Apa-reprezinta infinitatea posibilitatilor,simbolul

fertilitatii,intelepciunii,harului si virtutii.E simbolul universal de

fecunditate.Apa poate fi considerate din doua puncta diametrale opuse:ea
ese generatoare de viata si generatoare de moarte,creatoare si
disctrugatoare.Apa apare si la Eminescu,in ,,Scrisoare I’’ “noian intins de
ape” si sfirsitul lumii se leaga de simbolistica apei.

Codrul-spatiu misterios,labirint,loc al incercarilor,trezeste spaima prin

faptul ca este un piesaj inchis si stapinit de umbre.Romanticii ii acorda
sensuri simbolice;pentru ei ,codrul/padurea este locul fericiirii
absolute,paradisul terestrului in care evadeaza fiinta romanitica.Imaginea
‘’Cu crengile la pamint’’,cu referinta la codrul,din poezia ,,Ce te legeni …’’
Sugereaza tristetea,ca si cind mindrul codru ar fi atins de ,,Boala’’cosmica a
toamnei.

Steaua-Stelele reprezentate pe bolta unui temple sau a unei biserici ii

subliniaza simnificatiea celesta.Steaua a fost adesea asociata cu imaginea
sau numele asteptatului Mesia.Stelele sunt doamnele de la curtea Lunii si
insotitoarele ei.Pentru poetii romantici,steaua este,in primul rind,un
simbol al singuratatii,bolta instelata declanseaza melancoliile
ascunse,inoculeaza o stare de tristate medieval.In poemul”Luceafarul’’de
M.Eminescu,contemplarea stelelor desteapata aspiratia fiintei spre
evadarea din cercul starmat al lumii.Dtagostea are forta de a roti
stelele,de a-l smulge pe luceafarul de seara din locul care i-a fost menit.
Lacul -Natura apare ca un paradis terestru în care cuplul erotic alunecă în
somn, în vis, reprezentând cuplul adamic. In a doua ipostază, cea a iubirii
demonice, cuplul erotic este alcătuit din antonimie, ea - înger şi el -
demon, aşa cum apare în„înger şi demon", luceafărul", Scrisoarea V“, de
exemplu. Natura este şi ea dominată de dezordine, de dezagregare, fiind în
consonanţă cu revolta demonului care nu - şi poate împliniaspiraţia spre
iubire.
Pentru Eminescu iubirea reprezinta tocmai acest ideal, o aspiratie in etapa
de tinerete, mai tarziu transformandu-se intr-un sentiment antagonic,
suferinta care permite indragostitului voluptatea dualitatii din care eul
spiritual va renaste imbogatit cu o noua experienta existentiala, sau se va
resemna infrant de lupta pentru absolut.