Perioda marilor clasici. Roamtismul.

Mihai Eminescu

Luceafărul
M. Eminescu

Mihai Eminescu ocupă un loc privilegiat între scriitorii reprezentativi pentru epoca
marilor clasici, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici şi I. L. Caragiale. Coexistenţa mai multor
orientări literare (realism, romantism, clasicism) este o particularitate relevantă a acestei
perioade din istoria literaturii române. Prin forţa creatoare a celor patru scriitori de excepţie,
poezia romantică, proza fantastică şi realistă, dramaturgia realistă cu elemente clasice au
devenit valori perene.
Capodoperă a liricii româneşti, Luceafărul, de Mihai Eminescu, este un poem filosofic
şi alegoric, inspirat din două basme româneşti, Miron şi frumoasa fără corp, Fata din grădina
de aur. Din cele două scrieri, Mihai Eminescu reține și prelucrează ideea iubirii dintre un
nemuritor și o copilă a pământului.
Prin teme şi viziunea despre lume, motive şi antiteze, valorificarea folclorului,
fascinaţia miturilor antice, cultivarea sentimentelor şi a emoţiilor, evadarea din real,
preferința pentru cadrul nocturn și selenar, poemul se înscrie în estetica romantismului.
Luceafărul pune în lumină teme definitorii pentru universul eminescian: condiţia
omului de geniu, aspirația spre Absolut, condiţia umană, geneza cosmosului, iubirea, natura,
timpul, moartea. Motivele utilizate sunt luna, noaptea, castelul, codrul, marea, visul, oglinda,
singurătatea, tristeţea, melancolia, dorul. Antitezele muritor-nemuritor, înger-demon, geniu-
om comun, teluric-cosmic, finit-infinit, mărginire-nemărginire, efemeritate și eternitate
conturează cele două lumi ale îndrăgostiţilor şi drama geniului. Mitul zburătorului şi cele
două basme sunt elemente de folclor românesc, numele lui Hyperion subliniază preferinţa
pentru mitul grecesc.
Viziunea despre lume este una cosmologică, poemul cuprinde în imagini artistice
originale haosul primordial și creația, fiinţa şi nefiinţa, pământul şi nemărginirea stelară.
Povestea îndrăgostiţilor Cătălina şi Hyperion reflectă o dramă provocată de o dublă aspirație:
a teluricului spre divin și a divinului spre teluric, aşa cum a subliniat Rosa del Conte în cartea
sa fundamentală Eminescu sau despre Absolut.
Elementele de compoziţie sunt esenţiale pentru înţelegerea sensurilor. Poemul este
alcătuit din 98 de catrene, structurate în patru tablouri. Tabloul I şi IV, proiectate atât în plan
terestru, cât şi în plan cosmic, sunt simetrice. Tabloul II este doar teluric, tabloul III, doar
cosmic, relaţia lor este de opoziţie. Muzicalitatea elegiacă a versurilor este realizată prin rima

1
încrucişată, ritmul iambic, măsura versurilor de şapte-opt silabe, efectele eufonice ale
cuvintelor, prezenţa refrenului. Luceafărul evidenţiază lirica măştilor prin cele patru
ipostaze: femeia-înger, muritorul comun, Demiurgul, geniul.
Incipitul tabloului I este o formulă inițială tipică basmului („A fost odată ca-n poveşti
/ A fost ca niciodată”), care proiectează iubirea într-un timp mitic. Fata de împărat, care
întruchipează femininul angelic, locuieşte într-un castel singuratic, înconjurat de apele mării,
într-un cadru nocturn, selenar. Fereastra castelului simbolizează deschiderea spre orizontul
cosmic, aspiraţia fetei spre Absolut.
Povestea de dragoste dintre fata de împărat şi Luceafăr e aşezată sub triplul semn al
visului, al oglinzii, al magiei. Chemarea prinţesei, exprimată prin melodiosul refren,
dobândeşte puterea unei incantaţii magice: „-Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o
rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Pentru a coborî din sfera sa în
lumea muritorilor, astrul se prăbușește în adâncuri și se întrupează de două ori. Cele două
metamorfoze sunt antitetice. Întâi, Luceafărul se naște din cer și mare, are înfățișare de înger
și poartă pecetea singularităţii geniului, paloarea lunară de „mort frumos cu ochii vii”. Cea de-
a doua naştere, din soare și noapte, revelează chipul unui demon răzvrătit. Elementul
dominant al acestei metamorfoze este focul.
Nunta cosmică a îndrăgostiților este imposibilă, lumile lor sunt abisal diferite. Fiica
împăratului refuză să-l urmeze pe Luceafăr în eternitate pentru că orice muritor percepe
eternitatea în termeni negativi, ca pe o formă a morţii: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi
ochiul tău mă-ngheaţă”. Mistuit de focul iubirii, luceafărul părăsește bolta cerească cu gândul
renunțării la condiţia sa de nemuritor.
Tabloul II conturează idila dintre fata de împărat şi Cătălin, copil din flori şi de
pripas. Strofele de început conturează portretul pajului tânăr şi frumos, îndrăgostit de fiica
împăratului din copilărie. Dialogul celor doi este dominat de chemările ademenitoare rostite
de Cătălin. Predominante sunt tandrețea și dorința pajului, pe de o parte, tristețea și ezitarea
Cătălinei, pe de altă parte. Întâi, dorul arzător de luceafărul din cer o determină pe frumoasa
fecioară să-l alunge pe Cătălin. Treptat, absenţa astrului de pe boltă generează uitarea şi
refugiul ei în braţele unei fiinţe muritoare.
Tabloul III se deschide cu zborul luceafărului prin nesfârșirea stelară. Geneza
universului este un triumf al luminii asupra întunericului primordial. Întors la origini,
luceafărul îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul
din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...”. Rugămintea astrului este
refuzată de zeul creator, care îi revelează rătăcitorului numele său de taină, Hyperion (termen

2
provenit din limba greacă, înseamnă „cel care pluteşte deasupra”). Cei doi nemuritori sunt
consubstanţiali. Moartea lui Hyperion ar fi însemnat autoanularea Demiurgului, iar absenţa lui
din inima lumilor ar fi generat destrămarea întregului cosmos: „-Hyperion ce din genuni/
Răsai c-o-ntreagă lume, / Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume;”.
Replica divinităţii întemeietoare cuprinde şi o gravă meditaţie asupra condiţiei umane.
În antiteză cu eternitatea geniului, existenţa pământenilor e reglată de rotaţia astrelor,
dominată de forţa destinului, limitată în timp şi în spaţiu, ameninţată de sfârşitul implacabil:
„Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu
cunoaştem moarte.”
Ultimul tablou se deschide cu imaginea revenirii luceafărului pe bolta cerului.
Refugiul îndrăgostiţilor Cătălin-Cătălina în spaţiul protector al codrului, cufundat în noapte,
luminat de raze lunare, reînvie imaginea cuplului primordial Adam-Eva, rătăcind fericiţi prin
paradis.
Cătălina rostește ultima chemare, însă Hyperion nu mai coboară în lumea ei, în cercul
strâmt al muritorilor. Nu numai pentru că este dezamăgit de infidelitatea ei, dar şi pentru că a
atins revelaţia condiţiei sale de geniu nemuritor, a cărui menire e demiurgică. Finalul
poemului, de o dureroasă şi mândră resemnare, reprezintă o constatare rece, obiectivă a
diferenţelor între două lumi: una care trăieşte starea pură a contemplaţiei, iar cealaltă, starea
instinctualităţii oarbe: „ –Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? // Trăind în cercul
vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”.

Eminescu însuşi mărturisea că poemul este o alegorie a geniului nefericit, condamnat

la solitudine absolută: „...dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Cele mai frecvente figuri de stil sunt epitetele cromatice (corăbii negre, umbra
negrului castel, păr de aur, umbra feţei străvezii, rumene văpăi, negre-i viţele de păr, negru
giulgi, greul negrei veşnicii), care nuanţează portrete, particularizează spaţiul, metafora
(mişcătoarele cărări, ochiul tău mă-ngheaţă, privirea ta mă arde, a haosului văi, fulger
nentrerupt, gând purtat de dor, sete care-l soarbe, greul negrei veşnicii, al nemuririi nimb)
ilustrează antiteza muritor-nemuritor, construieşte imagini ale genezei sau conferă adâncime
şi intensitate sentimentelor, comparaţiile (Cum e Feciora între sfinţi / Şi luna între stele, un
adânc asemene / Uitării celei oarbe) singularizează frumuseţea muritoarei, pune accent pe
intensitatea sentimentelor Luceafărului.

3
4