Anton Codruta Nicoleta

Luceafarul
de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, cel mai mare poet romantic roman, a fost si est considerat ca fiind cea mai importanta voce poetica din literatura romana. Poemul Luceafarul, capodopera poetului, a avut numeroase izvoare de inspiratie. Unul dintre acestea este cel folcloric trecut prin filiera romantica a lui Richard Kunisch. Eminescu a versificat doua dintre operele sale, si anume Fata in gradina de aur si Miron si frumoasa fara corp. Acestea aveau ca tema principala cucerirea unei fete de imparat prin biruirea unei mari greutati. Adevaratele radacini folclorice stau insa in mitul zburatorului cu elementele sale: marea, codrul, astrii si cu o expresie poetica rafinata si bogata in semnificatii. Cea mai veche interpretare, insa, este cea a lui Eminescu insusi. Poemul, conform poetului, este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Povestea este o suita de personificari, metafore si simboluri, construita pe baza atractiei contrariilor, care este romantica. Geniul este vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa prin structura si destin omului comun. Capabil de metamorfozare, aspira spre concret, avand o dorinta puternica de sacrificiu. Tradarea fetei ii ofera acestuia o revelatie asupra timpului, si anume ca este ireversibil, ajungand astfel la o constatare obiectiva, rece a diferentei fundamentale intre cele doua lumi. Fata de imparat, inzestrata cu un dar de a se realiza prin dragoste, aspira spre absolut. Isi accepta totusi conditia umana, de pamanteanca, respingandu-l pe Luceafar, datorita spaimei de necunoscut, de nemurire, care inseamna moarte. Catalin si Catalina sunt exponenti individuali apartinand aceleasi lumi. Fata de imparat il accepta pe Catalin, devenind astfel Catalina. Catalin ii ofera o lectie de magie erotica, dupa care recreeaza, impreuna, paradisul pierdut, nediferentiati ca nume sau sexualitate. Ceea ce l-a atras pe Eminescu a fost tema tipica naratiunii culte, a basmului cult romantic, si anume aceea a iubirii hibrid, nefericite a unei fiinte supranaturale pentru una de pe pamant, strania atractie intre doua lumi complet diferite. Aceasta reprezinta si natura dilematica a eminescianismului. Existenta complexului mitic fundamental este intalnita in folclorul tuturor popoarelor, si anume relatiile antagonice intre om si astru, efemer si peren, inger si demon. Aceste complexe se gasesc si in poemul Luceafarul prin cvadruplarea subiectului creator. Cele patru persoane, Luceafarul, fata de imparat, Catalina si Catalin sunt proiectii ale reveriei poetice eminesciene. Luceafarul il reprezinta cel mai bine pe Eminescu, neptunic si plutonic, dual, apolinic si dionisiac, este insusi o contradictie care creeaza armonie si prin dorinta de sacrificiu, riscand caderea, isi depaseste propria fiinta. Prin fata de imparat este subliniat faptul ca poetul este muritorul deosebit precum fata care, prin frumusete, are acces la cunoastere. Aceasta impreuna cu Luceafarul reprezinta dorinta de a trai o alta viata, si anume dilema romantica.
1

De asemenea, Eminescu, se proiecteaza in dublul sau feminin pe care o transforma in subiectul propriei sale reverii, precum Dante s-a proiectat in Beatrice. Proiectia este una ideala a aspiratiilor Catalinei, care se obiectiveaza in final. Catalin simbolizeaza ordinea hazardului, a aparentei, a instinctului inconstient, un copil. Nuantele etice negative de la inceput nu fac decat sa scoata in evidenta faptul ca viata e un joc mecanic. Aceste nuante dispar incetul cu incetul pentru a deveni, impreuna cu Catalina, un simbol al vietii pure, perfecte. Este un demers invers fata de creatia poetica anterioara. Demiurgul, precum Catalin, este tipul clasic, care refuza schimbarea. Este un geniu absolut care se afla intr-un vid cosmogonic, cel care nu cunoaste moartea, isi este insusi subordonat, este acel Eminescu din poeziile gnomice. Structura poemului este narativ-dramatica, iar viziunea este subiectiva. Perspectiva obiectiva, relatarea la persoana a III-a si abundenta verbelor dau structura narativa poemului. De asemenea, prin dialogul cu forta dramatica, prin existenta unei intrigi initiale, care se rezolva in final si prin cele patru tablouri care se aseamana structurii unei piese de teatru, poemul are o structura dramatica. Ca si compozitie structurala, poemul are 98 de strofe, tip catren, cu versul doi si patru mai scurte decat celelalte. Rima este incrucisata, masura egala de 9-8, 8-7 versuri, ritmul este iambic, cu alternante intre rime feminine si masculine, ceea ce produce o modificare de ton intre inaltare si scadere. Stilul poemului se caracterizeaza prin limpezimea clasica obtinuta din scuturarea podoabelor. Numarul de adjective si neologisme este mic, simplitatea este data prin vocabularul fundamental si prin limba naturala si limbajul latinesc. Muzicalitatea este data de orchestrarea subtila a sonoritatii, mai ales prin aliteratii si asonante. In tabloul intai, contopirea planului terestru cu cel cosmic, al umanului cu fantasticul, declanseaza povestea neobisnuita de iubire intre doua fiinte opuse. Atmosfera este grava, solemna, iar gesturile sunt ceremonioase. Totul se petrece sub semnul reveriei, al visarii in stare de veghe, al visului nocturn, specific romanticilor. Aceasta aventura a fetei de imparat dovedeste faptul ca poemul este oniric. Atractia fetei se produce la amurg. Trecerea de la diurn la nocturn nu este decat o alunecare in cel mai profund sine care nu se lasa investigat la lumina zilei, o sondare decisiva a propriei fiinte. Cufundata in vis, eroina este pe punctul critic de a se lasa absorbita in nemurire, de a fi covarsita de eul oniric si de a-l pierde pe cel real. Tabloul al doilea reprezinta o idila intre semeni. Actiunea se petrece in cadrul terestru, atmosfera este intima, gesturile sunt rapide, iar comunicarea directa. Tensiunea lirica maxima rezulta din dilema dramatica intre posibilitatea pierderii totale a identitatii eului si posibilitatea potentarii lui concrete, adica drama romantica a optiunii intre moarte si viata, intre vis si realitate.

Tabloul al treilea prezinta calatoria interstelara a Luceafarului catre Demiurg. Cadrul desfasurarii actiunii este cosmic, limbajul este gnomic, iar atmosfera glaciala. Dialogul dintre cei doi nu are loc fizic ci este unul presupus axat pe motivul vanitas vanitorum, pe antagonia dintre aparenta si esenta, dintre efemer si etern. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, este numit Hyperion, care in limba greaca inseamna cel ce zboara deasupra. Dialogul cu Demiurgul subliniaza structura titanica a lui Hyperion, prin dorinta de a se desprinde din lumea eterna si a accepta o viata de muritor. Al patrulea tablou ilustreaza povestea fericirii omului prin iubire, Catalin si Catalina, doi copii cu plete lungi, balaie, infatisati in mijlocul naturii, sub motivul codrului, simbol al stabilitatii, dar si al mortii, al vietii efemere in contrast cu revolta Luceafarului asupra celor doua lumi. Acesta isi accepta in final conditia de nemuritor, incapabil de a fi fericit sau de a ferici, ramanand rece fata de iubirea perfecta a pamantenilor. Poemul este si o arta poetica. In intreaga opera, Eminescu cauta expresia cea mai potrivita din punct de vedere formal, dar si rezolvarea dilemei intre romantism si clasicism alegand in final seninatatea clasicismului. Cuvintele de la sfarsit sunt senine deoarece conform filosofiei lui Schopenhauer, universul este static, din care este exclusa orice devenire. Luceafarul nu poate fi un invoitor al destinelor omenesti, el este o existenta de-a pururi identica cu sine insusi, fixata in destinul si visul pe care il ocupa in acea asezare statica a lumii, a carei structura este tripartita: om, stea, Dumnezeu. Conceptia lui Eminescu este pesimista, antica. Luceafarul este un poem filosofic nu in sens didactic, ci simbolic, o capodopera la nivel structural si formal, un testament liric al poetului (Matei Calinescu).