Mihai Eminescu, Luceafarul

Imaginand universuri nascute din haos ori din lumi fantastice, romanticii au abolit
conventiile literaturii clasice asezand in prim-plan fantezia, sensibilitatea si originalitatea.
Imaginarul romantic se construieste, mai ales, in spatial poeziei unde creeaza un univers
compensatoriu, ideal, in antiteza cu lumea reala, imperfecta. Un asemenea univers creeaza
Eminescu in opera sa, avand ca emblema poemul Luceafarul
In poemul contrariilor reunit sub semnul universalitatii (Tudor Vianu), Eminescu
valorifica original mituri, teme si motive romantice. Luceafarul este mai intai o alegorie
romantica pe tema conditiei existentiale a geniului. Sensurile alegorice sunt dublate insa de de o
retea de simboluri filosofice si de imagini artistice prin care se concretizeaza viziunea eminesciana
profund romantica despre lume. Pornind de la basmul popular Fata in gradina de aur, Eminescu
creeaza in acord cu estetica romantica, o structura poematica in care genuri si specii diferite se
suprapun. Constantin Noica afirma ca Luceafarul este un basm al fiintei, iar Nicolae
Manolescu il numea poem metafizic ori un poem ce ilustreaza lirica mastilor,Tudor Vianu.
In acest poem ce evidentiaza aspiratia terestrului catre divin si a celestului spre pamantesc,
poetul isi structureaza viziunea poetica pe doua planuri. Planul terestru-uman si cel cosmic-
universal tind sa se apropie sau sa se delimiteze creand un model inchis, sferic al operei. Primul
plan este focalizat asupre celor doi muritori, Catalina si Catalin. Destinul lor supus efemeritatii,
devenirii si mortii este reprezentat de meteforacercul stramt ce limiteaza iubirea si existenta.
Lumea de jos in care sunt iremediabil captive, este asociata cu imagini semnificative ce.sugereaza
spatial inchis, boltit, al teluricului, al intunericului. Din umbra falnicilor bolti umbra negrului
castel. In contrast, planul universal-cosmic este realizat prin imagini ce sugereaza infinitul celest,
spatiu al unei geneze continue, al lumilor ce izvorasc din haosul primordial si pier in miezul de
increat in care salasluiesc Demiurgul si Hyperion. In antiteza cu lumea marunta a fetei de imparat,
lumile nepamantene ale luceafaruluin sunt reprezentate prin simbolul sferei, ca imagine a unui
univers total, armonios, integrator.
Alcatuit din patru unitati compozitionale, universal liric se organizeaza ca o structura
polifonica pe mai multe voci. Partea intai (strofele 1-43) surprinde intr-un dcor romantic,
povestea iubirii dintre doua fiiinte ce apartin unor lumi diferite. Incipitul plaseaza imaginarul
poetic in tiparul narativ al basmului prin formula initiala specifica A fost odata ca-n povesti.
Secventa expozitiva schiteaza portretele celor doi protagonisti. Imaginea eroinei se unicizeaza prin
superlarivul frumusetii o prea frumoasa fata si prin cele doua comparatii care ii confera atributul
sacralitatii Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele.Portretul luceafarului e cel oglindit in
privirile preafrumoasei pamantence.Vazut din lumea de jos, eroul imposibilei nuntiri pare unicul
reper de lumina intr-o lume care a fost menita intunericului, stea fixa dupa care se calauzesc
muritorii. Pe miscatoarele carari/ Corabii negre duce. Luminand taramul fetei de imparat, el
intra sub zodia iubirii, a fiorului sufletesc, dar si a timpului efemer omenesc. Invocatiile fetei de
imparat par un descantec stiliza prin care se forteaza apropierea celor doua lumi intr-un spatiu
imaginar, ideal , in oglinda visului.
Cele doua intrupari ale luceafarului schiteaza un basm al nasterii fiintei. Aceasta se iveste din
noianul apelor primordiale sau din a chaosului vai ( motive cosmogonice). Aparitia angelica si
demonica se asociaza cu motivul romantic al mortului frumos, dar si cu mitul Zburatorului. Fiu al
cerului si al marii, al soarelui si al noptii, isi cheama iubita in spatii nepamantene si in netimp.
Refuzul frumoasei muritoare nu stinge inversunarea luceafarului de a frange hotarul dintre
lumi.Fara a ezita, ca si zmeul din basmul sursa, accepta rupture ontological gata sa schimbe
netimpul in vreme trecatoare si destinul sau nemuritor in soarta efemera a omului muritor.
Partea a doua (44/640) prezinta idila pamanteana dintre Catalin si Catalina, fiind
dominata de planul terestru/uman, iar personajul focalizator este acum Catalin. Antiteza Catalin /
Hyperion este marcata de portretul pajului, de originea sa obscura ( copil din flori si de pripas),
limbajul marcat prin clisee verbale de provenienta rustica ( Ti-oi arata din bob in bob amorul),
idealul de iubire pronuntat teluric sau definirea in registrul derizoriului ( si guraliv si de nimic).
Desi pastreaza nostalgia iubirii ideale pentru luceafar, Catalina invata lectia de iubire pamanteana
a celui de-o seama cu ea. Omonimia prenumeler subliniaza apartenenta la aceeasi lume.
A treia parte (65/85) in care pastelul cosmic si poemul cosmogonic, se asociaza cu elegia si
meditatia filosofica urmareste planul cosmic/universal. Rupt de lumea fizica, luceafarul isi
recupereaza starea originara, redevenind Zburator, iar calatoria lui in spatial sidereal, devine o
calatorie in timp spre momentul mitic al genezei .Nasterea lumilor este vazuta prin ochii lui
Hyperion ca o revarsare miraculoasa de materie siderala Si din a chaosului vai/ Jur imprejur de
sine/ Vedea ca-n ziua cea dintai/ Cum izvorau lumine. In acest adanc originar, luceafarul
redevine spirit pur , forma eterna, Hyperion, cel care merge deasupra. El adreseaza o ruga patimasa
Demiurgului cerandu-i dezlegarea de greul negrei vecinicii in schimbul vremelnicieiclipei de
iubire.Raspunsul creatorului ii releveaza faptul ca nici in lumea de jos nu exista repaos, ca
moartea e si ea relativa, fiindca oameniise nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste.Hyperion
intelege ca blestemul omenirii e neodihna, povara prigonirilor de soarta, nestatornicia, insiruirea
la nesfarsit a acelorasi cicluri existentiale intr-un timp rotitor, perpetuu. Intelege lipsa de sens a
dorintei sale si isi asuma cu resemnare si tristate destinul fiintei sale de exceptie. Noi nu avem
nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte
Partea a patra (86/98) reuneste pastelul, idila,si meditatia. Cadrul nocturn si idila celor doi
indragostiti sunt contemplate de Hyperion care si-a reluat locul lui menit in cer. Monologul lui
Catalin exprima nostalgia omului dionisiac dupa seninatatea apolinica a finite superioare.
Revarsa liniste de veci/ Pe noaptea mea de patemi/Si deasupre mea ramai? Durerea de mi-o curma/
Caci esti iubirea mea dentai / Si visul meu din urma. Cea de-a treia invocatie a fetei este doar o
incercare de a proteja fragila fericire, incredintandu-si norocul unui astru favorabil. Ultima replica
a lui Hyperion inchide in cateva cuvinte, toata durerea dintre cer si pamant ( Petru Cretia, toata
tristetea unei singuratati asumate pe vecie. Preafrumoasa de altadata este numita prin
metaforachip de lut definind astfel limitele ei pamantene. In antiteza cu oamenii comuni, geniul
are un alt statut ontologic. Fiintand in lumea de sus, el trebuie sa ramana nemuritor si rece. Daca
primul epitet atribuie conditia eternitatii, al doilea sugereaza metaforic modelul apolinic al
existentei pe care luceafarul si-l asuma definitiv.
Avand o asemenea structura complexa, poemul eminescian reuneste, cred eu, mai multe
linii tematice, organizate prin procedeul romantic al antitezei.Astfel, in opozitie sunt prezentete:
destinul omului superior si conditia umana efemera; tema vietii si a mortii; iubirea imposibila si
implinirea prin iubirea pamanteana. Mai mult, mi se pare ca aceasta retea tematica genereaza un
mit, poetic, cel al Luceafarului ca intrupare a geniului. Convertind mitul antic al lui Hyperion in
mitul romantic , Eminescu isi exprima viziunea originala asupra existentei in spatiu si in timp a
omului superior. Prin urmare, geniul este vazut ca o entitate spirituala ce revarsa in lume lumina
lui de veci ca esenta nepamanteana ce aspira la cunoasterea prin Eros, gata sa renunte la nemurire
pentru vremelnicia unei clipe de iubire.. Semnificatiile majore ale acestui mit, absconse in
straturile adanci ale textului, confera operei dimensiunea unui poem filosofic complex in care se
impletesc epicul, liricul si dramaticul.
Desavarsit prin forma (versuri de 7/8 silabe, ritm iambic, rima incrucisata) si prin viziunea
poetica in care sunt inchise tulburatoare intelesuri, poemul eminescian oglindeste in sine, dincolo
de toposuri specific imaginarului petic romantic lumea insasi a poeziei ca tristate cosmica si ca
sarbatoare a verbului (Petru Cretia)