Luceafărul

Romantismul reprezintă o orientare ideologică, artistică și literară, care a marcat prima

jumătate a secolului al XIX-lea, în spațiul european. Este un curent literar polemic, apărut ca
reacție împotriva raționalismului și a clasicismului rigid. Acest curent pătrunde în literatura
română pe filieră franceză, datorită scriitorilor pașoptiști. Una din caracteristicile romantismului
este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema centrală fiind idealul și dorința de libertate,
individul și autoexprimarea sunt promovate în prim-plan.
Personajele aparțin tuturor categoriilor sociale, nu există tipuri umane, ci individualități.
Se pune accent pe individualitatea creatoare, afirmarea originalității și a sensibilității. Temele
predilecte romanticilor sunt: iubirea, natura, istoria, folclorul autohton, condiția omului de geniu,
moartea, singurătatea, revolta împotriva condiției umane.
Poezia “ Luceafărul “ de Mihai Eminescu apare în 1883 în Almanacul societății
academice cultural-literare, România jună din Vienna, fiind inclus și în convorbiri literare, și în
volumul “Poesii“, singurul antum editat de Titu Maiorescu.
Genul principal este cel liric, vizibil prin metoda de structurare formată din strofe,
versuri, prezența ritmului și rimei. Totuși poemul conține și caracteristici specifice ale genului
epic, narator, personaje, moduri de expunere, și dramatic, patru tablouri, dialogul, monologul
dramatic. Acestea sunt folosite pentru relatarea sentimentelor și ideilor autorului.
Titlul operei deține un sens profund, “Luceafărul“ având două semnificații, planeta
Venus, numită și steaua dimineții, fapt ce introduce tema iubirii ca temă principală. A doua
semnificație face referire la Lucifer, indică căderea omului de geniu.
Tema principală este iubirea “ Dar voi să știi asemenea/ Cât te iubesc de tare “, urmată de
condiția omului de geniu " Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum că eu sunt
nemuritor,/ Și tu ești muritoare? " , natura " Iar cerul este tatăl meu/ Si muma-mea e marea. ",
cosmogonia " Și luna între stele " și timpul " Noi nu avem nici timp, nici loc, ".
Sursa de insiprație a lui Mihai Eminescu a fost opera "Lumea ca voința și reprezentarea"
de Arthur Schopenhauer.
Poemul "Luceafărul" este alcătuit din 98 de catrene, structurate în patru tablouri ce sunt
prezentate pe doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru. Primul tablou, terestru-cosmic,
ilustrează dragostea dintre fata de imparat si Luceafar. Al doilea, cel terestru, prezinta idila dintre
Catalin si Catalina. Următorul, cel cosmic, prezinta calatoria Luceafărului și discursul acestuia
cu Demiurgul, iar cel de-al patrulea, terestru/cosmic prezinta intoarcerea Luceafarului pe cer și
reducerea fetei de împărat la un anonim " Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?."
Timpul poemului este tipic basmic, irepetabil " A fost odată ca ’n poveşti,/ A fost ca
niciodată,". Spațiul este caracteristic romantismului " Spre umbra negrului castel ", " Privea în
zare cum pe mări ".
Fata de împărat are un portret romantic, de origine nobilă " Din rude mari împărăteşti, ",
cu o frumusețe deosebită " O prea frumoasă fată. ", " Şi mândră ’n toate cele ", unicizată " Şi era
una la părinţi ", " Şi luna între stele. ", sacralizată " Cum e Fecioara între sfinţi ". Aceasta este
plasată între spații de trecere " Din umbra falnicelor bolţi/.../ Luceafărul aşteaptă. ".
Comunicarea are loc în vis " Căci o urma adânc în vis ", și prin oglinda fetei, în care
reflexia sa îl depictă pe luceafăr " Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura ’n oglindă, ", fapt ce
implică motivul cuplului sau al dublului.
Opera conține 3 invocării făcute de fată către luceafăr, două identice în primul tablou și
una parțial diferită în ultimul tablou. Aceste invocări creează o barieră între cele două lumi "
Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecînd pe-o rază, ".
Portretul luceafărului se află în antiteză, având o imagine angelică " Părea un tânăr
voievod/ Cu păr de aur moale, ",pe când cel demonic " Pe negre viţele-i de păr " cu origine
divină " Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea ", în opoziție cu "Şi soarele e tatăl meu,/
Iar noaptea-mi este muma; ", acesta o cheamă la început în adâncul oceanului, iar cuvintele lui
după ce este refuzat " Şi ochiul tău mă ’nghiaţă. ", după ce o cheamă în înaltul cerului și este din
nou refuzat " Privirea ta mă arde. ".
Portretul Luceafărului reuneste mai multe motive romantice.Ochii sunt expresie a
nemuririi. Luceafărul întruchipează condiția geniului " Am coborît cu-al meu senin/ Şi m’am
născut din ape/…/Eu sunt luceafărul de sus, ". Figura sa statuară de mort-viu implică dragostea
imposibilă nemuritor-muritoare " Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară/ – Un mort frumos
cu ochii vii/ Ce scântee ’n afară. ".
Statutul fetei este acela de mireasă, de împlinire a unei iubiri spirituale " Iar tu să-mi fii
mireasă. ". Limbajul este unul elevat gnomic " O vin’! odorul meu nespus ". Acesta este refuzat
din cauza incompatibilităților, omul de geniu și omul comun, spațiul de sus și spațiul de jos,
nemuritor și muritoare și cele două elemente distructive, gheața și focul.
Tabloul al doilea portretul Cătălin-Cătălina se află în antiteză cu cel al Luceafărului.
Odată cu primirea numelui, fata de împărat își pierde unicitatea intrând într-o categorie general
umană. Cătălin-Cătălina reprezintă cele două ipostaze ale omului comun masculin și feminin.
Acesta are un statut inferior " paj ", origine incertă " Băiat din flori şi de pripas, ", născut din
păcat. Portretul fizic plin de viață " Cu obrăjei ca doi bujori ", se remarcă imaginea ochilor " Dar
îndrăsneţ cu ochii, " simbol al îndrăznelii. Portretul fizic se realizează cu ajutorul diminutivelor
" obrăjei " pentru a i se coborî statutul. Iubirea un joc de noroc, " Ca să-ţi încerci norocul. " Și
este prezentă iubirea fizică. Limbajul este încărcat cu expresii populare " Să râzi mai bine şi să-
mi dai/ O gură, numai una. ", " Din bob în bob amorul" , sugerează originea umilă. Fata încă
dorește absolutul, idealul, însă înțelege diferența dintre cele două lumi " Dar se înalţă tot mai
sus,/ Ca să nu-l pot ajunge. ". Statutul oferit fetei este acela de anonimă " Şi nu ne-or şti de nume,
" cerându-i-se să renunțe la originea nobilă și la ideal " Dar se înalţă tot mai sus,/ Ca să nu-l pot
ajunge. ". Cuplul se realizează în final datorită compatibilității.
Tabloul al treilea afișează zborul Luceafărului, o secvență dinamică, redată prin prezența
verbelor " porni ", " creșteau ", " treceau ". Zborul Luceafărului este unul intergalactic " Un cer
de stele de desupt,/ Deasupra-i cer de stele – ", făcut cu viteza luminii " Părea un fulger ne
’ntrerupt/ Rătăcitor prin ele ". Este regresiv în timp și spațiu până la momentul creației pe care îl
depășește ajungând la creator care este aspațial " Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a
cunoaşte,/ Şi vremea ’ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte. ", " Nu e nimic şi totuşi e ". Acesta
încearcă să renunțe la nemurire pentru "O oră de iubire", un infinit într-o lume a "chaosului" și a
"repausului" . În răspunsul său demiurgul se adresează Luceafărului cu numele dintâi, doar de el
știut "Hyperion". Un zeu din mitologia greacă considerat creatorul cerului și al pământului sau al
soarelui și lunii o zeitate suboritică. În discursul său demiurgul face o amplă antiteză între omul
de geniu și omul comun.
Aici omul de geniu este considerat ca om complet, cu un nume, unic, nemuritor, făuritor
al destinului propriu, aspațial și atemporal, pe când omul comun este anonim, repetitiv, muritor și
supus destinului schimbător și limitelor de timp și spațiu. Această regulă a antitezei dintre omul
de geniu și omul comun se aplică întregului univers, unde singura constantă este omul de geniu.
Creatorul îi face oferta de ai oferi trei calități general umane, asociate geniului, intelectul,
mitul lui Ulise, artistul, mitul lui Orlega și împăratul, mitul lui Hercule. Acesta îi explică că
"moartea nu se poate" deoarece omul de geniu se află în imposibilitatea de a muri, el rămâne
etern prin acțiunile și faptele sale.
În ultima strofă se separă complet cele două lumi, cea de jos una a multiplului "vostru",
"vă" și cea de sus a unicității "eu", "mi", "mă". Cea de jos un spațiu redus "cercul vostru strâmt",
cea de sus o lume autocreată, "lumea mea", lumea omului comun este supusă destinului
schimbător pe când lumea omului de geniu este a nemuririi dar și a răcelii, ceea ce sugerează
absența iubirii.
În concluzie, poemul "Luceafărul" , sinteză a operei poetice eminesciene, armonizează
atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice cultivate
de scriitor, cât şi simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/ vieţii.