Luceafarul Mihai Eminescu

Opera eminesciana este de o uimitoare unitate, poezia si proza comunicand prin misterioase retele de simboluri, teme si semnificatii. Coerenta interioara a liricii romantice eminesciene se intemeiaza pe o viziune metafizica asupra existentei, potrivit careia viata si moartea nu sunt antitetice, ci complementare, momente ale unei circularitati infinite. Sinteza operei eminesciene, in care se regasesc temele majore ale romantismului (conditia geniului, conditia umana, erosul, timpul, natura), Luceafarul este un basm al fiintei (Noica), o conjugare poetica a lui a fi, un dialog intre eternitate (geniul) si efemeritate (umanul). Definit ca poem al contrariilor reunite sub semnul universalitatii (T. Vianu) al unui poet care a inteles drama omului ca fiinta duala, Luceafarul (publicat in 1883) este o alegorie pe tema romantica a locului si a menirii geniului in lume. Poemul este inspirat din basmul Fata in gradina de aur, valorificand si din alte surse mitologice si izvoare filosofice. Din acest basm versificat se naste, prin multiple variante, Luceafarul, o capodopera de amaraciune glaciala (T. Arghezi) un poem mitic si folcloric, alegoric pe tema conditiei geniului, poem de meditatie filosofica asupra conditiei umane, poem metafizic si, mai ales, un poem liric in care este ilustrata o lirica a mastilor (T. Vianu). Poemul romantic se realizeaza printr-un conglomerat de genuri (epic, liric si dramatic) si de specii. Elemente fantastice se regasesc in prima si a treia parte (metamorfozele si calatoria lui Hyperion), partea a doua combina idila si elegia, iar partea a patra contine elemente de meditatie, idila si pastel. Pe de alta parte, poemul contine reflectii morale, judecati, conceptii, sentinte exprimate intr-un mod clasic, accentuandu-se caracterul gnomic al textului. Nucleul tematic, romantic prin problematica conditia geniului in lume si intru eternitate, dezvolta arii tematice multiple: tema iubirii imposibile si a iubirii implinite, tema cunoasterii prin eros si tema cosmogonica. Compozitia romantica este evidentiata prin cele doua planuri antitetice terestru-uman si cosmic-universal, care tind sa se apropie sau se delimiteza, intr-o compozitie de un echilibru clasic (modelul inchis, sferic al operei). Dispus in patru unitati compozitionale, textul poetic se organizeaza ca o structura polifonica. Strategia ambiguizarii (mecanism principal de producere a sensului in textul poetic) induce multiplicarea vocilor narative, si, implicit, a punctelor de vedere, prin prezenta personajelor-focalizator. In incipitul poemului eminescian, se ambiguizeaza relatia intre real si fabulos, plasand textul in illo tempore A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata. Secventa expozitiva (primele 7 strofe) construieste un decor romantic nocturn in care umbra castelului si negrul corabiilor contrasteaza cu lumina Luceafarului (motivul serii si al castelului). Ipostaza nostalgic-visatoare a fetei fascinata de lumina astrului vorbeste despre mistuitoarea nazuinta spre lumina celesta, spre absolut a omului. Luminand lumea fetei de imparat, Luceafarul intra sub zodia iubirii, a fiorului sufletesc, dar si a timpului omenesc. Motivul privirii in relatie cu amandoi eroii atribuie iubirii valoare cognitiva, iar motivul oglinzii o defineste ca proiectie in idealitate, oglinda fiind spatiul virtual in care tangenta celestului si terestrului devine posibila. Motivul romantic al visului apare dublu valorizat, ca aspiratie umana spre ideal, spre un altceva inefabil si ca o traire onirica favorizand evadarea din lumea realului. Cele doua invocatii ale fetei de imparat au rezonantele unui descantec stilizat. De aceeaa, obsedanta chemare Cobori in jos este o formula magica prin care se forteaza coborarea Luceafarului in planul inferior al materiei. Aparitia neptunic-angelica si uranic-demonica a Luceafarului se asociaza cu motivul romantic al mortului frumos, dar si cu mitul folcloric al Zburatorului Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scanteien afara. Dorul de a cunoaste iubirea se revarsa in cuvintele Luceafarului care isi cheama iubita in spatii transmundane si in netimp. Desi devorata de aspiratia spre Lumina, frumoasa muritoare se teme sa treaca pragul spre regnuri cosmice, simtindu-se amenintata ontologic.

Partea a doua surprinde idlia dintre Catalin si Catalina intr-un tablou dramatizat. Portretul pajului cu obrajei ca doi bujori este o replica antitetica a Luceafarului. Eroul este o determinare a modelului uman inferior, avand un destin comun, precar, lipsit de stralucire si vocatia idealului. Desi accepta iubirea pamanteana (omonimia prenumelor subliniaza apartenenta la aceeasi lume), eroina penduleaza intre ideal si real, lucru reflectat si de structura poetica prin alaturarea idilei si elegiei. Dorul mistuitor de Luceafar se concretizeaza intr-o elegie de-un farmec sfant, intr-un tulburator lamento. Partea a treia, ce detaliaza planul universal-cosmic, consitituie cheia de bolta a poemului. Pornind din lumea creata de demiurg spre increatul in care salasluieste Tatal, Luceafarul intra in sfera absolutului spatial si temporal. Rupt din lumea fizica s-a rupt din locul sau de sus, Luceafarul recupereaza starea originara, redevine daimon, Zburator care ia in stapanire lumea lui de sus (cresteau in cer a lui aripe). In acest adanc, Luceafarul redevine spirit pur, forma paradigmatica, redevine Hyperion, cel care merge deasupra. Istovit de povara eternitatii, Luceafarul nazuieste spre mistuirea intr-o clipa de iubire, apoi spre repaosul gandului. Raspunsul Demiurgului care monologheaza ca voce impersonala a luciditatii supreme ii reveleaza lui Hyperion ca repaosul absolut este iluzoriu, si ca moartea este relativa, ca si viata (oamenii se nasc spre a muri/ si mor spre a se naste). Refuzul demiurgului de a-i schimba regimul ontologic este motivat prin lipsa sensului dorintei lui Hyperion, care nu poate schimba ordinea lumii, caci asta ar insemna negarea puterii Demiurgului. Ispitirile prin care Demiurgul ofera compensatii nu sunt tentatii pentru Hyperion, deoarece intelepciunea, harul poetic, spiritul justitiar si puterea stapanitoare asupra destinelor umane sunt doar ipostaze particulare ale geniului capabil sa se arate in mii de fete. Partea a patra se deschide cu un pastel terestru contemplat cu tulburare din atemporal in care Hyperion si-a reluat locul. Cadrul nocturn silvestru este acelasi spatiu protector care sacralizeaza iubirea. Regasim aici laitmotivele din idilele juvenile (motivul nocturn, cel selenar, motivul acvatic, codrul, copacul sacru, motivul cuplului angelic, originar). Catalin, care pare acum spiritualizat, innobilat prin iubire, este insetat dupa seninatatea apolinica a fiintei superioare Si deasupra mea ramai/ Durerea de mi-o curma/Caci esti iubirea mea de-ntai/si visul meu din urma. Cea de-a treia invocatie a fetei de imparat este o incercare de a-si proteja fragila fericire. Conditia umana este caracterizata prin simbolul geometric al cercului stramt (figura plana, opusa sferei prin care este reprezentat universul totalizator al Luceafarului Din sfera mea, venii cu greu...). Ultima replica a lui Hyperion sugereaza toata durerea dintre cer si pamant (Petru Cretia), toata tristetea unei singuratati asumate pe vecie. Mereu identic cu sinele absolut si imuabil, Hyperion a invatat, nu fara tristete, ca este nemuritor si rece. Farmecul limbajului poetic eminescian este in consonanta cu miscarea ideilor si tumultul sentimentelor. Antiteza dintre planul teluric si cosmic este sugerata la nivel fonetic (alternarea tonului minor cu cel major), la nivel morfologic (dativul etic si dativul posesiv sustin tonul de intimitate; verbele la perfect simplu si la conjunctiv marcheaza oralitatea, iar cele la imperfect caracterul durativ, miscarea eterna; formele arhaice sustin atmosfera fabuloasa spefica basmului), si la nivel prozodic (masura versurilor 7-8 silabe, ritm iambic, rima incrucisata, asonante si rima interioara). La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, si a antitezei intre omul geniu si oamenii comuni Ei doar au stele cu noroc Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte, a epitetelor, a imaginilor hiperbolice, dar si prin tehnica ingambamentului (continuarea ideii poetice in urmatorul vers). Prezenta metaforelor accentueaza ideea iubirii absolute eternizata intr-un spatiu magic (palate de margean, cununi de stele). In concluzie, poemul Luceafarul armonizeaza teme, motive si atitudini romantice, elemente ale imaginarului poetic si procedee artistice diverse, simboluri ale eternitatii si ale temporalitatii. Desavarsit prin forma si prin viziunea poetica in care sunt inchise tulburatoare intelesuri filosofice, poemul eminescian oglindeste lumea insasi a poeziei ca tristete cosmica si ca sarbatoare a verbului. O lumea devenita cantec in sine, dezlegare si lege (Petru Cretia).