie un obstacol în calea convergenţei economice.
Această abatere n-a făcut decât să crească odată cu aderarea unor ţări ca Irlanda şi
Marea Britanie în 1972, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986. Preambulul
Tratatului de la Roma fixează ca obiectiv „asigurarea dezvoltării armonioase a
economiilor prin reducerea diferenţei dintre regiuni şi a întârzierii celor mai puţin
favorizate”.

Aproximativ 20% din populaţia Uniunii trăieşte în zone unde venitul pe cap
de locuitor este inferior procentului de 75% din media comunitară. Uniunea
vamală a contribuit, parţial, la accentuarea dezechilibrelor regionale favorizând
concentrarea economică în zonele dispunând de atu-uri ca: avantaje naturale, mână
de lucru calificată, reţele de transport sau fixare de capital.

Relaţiile exterioare: acordurile de la Yaoundé (1963-1969) şi Lomé (1975)

stabilesc legături între CEE şi ţările Africii, Caraibelor şi Pacificului.

Fondurile comunitare

􀂃 FEDER (Fondul European de Dezvoltare regională) a fost înfiinţat în 1975.

După crearea sa, 24 de miliarde de ECU au fost acordate de la bugetul comunitar
regiunilor defavorizate.

􀂃 Fondurile structurale (FEDER, Fondurile Structurale Agricole, Fondurile

Sociale) acţionează, de la reforma din 1988, în profitul a trei tipuri de zone:

􀂉 regiunile cu întârzieri de dezvoltare (obiectivul 1);

􀂉 regiunile industriale în declin (obiectivul 2);

􀂉 zonele rurale (obiectivul 3).

􀂃 Finanţarea decisă la Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1992) alocă

un număr de 176 miliarde de ECU pentru acţiunile structurale din perioada 1993-
1999.
 Politica monetară

1. Scenariul trecerii la moneda unică, conform TRATATULUI de la

Amsterdam.

În ianuarie 1996, şefii de state şi de guverne, au decis ca trecerea la moneda

unică să se realizeze în jurul a trei date cheie, care marchează tot atâtea etape.

Etapa A (1.01.1998 – 1.01.1999). Lansarea U.E.M.

Pe 2 mai 1998, la Bruxelles, Comisia Europeană a recomandat la 41 de ani

de la semnarea Tratatului de la Roma, 11 ţări care sunt pregătite pentru E.U.R.O.:
Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda şi Portugalia. Anglia şi Danemarca au refuzat aderarea la noua monedă
europeană, în timp ce Suedia nu respecta ultimul criteriu, al apartenenţei la S.M.E.
(cel puţin doi ani). Grecia nu îndeplinea criteriile de convergenţă, dar şi-a anunţat
intenţia de a se alătura la EURO în 2001.

În cursul acestei perioade, monedele, atât ale ţărilor participante la EURO

cât şi ale altor ţări membre ale U.E. au continuat să fluctueze unele în raport de
celelalte.

În ţările participante, preparativele de integrare s-au intensificat la nivelul

administraţiilor, băncilor şi instituţiilor financiare. Banca Central Europeană urma
să-şi înceapă activitatea prin emiterea de monede şi bilete de bancă în moneda
unică. Germania a fost prima ţară care a emis EURO pe piaţa germană.
Etapa B (1.01.1999-1.01.2002). Demararea efectivă a U.E.M.

În timpul acestei perioade care a durat trei ani, monedele naţionale au

circulat alături de moneda unică EURO, cursurile de schimb fiind fixate irevocabil
între ele şi EURO.

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) compus din Banca

Central Europeană (B.C.E.) şi Băncile Centrale Naţionale, a devenit operaţional. El
definea şi conducea o politică monetară şi de schimb unică (fixarea ratelor
dobânzii pe termen scurt, intervenţiile faţă de dolar sau yen etc.) în EURO. Noile
emisiuni privind datoria publică negociabilă se făceau în EURO.

În ceea ce priveşte băncile, acestea puteau utiliza pe extrasele de cont ale

clienţilor dubla indicaţie (EURO sau moneda naţională). În plus, puteau furniza
clienţilor lor informaţii asupra consecinţelor trecerii la moneda unică, şi de
asemenea, puteau oferi anumite produse în EURO, în funcţie de posibilităţile
juridice şi tehnice existente.

Întreprinderile puteau lucra şi cu EURO şi cu moneda naţională. Se spera

însă, ca întreprinderile angajate în comerţul internaţional şi European să apeleze
rapid la moneda unică.

Administraţiile trebuiau să furnizeze operatorilor şi consumatorilor

informaţii necesare privind introducerea monedei unice, tranzacţiile lor cu publicul
făcându-se încă, în moneda naţională.

Consumatorii au continuat să utilizeze în special moneda naţională.

Totuşi, cererea publicului a fost influenţată de anumite bănci şi întreprinderi

care ofereau servicii în EURO. Instaurarea progresivă a dublului afişaj al preţurilor
bunurilor şi serviciilor a permis familiarizarea cu moneda unică în cursul acestei
perioade.

Tot în timpul acestei etape, principalele sisteme de plăţi (virament, cărţi de

credit, C.E.C. etc.) urmau să fie adaptate pentru a putea funcţiona în EURO.

Etapa C (1.01.2002) generalizarea monedei unice.

Începând cu 1.01.2002 şi timp de şase luni, s-au introdus noile mijloace de

plată în moneda unică şi s-au retras vechile monede naţionale. Această perioadă
trebuia să fie cât mai scurtă pentru a minimiza complicaţiile pentru utilizatori, care
decurg dintr-o dublă circulaţie monetară prelungită.

Toate operaţiile monetare (salarii, retrageri, conturi bancare etc.) urmau să

fie exprimate în EURO. Contractele încheiate în monedele naţionale urmau să fie
la rândul lor transformate în EURO conform cursului de schimb irevocabil fixat,
fără alte modificări de termene şi condiţii stipulate.

Trecerea la moneda unică nu putea reuşi, decât dacă moneda unică era total
acceptată de către cetăţeni. Or această evoluţie, în acel moment, deranja
obişnuinţele cotidiene şi modifica organizarea băncilor şi întreprinderilor.

Tocmai de aceea s-au propus diverse simulări pentru ca întreprinderile şi

populaţia să se obişnuiască cu noua monedă. Unele firme şi-au realizat
contabilitatea atât în moneda proprie cât şi în euro, iar magazinele au utilizat
dublul afişaj. În Franţa, în marile magazine, se realizau campanii de informare a
populaţiei, utilizându-se atât materiale editate cât şi suporturi informatice. Sume
considerabile au fost alocate pentru campaniile de informare, având ca scop
evitarea şocului trecerii la moneda unică.
 2. Avantajele monedei unice

Odată cu accentuarea tendinţelor de globalizare a pieţelor, competiţia între

cele trei centre de putere economică – Europa, SUA şi Japonia – s-a ascuţit. În
acelaşi timp, au apărut o serie de competitori noi, cum ar fi “tigrii asiatici” sau
unele ţări din America Latină.

Prin crearea Uniunii Monetare s-a urmărit atingerea a cel puţin două
obiective, primul, Uniunea Monetară să constituie un motor pentru continuarea
integrării politice a Europei Occidentale, şi al doilea, să se realizeze o dinamică
mai accentuată a creşterii economice şi o utilizare mai ridicată a forţei de muncă.

Fără îndoială, o uniune monetară poate aduce avantaje economice însemnate:

􀂃 se îmbunătăţeşte alocarea factorilor de producţie, deoarece producţia şi

investiţiile nu vor mai fi influenţate de evoluţia cursurilor de schimb;

􀂃 se vor face economii de către populaţie, care vor duce la creşterea consumului.
În 1996, germanii au cheltuit peste 45 miliarde DM la călătoriile în ţările Uniunii
Europene, iar la transformarea cursurilor şi pentru comisioane bancare s-au plătit,
în medie, 5% ceea ce înseamnă 2,25 miliarde DM;

􀂃 creşterea transparenţei pieţei şi a preţurilor;

􀂃 piaţa de capital creşte ca spaţiu şi lichidităţi, ceea ce va putea determina

reducerea nivelului dobânzii (aceasta nu va mai cuprinde prime contra riscului de
devalorizare, aşa cum s-au practicat în cazul altor ţări);

􀂃 scade costul tranzacţiilor, întrucât nu vor mai cuprinde cheltuieli legate de risc
valutar, şi scade costul informaţiei valutare. Comisia UE apreciază aceste economii
la 20-25 miliarde ECU, care reprezintă circa 0,3 % din
 PIB al UE. Resursele disponibilizate, ca urmare a eficientizării fluxului de
bunuri, servicii şi capital, vor fi folosite în special pentru stimularea cererii şi a
ofertei. Îmbunătăţirea climatului investiţional şi comercial va duce şi la crearea de
noi locuri de muncă. În Germania, unul din cinci locuri de muncă este legat de
activitatea de export. Peste 40% din exporturi merg în celelalte ţări ale
Eurolandului. În comerţul reciproc, nu va mai exista risc valutar şi, cel puţin în
ţările orientate spre export, există posibilitateaca introducerea euro să creeze noi
locuri de muncă;

􀂃 crearea euro va contribui la dezvoltarea relaţiilor comerciale şi financiare între

membrii Euroland şi parteneri, întrucât ţările membre ale Uniunii

Monetare nu vor mai fi afectate de riscul valutar în aceeaşi măsură în care au fost
expuse înainte;

􀂃 o relaţie de mai mare echilibru între principalii actori ai sistemului financiar

internaţional, respectiv Euroland, SUA şi Japonia, va contribui la creşterea
responsabilităţii fiecăruia, în vederea asigurării unui mediu global stabil;

􀂃 euro va deveni, alături de dolarul SUA monedă internaţională de tranzacţii,

depozit, investiţii şi rezervă.

La 1 ianuarie 1999, Consiliul de Miniştri de Finanţe şi ai Economiei

(ECOFIN), la propunerea Comisiei Europene şi după consultarea B.C.E, au stabilit
cursurile de schimb fixe, irevocabile, dintre monedele ţărilor membre şi dintre
acestea şi EURO, acest moment fiind apreciat a fi momentul crucial în procesul
creării uniunii monetare. Tot la 1 ianuarie 1999 a avut loc şi transferarea
responsabilităţilor politicii monetare de la băncile central naţionale la B.C.E.
Începând cu 1 ianuarie 1999, EURO a devenit astfel singura monedă europeană în
cadrul uniunii monetare. Conversia de la monedele naţionale în EURO s-a făcut
prin intermediul E.C.U. 1 E.C.U = 1 EURO, iar E.C.U a încetat să mai existe.

Anunţul prealabil al cursurilor de schimb bilaterale încă din mai 1998 a avut
ca scop o calmare a pieţelor valutare în perioada critică dintre mai şi decembrie
1998. Conform art. 109(4) al Tratatului de la Maastricht, conversia monedelor
naţionale în ECU nu trebuia să schimbe valoarea externă a E.C.U.

Utilizarea cursurilor de schimb centrale ale S.M.E. nu înseamnă că DM, spre

exemplu, a fost transformată în EURO la cursul central al E.C.U.

Cursul DM/EURO a rămas necunoscut până la 1 decembrie 1998, deoarece

coşul E.C.U. a conţinut monede care nu au trecut la EURO în 1999.

Joi 31 decembrie 1998, la ora 11,30, toate băncile centrale ale Uniunii
Europene au comunicat, într-o conferinţă telefonică, cursurile de schimb ale
monedelor lor faţă de dolarul S.U.A. Cursurile au fost comunicate de către Banca
Centrală din Belgia către Comisia Europeană, care, pe baza acestor date, a stabilit
valoarea E.C.U. în raport cu dolarul S.U.A. (cursurile de calculare a E.C.U. fiind
cele stabilite la începutul lunii mai, respectiv cursurile de schimb centrale din
Sistemul Monetar European), 1 E.C.U. era egal cu 1 EURO.

Cursul de schimb între dolarul S.U.A. şi E.C.U. a fost multiplicat cu cursul

de schimb al monedelor naţionale în raport cu dolarul S.U.A. Astfel, au rezultat
cursurile monedelor celor 11 faţă de EURO, pe care Comisia Europeană le-a
comunicat Consiliului Miniştrilor de Finanţe şi ai Economiei (ECOFIN) din ţările
U.E. ECOFIN, după comunicarea cursurilor bilaterale între monedele europene, a
anunţat, la ora 13.00, aceste cursuri, iar apoi au fost făcute publice prin mijloace
electronice şi tipărite.
 Cursurile de schimb între monedele uniunii monetare şi EURO, care sau
stabilit la 1 ianuarie 1999, au rămas irevocabile şi nemodificate pe întreaga
perioadă, când cele două monede (cea naţională şi EURO) au fost folosite ca
mijloc de plată, respectiv de la 1 ianuarie 1999 la 30 iunie 2002.

Cotaţia pentru 1 EURO a fost de 1,17 dolari S.U.A.

La 1 ianuarie 1999 au intrat în vigoare următoarele cursuri irevocabile de

conversie pentru 1 EURO:

Cursurile irevocabile ale monedelor europene faţă de euro

40,3399 FRANCI BELGIENI

1,95583 DM

166,386 PESETAS

0,787564 LIRE IRLANDEZE

6,55957 FRANCI FRANCEZI

1936,27 LIRE ITALIENE

2,20371 GULDENI OLANDEZI

13,7603 ŞILINGI AUSTRIECI

200,482 ESCUDOS PORTUGHEZI

5,94573 MĂRCI FINLANDEZE

40,3399 FRANCI LUXEMBURGHEZI

Sursa: Banca Centrală Europeană

 3. Utilizarea euro

Transformarea monedelor naţionale ale statelor membre U.E.M. în EURO se

făcea prin utilizarea ratelor de conversie fixate irevocabil de la 1 ianuarie 1999 de
Consiliul Uniunii Europene şi prin utilizarea metodei triunghiului. La conversia în
cont dintr-o monedă naţională U.E.M. în EURO sau din EURO într-o monedă
naţională U.E.M. nu se percepea comision de schimb. Transformarea unei monede
care nu făcea parte din U.E.M. în EURO şi invers se comisiona. Totuşi, cheltuielile
legate de transferurile internaţionale au fost destul de mari.

Pentru transformarea unei alte monede care nu aparţinea U.E.M. întruna din
cele 11 monede naţionale ale statelor membre U.E.M, era necesară conversia
monedei respective în EURO şi apoi conversia în moneda naţională U.E.M.
Monedelor celor 11 ţări participate la UEM aveau denumirea generic de Unităţi
Monetare Naţionale ( UMN ) în perioada de tranziţie 1999-2001.

Reguli stricte au fost stabilite într-o Reglementare promulgată în cadrul art.

235 din Tratatul de la Maastricht, pentru a se asigura faptul că întotdeauna
conversiile între UMN şi între acestea şi EURO vor fi angajate pe o bază corectă şi
compatibilă.