Luceafărul

Mihai Eminescu

Romantismul este curentul literar artistic ,apărut în Europa, la sfârșitul secolului al

XVIII- lea care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța cuprizând
întreaga Europă. În litaratura română, romantismul se manifestă cu întârziere, începând cu
al treilea deceniu al secolului al XIX –lea și este prezentat de creația eminesciană, autorul
fiind supranumit ultimul romantic universal.
Principalele trăsături promovate de romantici sunt manifestarea plenară a
sentimentelor și fanteziei creatoare prin intermediul artei, identificarea a noi surse de
inspirație cum ar fi istoria, folclorul și frumusețile naturii, profunzimea meditației asupra
universului, pe două coordonate cosmic și terestru, ironizarea prezentului și glorificarea
trecutului, folosirea procedeului artistic, al antitezei, libertatea absolută în alegerea
speciilor literare, utilizându-se chiar combinarea acestora .
Poemul ,,Luceafărul’’este o capodoperă a creației literare românești și o sinteză a
gândirii eminesciene, pe al cărei parcurs se fac prezente toate marile teme și motive ale
liricii eminesciene. Este publicat în Almanahul Societății Academice ,,România Jună’’ ,
din Viena, în aprilie 1883, în august 1883 apare în revista ,,Convorbiri literare’’, iar ulterior
,este inclus în singurul volum antum eminescian.
Poemul eminescian prezintă trăsături specifice celor trei curente literare, aparțin de
epic formula de introducere, prezența unui narator, povestirea, povestirea la persoana a III-
a, existența personajelor, construcția gradată a conflictului, dramaticul este susținut de
prezența dialogului, dar ,,Luceafărul’’ este un poem liric, schema epică reprezentând
cadrul, iar personajele sunt simboluri lirice, care sintetizează idei filozofice.
,,Luceafărul’’este unul dintre cele mai ample poeme eminesciene care dezvoltă tema
romantică a condiției geniului într-o societate incapabilă să-l înțeleagă și să-l accepte. Pusă
sub semnul lui ,,A fost odată’’, povestea Luceafărului își are originea în basmul popular
,,Fata în grădina de aur’’, a lui Richard Kunish. Intenția creatorului romantic a fost să
ilustreze o alegorie pe tema destinului uman:,,Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce
l-am dat e că dacă geniul nu cunoaște moarte, iar numele lui scapă de noaptea uitării, aici,
pe pământ, el nu e capabil a fi fericit nici de ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-are
nici noroc.’’
Tema condiției geniului dobânadește, în Luceafărul, semnificații aparte prin relațiile
de opoziție și de simetrie care se stabilesc între cele două universuri antagonice – alomului
comunși al omului superior.
În ceea ce privește semnificația titlului, cuvântul ,,luceafărul’’ provine din latinescul
,,lucifer’’și este denumirea populară a planetei Venus și a unor stele mai strălucitoare. În
sens conotativ, el devine un simbol al unicității și superiorității, întruchipând geniul.
Poemul este amplu, are 392 de versuri, grupate în 98 de catrene, structurate în patru
părți, reliefând două planuri ; terestru, uman și universal, cosmic care converg unul către
celălalt și se interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca entități distincte.
Incipitul anunță o formulă specifică basmului ,, A fost odată ca-n povești /A fost ca
niciodată’’,având rolul de a introduce cititorul în universul imaginației eminesciene,
proiectând totodată alegoria într-un timp neprecizat, unic. Același caracter de unicitate îl
are și fata de împărat, caracterizată prin superlativul de factură populară ,,prea frumoasă’’,
ea este ,, una la părinți’’, ,,mândră în toate cele’’, comparată doar cu Fecioara și cu luna,
ceea ce denotă singurătatea ei în planul terestru pe care îl reprezintă. Cadrul întâlnirii dintre
îndrăgostiți este unul romantic, desăvârșit prin îmbinarea elementelor terestre și cosmice ;
steaua apare seara,luminând ,,negrul castel’’ în care se află fata.
Fata adresează Luceafărului două chemări, izvorâte din dorința puternică de a comunica,
chiar și prin intermediul visului și al oglinzii, cu cel de care s- a îndrăgostit.
Cea dintâi chemare este menită să anihileze distanța imensă dintre cele două sfere, aceasta
reprezentând principala cauză a suferinței fetei. Surprinsă de recile scântei ale luceafărului,
fata, îi surâde și îl cheamă ,, o dulce-al nopții mele domn,/ de ce nu vii tu ?
Vină! Cobori în jos luceafăr blând/ alunecând pe -o rază/pătrunde-n casă și în gând/ și
viața-mi luminează!” Fata de împărat, cu toate că se simte puternic îndrăgostită de
luceafăr,își dă seama cât de imensă este distanța ce-I desparte și temându-se de chipul lui
straniu, îl refuză ,,dară pe calea ce-ai deschis/ n-oi merge niciodată.’’ La a doua chemare a
fetei Luceafărul o roagă să-l urmeze în ceruri , ,,soarele’’fiindu-I tată , iar mumă
,,noaptea’’. Dacă laprima lui întrupare, îi apărea fetei ca un înger, de acestă dată I se
înfățișează ca un demon. Ipostazele de înger și demon arată ambivalența statului pământean
și celest. Tulburat de refuzul fetei, de neputința ei de a-și părăsi lumea, luceafărul este gata
să renunțe chiar și la nemurire de dragul acestei copile și, rupându-se din locul lui din cer
, se îndreaptă spre Demiurg să-I ceară dezlegarea ,, și se tot duce, s-a tot dus.../pierind mai
multe zile’’. Renunțarea la nemurire reprezintă puterea de sacrificiu tipică omului de geniu
în numele împlinirii idealului absolut.
Cel de al doilea tablou urmărește idila dintre fata de împărat, pe care poetul o
numește Cătălina și pajul Cătălin, punând accentul asupra ușurinței cu care se stabilește
legătura sentimentală dintre aceștia, priviți ca exponenți ai lumii inferioare.
Cei doi formează un cuplu norocos și fericit, supus legilor pământene, deosebite de
legea după care trăiește Luceafărul. Copleșită de nostalgie, îi vorbește lui Cătălin despre
iubirea arzătoare pentru luceafăr, pe care îl înțelege și iubește, dar la înîlțimea căruia nu se
va putea înălța niciodată ,,în veci îl voi iubi și-n veci / va rămânea departe.’’
Partea a treia a poemului proiectează călătoria luceafărului în cosmos, prin sferele
cerești, spre Dumnezeu, pengru a-I cere dezlegarea de veșnicie. Zborul îndrăzneț printre
constelații al luceafărului este de o măreție uluitoare, aripele-I cresc la dimensiuni uriașe
și-n drumul lui de ,,fulger neîntrerupt’’ rătăcitor printre stele, ca un gând ,văile haosului se
umplu de lumini ce izvorăsc de pretutindeni, ca la-nceputul lumii.
Luceafărul a devenit Hyperion. Împătimit de iubire cere autotputernicului să-l facă muritor
ca pe oricare alt pământean, ca să se poată bucura de viață și de mult dorita ,,oră de iubire’’.
Demiurgul încearcă să-l convingă de zădărnicia hotărârii lui, arătându-i mai întâi prăpastia
ce-I desparte pe nemuritori de micimea ți vremelnicia muritorilor și îl sfătuiește pe
Hyperion să renunțe la gândul lui deșert, căci de veșnicie nu-l poate dezlega, iar moartea
nu I-o poate dărui.
Cel de al patrulea tablou îl prezintă pe Hyperion carela îndemnul Demiurgului își
îndreaptă privirile în jos și, în asfințit de seară ,el zărește pe pământ, într-un crâng, sub
umbrarul teilor, în lumina lunii, pe Cătălina alături de vicleanul muritor Cătălin.
Văzându-l strălucind din nou, fata nu se sfiește să împărtășească acum luceafărului fericirea
ei efemeră și îl roagă, copleșită de nostalgie, s-o însoțească și să coboare pe o rază în codru
ca să-I lumineze, de astă dată, norocul. Dezamăgit profund de tot ce vede, și aude,
luceafărul nu mai tremură acum ca-n alte dăți ,, în codri și pe dealuri’’ și nu mai cade ca-n
trecut. Ci, rămănând în înaltulcerului, el răspunde Cătălinei sfidător, pecetlunidu-și cu
mândrie însingurarea veșnică în nemurire ; Ce-ți pasă ție,chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul
?/Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece /Ci eu în lumea mea mă simt /nrmurito
și rece.’’
Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului geniului în
lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele, relațiile dintre ele sunt transpuse într-o
suită de metafore, personificări și simboluri. Poemul reprezintă o meditație asupra
destinului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericit, opusă omului comun.
Luceafărul ,Hyperion, reprezintă simbolul geniuluice se particularizează prin inteligență
profundă și meditativă, sete de cunoaștere sau aspirație spre absolut, atitudine obiectivă
asupra realității, dar și prin puterea de sacrificiu de sine pentru împlinirea idealurilor,
solitutidine și capacitatea de a-și depăși limitele condiției umane prin cugetare asupra
gravelor probleme și legi care guvernează universul.
Fata de împărat reprezintă omul obișnuit, muritorul de rând, ce se caracterizează
prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea relității, neputința de a-și depăși sfera
limitată de acțiune, dorința oarbă de a trăi și a fi fericit în sensul pragmatic, imediat al
îndeplinirii scopurilor omenești.
Limnbajul artisitc al poemului se remarcă prin claritate și perfecțiune în îmbinarea
cuvintelor în vederea obținerii unor reprezentări inedite în imaginația cititorului .Prozodia
poemului îi susține muzicalitatea,alături de multiplele alterații, catrenele au măsura de 7-8
silabe, ritmul este iambic și se observă alternanța dintre rima feminină și cea masculină.
Consider că ,,Luceafărul,, nu este doar o alegorie despre destinul geniului , ci cu atât
mai mult, o meditație despre condiția omului în general, surprins în diversele lui ipostaze,
de la omul comun, în consonanță perfectă cu universul ,,fizic,, , și până la geniu.
 Floare albastră
Mihai Eminescu

Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publi-cat în revista Convorbiri literare, în

1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tine-reţe, „un nucleu de
virtualităţi menite să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul.
Poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, fundamentează motivul poetic al „florii
albastre”, întâlnit la romanticii europeni pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul
iubitei, precum şi tendinţa de proiectare a iubirii în infinit. Deşi nu s-a găsit nicăieri o
însemnare făcută de Eminescu privind preluarea acestui motiv literar, George Călinescu
susţine că este imposibil ca poetul român să nu fi avut cunoştinţă de existenţa acestuia în
literatura germană, cu care a intrat în contact în timpul studiilor de la Viena şi Berlin.
Floare albastră face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte
poezii erotice, această creaţie este înnobilată cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la
desăvârşire în poemul Luceafărul. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-
o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a
iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-
un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.
Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică
împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului. în
literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea
iubirii şi candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică
aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii
cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea
a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica
românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”, simbol al
credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul
omului îndrăgostit
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care
nu se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al
poeziei: „Totuşi este trist în lume”.
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al
iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv
cu cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător,
„cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.
Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre
atitudinea plină de vitalism a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului , relaţie
erotică tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi
este trist în lume,,.
Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe
prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele
/ Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează
asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura,
cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi
geneza Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să
abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul
citat aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu.
Lirismul subiectiv din această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin adresarea directă a
fetei, care ar dori ca iubitul să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de
ea. Mărcile lexico-gramaticale sunt reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei
mele”, vocativul „iubite” şi de verbele şi pronumele la persoana a II-a singular: „ai
cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu căta”, „te”, „ta”.

Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se
accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita
este „mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie
privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea
omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de
mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”,
„eu”, „-mi”.
Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-
o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii
eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu
stările îndrăgostiţilor: „- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca
stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”. Natura umanizată vibrează emoţional împreună
cu cei doi tineri, ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui
poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi
perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”,
iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis,
îndrăgostitul pentru iubita ideală.

Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele,

declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie. Toate acestea,
împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic:
„Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi
cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”. De remarcat
este faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii
prin epitete cromatice: „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”.
 Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica
purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel
care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene
complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care,
chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru
viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit.

Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia

sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu
sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o
trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu.

În poezia Floare albastră, Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul

subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele
la persoana I singular şi plural, care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”,
„n-am zis”, „stam”, „ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”. Adresarea directă a iubitei
accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în secvenţa ritualului erotic,
prin vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i
spune”, „a ta”, „iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea contemplativă a eului liric se
distinge prin lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la
persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist” .

Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă
„căldură/gură”; „frunze/ascunse”.

Înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o

meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune
peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii
romantice.
 Plumb
George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

ca o reacție împotriva romantismului și parnasianismului. Numele curentului este dat de
către scriitorul francez Jean Moreas care publica articolul program "Le symbolisme".
Câteva din trăsăturile curentului simbolist sunt: cultivarea simbolurilor, sugestia,
muzicalitatea și interesul pentru corespondențe.
Poezia Plumb de George Bacovia deschide volumul de debut cu același titlu apărut
în 1916 și reprezintă o emblemă a universului Bacovian. Poezia se încadrează în curentul
simbolist prin cultivarea simbolurilor, prin tehnica repetițiilor, cromatică și dramatismul
trăirii eului liric.
Simboluri recurente ale poeziei precum cavou, plumb, singur conferă poeziei
ambiguitate prin plurivalența semnficațiilor.
Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se stabilește între materie și spirit.
Textul crează o atmosferă de apăsare, dar nu cuprinde niciun termen al angoasei, totul
putând fi dedus din descrierea cadrului.
Tema o constituie condiția poetului într-o lume artificială, lipsită de aspirații. Lumea
ostilă și stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de
un tragism asumat cu luciditate.
In "Plumb", viziunea este fără ieșire, nemetafizică, întrucat textul hiperbolizează
starea de singuratate, obsesia deplinei izolaăi și presimțirea morții.
Titlul poeziei este simbolul "plumb" care sugerează angoasa, apăsarea, greutatea
sufocantă, cenușiul existențial, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de
iesire, universul monoton.
Versul incipit "Dormeau adânc sicriele de plumb" cuprinde două simboluri
obsedante ale liricii lui George Bacovia, "sicrie" și "plumb" ce conduc la identificarea
câmpului lexico-semantic al morții, ca și verbul la imperfect cu determinare adverbială
"dormeau" care actualizează motivul somnului.
Textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexenului "plumb" care este
reluat în șase din cele opt versuri ale poeziei. Realizate prin pararelism, cele două
strofe/secvențe poetice corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară,
obiectiva, simbolizată de cimitir și cavou și realitatea interioară, subiectivă simbolizată de
sentimentul iubirii"amorul meu de plumb" a carui invocare se face cu disperare, fiind și el
condiționat de natura mediului.
Starea de izolare a eului liric este sugerată de repetarea laitmotivului "stam singur"
care alături de celelalte simboluri, accentuează senzația de pustietate sufletească.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsator, sufocant, în care eul
poetic se simte claustrat: un cavou simbolizând universul interior și în care mediul
inconjurător a capatat greutatea apăsătoare a plumbului.
Elementele decorului funerar sunt: "sicriele de plumb, "vestmantul funerar", "flori
de plumb" coroanele de plumb". Repetarea epitetului "de plumb" are multiple sugestii,
cromatica, de apasare, insistând asupra existenței mohorâte, anoste, lipsită de posibilitatea
inălțării. Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, insă produce efecte reci,
ale morții, sugerate auditiv: "Și scârțâiau coroanele de plumb".
A doua strofă prezintă spaţiul interior – amorul, sentimentele, care, în simetrie cu
imaginea sicrielor din prima parte, doarme. Adverbul „întors”sugerează întoarcerea cu faţa
spre apus, adică moartea. „Amorul de plumb” înseamnă pierderea ultimei speranțe de
salvare a ființei umane, exprimând încetarea definitivă a senimentelor. Este reluată ideea
de solitudine: „stam singur…”. Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o nouă
imagine tactilă care sugerează că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică obsesia
sfârşitului. „Strigătul”, imagine auditivă, este şi el o expresie a disperării. „Aripile de
plumb” ale amorului ce atârnă prefaţează o cădere o prăbuşire definitivă asentimentelor în
moarte.
 La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă între două consoane,
ceea ce sugerează o închidere a spațiului.. În restul poeziei predomină vocalele o, i, u dand
sentimentul golului existential, al absentei.
La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate statice.
Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de angoasă,
dormeau, stam, era, scarțâiau, dormea, atârnau. La nivel lexical se remarcă prezența
cuvintelor din câmpul lexical al morții: sicriu, cavou, funerar, coroana, mort.
Consider că, tema poeziei este data de conditia omului inzestrat cu talent într-o lume
superficială, lipsită de aspiratii, care nu îl ințelege. În aceste condiții poetul se interiorizează
se închide în sine deaorece nu găesește posibilitatea de comunicare cu lumea exterioară.