MIHAI EMINESCU

LUCEAFĂRUL
PUBLICAREA POEMULUI
Publicat în “Almanahul
Societăţii Academice
Social-Literare România
jună”, Viena, reprodus în
“Convorbiri literare” şi
în volumul Poesii, 1883,
cu modificări ale lui Titu
Maiorescu.
SURSE DE INSPIRAŢIE
A. FOLCLORICE:
a) Basmul muntenesc Fata
in grădina de aur,
versificat de Eminescu
după versiunea “Das
Madchen im goldenen
Garten”, culeasă de
germanul Richard Kunisch
în Muntenia
b) motivul Zburătorului
 SURSE DE INSPIRAŢIE
FATA-N GRĂDINA DE AUR – basm în
versuri, având următoarele motive basmice:
Motivul fecioarei de o frumuseţe unică

Motivul personajelor înţelepte, ajutătoare

Motivul celor trei încercări

Motivul balaurului paznic

Motivul metamorfozei

Motivul obiectelor “fermecate”

Motivul cuplului ideal, Adam şi Eva

 SURSE DE INSPIRAŢIE
B. FILOZOFICE:
Influenţa filozofiei lui Arthur Schopenhauer despre
geniu şi omul comun:
GENIUL OMUL COMUN
inteligenţă instinctualitate
obiectivitate subiectivitate
capacitatea de a-şi depăşi sfera incapacitate...
aspiraţie spre cunoaştere voinţa de a trăi
singurătate sociabilitate
puterea de a se sacrifica dorinţa de a fi fericit
 SURSE DE INSPIRAŢIE
C. CULTURAL
MITOLOGICE:
 Motive din mitologia

greacă, indiană,
creştină
 Mitul Zburătorului

D. BIOGRAFICE:
 Propria-i viaţă ridicată la

rang de simbol
 Sinteză epică, lirică și
dramatică, poemul reunește
majoritatea temelor și
motivelor eminesciene, în cele
98 de strofe conturând patru
tablouri, într-o alternanță a
planurilor teluric – astral.
 APARTENENŢĂ CA GEN
Aparține genului dramatic prin:

formula de intoducere “a fost odată”

prezenţa unui narator
povestirea la persoana a III-a
existenţa personajelor
construcţia gradată a subiectului
numărul mare de verbe
 APARTENENŢĂ CA GEN

Elementele lirice sunt evidente în descrierile de

natură ale cadrului cosmic, invocațiile fetei către
Luceafăr, răspunsurile, respectiv chemările
Luceafărului, în text putând fi identificată lirica
măștilor.
 APARTENENŢĂ CA GEN
 Genului dramatic îi aparține prin compoziția
în patru tablouri și dialogul ca mod de
expunere.
 Dialogul dintre Luceafăr și Demiurg este
unul elevat, iar cel dintre Cătălin și Cătălina
presărat cu regionalisme și elemante
populare.
 TEMA POEMULUI
Luceafărul este o ALEGORIE PE TEMA ROMANTICĂ A
LOCULUI GENIULUI ÎN LUME în raport cu iubirea,
lumea și cunoaștere, ceea ce înseamnă că povestea,
personajele, relațiile dintre ele sunt transpuse într-o
suită de metafore, personificări și simboluri.
Un indiciu dă chiar Eminescu pe marginea unui
manuscris: “Aceasta este povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte
nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe
de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar
n-are nici noroc.”
Eminescu exprimă în
Luceafărul starea sa de spirit
ca personalitate de geniu într-
un mediu ostil, incapabil a se
ridica la înălțimea lui.
 COMPOZIȚIA
Din punct de vedere compozițional, poemul are o
structură simetrică, fiind alcătuit din patru tablouri și
două planuri, uman-terestru (teluric) și universal
cosmic (astral), care interferează în primul și ultimul
tablou.
3 Planul universal-cosmic

1 4

2 Planul uman-terestru
Primul tablou
ne prezintă o splendidă poveste de iubire
dintre fata de împărat și luceafăr. Primele
șapte strofe constituie uvertura poemului,
având rol de cadru. Începutul este
asemănător unui basm, „A fost odată ca-
n povești...”, dar imediat textul părăsește
modelul popular. Se realizează portretul
fetei printr-o amplă comparație ce-i
subliniază unicitatea „era una la părinți”,
„Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între
stele”.
Fata de împărat este văzută în
mișcare abia perceptibilă pentru că totul
se petrece în planul visului.
 Fata contemplă Luceafărul de la fereastra
dinspre mare a castelului, iar el, privind spre
umbra „negrului castel” o îndrăgește pe fată.
Semnificația alegoriei este că fata pământeană
aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte
nevoia compensatorie de materialitate. Iubirea
fetei are un accent de cotidian „Îl vede azi, îl
vede mâni/ Astfel dorința-i gata”. În antiteză,
iubirea Luceafărului are nevoie de un lung
proces de cristalizare „El iar, privind de
săptămâni/ Îi cade dragă fata”.
 Motivul serii și al castelului accentuează romantismul
conferit de prezența Luceafărului „Și cât de viu s-
aprinde el/ În orișicare sară”. Suavitatea sentimentului
de iubire este exprimat prin motivul zburătorului,
alături de motivul oglinzii „Și pas cu pas pe urma ei/
Alunecă-n odaie..”, „Și din oglindă luminiș/ Pe trupu-i
se revarsă...”. În poezia eminesciană oglinda transferă
iubirea în lumea idealității.
 Atracția celor doi este sugerată de cele două
chemări ale fetei
 - "O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o raza,
Pătrunde-n casă și în gând
Si viața-mi luminează! „
 menite să scoată în evidență puterea sentimentului de
iubire.
 La prima chemare, Luceafărul se metamorfozează din cer
și mare ca „ un tânăr voievod/Cu par de aur moale”, „Un
mort frumos cu ochii vii”, în ipostază angelică, Neptunică.
Strălucirea ochilor este interpretată de fată ca semn al
morții „Lucești fără de viață”, „Și ochiul tău mă-ngheață”
și refuză să-l urmeze. În schimb, Luceafărul vrea să-i
eternizeze iubirea „Colo-n palate de mărgean/te-oi duce
veacuri multe/ Și toată lumea-n ocea/ De tine o s-asculte”.
 Ce-a de-a doua întruchipare din soare și noapte este una demonică,
Plutonică „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”, „Pe
negre vitele-i de par”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantice.
Paloarea feței și lucirea sunt ochilor percepute de fată ca semn al
morții și refuză din nou să-l urmeze „Privirea ta mă arde”.
Singura comparație care-i este la îndemână fetei este moartea,
pentru că ea se constituie în singura formă de eternitate la care au,
într-un fel, acces muritorii „căci eu sunt vie, tu ești mort”.
 Metamorfozele succesive ale Luceafărului stau sub semnul
cercului „Iar apa unde-au fost căzut/ În cercuri se rotește„, „ Și
ceru-ncepe a roti...”, simbol al perfecțiunii.
Comunicarea dintre cei doi imposibilă. Nici cuvintele nu-i sunt
accesibile fetei „Deși vorbești pe înțeles,/ Eu nu te pot pricepe.”
Singura cale de comunicare pe care fata o găsește este de a-i
cere Luceafărului să devină muritor ca ea „Tu te coboară pe
pământ/ Fii muritor ca mine”.
  Tabloul al doilea
Conține o schimbare de ton și de plan, trecându-se de
la cosmic la terestru, de la registrul grav și solemn la unul
familiar. Acest tablou prezintă idila dintre fata de împărat,
numită acum Cătălina și pajul Cătălin, o altă ipostază a
iubirii, opusă celei ideale din primul tablou. Portretul lui
Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză
cu portretul Luceafărului. Cătălin devine întruchiparea
teluricului, a mediocrității pământene: ex. Identitatea de
nume a celor două voci lirice, Cătălin și Cătălina, anunță
destinul lor comun, faptul că aparțin aceluiași plan, planul
terestru „Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivit cu mine”
 Iubirea părăsește planul cosmic și capătă, ca în multe
alte poezii eminesciene, forma inocentă a unui joc de copii.
Jocul erotic a celor doi se caracterizează prin grație și
prospețime: „Cum vânătoru-ntinde-n crâng....
Numele pe care fata de împărat îl capătă acum este o
decădere din condiția ei de la început. Prin nume se renunță
la unicitatea unui destin special și devine o fată ca multe
altele. Numele trădează neputința depășirii condiției
muritoare.
Chiar dacă acceptă iubirea lui Cătălin, Cătălina aspiră
încă la iubirea Luceafărului „ O, de luceafărul din cer/ M-a
prins un dor de moarte”. Acest „dor de moarte” ilustrează
dualitatea ființei pământene, atracția specific umană spre
absolut, dar și atracția către ființa inaccesibilă.
 Partea a III-a ilustrează planul cosmic și poate
fi divizat la rândul ei în trei secvențe: zborul cosmic,
rugăciunea și convorbirea cu Demiurgul.
 Tabloul începe cu imaginea impresionantă a
zborului intergalactic al Luceafărului, o regresie în timp
și spațiu ce pune în evidență relativitatea acestora ”Și
căi...”. Zborul cosmic culminează cu imaginea
luceafărului ca „fulger”, „Părea....”. Punctul în care
ajunge este spațiul demiurgic, atemporal, momentul
dinaintea nașterii lumilor „Căci unde...”
 Lumina pare a fi semnul superiorității și al creației.
 În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de
repaos „Și din repaos...” este numit Hyperion (în gr. „cel
care merge pe deasupra”). În mitologia greacă, Hyperion,
divinitate simbolică, este fiul Cerului, Uranus, tatăl Soarelui
și al Lunii.
Demiurgul este cel care rostește pentru prima dată
numele de Hyperion, de unde rezultă că el cunoaște
adevărata identitate a Luceafărului.
Hyperion îi cere să-l dezlege de nemurire pentru a
descifra taina iubirii absolute: „Reia-mi...”. Demiurgul îi
explică absurditatea cererii sale, prilej cu care este pusă în
antiteză lumea nemuritorilor și aceea a muritorilor „Ei
doar...”
 Demiurgul refuză, el nu-i poate oferi moartea
pentru că astfel ar produce moartea Universului. Îi
propune în schimb diferite ipostaze ale geniului:
A înțeleptului „cere-mi cuvântul..”
A Creatorul „vrei să dau glas...”
A cuceritorului „Ți-aș da pământul...”
A cezarului „Îți dau catarg...”
Demiurgul păstrează pentru final argumentul
zdrobitor, dovedindu-i încă o dată Luceafărului
superioritatea sa, chiar și în iubire, față de
muritoarea Cătălina „Și pentru cine....”
 Tabloul al patrulea este construit simetric cu
prima parte prin interferența celor două planuri. Idila
celor doi îndrăgostiți are loc într-un cadru romantic,
creat prin prezența simbolurilor specifice. Peisajul
este umanizat, specific romantic, scenele de iubire se
petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite,
în singurătate și liniște, în pacea codrului sub lumina
blândă a lumii „Sub șirul ...”
Declarația lui Cătălin (ex.) îl proiecteză într-o altă
lumină decât în partea a doua, profunzimea pasiunii,
unicitatea iubirii, îl scot pe Cătălin din ipostaza
terestră „Miroase florile...”
 „Îmbătată de amor”, fata are încă nostalgia
astrului și-i adresează o a treia chemare să-i
lumineze norocul (ex.).
În finalul poemului, Luceafărul exprimă
dramatismul propriei condiții, care se naște din
constatarea că relația om-geniu este incompatibilă.
Atitudinea geniului este una de interiorizare a
sinelui, de asemenea a eternității și odată cu ea a
indiferenței „Ce-ți pasă...”. Geniul constată cu durere
că viața cotidiană a omului urmează o mișcare
circulară, orientată spre accidental „Trăind...”
 Incipitul poemului e dominat de timpurile povestirii și
ale evocării, perfectul compus și imperfectul „a fost” sau „era”.
Treptat, își face apariția și prezentul, pentru asumarea acestei
alte realități în care se produce idila cosmică „alunecă” și
„vede”.
Timpurile proiecției, conjunctivul „să fii” sau „să știi”
anunță acțiuni ipotetice, în timp ce viitorul popular, la forma
negativă ilustrează un refuz categoric „n-oi merge”. O valoarea
muzicală deosebită o au gerunziile, care implică și ideea de
continuitate „privind”, „țesând”.
Luceafărul este poemul-sinteză a eminescianismului prin
imaginar și procedee artistice. Dintre figurile de construcție,
repetiția este utilizată într-o multitudine de forme „A fost
odată.../ A fost ca niciodată...”; „Un cer de stele dedesubt/
Deasupra-i cer de stele”
 Dintre figurile de stil, epitetul cromatic „păr de
aur”, epitetul metaforic „negre vițele-i de păr” sau
oximoronic „recile-i scântei” predomină. Comparația
sub o formă dezvoltată, deschide poemul, „Și era
una...”, idee unicității fetei capătă astfel maximă
expresivitate. Metafora abstractizantă „El poartă
gând purtat de dor” amplifică ideea de parcurgere
rapidă a distanțelor interstelare. Sugestiile senzoriale
din sfera sinesteziei asociază vizualul și tactilul în
structura „Și ochii mari și grei mă dor/ Privirea ta mă
arde”
 Oricare ar fi interpretarea care i se dă,
Luceafărul rămâne o culme artistică greu de
egalat în opera eminesciană și sinteză a
acesteia. Tudor Vianu îl va considera un
testament al poetului, care „lămurește
posterității chipul în care și-a conceput propriul
lui destin”.