Luceafarul

de Mihai Eminescu
Curentul literar manifestat pe plan European in prima jum a
sec al-XIX-lea, romantismul impune primatul sentimentului si
al fanteziei, subiectivitatea, afirmarea individualitatii creatoare,
fascinatia misterului si a exceptionalului, interesul pentru folclor
si mituri, preferinta pentru anumite teme si motive literare,
precum: trecutul istoric,iubirea si natura, geniul sau pentru
atitudini poetice specifice: melancolia,singuratatea, reveria
In literature romana, ME este reprezentantul romantismului
,opera sa poetica cuprinzand elementele fundamentale de
structura si continut ale acestui current: aria tematica,caracterul
filosofic si unicitatea imaginarului poetic.
Creatia eminesciana valorifica in mod original particularitatile
romantismului. Acestea sunt reflectate in poemul-sinteza
,,Luceafarul”. Viziunea romantica este data de tema, de relatia
geniu-lumea comuna, de motivul luceafarului, de structura, de
alternarea planului terestru cu planul cosmic, de cosmogonie , de
amestecul speciilor literare, de metamorfozele lui Hyperion .
Poemul apartine romantismului prin particularitatile de
structura: comunicarea in textul poetic; raportul autor-eul liric;
lirism; elemente de compozitie in textul poetic si de limbaj si
expresivitate.
Tema poemului este reprezentata de conditia omului de geniu,
problematica preluata de Eminescu de la filosoful german
Arthur Schopenhauer. Acesta realizeaza o distinctie intre omul
de genius i omul comun , in care geniul este un inadaptat social,
altruist, rational, cu o minte atotcuprinzatoare si capabil sa isi
depaseasca soarta. Pe cand , omul comun este adaptat la
conditiile sociale, egoist, limitat, care se ghideaza pe baza
instinctelor si a sentimentelor si este incapabil sa isi depaseasca
propria conditie. Macrotema este sustinuta printr-o serie de teme
subordonate: iubirea, natura terestra si cosmica,
incompatibilitatea dintre doua fiinte apartinand unor lumi
diferite, tema efemeritatii omului in raport cu eternitatea
universului.
Motivele specifice imaginarului eminsecian tin, in cea mai
mare parte, de estetica romantismului: aspiratia spre o stea sau
luceafarul pun in lumina conditia omului de geniu care doreste
sa cuprinda spiritual universal, visul favorizeaza accesul la un alt
tip de realitate, ingerul si demonul se regasesc in
metamorfozarile luceafarului, in sacrificiul lui suprem de
renuntare la conditia divina.
Tema timpului ilustreaza ideea timpului filosofic bivalent:
timpul individual ,,Trecu o zi, trecura trei/ Si iarasi noaptea
vine”, timpul universal ,,Si cai de mii de ani treceau/ In tot
atatea clipe”, conditia efemera a omului in relatie cu timpul si in
antiteza cu eternitatea universului ,, Caci toti si nasc spre a muri
/Iar tu, Hyperion ramai/ Oriunde ai apune”
Tema spatiului este ilustrata de cele doua planuri spatiale:
planul uman-terestru ,,In vremea asta Catalin/ Viclean copil de
casa;/Ce imple cupele de vin/Mesenilor la masa”, planul
universal-cosmic ,,Caci unde ajunge nu-I hotar,/Nici ochi spre a
cunoaste,/Si vremea incearca in zadar/Din goluri a se naste”.
Tema cosmosului este reprezentata de axa luminii care strabate
intreg poemul, definite printr-o foarte variata gama de motive
romantice: cerul,stelele,haosul,geneza,zborul intergalactic.
Tema iubirii este chiar substanta ideatica a poemului, fiind
ilustrata prin ideile specific eminesciene: idealul absolut de
iubire, incompatibilitatea celor doua lumi din cauzaz careia
cuplul nu se realizeaza, forta geniului de a face sacrificiul
suprem pentru implinirea iubirii.
Titlul: Forma articulate a titlului denota intentia autorului de a
sugera unicitatea simbolului liric reprezentat de Hyperion.
Eminescu opteaza in cazul poemului ,,Luceafarul” pentru
formula numita ,,lirism de masti”. Acesta este o forma de lirism
obiectiv in care se folosesc simboluri poetice care se aseamana
cu personajele dintr-o opera epica, dar faptele intruchipeaza idei
poetice sau concepte. De exemplu , Hyperion reprezinta omul de
geniu, Catalina este omul comun cu aspiratii inalte, iar Catalin
ispita banalitatii. Ilustrativ pentru lirica mastilor, ,,Luceafarul”
are un fir epic in care sunt integrate mai multe personaje:
Luceafarul, hyperion, Fata de Imparat, Catalina, Demiurgul,
Catalin. Prezenta unui narrator, gradatia firului epic,
preponderenta naratiunii si a dialogului, preferinta pentru verbe
sunt elemente ce tin de prezenta epicului.
Sursele poemului, de ordin folcloric si filosofic, sunt
reprezentate de basmul romanesc ,,Fata in gradina de aur”, cules
de folcloristul austriac Richard Kunisch, motivul zburatorului,
dar si antiteza dintre genius i omul comun discutata de filosoful
Arthur Schopenhauer.
Incipitul poemului sta sub semnul basmului.Timpul este mitic
,,A fost o data ca-n povesti a fost ca niciodata”. Cadrul
respective se cere umanizat si portretul fetei de imparat este
realizat prin superlative de facture voit populara, care ii scot in
evidenta unicitatea, ,, Cum e fecioara intre sfinti si luna intre
stele”, si propun o posibila dualitate: puritate si predispozitie
spre inaltimile astrale.
Partea intai este o problema de iubire, transpusa intr-un
imaginar romantic. Fata contempla luceafarul de la fereastra
dinspre mare a castelului . La randu-i, acesta , privind spre
umbra negrului castel, o indrageste si se lasa coplesit de dorul ei.
Semnificatia alegoriei este ca fata aspira spre absolut iar spiritul
superior simte nevoia compensatorie a materialitatii. Cadrul este
nocturn, specific romantic, favorabil visului. Motivul serii si al
castelului accentueaza apartenenta poemului la acest curent
literar conferit de prezenta luceafarului ,, Si cat de viu s-aprinde
el/ In orisicare seara,/Spre umbra negrului castel/Cand ea o sa-i
apara “. Miscarile de mare finite au loc in plan oniric, in
prezenta simbolului oglinzii, si dezvaluie suavitatea iubirii prin
intermediul mitului zburatorului. Planul terestru alterneaza cu
cel cosmic,, Si cand in pat se-ntinde drept/ Copila sa se culce,/ I-
atinge mainile pe piept/I-nchide geana dulce”.
La chemarea fetei, ,, O, dulce al noptii mele domn/De ce nu vii
tu?Vina !/Cobori in jos…”, luceafarul se smulge din sfera sa,
spre a se intrupa prima oara din cer si din mare, asemeni lui
Neptun, ca un tanar voievod, in fapt ,,Un mort frumos cu ochii
vii”. In aceasta ipostaza angelica, luceafarul are o frumusete
construita dupa canoane romantice ,,par de aur moale”,, umerele
goale”, ,,palid la fata”. Fata refuza sa-l urmeze , desi luceafarul
ii ofera lumea acvatica si eternitatea iubirii. La a doua chemare
se produce o noua intrupare , in ipostaza demonica, din soare si
din noapte ,, O, esti frumos, cum numa –n vis / Un demon se
arata “ . Desi unica printre pamanteni , fata ii refuza din nou
darul lumii cosmice. Luceafarul formuleaza sintetizator
diferenta care ii separa: ,, Eu sunt nemuritor/ Si tu esti
muritoare”, dar din iubire accepta supremul sacrificiu cerut de
fata.
Partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum
Catalina, si pajul Catalin , infatiseaza o alta ipostaza a iubirii,
cea concreta, in planul terestru. Asemanarea numelor sugereaza
apartenenta la aceeasi categorie a omului comun.
Partea a treia, ilustreaza planul cosmic. Luceafarul porneste
intr-o calatorie spre inceputurile universului: ,, Din a chaosului
vai,/ Jur imprejur de sine,/ Vedea ca-n ziua cea dintai,/Cum
izvorau lumine”, spre momentul de inceput al curgerii timpului
,, Unde ajunge nu-I hotar,/ Nici ochi spre a cunoaste/ Si vremea
incearca in zadar/ din goluri a se naste”. Zborul cosmic
potenteaza intensitatea sentimentelor, setea de iubire, ca act al
cunoasterii absolute.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaus, de viata
finita, este numit Hyperion ( nume de sugestie mitologica, care
in greaca veche inseamna cel care merge pe deasupra). Hyperion
ii cere Demiurgului , in numele iubirii pentru care este gata de
orice sacrificiu, sa-l dezlege de nemurire: ,,Reia-mi al nemuririi
nimb/Si focul din privire,/Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora
de iubire.” . Demiurgul ii refuza cererea si ii explica absurditatea
dorintei, prilej cu care sunt puse in antiteza cele doua lumi.
Omul nu-si poate determina soarta, norocul, traieste sub zodia
unui destin implacabil caruia nu i se poate sustrage ceea ce ii
face imposibila accederea in lumea spiritului. Geniul, in schimb,
este capabil a implini idealuri inalte, se afla dincolo de timp si
spatiu ,,Ei au doar stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu
avem nici timp nici loc,/Si nu cunoastem moarte.
Partea a patra, in care se intalnesc cele doua planuri, terestru si
cosmic, inchide poemul simetric fata de prima. Idilia celor doi
copii cu plete lungi, balaie are loc intr-un cadru romantic , creat
prin prezenta unui imaginar specific. Peisajul este umanizat ,
scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengi inflorite
de tei in singuratatea si linistea codrului, sub lumina blanda a
lunii. Declaratia de dragoste patimasa ,, Noaptea mea de
patimit”,, durerea mea”, ,, iubirea mea de-ntai”, ,, visul meu din
urma” reprezinta setea de iubire a indragostitului exprimata prin
metafore. Profunzimea pasiunii si uniciatea iubirii ii scot pe cei
doi din universal terestru, ei devenind ipostaze ale cuplului
adamic. Indragostita, fata are nostalgia astrului iubirii si ii
adreseaza pentru a treia oara chemarea. De data aceasta
luceafarul ar trebui sa devina steaua cu noroc care sa protejeze
fragila existenta a omului prelugindu-I fericirea iluzorie,, Cobori
in jos luceafar bland ,/Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si
in gand./ Norocu-mi lumineaza. Refuzul luceafarului
delimiteaza cele doua lumi si exprima acceptarea orgolioasa a
propriei conditii ,, Traind in cercul vostru stramt/Norocul va
precede,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”.
Luceafarul accepta unicitatea propriei conditii, caci omul comun
este incapabil sa-si depaseasca limitele ,,Ce-ti pasa tie, chip de
lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”
Din procedeele artistice trebuie mentionate cel putin alegoria
pe baza caruia este construit intregul poem; antiteza structural;
epitetele ornante, cu rol in portretizare, prezenta metaforelor
care accentueaza ideea iubirii absolute; imaginile hiperbolice in
portretizarea luceafarului; comparatiile construite prin asocierea
unor termini abstracti, prezente mai ales in descrierea calatoriei
cosmice a luceafarului.
Prozodia se realizeaza in cele 98 de catrene, cu versuri de
sapte-opt silabe, cu rima incrucisata si ritm iambic.
Luceafarul reprezinta sinteza operei eminesciene pe tema
romantica a conditiei omului de geniu in care se armonizeaza
majoritatea motivelor literare, atitudinilor romantice,
elementelor de imaginar poetic, particularitatile de structura si
limbaj cultivate de scriitor.