LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu
Având ca sursă de inspiraţie basmul popular românesc „Fata din grădina de aur”, cules de
germanul Richard Kunisch, poemul „Luceafărul”, de Mihai Eminescu a apărut în prima şi singura ediţie
antumă „Poezii” eminesciene, îngrjită de Titu Maiorescu.

Poem romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină,
incapabilă de a-l înţelege şi ostilă, „Luceafărul” este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale,
pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din
propria-i mistuire. Din punctul de vedere al speciei literare, „Luceafărul” este un poem filozofic, în care
pastelul, idila, elegia şi meditaţia reliefează, în formule artistice variate, adâncimea simţirii şi a
cugetării poetice. Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut, iar spiritul superior
simte nevoia compensatorie a materialităţii.

Clasic prin perfecţiunea formei, construcţia simetrică, rafinamentul şi simplitatea exprimării

artistice şi prin dilema lui Hyperion, care trebuie să aleagă între iubirea pentru o fiinţă pământeană şi
datoria de a rămâne ceea ce este, poemul conţine deopotrivă elemente romantice precum tema geniului
neînţeles, a demonului îndrăgostit, a titanului răzvrătit împotriva condiţiei sale, legătura strânsă între
iubire şi natura, cadrul nocturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiraţia folclorică, intensitatea
sentimentelor.
Semnificatia titlului. In sens propriu,Luceafarul este numele popular dat planetei Venus şi altor
stele strălucitoare. In poezie, el devine un simbol al unicităţii şi superiorităţii,întruchipând geniul.

Poemul „Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de strofe, fiind dominat de existenţa a
două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru, care converg unul către celălalt şi se
interferează în cele patru tablouri, gândite ca entităţi distincte.
Compoziţional, poemul este simetric. Tablourile întâi şi patru îmbină planul universal-cosmic şi
cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru, iar al treilea de planul
universal-cosmic.
Tabloul întâi este o frumoasă poveste de iubire între luceafăr şi fata de împărat unică, frumoasă,
pură ,, Şi era una la părinţi/ Si mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.” Ea,
fiinţă pământeană, aspiră spre absolut, venind ,, Din umbra falnicelor bolţi”, simbol al spaţiului limitat,
spre fereastră, simbol al năzuinţelor. Întâlnirea are loc în visul fetei, întrucât cei doi aparţin unor lumi
diferite. La chemarea-descântec rostită de două ori de fată ,,Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând
pe-o rază”, luceafărul se întrupează din cer şi mare, în ipostază angelică, apoi din noapte şi soare, în
ipostază demonică şi îi promite să o facă stăpâna mărilor şi a cerului. Ea îl refuză, deoarece se teme de
moarte şi este incapabilă de sacrificiu. Îi cere lui sacrificiul suprem, să devină muritor, iar el acceptă.

Tabloul al doilea cuprinde idila dintre fata numită acum Cătălina şi Cătălin, ,,viclean copil de
casă...Băiat din flori...Dar îndrazneţ cu ochii” Cei doi devin exponenţi ai aceleiaşi lumi inferioare,
simbolizând omul comun. Legătura dintre ei se stabileşte rapid şi se desfăşoară sub forma unui ritual de
vânătoare, completat cu jocul privirii, al îmbrăţişării şi al sărutului. Cătălin îi propune un destin comun
,,Hai, ş-om fugi în lume” în care toţi sunt asemeni lor

Tabloul al treilea cuprinde zborul intergalactic al Luceafărului către Demiurg, rugăciunea,

refuzul Demiurgului şi eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul devine Hyperion (cel care
zboară deasupra) şi cere să fie dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute ,,O oră de
iubire”. Demiurgul ironizează usturător condiţia umană ,, Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi
oameni”, oferindu-i în compensaţie diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar, dar şi
argumentul infidelităţii fetei

In ultima parte, imaginarul poetic tipic eminescian contureazã un cadru de iubire nocturn, romantic,
in codru, sub lumina lunii. Catalin si schimba radical gândirea si limbajul, iar Catalina încredinteaza
Luceafàrului destinul ei aflat sub semnul norocului. Ultima replica a Luceafârului are caracter filozofic
„Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Träind în cercul vostru strâmt/ Norocul vá petrece/ Ci
eu in lumea mea má simt/ Nemuritor si rece." Geniul de izoleaza de lumea comuna, asumându-si
destinul nepieritor. Ironia se indreaptà spre omul comun, ancorat in „cercul strâmt", incapabil sa-si
depaseasca limitele. Geniul atinge starea de liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de frâmântârile
lumii

Finalul poemului este o sentinţă care subliniază menirea creatoare a geniului eliberat de patima
iubirii, de amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece,/ Iar eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.
Fiind un poem epico-liric, „Luceafărul” contopeşte, în mod firesc, ambele tipuri de
lirism, cel subiectiv şi cel obiectiv, iar prozodia este inedită, particularizându-se prin complexitate:
catrene cu versuri de 7-8 silabe, ritmul iambic împletit cu cel amfibrah.
Aşadar, Luceafărul se dovedeşte a fi o construcţie complexă, bazată pe îmbinarea elementelor
clasice şi romantice, predominante fiind elementele romantice.