Etapele de dezvoltare ale geografiei economice.

In funcţie de particularităţile fiecărei formaţiuni umane, de nivelul dezvoltării economice şi a ştiinţei, în

dezvoltarea geografiei economice pot fi evidenţiate câteva etape
1. Perioada antică - perioada când geografia iniţial se dezvoltă în cadrul altor ştiinţe (istoria, filozofia,
politica). Numai dezvoltarea economică, diviziunea socială a muncii între statele sclavagiste şi între diferite regiuni a
dus la diferenţierea geografiei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Una din cele mai importante lucrări, care s-a păstrat până în zilele noastre, este lucrarea cercetătorului grec
Herodot (486 - 425 î.e.n.), numită "Istoria". Din aceste considerente, Herodot este recunoscut ca "părintele istoriei". El a
călătorit foarte mult şi cunoştea bine întregul spaţiu din bazinul Mării Mediterane, Asia Mică şi sudul Europei. Toate
acestea au lăsat o amprentă adâncă în descrierile lui. Un loc deosebit ocupă descrierea popoarelor cunoscute, descrierea
oraşelor vechi, a raioanelor agricole din antichitate, a căilor de comunicaţie, maritime şi terestre. El cunoştea bine
Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Egee, Marea Roşie şi alte spaţii învecinate.
Un loc aparte în dezvoltarea ideilor şi cunoştinţelor geografice le revine şi altor cercetători geografi antici, ca
Platon (427-347 î.e.n.), Hipocrat (460-377 î.e.n.), Aristotel (384-322 î.e.n.), Eratostene (275-195 î.e.n.), Ptolemeu (90-
168 e.n.) ş.a.
Una din primele lucrări care a separat geografia din alte ştiinţe a fost lucrarea lui Strabo (64 î.e.n. - 20 e.n.)
"Geografia" în 17 volume. La baza lucrării sînt puse descrierile localităţilor umane, fenomenul de valorificare a
teritoriilor noi şi descrierea amănunţită a statelor antice. Pentru prima dată în istoria ştiinţei geografice, apare noţiunea
de "raionare" în funcţie de condiţiile concrete ale diferitelor teritorii ale statelor şi de aceea specialiştii 1-au numit pe
Strabo "părintele geografiei".

2. Perioada feudală - perioada decăderii ştiinţei geografice în general şi de dispariţie aproape completă a
cunoştinţelor geografiei economice. Aceasta e perioada primului mileniu al erei noastre, de la care nu s-au păstrat
careva mărturii ale cercetărilor geografice. Caracteristic pentru această perioadă este distrugerea lucrărilor antice, cum
ar fi "Geografia" lui Strabo şi altele. In statele din estul şi sudul Asiei (China şi India) ştiinţa, economia şi cultura nu au
cunoscut decădere, însă informaţia despre realizările acestor popoare n-a ajuns până în zilele noastre.

3. Perioada renaşterii.
Pentru începutul mileniului al II-lea al erei noastre este caracteristic apariţia primelor lucrări noi în domeniul
geografiei economice. In această perioadă începe dezvoltarea relaţiilor capitaliste de producţie, dezvoltarea centrelor
comerciale, marile descoperiri geografice, se aprofundează diviziunea socială şi teritorială a muncii. Ca urmare a
acestor fenomene a apărut necesitatea de a crea o nouă direcţie a ştiinţei geografice - geografia economică.
Una din primele lucrări din istoria geografiei economice este lucrarea cercetătorului italian Lodovico
Guicciardini (Florence, 19 August 1521 - Antwerp, 22 March 1589) "Descrierea Olandei", editată în 1567. L.
Guicciardini, cetăţean al Florenţei (centru mare de manufactură din Italia), studiind dezvoltarea şi concurenţa dintre
Florenţa şi Antverpen (Olanda), a scris prima lucrare economico-geografică. Ea cuprindea două compartimente:
 caracteristica generală a statului cu aprecierea economică a situaţiei geografice şi caracteristica ramurilor principale
ale economiei (manufactura, meşteşugăritul, comerţul);
 descrierea a 17 provincii (sau raioane), cît şi descrierea geografică a oraşelor. La lucrare sînt anexate o serie de
lucrări şi planuri ale urbelor.
Deşi lucrarea lui L. Guicciardini nu poate fi numită "Geografia economică", ea ocupă un loc important în
dezvoltarea ideilor şi a Studiilor geografiei economice.
O nouă treaptă în constituirea geografiei economice reprezintă lucrarea cercetătorului german Bernhardus
Varenius (1622 - 1650), numită "Geografia Generală" şi editată în 1650. Această lucrare este alcătuită din trei
compartimente, unde se descriu particularităţile:
 pământeşti - situaţia geografică, hotarele, suprafaţa, relieful, resursele, apele, solurile, flora, fauna;
 cereşti - coordonatele geografice, distanţa până la Soare, anotimpurile, zonalitatea climaterică, observaţiile
astronomice;
 umane - structura populaţiei, particularităţile vieţii, alimentaţia, veniturile, instruirea populaţiei,
meşteşugăritul, comerţul, oraşele şi structura politică.
Lucrarea lui B. Varenius încă nu vorbeşte despre separarea geografiei economice ca ştiinţă, dar indică noile
tendinţe în diferenţierea geografiei sub acţiunea necesităţilor dezvoltării economice.
Aportul lui B. Varenius este destul de mare, şi anume:
 este prima lucrare după perioada antică în care se expune concepţia teoretică a geografiei;
 a încercat să determine obiectul de studiu al geografiei;
 a folosit metode geografice de studiu, pe care le-a argumentat (metoda comparativă, regională etc.);
 a argumentat teoretic necesitatea delimitării geografiei de alte ştiinţe;
 a pus baza folosirii raţionale a resurselor naturale;
1
 a fost cel mai aproape de a diferenţia geografia economică ca ştiinţă de sine stătătoare;
 lucrarea lui a servit ca manual de geografie pe parcurs de mai mult de un secol m unele state europene.
La dezvoltarea ideilor geografice au contribuit şi alţi cercetători: Jan Boden (1530-1596), Charles de Secondat
baron de Montesquieu (1689-1755), Vasily Tatishchev (1686-1750).

4. Perioada diferenţierii şi separării geografiei economice ca ştiinţă.

De la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, pe arena mondială apare Rusia cu un
spaţiu teritorial foarte imens, cu o diversitate mare de condiţii şi resurse naturale şi cu o diferenţiere a nivelului
dezvoltării economice. Acest fapt în mare măsură a determinat deplasarea studiilor geografice spre Europa de Est (în
Rusia).
După cum am menţionat, termenul de "Geografie economică" a fost introdus în ştiinţa geografică pentru prima
dată de cercetătorul enciclopedist M. Lomonosov (1711 - 1765). Ideea de a crea o nouă ramură a geografiei -
"Geografia economică" este înaintată în lucrarea "Lexiconul economic" (1760).
După părerea geografului rus V. Tanaevski (1886-1969), noţiunea de geografie economică în literatura
geografică din Europa apare numai în anii 40 ai secolului al XIX-lea, sau cu 80 de ani mai târziu.
Meritul lui M. Lomonosov în dezvoltarea geografiei economice este destul de mare:
 a denumit această ramură a ştiinţei;
 a conturat acele subiecte care pot fi considerate ca obiect de studiu al geografiei economice;
 primul a definit această ramură a ştiinţei geografice, ca ştiinţă care trebuie să studieze sistemul diviziunii teritoriale
a muncii.
Un rol important în dezvoltarea de mai departe a geografiei economice în această perioadă 1-au avut A.
Humboldt (1769 -1859), Karl Ritter (1779-1859), Anton Friedrich Büsching (1724-1793), Johann Heinrich von Thünen
(1783-1850), C. Arseniev (1789 - 1865). Datorită activităţii fructuoase a acestora şi datorită altor cercetători, geografia
se transformă într-un sistem de ştiinţe geografice. Totodată, după delimitarea şi conturarea geografiei economice ca
ştiinţă, se începe fenomenul de divizare a noilor direcţii ştiinţifice, cum ar fi "Geografia oraşelor", "Raionarea
economică". Aceasta e perioada în care s-a început pregătirea cadrelor specializate în domeniul geografiei economice la
Universitatea din Berlin.
5. Perioada constituirii şcolilor geografice.
Formarea şi conturarea şcolilor geografice.
6. Perioada apariţiei primelor studii teoretice, a formării sistemului de ştiinţe.
Începutul secolului al XIX-lea se caracterizează prin realizări considerabile în dezvoltarea economiei politice
sub influenţa lucrărilor lui Adam Smit, David Ricardo ş.a. Acest fapt a servit ca un imbold şi pentru dezvoltarea
geografiei economice, deoarece dezvoltarea geografiei economice în baza economiei politice constituie o nouă etapâ în
formarea unei noi direcţii fundamentale a ştiinţei geografice.
Un loc deosebit în crearea bazelor teoretice ale geogratiei economice ocupă lucrările cercetătorilor germani
Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander Freiherr von Humboldt (1769-1859) şi K. Ritter (1779-1859).
În lucrarea capitală a lui A. Humboldt "Cosmos" un loc deosebit ocupă studiile populaţiei şi ale activităţii
umane. în lucrările sale, A. Humboldt a acordat o mare atenţie dependenţei vieţii şi activităţii umane de condiţiile
naturale. Totodată omul ocupă locul central în procesul de valorificare şi de transformare a naturii. Karl Ritter, spre
deosebire de A Humboldt, a fost cercetător de cabinet. Principala idee a studiului său a fost de a cerceta legităţile
relaţiilor dintre natură şi om. Tendinţa principală în toate cercetările sale a fost de a releva legile dezvoltării ştiinţei
geografice.
Lucrările lui Constantin Arseniev (1789-1865) au pus baza noilor metode şi direcţii ale geografiei economice.
Iu. Sauşkin menţionează că C. Arseniev a fost "figura principală în geografia economică" în perioada constituirii ei ca
ştiinţă fundamentală. în lucrările sale el a pus baza unor noi direcţii: istoria geografică, geografia oraşelor, raionarea
economică ş.a..
La dezvoltarea geografiei economice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
a contribuit substanţial P. Semeonov (1827-1914). Dânsul şi-a adus contribuţia la dezvoltarea geografiei populaţiei, a
raionării economice, a cartografiei, la studierea spaţiului din Asia Mijlocie şi Centrală.
În afară de figurile centrale, la dezvoltarea bazelor teoretice ale geografiei economice au contribuit lucrările
unui număr mare de personalităţi: E. Reclus (Franţa, 1830-1905), L. Mecinikov (Rusia, 1838-1888), G. Marsh (SUA,
1801-1882), D. Mendeleev (Rusia, 1834-1907), F. Ratzel (Germania, 1844-1904) ş.a.
7. Perioada formârii sistemului de ştiinţe ale geogrqfiei economice contemporane (secolul al XX-lea).
Secolul al XX-lea are mai multe caracteristici. În literatura corespunzătoare se argumentează că este secolul
progresului tehnico-ştiinţific, secolul urbanizării, al energeticii etc. Un rol deosebit pentru dezvoltarea geografiei
economice a avut constituirea structurii economiei mondiale, piaţa mondială, aprofundarea diviziunii sociale şi
teritoriale a muncii. Drept rezultat, s-au mărit considerabil cerinţele practicii faţă de ştiinţa geografică şi, în special, faţă
de geografia economică. Corespunzător, s-au lărgit direcţiie de cercetare ale noilor fenomene economice, geografice,
politice, care a şi avut drept consecinţă apariţia unor noi subramuri ale geografiei economice.
Geografia economică de la începutul secolului al XX-lea s-a dezvoltat sub influenţa lucrărilor fundamentale
2
ale lui E. Reclus, P. Semeonov, V. Den etc. în ştiinţă se păstrează direcţiile tradiţionale ale geografiei economice:
 antropogeografia (F. Ratzel, J. Halford Mackinder (1861-1947), A. Kruber, V.P. Semeonov);
 statistica ramurală (V. Den);
 raionarea economică şi descrierile ramurale şi regionale (A. Gerbertson, P. Semeonov, D. Mendeleev ş.a.).
Aprofundarea studiilor determină nu numai recunoaşterea geografiei economice ca ştiinţă fundamentală, dar şi
duce la apariţia noilor direcţii de studiu în geografia economică. Dezvoltarea ultimelor direcţii implicâ formarea unui
sistem de ştiinţe ale geografiei economice:
 geografia teoreticâ - A. Hettner (1859-1941), Vidal de la Blache (1845-1918), E. Martonne (1873-1955), N
Baranski (1881-1963), Iulian Glebovivi Sauşkin (1911-1982), B. Semiovski (1907-1976), S.Mehedinţi (1868-
1962);
 geografia populaţiei - J. Brunhes (1869-1930), V. Pocşişevski (1905-1984), S. Kovaliov (1912-1997), P. Kabo
(1996-1957), O. Constantinov (1903-1986);
 geografia politicâ— J. Mackinder (1861-1942), V. Kolosov, S. Lavrov;
 geografia istorică - V. Iaţunski (1893-1966), I. Magidovici (1884-1976)
 geografia deservirii - V. Pokşişevski (1905-1984), S. Kovaliov (1912-1997), I. Nicolski (1907-1986).