Sunteți pe pagina 1din 3

Luceafărul

M. Eminescu

Capodoperă a liricii filosofice eminesciene, Luceafărul este un poem alegoric.


Elaborat într-un timp îndelungat (aproximativ 10 ani) poemul are ca punct de plecare două
basme româneşti (Miron şi frumoasa fără corp, Fata din grădina de aur) culese de germanul
Richard Kunish în timpul unei călătorii prin ţara noastră.
Sinteză a liricii eminesciene, Luceafărul oglindeşte mari teme romantice precum:
condiţia omului de geniu, condiţia umană, geneza cosmosului, iubirea, natura.
Luceafărul conţine elemente epice, dramatice şi lirice. Formula de introducere, existenţa
unui narator, povestirea la persoana a treia, prezenţa „personajelor”, construcţia gradată a
subiectului, numărul mare de verbe sunt elemente epice. Structura poemului, alcătuită din
tablouri şi scene, prezenţa dialogului, sunt elemente dramatice. În acelaşi timp, poemul are şi
o pronunţată tentă lirică asigurată de intensitatea emoţională, adâncimea meditaţiei, descrierile
de natură. Schema epică nu este decât un cadru, întâmplările, „personajele” şi relaţiile dintre
ele au valoare de simbol.
Structura poemului este sobră, de un echilibru clasic.Cuprinde patru tablouri, distribuite
pe două planuri: unul terestru, celălalt cosmic. Tabloul I şi IV, proiectate în plan terestru şi
cosmic sunt în raport de simetrie, tablourile II şi III, în raport de opoziţie, primul se
desfăşoară doar în plan terestru, celălalt exclusiv în plan cosmic. Cele 98 de catrene sunt
distribuite pe tablouri în felul următor: tabloul I – strofele 1-43; tabloul II – strofele 44-64;
tabloul III – 65-85; tabloul IV – 86-98.
Tabloul I debutează cu o formulă tipică de basm („A fost odată ca-n poveşti / A fost ca
niciodată”), care proiectează povestea de iubire într-un timp mitic. În prim plan apare
portretul unei fetei de împărat, prototip al femininului angelic, unică prin frumuseţea ei
nefirească, asemănătoare Fecioarei şi astrului nocturn, luna. Spaţiul se încadrează în
imaginarul romantic, prinţesa locuieşte într-un castel singuratic, înconjurat de apele mării,
plasat într-un cadru nocturn, selenar, feeric. Fereastra castelului simbolizează deschiderea spre
orizontul cosmic, aspiraţia fetei spre absolut.
Începutul poveştii de dragoste dintre fata de împărat şi Luceafăr e aşezat sub triplul semn
al visului, oglinzii, magiei. Chemarea prinţesei, exprimată prin frumosul, melodiosul refren
dobândeşte puterea unei incantaţii magice: „-Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o
rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Pentru a coborî în lumea
muritorilor e nevoit să dobândească un chip uman. Cele două metamorfoze sunt antitetice. În
cea dintâi întruchipare Luceafărul are păr de aur moale, amintind originea lui celestă, precum
şi unduirea valurilor mării. Naşterea din mare şi cer este o unire a contrariilor în fiinţa nou
născută a tânărului voievod, care va purta atributele îngerilor eminescieni, dar şi pecetea
singularităţii geniului, paloarea lunară, nepământeană a feţei, impresia de strălucire astrală a
nemuritorului. Cea de-a doua naştere se produce prin regresiunea în aceleaşi cercuri
concentrice, în marea noapte cosmică. Elementul dominant al acestei metamorfoze este focul,
văpaia. De data aceasta, Luceafărul va purta pecetea demonilor răzvrătiţi, de tip romantic.
Nunta cosmică este zădărnicită de uriaşa discrepanţă dintre cele două lumi. Fiica împăratului
refuză să-l urmeze pe Luceafăr în eternitate pentru că orice muritor percepe eternitatea în
termeni negativi, ca pe o formă a morţii: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă-
ngheaţă”. Îndrăgostit pentru prima oară, Luceafărul decide să renunţe la condiţia sa de
nemuritor.
Tabloul II conturează idila dintre fata de împărat şi Cătălin, copil din flori şi de pripas. Se
deschide cu portretul pajului tânăr şi frumos ce tânjeşte cu îndrăzneală după Cătălina.
Antiteza dintre paj şi Luceafăr se reflectă în diferenţa registrelor stilistice: stilul vorbirii
populare subliniază apartenenţa pajului la ordinea telurică precum şi mediocritatea lui

1
(guraliv şi de nimic), în timp ce portretul astrului e construit prin metaforă (răsare din liniştea
uitării), mit, simbol. Dialogul celor doi evidenţiază dorinţa pajului de a o cuceri pe Cătălina
printr-un ritual erotic şi ezitările ei. Întâi dorul arzător de luceafăr o determină să-l alunge pe
frumosul paj. Dar, treptat, ea înţelege că iubirea ei pentru Luceafăr este un vis irealizabil,
dureros, sfâşietor („Luceşte c-un amor nespus / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai
sus, / Ca să nu-l pot ajunge”). Absenţa astrului de pe boltă generează uitarea şi Cătălina caută
împlinirea în iubire în braţele unei fiinţe de aceeaşi condiţie cu ea. Acesta este sensul numelui
pe care îl dobândeşte ea începând cu acest tablou.
Tabloul III ilustrează zborul luceafărului prin lumi siderale şi dialogul său cu Demiurgul.
Hyperion (înseamnă „cel care pluteşte deasupra”) îi cere Demiurgului să-l dezlege de condiţia
lui nemuritoare: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în
schimb / O oră de iubire...”. Acesta îl refuză întrucât cei doi sunt consubstanţiali. Moartea lui
Hyperion ar fi însemnat autoanularea Demiurgului iar absenţa acestuia din inima lumilor ar fi
adus cu sine destrămarea cosmosului: „-Hyperion ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume, /
Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume;”
Replica Demiurgului conţine şi o gravă meditaţie asupra condiţiei umane. În antiteză cu
viaţa eternă a geniului, existenţa pământenilor e ameninţată de perspectiva sfârşitului, reglată
de rotaţia astrelor, dominată de forţa implacabilă a destinului, limitată în timp şi spaţiu: „Ei
doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu
cunoaştem moarte.”
Începutul ultimului tabloul surprinde revenirea Luceafărului pe bolta cerului. Refugiul
îndrăgostiţilor Cătălin-Cătălina în spaţiul protector, izolat, al codrului, cufundat în noapte,
luminat de raze lunare, îmbălsămat de mireasma florilor de tei reconstituie atmosfera din
idilele eminesciene şi reînvie imaginea cuplului primordial Adam-Eva rătăcind fericiţi prin
paradis.
Cătălina îl cheamă ultima oară pe Luceafăr în lumea ei dar acesta refuză să coboare în
cercul strâmt al muritorilor. Nu numai pentru că este dezamăgit de infidelitatea ei, dar şi
pentru că a atins revelaţia condiţiei sale de geniu nemuritor legat indisolubil de eternitatea
rece. Finalul poemului, de o dureroasă şi mândră resemnare, reprezintă o constatare rece,
obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antinomice: una care trăieşte starea pură
a contemplaţiei, iar cealaltă, starea instinctualităţii oarbe, într-un cerc strâmt al norocului, al
şansei de a se împlini sau al neşansei: „ –Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? //
Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor
şi rece”.
Eminescu însuşi mărturisea că poemul este o alegorie a geniului nefericit, condamnat
la solitudine absolută: „...dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Muzicalitatea elegiacă a versurilor este realizată prin rima încrucişată, ritmul iambic,
măsura versurilor (şapte-opt silabe), efectele eufonice ale cuvintelor, rima interioară, prezenţa
refrenului.
Cele mai frecvente figuri de stil sunt epitetele cromatice (corăbii negre, umbra negrului
castel, păr de aur, umbra feţei străvezii, rumene văpăi, negre-i viţele de păr, negru giulgi,
greul negrei veşnicii), care nuanţează portrete, particularizează spaţiul, metafora
(mişcătoarele cărări, ochiul tău mă-ngheaţă, privirea ta mă arde, a haosului văi, fulger
nentrerupt, gând purtat de dor, sete care-l soarbe, greul negrei veşnicii, al nemuririi nimb)
ilustrează antiteza muritor-nemuritor, construieşte imagini ale genezei sau conferă adâncime
şi intensitate sentimentelor, comparaţiile (Cum e Feciora între sfinţi / Şi luna între stele, un
adânc asemene / Uitării celei oarbe) singularizează frumuseţea muritoarei, pune accent pe
intensitatea sentimentelor Luceafărului.

2
Temele (condiţia geniului, cosmogonia, condiţia umană, iubirea, natura), motivele
(luna, noaptea, castelul, codrul, marea, visul, oglinda, magia, singurătatea, dorul), antitezele
(muritor-nemuritor, înger-demon, teluric-cosmic, finit-infinit), valorificarea folclorului
(basmele româneşti şi mitul zburătorului din care creşte fiinţa Luceafărului), ipostazele eului
liric (femeia-înger, geniul, Demiurgul, muritorul) reflectă imaginarul romantic.