Luceafarul (1883)

De Mihai Eminescu

Poemul ”Luceafarul” a aparut in anul 1883, in Almanahul Societatii Academice

Social literare ”Romania Juna” din Viena si a fost apoi reprodus in revista Convorbiri literare.

“Luceafarul” constituie o sinteza a gandirii poetice eminesciene. “Eminescu e

intruparea literara a constiintei romanesti, una si nedespartita.”(Nicolae Iorga), iar
“Recitindu-l pe Eminescu ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa.”(Mircea
Eliade)

Poemul dezbate teme romantice precum iubirea absoluta si neimplinita, conditia

omului superior, a geniului care traieste izolat si care nu cunoaste moartea, dar nici fericirea,
natura ocrotitoare, genera sau nasterea universului. Imaginarul poetic e de factura romantica,
realizat prin motive romantice ca luceafarul, marea, castelul, oglinda, visul. Compozitia
romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale
cunoasterii – geniul si omul comun. Acest poem are puternice accente lirice, epice si
dramatice, iar cele 98 de catrene pot fi impartite in patru tablouri.

Tabloul I(“A fost odata...”/”In vremea asta...”)

Poemul debuteaza cu o formula specifica basmului(“ A fost odata ca-n povesti/ A fost
ca niciodata”), care plaseaza actiunea in vremuri indepartate, intr-un timp nedeterminat, mitic
sau simbolic.

In primele versuri este descrisa fata de imparat, printr-o serie de comparatii care scot
in evidenta unicitatea ei “Mandra-n toate cele/ Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele”.
De asemenea, frumusetea fizica este redata prin intermediul unui superlativ arhaic “o prea
frumoasa fata”.

O prima manifestare a iubirii este asteptarea: Luceafarul, astru care intruchipeaza omul
superior se afla intr o stare de asteptare (“Langa fereastra unde n colt/ Luceafarul asteapta”).

Luceafarul este un personaj eponim, iar numele lui este simbolic (Lucifer- singurul
inger care s a impotrivit vointei lui Dumnezeu; Hyperion/ Hyper- eon= “cel care merge pe
deasupra”).

Intalnirea celor doi are loc in vis, in spatiul oglinzii, iar principalul mijloc de
comunicare este dialogul. Fata de imparat este izolata in “negrul castel”(traieste intr un spatiu
inchis de unde nu poate evada).

In viziunea fetei, astrul ceresc este “Dulce-al noptii mele domn”, “Luceafar bland”,
“un mandru tanar”, “un tanar voievod/ Cu par de aur moale”, “un mort frumos cu ochii
vii”(oximoron), “un inger”,”un demon”.
 La baza acestei creatii se afla antiteza, procedeu tipic romantic. Astfel personajele sunt
prezentate in antiteza, fata de imparat reprezentand omul lipsit de aspiratii, in vreme ce
Luceafarul este fiinta superioara ce tinde spre absolutul cunoasteriisi al iubirii. De asemenea,
astrul ceresc este deopotriva inger si demon.Incercarea astrului ceresc de a o chema pe fata in
lumea lui este sortita esecului, refuzul tinerei fiind categoric : “Dara pe calea ce-ai deschis/ N-
oi merge niciodata”.

In schimb, Luceafarul e gata sa se nasca “din pacat/ Primind o alta lege”,

constientizand ca nemurirea pe care o considera “ neagra vesnicie”ii ia dreptul de a cunoaste
fericirea prin iubire.

In poemul eminescian, sacrificiul ii apartine fiintei superioare, astrul ceresc dorind sa

se “nasca din pacat/Dorind o alta lege”. Desi e constient ca este “legat cu vesnicia”, el vrea
totusi sa fie dezlegat de aceasta conditie, care nu i permite sa fie fericit.

In tabloul I asistam la doua metamorfoze ale Luceafarului: “Cerul este tatal meu/ Si
muma-mea e marea”; “Soarele e tatal meu/ Iar noaptea mi-este muma”.

Tabloul al II-lea infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala

intre exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universulcinegetic.

Debuteaza cu imaginea pajului Catalin caruia Eminescu ii realizeaza un portret caricatural

“Copil din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii”, “Guraliv si de nimic”, “Cu obrajei ca doi
bujori/ De rumeni bata-i vina”, “Viclean copil de casa”. Aparitia acestui personaj nu este
intamplatoare, autorul evidentiind ca fata de imparat, numita acum Catalina si tanarul Catalin
apartin aceleiasi lumi. In acelasi timp se creeaza o antiteza intre Catalin( omul lipsit de
aspiratii pentru care iubirea este un joc de noroc) si Luceafarul ( omul superior pentru care
iubirea nu poate fi decat absoluta si in numele careia vrea sa renunte la “neagra vecinicie”).

Si in acest tablou sunt evidentiate trasaturile fetei: “si ce frumoasa se facu/ Si mandra,
arz-o focul”.

Folosirea diminutivelor “obrajei”si “copilas”au un rol important deoarece ajuta in

construirea portretului pajului Catalin. El este imatur, iar iubirea in viziunea lui este o
incercare, un joc de noroc si “fuga in lume”: “Ei, Catalin, acu-i acu/Ca sa-ti incerci norocul”;
“Tu esti copila, asta e/ Hai si-om fugi in lume”.

Tabloul al III-lea prezinta calatoria Luceafarului devenit Hyperion (cel care merge pe
deasupra) catre Demiurg pentru a-i cere sa-l “dezlege”de nemurire. Tabloul debuteaza cu
imaginea genezei, a zilei “de-ntai”cand “izvorau lumine”.

Dialogul dintre astrul ceresc si creator scoate in evidenta superioritatea “parintelui”

care constientizeaza ca asacrificiul ar fi fost inutil. Refuzul nu este, insa, categoric. Inaintea
unui refuz prezentat intr-o maniera ironica, existand o oferta: lui Hyperion i se promite
“catarg langa catarg...”insa moartea nu este posibila deoarece are “locul lui menit in cer”.
 Dramatismul situatiei reiese din rugamintea lui Hyperion “reia-mi al nemuririi nimb/Si
focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/O ora de iubire”.

Actiunea se desfasoara in spatiul cosmic, spatiu guvernat de creatorul care este pe

deplin constient de inutilitatea sactrificiului.

Se remarca si aici antiteza dintre omul comun, limitat, lipsit de aspiratii si omul
superior. Aceasta antiteza este redata prin intermediul pronumelor personale “ei”-“noi”: “Ei
doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp nici loc/Si nu cunoastem
moarte”.

In tabloul al IV-lea imaginarul poetic se nuanţează printr-un peisaj umanizat, tipic

eminescian, în acre scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în
singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declaraţia de dragoste a lui
Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele : noaptea mea de patimi,
durerea mea, iubirea mea de-ntâi, visul meu din urmă, ca şi constituirea cuplului adamic îl
proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului, producând
ambiguitate asupra identităţii vocii lirice. În final, poemul se clasicizează, versurile având un
pronunţat caracter gnomic: Ce-ţi pasă ţie , chipe de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în
cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.
Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, de nivel terestru,
asumându-şi destinul de esenţă nepieritoare. Ironia şi dispreţul său se îndreaptă spre omul
comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns cuprinse în interogaţiile retorice finale. Omul
comun, incapabil să-şi depăşeasca limitele, rămâne ancorat în cercul strâmt, simbol al
vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoică, starea de perfectă linişte sufletească obţinută
prin detaşarea de frământările lumii.

„Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă a lui

Eminescu să se piardă şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege
din ea imaginea esenţială a poetului.” (Tudor Vianu)

Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de particularitatile

prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata. Asa cum sustine
Edgar Papu, „Unul din marile secrete ale lui Eminescu este acela de a pătrunde înlăuntru
cuvântului, în cutia sa de rezonanţă, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile,
cu întreaga bogăţie de sensuri, subsensuri şi semnificaţii, pe care le-ar putea scoate din
adânc fiecare vibraţie a sa.”

Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea
ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de
metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului
geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.