Etapele de constituire şi afirmare a Uniunii Europene

Convenţional, istoria construcţiei Uniunii Europene întruneşte cîteva etape.

Prima etapă (1951 – mijlocul anilor ’70), considerată şi „veacul de aur al Comunităţii”. Perioada s-a
manifestat prin constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, constituirea Comunităţii Economice
Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, formarea Uniunii Vamale, formarea relativ reuşită a 
Pieţei Agrare Unice, aderarea la CEE a trei noi membri: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Formarea pieţei
comune a condus la transformarea monopolurilor naţionale în transnaţionale şi la trecerea ţărilor membre de la
economia de tip închis la cea de tip deschis.
 18 aprilie 1951. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat
Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie
1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind încheiat pe o perioadă de 50 ani. CECO avea drept obiectiv crearea unei
pieţe unice sectoriale.
 20-23 octombrie 1954.  În baza acordurilor de la Paris, la Conferinţa de la Londra, au fost precizate
modalităţile de extindere a Pactului de la Bruxelles, transformat în Uniunea Europei Occidentale ( UEO).
 25 martie 1957. La Roma au fost semnate Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM). Misiunea CEE a
constat în promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în comunitate şi crearea
temeliei unei uniuni, asigurarea unui înalt nivel de angajare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea
nivelului de trai etc. Mecanisme de realizare: Piaţa comună, Uniunea Vamală. Instituţii: Parlamentul European,
Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.
 4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus bazele Asociaţiei europene a
liberului schimb (AELS).
 30 iulie 1962. A intrat în vigoare  Politica Agricolă Comună ( PAC).
 1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală.
 22 aprilie 1970. A fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a permis lărgirea competenţelor
Parlamentului European.
 9-10 decembrie 1974. Şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la Paris. În cadrul lui s-a luat decizia cu
privire la reuniunile sistematice ale Consiliului European şi s-a propus alegerea Adunării Europene
(Parlamentului) prin sufragiu universal. S-a decis lansarea Fondului European de dezvoltare regională  (FEDER).
 22 iulie 1975.  A fost semnat Tratatul privind consolidarea puterilor bugetare ale Adunării Europene şi
crearea Curţii Europene de Auditori. Documentul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.
A doua etapă (mijlocul anilor ’70 – începutul  anilor ’90), caracterizată prin adoptarea programului de
colaborare valutară şi constituirea unui mecanism eficient de consultări. În această perioadă, a fost
atestată criza cunoscută sub numele „scleroza europeană”, care s-a caracterizat printr-un nivel diferenţiat de
dezvoltare a ţărilor CEE şi a statelor   recent  aderate. În această perioadă a fost adoptat Actul Unic European şi
au continuat eforturile de formare a Uniunii Europene.
 6-7 iulie 1978. S-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a propus relansarea cooperării monetare
prin crearea unui sistem monetar european (SME).
 13 martie 1979. A fost lansat SME.
 17-28 februarie 1986. La Luxemburg şi la Haga a fost semnat Actul Unic European (intrat în vigoare la 1
iulie 1987), care a adaptat tratatele de constituire a CEE.
 29 mai 1990. Au fost semnate acordurile de instituire a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare ( BERD).
 19 iunie 1990. Au fost semnate acordurile Schengen.
 9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a fost decisă crearea Uniunii Europene în
baza Comunităţii Europene.
A treia etapă (1992 - 2004), caracterizată prin constituirea şi evoluţia în continuare a Uniunii Europene. A
fost semnat Tratatul Uniunii Europene, s-a constituit Uniunea Economică şi Monetară, trecîndu-se la valuta unică
euro.
 7 februarie 1992. Miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au semnat Tratatul de la Maastricht (intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993). Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”. Tratatul
prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici comune, uniune economică şi monetară, politică
externă şi de securitate comună, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE).
 26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen.
 13 -14 decembrie 1996. S-a convocat Summit-ul de la Dublin. A fost adoptat un Pact de stabilitate, care
prevedea aplicarea de către statele membre ale zonei euro a programului de stabilitate şi aplicarea sancţiunilor
 financiare. Consiliul European a aprobat noul mecanism al ratei de schimb  şi crearea Institutului European
Monetar.
 16-17 iunie 1997. S-a convocat Consiliul European de la Amsterdam. A fost adoptat documentul intrat în
istorie sub denumirea Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999).
 1-3 mai 1998. S-a aprobat decizia privind etapa finală a UEM.
 1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă EURO.
 26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
 1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat în circulaţie moneda unică.
 23 iulie 2002. A expirat Tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, încheiat pe
o perioadă de 50 de ani.
A patra etapă (2004 – 2007) - contemporană. În această perioadă a fost elaborată Constituţia Europeană şi
propus spre aprobare Tratatul de la Lisabona.
 29 octombrie 2004. La Roma a fost semnată Constituţia Europeană, ratificată de Austria, Belgia, Cipru,
Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania.
Constituţia, care trebuia să intre în  vigoare la 1 noiembrie 2006, a fost respinsă în cadrul referendumurilor din
Franţa şi Olanda. Pentru a ieşi din impas, Comisia Europeana a propus să fie modificat Tratatul privind Uniunea
Europeană, în vigoare la etapa actuală, textul respectiv căpătînd denumirea de Tratatul de la Lisabona.
 13 decembrie 2007. A fost semnat noul tratat al Uniunii Europene – Tratatul de la Lisabona care, conform
prevederilor sale, trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat are drept scop consolidarea
capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea eficienţei instituţiilor comunitare. De asemenea, Tratatul prevede
ameliorarea caracterului democratic al UE prin extinderea competenţelor Parlamentului European şi introducerea
Cărţii Drepturilor Fundamentale în sistemul juridic comunitar. Pînă în prezent nu au fost definitivate procedurile
naţionale de aplicare a Tratatului de Republica Cehă, Polonia şi Germania, iar Irlanda este unica ţară care încă
nu a ratificat Tratatul de la Lisabona.
  4. Crearea Pietei Comune si a Euratom

4.1. De la Conferinta de la Messina, la semnarea Tratatelor de la Roma:relansarea constructiei

europene.

Criza provocata in Europa comunitara de esecul Comunitatii Europene de Aparare a durat destul de putin. In
primavara anului 1955, Europa primeste un nou impuls integrator, centrat insa pe domeniul economic, ideea
unificarii politice si militare fiind abandonata pentru o lunga perioada de timp.

Noul context economic de la mijlocul anilor 50 a facut in acelasi timp mai usoara si mai necesara continuarea
integrarii europene. Astfel, in conditiile unei cresteri economice importante, dezvoltarea fluxurilor comerciale este
franata de taxele vamale si controalele la frontiere.  In plan politic, situatia era destul de tensionata iar Franta,
oricum discreditata prin votul negativ asupra CEA, isi indreapta intreaga atentie spre protectoratele sale din
Africa, aflate in plin proces de decolonizare.

In aceste conditii, statele Benelux sunt cele care iau initiativa, incurajate de castigurile obtinute prin
participarea la CECO. In spatele acestor initiative se afla insa, o data in plus, vizionarul Jean Monnet care, pe 9
noiembrie 1954, isi anunta intentia de a nu mai solicita reinnoirea mandatului sau de presedinte al Inaltei
Autoritati pentru a se concentra asupra relansarii constructiei europene.

Dupa insuccesul CEA si de teama unui nou esec, Monnet nu se mai hazardeaza in a propune un proiect prea
ambitios, limitandu-se la a sustine largirea competentelor CECO prin integrarea sectorului energiei, in special a
energiei nucleare care devenise din ce in ce mai importanta[26]. Propunerea sa este impartasita de
belgianul P.H. Spaak, care, la 2 aprilie 1955, propune formal membrilor CECO o astfel de extindere. Germania
sustinea si ea integrarea „partiala”, pe sectoare.

Considerand ca metoda sectoriala este incapabila sa asigure progresul economic si sa contribuie la intarirea
unitatii europene, guvernul olandez propune insa, la 4 aprilie, prin vocea ministrului afacerilor externe Johan
Willem Beyen, realizarea unei integrari economice generale fondata pe o uniune vamala. El este puternic sprijinit
de Italia, favorabila ideii unei integrari europene generale[27].

Cu ocazia reuniunii ministrilor afacerilor externe ai Benelux, ce a avut loc la Haga, la 23 aprilie, se
adopta „Memorandumul Benelux”, prin care guvernele celor trei state propun, prin concilierea celor doua optiuni,
un proiect hibrid, in care sa fie realizate ambele actiuni: atat integrarea sectoriala, cat si integrarea economica
globala, considerandu-se ca prima dintre acestea are putine cauze de reusita fara initierea celei de-a doua.
Discutiile pe marginea acestui proiect (si a memorandumurilor elaborate ca raspuns la el de catre celelalte state),
sunt reluate cu ocazia Conferintei de la Messina, convocata la 1 iunie 1955, in principal pentru al desemna pe
succesorul lui Jean Monnet la presedintia Inaltei Autoritati[28], dar si pentru a stabili un punct de vedere comun
cu privire la relansarea integrarii europene.

  Destul de prudenti in a imbratisa o solutie sau alta, insa fiind de acord cu ideea relansarii economice prin
intermediul institutiilor comune, liderii reuniti la Messina adopta o rezolutie prin care insarcineaza un comitet de
experti si de delegati ministeriali cu studiul acestei propuneri si formularea unui raport, cel mai tarziu pana la 11
octombrie 1955.

Prezidat de belgianul Paul-Henri Spaak, comitetul isi incepe lucrarile la 9 iulie 1955 la Bruxelles. In mai 1956
(depasindu-se astfel termenul fixat la Messina), este prezentat spre aprobare ministrilor afacerilor externe reuniti
cu ocazia conferintei de la Venetia, textul continand concluziile comitetului, cunoscut ca „Raportul Spaak”. Acest
raport, care a constituit documentul de lucru al conferintei interguvernamentale insarcinate cu redactarea
tratatelor, prevedea crearea unei piete comune care sa cuprinsa intreaga productie industriala si agricola,
o uniune vamala cu un tarif extern comun, dar si oorganizatie sectoriala in domeniul energiei atomice - Euratom.
Raportul Spaak este aprobat fara dificultati de catre ministri reuniti la Venetia, punandu-se astfel capat
indelungatelor si tensionatelor negocieri intre „cei sase”.

Raportul Spaak va servi ca baza a negocierilor interguvernamentale ce vor fi deschise la 26 iunie 1956, in
castelul Val Duchesse din Bruxelles[29] si care se vor finaliza, dupa dezbateri dificile, cu semnarea la Roma, la
25 martie 1957, a Tratatelor de Instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). Dupa ce au fost ratificate in cursul anului 1957, cele doua
tratate vor intra in vigoare la 1 ianuarie 1958, pentru o durata nelimitata.

La succesul acestui important si indraznet demers au contribuit mai multi factori. In primul rand, conjunctura
internationala. Marcata, pe de o parte, de o detensionare a relatiilor internationale ca urmare a mortii lui Stalin (si,
in acest context, de cresterea interesului pentru energia atomica – sector pe care europenii nu il acopereau inca),
si apoi de o revenire la starea de tensiune, ca urmare a interventiei sovietice in Ungaria in noiembrie 1956, si, pe
de alta parte, de criza Canalului de Suez, conjunctura externa a determinat inca o data Europa Occidentala sa-si
stranga randurile.

In al doilea rand, campania facuta in favoarea ratificarii celor doua tratate de catre un mare vizionar – acelasi
Jean Monnet, care in fruntea „Comitetului de actiune pentru Statele Unite ale Europei”, infiintat in octombrie 1955,
a creat un grup de presiune foarte influent ce a militat neincetat pentru crearea unei noi comunitati supranationale
dupa modelul CECO in domeniul energiei atomice. Aceasta propunere a supus-o aprobarii parlamentare in cele
sase state, obtinand astfel angajarea parlamentelor si guvernelor acestora[30].

Nu in ultimul rand, proiectul a beneficiat si de sustinerea Miscarii Europene, prezidata incepand cu 1956 de
catre Robert Schuman.

 Piata Comuna

       Euratom
 
- un Consiliu, care reprezinta interesele statelor membre, format din cate un reprezentant la nivel ministerial al
fiecaruia dintre acestea. Acestei institutii reprezentative a statelor membre i se atribuie importante competente
decizionale si de coordonare a politicilor economice,  Tratatele de la Roma facand din Consiliu centrul de
gravitatie al sistemului institutional. El poate adopta acte obligatorii, care se impun statelor membre: regulamente,
cu caracter general, direct aplicabile in fiecare stat membru, sau directive, prin care se stabileste in sarcina
statelor obiectivele de atins, mijloacele ramanand la alegerea acestora. Hotararile erau luate, la inceputul
perioadei tranzitorii, cu unanimitate (fiecare stat dispunand astfel de un drept de veto), urmand ca, in cea de-a
treia etapa, aceasta sa fie inlocuita in multe domenii cu votul cu majoritate;

-  o Adunare parlamentara, formata din reprezentanti ai popoarelor statelor membre, desemnati de catre
parlamentele nationale. Tratatele institutive atribuiau acestei institutii putine puteri, limitate la elaborarea de avize
consultative, in anumite domenii, si la exercitarea unui anumit control politic asupra Comisiei. Adunarea
cuprindea 142 de membrii, repartizati astfel: 36 pentru fiecare din statele mari (Franta, Germania, Italia), 14
pentru Belgia si Olanda si 6 pentru Luxemburg. In 1962, aceasta decide sa-si schimbe denumirea in aceea
de „Parlament European” si aceasta denumire va fi utilizata, in practica, pana la recunoasterea ei formala prin
Actul Unic European;

- o Curte de Justitie, compusa din judecatori independenti, care garanta respectarea dreptului in interpretarea si
aplicarea Tratatelor.

       Existenta unui set de institutii separate pentru cele trei Comunitati era insa contraproductiva si ineficienta.
De aceea, odata cu semnarea Tratatelor de la Roma, a fost semnata,  Conventia relativa la anumite institutii
comune ale Comunitatilor Europene, prin care cele trei Comunitati au fost dotate cu o Adunare
Parlamentara si cu o Curte de Justitie comune, iar CEE si CEEA si cu un Comitet economic si social comun.

Mai ramanea de reglementat problema sediului, din ratiuni de eficienta aparand ca necesara convenirea unui
sediu unic pentru cele trei Comunitati. Imposibilitatea de a se pune de acord asupra locatiei, a facut ca statele
membre sa amane pentru mai tarziu luarea unei hotarari asupra sediului definitiv[36] si, cu caracter provizoriu,
CEE si Euratom sa se stabileasca la Bruxelles, Curtea de Justitie si Secretariatul Adunarii, la Luxemburg, iar
reuniunile acesteia din urma sa se tina  la Strasbourg.

In functie de interesele lor specifice,  cele trei state mari si-au impartit conducerea organelor colegiale ale
Comunitatilor: Franta desemna presedintele Comisiei Euratom, Germania pe cel al Comisiei CEE, iar Italia
presedintele Inaltei Autoritati a CECO.

Originalitatea sistemului institutional introdus prin Tratatul de la Roma consta in modul cum sunt repartizate
competentele intre institutii, care nu corespunde schemei clasei de separatie a puterilor. Complexitatea acestui
sistem si inexistenta unui principiu clar al impartirii competentelor fac ca la exercitarea puterilor sa concureze
diferite institutii. Astfel, doar functiile judiciare sunt exercitate potrivit schemei clasice, de catre Curtea de Justitie,
in timp ce puterea executiva este impartita intre Comisie si Consiliu, iar in ceea ce priveste functia
legislativa, aceasta nu revine adunarii Parlamentare, ci Comisiei (careia i se atribuie initiativa legislativa), si mai
ales Consiliului, care decide in ultima instanta.

Prin Tratatele de la Roma se prejudiciaza considerabil echilibrul institutional consacrat prin Tratatul CECO,
atribuindu-se Consiliului majoritatea puterilor, in detrimentul Comisiei[37]. Desi competentele sale se vor extinde
la aproape toate sectoarele socio-economice, Comisia dispune de mai putine puteri decat Inalta Autoritate a
CECO, competenta de decizie apartinand in principal Consiliului de Ministri – organ guvernamental.
Independenta Comisiei mai este redusa si de faptul ca bugetul noilor Comunitati europene este alimentat prin
contributii financiare ale statelor membre.

Se considera ca, spre deosebire de Tratatul CECO, care este un „tratat-lege”, reglementand de o maniera
precisa si limitativa functionarea acestei Comunitati „supranationale”, prin intermediul unui singur organ executiv,
independent si permanent, dotat cu putere de decizie, Tratatul CEE este un„tratat-cadru”. Mult mai  abstract si
vast decat primul, acesta creeaza institutii mai putin supranationale, ci mai degraba „tehnice”, fara caracter
politic[38].

Sistemul institutional instituit prin Tratatele de la Roma detine insa un important potential de evolutie politica
supranationala[39]. Comisia, organ independent si supranational, ramane principalul organ executiv al
Comunitatii si dispune de un important rol de initiativa legislativa: verifica aplicarea dispozitiilor tratatului sau a
anumitor decizii ale Consiliului si reprezinta Comunitatea in relatiile externe.

Acest executiv dualist reprezinta de altfel si principala inovatie a Tratatelor de la Roma. Puterea de decizie
apartine Consiliului de Ministri dar cum dreptul de initiativa apartine Comisiei, acesta nu poate sa ia decizii cel
mai adesea, decat atunci cand Comisia propune.

Transferul puterii decizionale catre Consiliu, unica institutie care apara si reprezinta interesele particulare ale
statelor membre se datoreaza faptului ca, spre deosebire de CECO, care reprezenta un sector specializat, Piata
Comuna acopera ansamblul economiei statelor membre – un domeniu imens, unde sunt implicate interese
nationale esentiale. De aceea accentul a fost pus pe vointa comuna a statelor membre si nu pe autoritatea unui
organ distinct de guverne[40].

Caracterul supranational al Comunitatii este insa prezervat, nu numai prin acordarea monopolului de initiativa
legislativa Comisiei,  ci si prin cresterea considerabila a cazurilor in care deciziile in Consiliu se iau cu majoritate
calificata. Tratatele prevedeau ca, la sfarsitul unei perioade tranzitorii de 10-12 ani, in care Piata Comuna urma
sa fie implementata si in care Consiliul decidea de regula cu unanimitate, numeroase decizii urmau sa fie luate cu
majoritate simpla sau calificata. Votul majoritar, (bazat pe un sistem de ponderare a voturilor in care Germaniei,
Frantei si Italiei le reveneau 4 voturi, Belgiei si Olandei 2, iar Luxemburg-ului  1 vot), si in care pentru realizarea
majoritatii erau necesare 12 voturi (din totalul de 17), oferea statelor mici, care obtinusera un numar de voturi mai
mult decat proportional cu importanta lor, garantii ca nu vor fi marginalizate de catre statele mari.

Nu in ultimul rand, Curtea de justitie, cu un caracter clar federal, intinzandu-si jurisdictia asupra statelor
membre si institutiilor comunitare, poate contribui la orientarea Comunitatilor  spre supranational. Exista astfel
perspective ca, mai ales dupa  sfarsitul perioadei tranzitorii, sa se intareasca elementele supranationale in dauna
celor interguvernamentale.

Acest echilibru subtil intre elementele supranationale si cele interguvernamentale a fost cel care a permis
ratificarea Tratatelor de la Roma fara dificultati majore si a facut ca ideea de unitate europeana sa fie privita mult
mai favorabil decat la inceputul anilor ’50.

 Dupa un proces de ratificare ce a durat destul de putin, fiind practic desavarsit inainte de incheierea anului
1957, Tratatele de la Roma intra in vigoare la 1 ianuarie 1958.

3. Piata Comuna

Preocuparea pentru realizarea pietei comune europene a existat chiar de la semnarea Tratatului de la
Roma. Articolul 3 al Tratatului facea referire la eliminarea obstacolelor din calea liberei circulatii a persoanelor,
serviciilor si capitalurilor, iar articolul 8 stabilea realizarea treptata a pietei commune, pe parcursul unei perioade
de 12 ani. Acest obiectiv nu a fost însa atins la termenul stabilit, asa cum se întâmplase cu uniunea vama
515v2123f la. Progresele în aceasta directie au fost reduse, în special din cauza dificultatii eliminarii unui numar
mare de bariere netarifare din calea liberului schimb.

Uniunea Vamala = suprimarea tuturor obstacolelor din calea liberului schimb dintre tarile membre si politica
comerciala externa comuna

Piata Comuna = Uniunea Vamala + libera circulatie a capitalurilor si persoanelor, promovarea unor politici de
interes comun, transferarea  unor  decizii de la nivel national la cel comunitar etc.

1968 - se eliminasera barierele tarifare si restrictiile cantitative din calea comertului cu bunuri, dar ramasesera
numeroase obstacole netarifare (tehnice, fiscale, legislative etc.)

          - a urmat o perioada mai dificila în evolutia constructiei europene (si pe fondul recesiunii economice), care
a determinat cresterea masurilor protectioniste

1985  - a fost adoptat Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987), primul document juridic care a modificat si
completat Tratatul de la Roma.

1985- Comisia Europeana elaboreaza Cartea Alba, un document cu privire la încheierea procesului de realizare
a Pietei Comune, care continea 282 de masuri legislative necesare pentru crearea unei piete unice în interiorul
careia sa nu existe control la frontiere, începând cu 1 ianuarie 1993.  

1. Scurta prezentare

Actul care a constituit nasterea Comunitatilor Europene este declaratia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea
perioada, Robert Schumann. Iata doar cateva dintre prevederile declaratiei Schumann:

„Pacea lumii nu poate fi pastrata fara sa facem eforturi creative, proportionale cu pericolele care o ameninta. Contributia pe care
o Europa organizata o poate aduce civilizatiei este indispensabila pentru mentinerea relatiilor pasnice. Prin asumarea pentru mai mult de
20 de ani a rolului de campion al Europei unite, Franta a avut intotdeauna ca principal obiectiv servirea pacii. Europa unita nu s-a realizat
si am avut razboi.

Europa nu poate fi facuta dintr-o data sau in baza unui singur plan. Va fi construita prin realizari concrete creand mai intai o
solidaritate de facto. Unirea natiunilor europene necesita eliminarea opozitiei seculare a Frantei si a Germaniei. Orice actiune ce se
intreprinde trebuie sa tina cont mai intai de aceste doua tari. In acest scop, Guvernul francez propune sa se actioneze imediat intr-un punct
limitat dar decisiv. Guvernul francez propune ca productia franco – germana de carbune si otel sa fie plasata sub o Inalta Autoritate
comuna, intr-o organizatie deschisa si participarii altor tari ale Europei. Punerea in comun a productiei de carbune si otel va asigura
imediat bazele dezvoltarii economice, ca prim pas in unificarea europeana si se va schimba destinul acelor regiuni care mult timp au fost
destinate fabricarii armelor de razboi, ale caror victime constante au fost.

Solidaritatea de productie astfel stabilita va face clar faptul ca orice razboi intre Franta si Germania devine nu doar de
neconceput, dar practic imposibil. Punerea la punct a acestei puternice unitati productive va deschide tuturor tarilor doritoare posibilitatea
sa participe la aceasta si va oferi tuturor tarilor participante elementele fundamentale ale productiei industriale in aceleasi conditii, cu o
baza reala pentru unificarea lor economica.

Aceasta productie va fi oferita intregii lumi fara deosebire sau excludere pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai si la
dezvoltarea actiunilor pacifiste. Astfel va fi realizata in mod simplu si rapid fuziunea intereselor indispensabile pentru stabilirea unei
comunitati economice care va constitui fermentul unei comunitati mai largi si mai profunde intre tari care mult timp au fost in opozitie
datorita unor sangeroase diviziuni.

Prin punerea in comun a productiei de baza si prin instruirea unei Inalte Autoritati noi ale carei decizii vor lega Franta, Germania
si tarile care vor adera, aceasta propunere va realiza prima fundatie pentru o Europa unita, indispensabila pentru mentinerea pacii. Pentru
urmarirea acestor obiective astfel definite Guvernul francez este gata sa deschida negocieri in urmatoarele baze. Misiunea impartiala a
Inaltei Autoritati Comune va fi sa asigure in cel mai scurt timp posibil: modernizarea productiei si imbunatatirea calitatii sale, furnizarea in
conditii identice a necesarului de carbune si otel atat pe pietele franceza si germana cat si a tarilor aderente, dezvoltarea exportului catre
alte tari, egalizarea si imbunatatirea conditiilor de viata a muncitorilor din aceste industrii.

Pentru a atinge aceste obiective, plecand de la conditiile diferite in care se gasesc in prezent productiile tarilor aderente, sunt
propuse o serie de masuri care se vor institui cu titlu tranzitoriu. Transportul carbunelui si otelului intre tarile aderente va fi imediat scutit de
taxe vamale si nu va putea fi afectat de tarifele diferentiate de transport. Se vor realiza, gradual, conditii pentru ca o distributie mai
rationala a productiei si un inalt nivel al productivitatii sa se creeze in mod spontan. In contrast cu cartelurile internationale, care tind sa
impuna practici restrictive in distributia si exploatarea pietelor nationale, pentru a mentine un profit ridicat, organizatia va asigura fuziunea
pietelor si extinderea productiei.

Principiile si intelegerile definite mai sus vor constitui subiectul unui tratat semnat intre state si supus ratificarii parlamentelor lor.
Negocierile vor avea loc cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Lui i se va incredinta sarcina de a supraveghea daca intelegerile la
care s-a ajuns concorda cu principiile expuse si, in cazul unei neintelegeri, el va decide ce solutie se va adopta.

Inalta Autoritate va fi alcatuita din persoane independente numita de guverne, avand reprezentare egala. Prin acord comun intre
guverne va fi ales un presedinte. Deciziile Autoritatii vor fi executorii in Franta, Germania si celelalte tari aderente. Se vor lua masuri
adecvate pentru gasirea mijloacelor de apel impotriva deciziilor Autoritatii. Un reprezentant al Natiunilor Unite va fi acreditat pe langa
Autoritate si va fi instruit pentru a face un raport public catre Natiunile Unite, de doua ori pe an, raport ce priveste realizarile organizatiei, in
special salvgardarea obiectivelor sale.

Inalta Autoritate nu prejudiciaza cu nimic regimul de proprietate al intreprinzatorilor. In exercitiul functiunii sale, Inalta Autoritate va
tine cont de puterile conferite de Autoritatea Internationala de la Ruhr si de obligatiile de orice natura impuse Germaniei, atata timp cat
acestea raman in vigoare.”

O data cu lansarea in cadrul acestei conferinte de presa a planului „Schumann”, s-a trecut la o faza hotaratoare in destinul
comunitatilor europene. Astfel, au luat nastere trei principii fundamentale ale acestui plan:

- plasarea productiei de otel si carbune a Germaniei si Frantei sub o Inalta Autoritate in cadrul unei organizatii deschise si altor
tari europene;

- luarea deciziilor de catre organisme compuse din reprezentantii guvernelor, statele nefiind obligate prin decizii contra vointei lor;

- deciziile vor obliga numai statele ce le accepta.

La aceste trei principii fondatoare au subscris sase state: Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Marea Britanie,
care avea unele temeri privind abandonarea suveranitatii si privind realizarea bunastarii nationale dar si din cauza angajamentelor din
Commonwealth, nu a aderat la aceste principii.

Au urmat noua luni de negocieri intre aceste sase state, ce s-au concretizat prin adoptarea la data de 18 aprilie 1951 a Tratatului
de creare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, tratat ce a intrat in vigoare la 25 iulie 1952 pe o durata de 50 de ani. Motivatia
acestei initiative consta in faptul ca era ca, pe de-o parte, era putin probabil ca Germania sa accepte un control unilateral asupra industriei
sale grele (otel – carbune), mai ales dupa adoptarea Constitutiei sale interne, prin care aceasta tara isi concepea singura politica interna,
iar pe de alta parte, lasarea sa complet independenta si nesupravegheata era considerata in acea perioada, o amenintare potentiala la
adresa pacii.

De aceea, singurul mijloc prin care industria grea a Germaniei putea fi controlata era integrarea sa atat in plan politic cat si
economic intr-o comunitate puternic structurata.

2. Obiectivele Tratatului de la Paris

 respectarea regulilor de concurenta;

 sprijinirea modernizarii sectorului si reconversiei;
 accesul la sursele de productie;
 libertatea de circulatie a produselor;
 supravegherea permanenta a pietei.

De asemenea, Tratatul nou creat stabilea, printre altele, ca vor fi abolite si interzise urmatoarele:

 ajutoarele acordate de catre state ori taxe speciale impuse de state in orice forma ar fi ele;
 taxele la import sau export;
 taxele avand ca echivalent restrictiile cantitative privind circulatia produselor;
 practicile restrictive care tind spre impartirea si exploatarea pietei;
 masurile discriminatorii intre producatori, intre cumparatori si consumatori.

Institutiile comunitare create in baza CECO au fost:

1.      Inalta Autoritate;

2.      Adunarea Comuna sau Adunarea Parlamentara;

3.      Consiliul de Ministrii;

4.      Comitetul Consultativ;

5.      Curtea de Justitie.

Principalele atributii ale organismelor de conducere CECO:

Inalta Autoritate:

 Asigura realizarea obiectivelor Tratatului in conformitate cu principiile stabilite;

 Este formata din persoane independente, numite de guverne impreuna;
 Are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra productiei de otel si carbune;
 Poate impune obligatii atat statelor membre cat si producatorilor;
 Are dreptul de a emite recomandari si opinii.

Adunarea comuna sau adunarea parlamentara:

 Supravegheaza activitatea Inaltei Autoritati;

 Este compusa din reprezentanti ai parlamentelor nationale ale statelor membre;
 Poate revoca din functie membrii Inaltei Autoritati.

Consiliul de Ministri:

 Armonizeaza actiunile Inaltei Autoritati si cele ale guvernelor statelor membre;

 Este compus din reprezentantii statelor membre;
 Poate initia unele propuneri sau masuri pe care le considera corespunzatoare;
 Numai in anumite cazuri are putere de interventie in politica privind carbunele si otelul, ca de exemplu in situatii de criza.

Comitetul consultativ:

 Cuprinde intre treizeci si cincizeci si unu de membri desemnati de Consiliul de Ministri din randul industriasilor, comerciantilor si
consumatorilor.

Curtea de Justitie:
  Are sarcina de a veghea respectarea dispozitiilor Tratatului si a normelor comunitare;
 Este formata din 7 judecatori si 2 avocati generali desemnati de guvernele statelor membre;
 Judeca litigiile dintre statele membre si persoanele fizice si juridice din aceste state.

CONSTITUIREA SI EVOLUTIA UNIUNII EUROPENE ( U.E.)

1. CONSIDERATII GENERALE
Primele reglementari privind securitatea si sanatatea in munca au aparut cu scopul de a solutiona unele cazuri particulare
de imbolnavire profesionala sau accidente de munca deosebit de grave si cu frecventa ridicata .
Conventia BIT nr. 155 , care se aplica la toate ramurile de activitate economica si la toti lucratorii [ cuprinzandu-i si pe cei
din serviciile publice, dar excluzandu-i pe cei pentru care exista probleme specifice : navigatie, pescuit , etc. ] , prevede ca
„ orice stat va trebui , in conformitate cu conditiile nationale si prin consultare cu organizatiile profesionale cele mai
reprezentative , sa defineasca , sa puna in aplicare si sa reexamineze periodic politica nationala in domeniul securitatii si
sanatatii in munca “.
Analizand legislatiile nationale ale tarilor membre ale Uniunii Europene ( U.E. ) asa cum se reflecta in documentele oficiale
ale BIT , se desprind urmatoarele trasaturi specifice :
                        * in toate aceste tari exista o structura stabila care elaboreaza si emite legislatia in domeniul protectiei muncii
. Securitatea si sanatatea in munca este considerata , sub aspect juridic , o problema de stat , care trebuie reglementata   la
nivel national , prescriptiile de SSM  impunandu-se   de sus in jos  .
                        * toate statele dispun de organisme si instrumente nationale  care urmaresc , indruma , controleaza si , in
unele cazuri , chiar coordoneaza aplicarea masurilor de SSM .
Cu toata diversitatea cadrului istoric , cultural si legislativ care se manifesta in tarile U.E. si care a determinat unele
diferente esentiale in abordarea problematicii securitatii muncii , exista un model comun in sistemele legislative , prin care
se instituie maxim trei niveluri de control :
     national ( stuctura centrala , la nivelul gevernului sau unui minister );
     regional ( autoritati teritoriale subordonate structurii centrale ) ;
     de ramura ( organisme neguvernamentale constituite la nivelul princi-palelor ramuri  industriale de activitate ) .
 
Instrumentele folosite de organismele statale de control sunt :
          -  cadrul de baza legislativ , prin care se stabilesc principiile fundamentale si unele cerinte speciale , considerat ca
formeaza legislatia primara ;
          -  legislatia secundara , compusa din dispozitii legale , regulamente, masuri, ordine , etc. , prin care se definesc in
detaliu cerintele esentiale stabilite in baza princi-piilor enuntate de legislatia primara ;
          -  coduri de orientare profesionala si practica .
Paralel cu organismele statale , un rol deosebit in indrumarea , controlul si realizarea SSM , revine asigurarilor sociale de
boala sau accident , indiferent ca sunt organizatii de stat sau private .
Toate legislatiile definesc raspunderea patronala pentru realizarea SSM si stabilesc, in limite variate , drepturi si obligatii ale
lucratorilor (muncitorilor ).
In functie de marimea firmelor si de riscurile proprii activitatii prestate , in majoritatea statelor este prevazuta
obligativitatea includerii in structura organizatorica a intreprinderilor si a unor functii specifice pentru SSM : director
general cu securitatea  , inginer sef cu securitatea , lucrator desemnat cu securitatea etc.
           Toate legislatiile nationale , desi prevad expres atat obligatiile patronilor , cat si ale executantilor , pe linie de
SSM  lasa un grad destul de mare de libertate privind masurile care trebuie adoptate , precum si modul concret de realizare
al acestor activitati .
2.  MOMENTE SEMNIFICATIVE IN CREAREA UNIUNII EUROPENE( EU)
2.1. GENERALITATI
Uniunea Europeana (U.E.) nu este o federatie ca Statele Unite ale Americii. Nici nu este o simpla organizatie pentru
cooperare intre guverne precum Organizatia Natiunilor Unite.
Este de fapt un lucru unic. Tarile care alcatuiesc U.E. (statele membre) si-au strans in acelasi bazin suveranitatile pentru a
castiga o crestere a influentei la nivel mondial, pe care altfel nici una dintre ele, nu ar fi putut-o avea pe cont propriu.
Unirea suveranitatilor inseamna in practica ca tarile membre delega o parte din puterea lor de decizie, pentru a o transmite
institutiilor pe care le-au creat, astfel incat decizia in probleme specifice de interes comun, sa poata fi luata in mod
democratic la nivelul Uniunii Europene.
Uniunea Europeana reprezinta rezultatul eforturilor depuse de catre promotoriiEuropei comunitare incepand din
1950. UE constituie organizatia cea mai activa deintegrare multisectoriala, avand scopul declarat de a actiona in dome
niile economic, social, politic, al drepturilor cetatenesti si al relatiilor externe ale statelor membre.
2.2. ISTORICUL CREARII UNIUNII EUROPENE
La 16 aprilie 1948, un numar de 16 tari europene au raspuns propunerii lansate de generalul Marshall pentru gestionarea in
comun a ajutorului american acordat pentru reconstructia Europei si au semnat, la Paris, Tratatul de constituire a
Organizatiei Europene de Cooperare Economica  (OECE), ce a devenit instrumentul cooperarii interguvemamentale si a
permis liberalizarea schimburilor intre membrii sai.
Celor 16 tari (Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia) li    s-au alaturat Germania (31 octombrie 1949) si Spania (20 iulie 1959), Statele
Unite si Canada, care au avut calitatea de asociati.
Prin Tratatul incheiat  la Paris la 30 septembrie 1961, Organizatia Europeana de Cooperare Economica a fost inlocuita
de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) din care, initial, faceau parte statele membre OECE,
precum si S.U.A. si Canada, iar ulterior au mai aderat Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971) si Noua Zeelanda
(1973).
Necesitatea unificarii politice a Europei a fost dezbatuta la Congresul de la Haga(mai 1948) organizat de miscarile
europene, avand ca urmare crearea la 5 mai 1949 aConsiliului Europei, organizatie interguvemamentala cu scopul apararii
intr-un cadru institutionalizat a valorilor democratice considerate a fi amenintate prin divizarea Europei in doua blocuri,
respectiv: principiile libertatii individuate, ale 1ibertatii politice si preeminenta dreptului pe care se bazeaza orice
democratie adevarata.
La crearea Consiliului Europei au participat zece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Franta, Norvegia, Suedia,
Danemarca, Italia si Irlanda.
Organizatiile create nu se distingeau cu nimic de constructiile interntionale traditionale si, desi acopereau principalele
domenii ale cooperarii, nu au fost in masura sa raspunda problemelor geopolitice ale unei Europe confruntate cu razboiul
rece.
Incepand cu anul 1950, constructia europeana s-a angajat pe o noua cale, avand la baza declaratia lui Robert Schuman,
ministrul de exteme al Frantei (Paris, 9 mai 1950), care propunea un proces ce depasea cadrul traditional al cooperarii
interguvemamentale, prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranitatii in favoarea unor institutii comune.
Declaratia era consecinta constatarii ca nici Organizatia Europeana a Cooperarii si nici Consiliul Europei nu puteau constitui
cadrul unei adevarate integrari europene, deoarece erau consacrate unor simple actiuni de cooperare si nu erau de natura
sa angajeze Europa pe calea unificarii Teale.
Declaratia lui Robert Schuman cuprindea principiile unei conceptii revolutionare in constructia europeana, iar aplicarea lor
a dug la constituirea Comuniaitii Europene a Carbunelui si Otelului ( CECA ).
Piata comuna a carbunelui si otelului trebuia sa permita experimentarea formulei unei integrari sectoriale susceptibila de a
fi progresiv extinsa si in alte domenii si chiar la construirea unei Europe politice.
In Declaratia din 9 mai 1950 aparea concepti a unei constructii functionale a Europei potrivit careia legaturile economice
creand o solidaritate, de rapt, pregateau legaturile politice.
                      Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului  (CECA) a fost semnat la Paris, la 18 aprilie
1951, si dupa semnarea sa de catre cele 6 state -Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, R.F. Germania -a intrat in vigoare
la 25 iulie 1952.
Inalta autoritate l-a avut presedinte pe Jean Mannet, iar Piata comunii s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru carbune si la
10 mai 1953 pentru produsele siderurgice.
Tratatul de  la Paris a constituit astfel punctul de pomire al unui proces de integrare, considerat in general ca trebuie sa fie
global. Pentru prima oara in istoria moderna, state suverane accepta sa-si puna in comun resursele lor de carbune si otel si
sa le incredinteze unei inalte Autoritati prezentand un caracter putemic supranational, avand sarcina de a degaja si de a
face sa prevaleze interesul comunitatilor. Statele accepta, de asemenea, ca o Curte de Justitie independenta sa le asigure
respectarea dreptului in functionarea comunitatii si ca o Adunare Parlamentara sa fie consultata asupra problemelor
comunitare.
Dar, elementele supranationale sunt contrabalansate in diferite moduri: Inalta Autoritate este desemnata de guvernele
celor 6 state membre, Adunarea Parlamentara nu este decat consultativa si, mai ales, s-a prevazut o institutie care sa
reprezinte direct interesele statelor membre -Consiliul de Ministri.
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 a constituit primul pas pe calea integrarii europene si un model de integrare juridic,
institutiile CECA pregatind institutiile celorlalte doua comunitati ce se vor crea peste cativa ani.
Astfel, la 25 martie 1957, s-a semnat la Roma, de catre statele membre CECA, doua noi tratate:
-Tratatul de constituire a Comuniaitii Economice Europene (CEE);
-Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA), denumit si Euratom.
Aceste tratate au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.
Crearea Comunitatii Economice Europene avea in vedere mai ales transformarea conditiilor economice ale schimburilor si,
prin urmare, ale productiei pe teritoriul comunitatii.
Spre deosebire de celelalte doua comunitati, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor
membre.
Crearea comunitatilor a reprezentat un moment decisiv in constructia unei Europe organizate, deoarece grupul de state a
acceptat sa se angajeze pe calea integrarii, transferand unele din competentele lor proprii entitatii nou create, integrare
care s-a inscris in perspectiva unei uniuni politice.
Modelul de integrare ales a functionat astfelincat a permis evolutia spre o Europa comunitara construita pe cateva linii
esentiale:
                       -afirmarea  preeminentei CEE asupra Comunitatilor CECA si CEEA, intrucat CEE   a creat conditiile unei
integrari economice globale, fiind in masura sa conduca la o Integrare politica;
-o tensiune durabila intre o conceptie 'supranationala' si o viziune interguvernamentala a constructiei europene, o tensiune
intre interesele nationale si integrarea europeana;
-o extindere a domeniului interventiei comunitare;
-o atractie constanta exercitata asupra statelor europene, ceea ce a condus la o largire considerabila a Comunitatilor.
Crearea Comunitatilor europene a fost rezultatul unui proces istoric care, in dezvoltarea sa, a condus mai intai la o unificare
institutionala, apoi la extinderea spatiului comunitar si in paralel la o adancire si extindere a domeniului interventiei
comunitare.
Prin Tratatul de  la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene, s-a
realizat unificarea executivului si, pe cale de consecinta, diferite institutii si reguli strans legate de acestea refacandu-se
intr-o singura administratie, iar administratiile celor trei Comunitati au fast dotate cu un buget de functionare unica.
Fuziunea nu a fost totusi decat institutionala, nu si functionala, cele trei Comunitati continuand sa ramana distincte in
privinta reglementarilor economice.
La 17 februarie 1978 Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la o denumire unica pentru Comunitati.
Astfel 'Comunitatea Europeana'  desemneaza ansamblul institutiilor create conform tratatelor stabilind cele trei Comunitati
europene, ca si grupul format din statele membre. Denumirea prezinta un interes practic si o valoare simbolica fara a avea
semnificatie juridica, intrucat, din punct de vedere juridic, nu a avut lac fuziunea tratatelor si cele trei Comunitati nu au
fuzionat intr-o singura Comunitate.
2.2.1. Extinderea spatiului comunitar
 
Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput in 1951 intre sase state europene:
Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda. Dupa cinci valuri de aderari (1973: Danemarca, Irlanda si Marea
Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania si Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria), UE are acum 25 State Membre si se pregateste pentru cea de a sasea
extindere. Acest proces are ca scop extinderea pasnica a zonei de stabilitate si prosperitate catre noi membri. State
candidate in acest moment: Bulgaria, Romania si Turcia.
1991: se semneaza Acordurile Europene cu Ungaria si Polonia;
1993: se semneaza Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia, Romania si Slovacia;
1994: Ungaria si Polonia inainteaza cererea de aderare la UE;
1995: se semneaza Acordurile Europene cu Estonia, Letonia si Lituania;
Bulgaria, Romania, Slovacia, Estonia, Letonia si Lituania inainteaza cererea de aderare la UE;
1996: Cehia inainteaza cererea de aderare la UE; Slovenia semneaza Acordul European si Inainteaza cererea de aderare la
UE;
1997: Este adoptata Agenda 2000, care are o sectiune referitoare la extinderea UE; este prezentat punctul de vedere al
Comisiei asupra lansarii procesului de aderare si asupra consolidarii strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile
Comisiei cu privire la cererile de aderare la Uniunea Europeana ale tarilor candidate, bazate peCriteriile de la Copenhaga;
1998: Pe 31 martie incep negocierile cu sase state candidate (Cipru, Ungaria, Polonia,Estonia, Republica Ceha si Slovenia) ;
1998: Pe 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte Anuale (privind stadiul indeplinirii criteriilor de aderare);
1999: 24-25 martie, Consiliul European de la Berlin adopta deciziile privind fondurile de pre-aderare si cheltuielile legate de
aderare;
1999: 13 octombrie, Comisia Europeana adopta a doua serie de rapoarte anuale sirevizuieste parteneriatele pentru
aderare;
1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki decide sa deschida negocierile de aderare cu inca sase tari
candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Romania si Slovacia, si acorda Turciei statutul de tara candidata la UE ;
        2000: Are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a Conferintelor Interministeriale cu privire la negocierile de
aderare ale Maltei, Romaniei, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei si Bulgariei. Tarile candidate sunt atentionate cu privire la
importanta urmatoarelor aspecte:
o       adoptarea oficiala si aplicarea acquis-ului comunitar;
asigurarea unei bune functionari a pietei interne, in concordanta cu politice Uniunii Europene, o atentie speciala
acordandu-se domeniilor agriculturii, justitiei si afacerilor interne si protectiei mediului;
alinierea la practicile Uniunii Europene in ceea ce priveste relatiile cu terte state si organizatii internationale. De asemenea,
statele candidate au primit asigurari ca fiecare cerere de aderare va fi evaluata in functie de meritele proprii. Tarile
candidate si-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiratiile politice, culturale si socio-economice in
perspectiva aderarii.
2000: 8 noiembrie, Comisia Europeana adopta o noua serie de Rapoarte Anuale privind progresul inregistrat de tarile
candidate;
2000: La summitul de la Nisa, din 7-9 decembrie, Statele Membre au adoptat o noua formula institutionala a Uniunii
Europene. Tratatul de la Nisa reprezinta o premisa necesara a procesului de extindere, intrucat contine prevederi
referitoare la echilibrul puterii si procesul decizional in cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre;
2001: La 26 februarie Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra in vigoare
dupa ratificarea sa de catre toate parlamentele nationale ;
2001: 13 noiembrie, Comisia Europeana adopta Rapoartele Anuale si reinnoiesteParteneriatele de Aderare;
2002: La 1 martie are loc lansarea Conventiei privind Viitorul Europei;
2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin participarea istorica a sefilor de stat sau
guvern, precum si a ministrilor de afaceri externe si finante ai tuturor celor 13 tari candidate, alaturi de omologii lor din
statele membre UE;
2003: Pe 16 aprilie zece state semneaza Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica
Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria;
2003: Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie, adopta proiectul noii Constitutii Europene;
2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia si Ungaria);
2.2.2. Adancirea si extinderea domeniului interventiei comunitare
La intalnirea la nivel inalt de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, sefii de stat si de guvern ai statelor au recunoscut ca numai o
adevarata uniune economica si monetara poate mentine coeziunea uniunii vamale care constituie fundamentul CEE.
La 15 octombrie 1970 un comitet prezidat de primul ministru luxemburghez Werner, a prezentat un plan vizand
constituirea in cursul unei perioade de 10 ani a unei Uniuni economice si monetare, printr-o unificare progresiva a
politicilor economice nationale si crearea unei organizatii monetare, conducand la o moneda unica. Acest proiect ambitios
nu a putut fi realizat decat intr-o forma embrionara.
Totusi, obiectivul unei Uniuni Europene conceputa ca un proces dinamic, ce nu diminueaza Comunitati1e, ci le-ar intari
puterea si competentele institutiilor si ar unifica actiunea comunitara si cooperarea politica, a fast reafirmat de multe ori de
statele membre si, in special, in 'Declaratia solemna asupra Uniunii   Europene',  adoptata de Consiliul European de la
Stuttgart la 19 iunie 1983. :
Semnat 1a Luxemburg, la 17 februarie 1986, si la Haga, la 28 februarie  1986, si intrat in vigoare la 1 iulie 1987, 'Actul unic
european' a operat o prima revizuire generala a tratatelor comunitare confirmand ca, desi Europa comunitara se sprijina
pe ce1e trei Comunitati, ea nu se limiteaza la acestea.
Actul unic european cuprinde atat dispozitii relative la revizuirea tratatelor comunitare, cat si un titlu privind cooperarea
europeana in domeniul politicii externe, titlu constituind o codificare a principiilor cooperarii politice.
In art.l al Actului se stipuleaza: Comunitatile europene si cooperarea politica europeana au drept obiectiv de a contribui
impreuna la progresul concret al Uniunii Europene.
Prin ratificarea Actului unic, statele membre s-au angajat in procesul ireversibil care trebuia sa conduca la transformarea
ansamblului relatiilor dintre ele intr-o Uniune Europeana.
Calitatea de membru al Comunitatilor si cea de participant la procedura cooperarii politice sunt inseparabile. Actiunea in
cadrul Comunitatilor si cooperarea politica contribuie amandoua la realizarea Uniunii Europene.
Actul unic apare ca o etapa de maxima importanta in construirea progresiva a Uniunii Europene.
In legatura cu fundamentele si politicile Comunitatii, Actul unic a fost caracterizat ca fiind obligatia de a realiza simultan
marea piata fara frontiere plus coeziunea economica si sociala, o politica europeana de cercetare si tehnologie, intarirea
sistemului monetar european, lansarea unui spatiu social european si actiuni semnificative in domeniul mediului.
Obiectivul central il reprezinta realizarea pietei interne, motiv pentru care art.13 din Actul unic european prevede ca
Tratatul CEE este completat cu art.8A care dispune: Comunitatea adopta masuri destinate sa stabileasca progresiv piata
interna in cursul unei perioade care a expirat la 31 decembrie 1992, conform dispozitiilor din tratat.
Piata interna comporta un spatiu fara frontiere interne, in care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si
capitalurilor este asigurata potrivit dispozitiilor tratatului. In afara dispozitiilor care definesc obiectivul general al stabilirii
pietei interne, Actul unic aduce modificari si procedurilor prevazute pentru suprimarea obstacolelor in calea schimburilor
dintre statele membre.
Prin art.20 din Actul unic s-a introdus un nou capitol avand ca titlu 'Cooperarea in materie de politica economica si
monetara' (Unitatea economica si monetara). Capitolul contine doua paragrafe din care primul se refera la cooperarea
dintre statele membre in vederea asigurarii convergentei politicilor economice si monetare necesare dezvoltarii ulterioare
a Comunitatii. Cel de al doilea paragraf indica procedura de urmat pentru dezvoltarea politicii economice si monetare
implicand modificari institutionale.
Crearea unui spatiu european impunea in paralel cu suprimarea obstacolelor si in absenta unei politici industriale comune,
urmarirea unor obiective comune bine definite in diferite domenii ale politicii economice si sociale.
Tratatul CEE continea un titlu privind politica sociala. Actul unic, prin articolele 21 si22, a introdus in tratatul CEE
articolul 118 A referitor la posibilitatea de a se legifera in acest domeniu cu majoritate calificata si articolul 118 B prin care
se permite Comisiei sa stimuleze dialogul social la nivel european.
De asemenea, Actul unic a adaugat noi titluri in partea a treia a Tratatului CEE referitoare la politica comunitatii, si anume:
-coeziunea economica si sociala (art. 130 A);
-cercetarea si dezvoltarea tehnologica (de la 130 F la 130 Q);
-mediu (de la 130 R la 130 T).
Noile texte definesc obiectivele si mijloacele de actiune, introducand si proceduri ce permit sa se adopte deciziile de
aplicare cu majoritate calificata. Actul unic european poate fi considerat ca tranzitia necesara instituirii Uniunii Europene.
La Consiliul european de la Maastricht,  din 9-10 decembrie 1991, sefii de stat si de guvern ai celor 12 state membre ale
Comunitatilor europene, reuniti in conferinta interguvernamentala pe baza art. 236 din Tratatul CEE au ajuns la un acord
asupra proiectului de tratat asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o noua etapa importanta in constructia
europeana.
Acest Acord era un acord politic. Inaintea semnarii trebuia sa se dea forma juridica definitiva textelor consolidate ale celor
doua aspecte ale tratatului, 'o uniune politica'  si 'o uniune economica si monetara',  negociate separat.
La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor 12 au semnat Tratatul asupra
Uniunii Europene.
Tratatul a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeana nu se substituie Comunitatilor care sunt mentinute si
chiar dezvoltate, ci le inglobeaza intr-un ansamblu mai larg.
In structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana cuprinde Comunitatile (primul pilon), completate cu politica
externa si de securitate europeana (al doilea pilon) si cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne (al treilea
pilon).
Tratatul defineste, in dispozitiile comune, obiectivele Uniunii si unele principii fundamentale pe care trebuie sa le respecte
si precizeaza totodata ca Uniunea dispune de un cadru institutional unic.
Structura institutionala a Uniunii este bazata pe principiul potrivit caruia institutiile sint comune, dar executa competentele
lor dupa proceduri diferite, dupa cum dirijeaza Comunitatile sau cooperarile politice.
Tratatul afirma identitatea Uniunii pe scara internationala si instaureaza o 'cetatenie a Uniunii' pastrand si conservand in
acelasi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar.
Tratatul prevede proceduri unice mai intai pentru modificarea Tratatului asupra Uniunii si a celorlalte tratate pe care
Uniunea se bazeaza, apoi pentru aderarea noilor state membre.
Astfel Uniunea Europeana stabileste o sinteza coerenta intre Comunitatile europene create prin tratatele CECA, CEE si
Euroatom ( CEEA) , completate si modificate prin Actul unic european pe de o parte, si politicile si cooperarile instaurate
prin Tratatul de la Maastricht pe de alta parte.
Uniunea Europeana este intemeiata pe Comunitatile europene, completate cu politicile si formele de cooperare instaurate
prin tratat.
Uniunea are drept misiune sa organizeze, in mod coerent si solidar, relatiile dintre statele membre si dintre popoarele lor.
Obiectivele pe care trebuie sa le realizeze Uniunea prin cei trei piloni sunt enuntate la art.B:
     promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, in special prin crearea unui spatiu tara frontiere
interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare, comportand la
tennen o moneda unica, in conformitate cu dispozitiile din tratat;
     afirmarea identitatii Uniunii pe scena internationala, in special prin punerea in aplicare a unei politici externe si de
securitate comune, inclusiv definirea la termen a unei politici de aparare comuna, care ar putea sa conduca, la momentul
potrivit, la o aparare comuna;
     intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin instaurarea unei cetatenii a Uniunii;
     dezvoltarea unei cooperari strange in domeniul justitiei si al afacerilor interne;
     mentinerea integral a a realizarii comunitare (l'acquis communautaire) si dezvoltarea acesteia cu scopul de a examina
in ce masura politicile si fonnele de cooperare instaurate in tratat ar trebui sa fie revizuite pentru a asigura eficacitatea
mecanismelor si institutiilor comunitare.
Uniunea dispune de un cadru institutional unic ce asigura coerenta si continuitatea actiunilor intreprinse in vederea
atingerii obiectivelor sale, respectand si dezvoltand tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar (acquis-ul).
Misiunea conferita institutiilor in cadrul Uniunii consta, deci, in a garanta coerenta, pe de o parte, a actiunilor efectuate in
fiecare din cei trei piloni si, pe de alta parte, intre actiunile intreprinse in ansamblul celor trei piloni.
Parlamentul European, Consiliul, Comisia si Curtea de Justitie isi exercita atributiile in conditiile si cu finalitatile prevazute,
pe de o parte, de dispozitiile tratatelor care instituie Comunitatile europene si tratatele si actele subsecvente care le-au
modificat sau completat si, pe de alta parte, de celelalte dispozitii ale tratatului.
Sistemul institutional unic este format din institutiile comunitare si Consiliul European.
2.2.3. Principii ale Uniunii Europene
Art. F contine mai multe principii:
Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme de guvemamant sunt bazate pe principii
democratice;
Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt garantate de Conventia Europeana pentru apararea drepturilor
omului si libertatilor fundamentale (semnata la 4 noiembrie 1950) si asa cum rezulta din traditiile constitutionale comune
state lor membre, ca principii generale de drept comunitar.
Aceste drepturi sunt preluate de Proiectul de Tratat asupra unei Constitutii pentru Europa.
2.2.4. Noi obiective, noi actiuni
Art. B din Tratatul asupra Uniunii Europene, versiunea consolidata de la Amsterdam confera drept obiectiv Comunitatii
promovarea unui progres economic si social echilibrat. Noua redactare a art. 2 din Tratatul CE, fixand misiunile si
obiectivele C.E., reflecta evolutia ordinii de prioritati a statelor membre intervenita dupa 1957.
In cadrul misiunilor Comunitatii trebuiau sa fie luate in considerare noile politici fixate fie prin Actul unic, fie prin noul
tratat.
In termenii noului art. 2, C.E. are drept misiune sa promoveze:
       dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii;
       crestere durabila si neinflationista respectand mediul inconjurator;
       un inalt grad de convergenta a performantelor economice;
       un nivel ridicat de folosire a fortei de munca si de protectie sociala;
       crestere a nivelului si calitatii vietii;
       coeziune economica si sociala;
       solidaritate intre statele membre.
Instrumentele pentru realizarea obiectivelor:
       stabilirea unei piete comune;
       uniune economic a si monetara;
       politici si actiuni comune avute in vedere in articolele 3 si 3A:
o      politica comerciala comuna;
o      politica comuna in domeniul agriculturii si pescuitului;
o      politica in domeniul social cuprinzand un Fond social european;
 
2.3. INSTITUTIILE    SI    ORGANISMELE    UNIUNII    EUROPENE
SI    ROLUL ACESTORA
Procesul general de luare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene si in particular procedura de luare a co-deciziilor implica
trei institutii principale:
       Parlamentul European, care reprezinta interesele cetatenilor Uniunii Europene si care este ales in mod direct de
acestia.
       Consiliul Uniunii Europene, care reprezinta pe fiecare din statele membre.
       Comisia Europeana, care cauta sa sustina interesele Uniunii Europene ca un intreg.
Acest „triunghi institutional” produce politicile si legile (directive, regulamente si decizii) aplicabile la nivelul intregii Uniuni
Europene.
In principiu, Comisia Europeana este cea care propune noile legi ale Uniunii Europene, dar Parlamentul European si
Consiliul European le adopta.
Doua alte institutii au un rol vital in Uniunea Europeana:
       Curtea de Justitie Europeana, care sustine suprematia legilor europene;
       Curtea de Auditori, care verifica activitatile financiare ale Uniunii Europene.
Aceste institutii care au fost infiintate conform Tratatelor, sunt cele care fundamenteaza tot cea ce Uniunea Europeana
face. Tratatele sunt aprobate de presedintii si prim-ministrii statelor membre si sunt ratificate de parlamentele acestor
state. Ele stabilesc regulile si procedurile pe care institutiile Uniunii Europene trebuie sa le urmeze.
In completarea institutiilor sale, Uniunea Europeana are un numar de alte organisme care joaca un rol special:
OMBUDSMAN-UL EUROPEAN
       Ombudsman-ul European, apara cetatenii Uniunii Europene si afacerile lor impotriva proastei administrari;
ORGANISME FINANCIARE
       Banca Centrala Europeana, este responsabila de politica monetara europeana;
       Banca de Investitii Europeana, finanteaza proiectele de investitii ale Uniunii Europene;
       Fondul de Investitii European, acorda garantii si imprumuturi pentru a ajuta intreprinderile mici si mijlocii (SMEs)
ORGANISME DE CONSULTANTA
       Comitetul Economic si Social European, reprezinta societatea civila si cele doua parti ale industriei (angajati si
angajatori);
       Comitetul Regiunilor, reprezinta autoritatile regionale si locale.
ORGANIZATII INTER – INSTITUTIONALE
       Biroul Publicatiilor Oficiale ale Uniunii Europene, publica, tipareste si distribuie informatii despre Uniunea Europeana
si activitatea sa;
       Biroul de Selectare Personal al Comunitatilor Europene,  recruteaza personalul pentru institutiile Uniunii Europene si al
altor organisme.
AGENTII DESCENTRALIZATE
       15 Agentii Comunitare,  agentii specializate care manevreaza tehnici specifice si sarcini de management sau stiintifice,
in interiorul „Domeniului comunitar” al Uniunii Europene ( „primul pilon” al Uniunii Europene );
       Institutul European pentru Studii de Securitate si Centrul Satelit al Uniunii Europene, care manevreaza sarcini specifice
„Afacerilor Interne si Politica de Securitate” ( „al doilea pilon” al Uniunii Europene );
       Europol si Eurojust, ajuta coordonarea politiei si justitiei in cooperarea lor in materie de criminalitate ( „al treilea
pilon” al Uniunii Europene );
 
Agentiile Uniunii Europene (U.E.) sunt organisme guvernate de legile publice europene; ele sunt o forma distincta de
institutii ale UE alaturi de Consiliu, Parlament, Comisie, etc. si au propria lor personalitate juridica.
S-au nascut din acte juridice ale legislatiei secundare pentru a acoperi cerintele tehnice foarte specifice, stiintifice sau
manegeriale care sunt stipulate in actele relevante ale UE.
In mod curent sunt 15 organizatii care raspund la definitia de agentie comunitara, fiecare  avand diferite denumiri (Centre,
Fundatii, Agentii, Birou, Observator) cea ce creaza anumite confuzii, deoarece in particulatr acesti termeni sunt utilizati sa
defineasca alte organizatii care nu raspund la cerintele unei agentii comunitare.
La momentul actual cele 15 agentii ale UE sunt:
DENUMIRE
Nr crt DENUMIRE COMPLETA
PRESCURTATA
1.      CEDEFOP Centrul European pentru Dezvoltare si Instruire Vocationala
2.      EUROFOUND Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Vietii si Conditiilor de Munca
3.      EEA Agentia Europeana pentru Mediul Inconjurator
4.      ETF Fundatia Europeana pentru Instruire
5.      EMCDDA Centrul European de Monitorizare pentru Medicamente si Precursori
6.      EMEA Agentia Europeana pentru Evaluarea Medicamentelor
7.      OHIM Oficiul pentru Armonizarea Pietii Interne (Marci Inregistrate si Design)
8.      EU-OSHA Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca
9.      CPVO Oficiul pentru Diferitele Intreprinderi Comunitare
10.   CDT Centrul de Traduceri pentru Organizatiile Uniunii Europene
11.   EUMC Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei
12.   EAR Agentia Europeana pentru Reconstructie
13.   EFSA Autoritatea Europeana pentru Securitatea Alimentara
14.   EMSA Agentia Europeana pentru Securitatea Maritima
15.   EASA Agentia Europeana pentru Securitatea Aeronautica