Luceafărul

de Mihai Eminescu

Poemul ˝Luceafărul˝ scris de Mihai Eminescu a apărut în Almanahul

Societății Social-Literar România Jună de la Viena în 1883 și a fost reprodus
ulterior în revista Convorbiri Literare.
Poemul are ca surse de inspirație două basme populare românești ˝Fata în
grădina de aur˝ și ˝Miron și frumoasa fără corp˝, mitul Zburătorului și izvoare
filozofice în care valorifică antiteza dintre omul de geniu și omul comun prezentă
în filozofia lui Arthur Schopenhauer.
Poemul ˝Luceafărul˝ este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație
asupra condiției umane duale: omul este supus unui destin pe care tinde să îl
depășească.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor: epic,
liric,dramatic și al speciilor(meditatie, elegie, idila, pastel). Genul epic este
prezent în formula specifică basmului din incipitul poemului ˝A fost odată ca-n
povești˝, lirismul este susținut de meditația filozofică și expresivitatea limbajului,
iar elementele dramatice țin de împărțirea în tablouri și scene și de prezența
dialogului.
Viziunea romantică este dată de temă, de relația geniu-societate, de
structură, de alternarea planului cosmic cu planul terestru, de antiteze, de
motivele literare, de imaginarul poetic, de amestecul speciilor: elegie,
meditație, idilă și pastel de metamorfozele lui Hyperion( hiper eon =cel care
zboară pe deasupra).
Elementele clasice sunt: echilibrul compozițional, simetria, armonia și
caracterul gnomic(de cunoaștere).
Tema este romantică; problematica geniului în raport cu lumea,
iubirea și cunoașterea.
Compoziția romantică se realizeză prin opoziția dintre planurile terstru-
cosmic și cele două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun.
Simetria compozițională se realizează în cele două parți/tablouri astfel:
cele două planuri interferează în tabloul 1 și 4, planul terestru-tabloul 2 și planul
cosmic-tabloul 3.
Incipitul se află sub semnul basmului, timpul este mitic(illo tempore=în
afara timpului), cadrul abstract este umanizat, iar portretul fetei de împărat scoate
în evidență unicitatea ei terestră ˝prea frumoasă˝.
Partea I este o splendidă poveste de iubire ce se petrece între doi exponenți
a două lumi total diferite: o fată și un astru/o stea. Imaginarul poetic este de natură
romantică, iubirea se naște lent în stare de contemplație și de visare într-un cadru
nocturn in care apar motivele romantice: Luceafărul, marea, castelul, fereastra,
oglinda. Fata de împarat îl invocă pe Luceafăr, care se metamorfozează într-un
tânăr ˝cu păr de aur moale˝ a cărui privire ˝o îngheață˝. Se naște din cer și mare și
îi oferă împărăția mărilor, dar fata îl refuză. La a doua chemare a fetei, Luceafărul
se metamorfozează sub forma unui tânăr ˝negre-i vițele-i de păr˝ din soare și
noapte, îi oferă împărăția cerurilor dar fata îl refuză din nou. Dragostea celor doi
semnifică atracția contrariilor, Luceafărul sintetizând clar incompatibilitatea dintre
ei ˝eu sunt nemuritor și tu ești muritoare˝. Dacă fata nu este capabilă să se înalțe la
condiția de nemuritoare, Luceafărul din iubire dorește să-și schimbe condiția și să
devină muritor ˝Cu veșnicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege˝.
Partea a II-a are în centru iubirea/idila dintre fata de împărat numită
Cătălina și pajul Cătălin înfățișând repeziciunea cu care se stabilește o legătură
între reprezentanții lumii terestre. Este o altă ipostază a iubirii opusă celei ideale.
Cătălina recunoaște asemănarea dincolo de statutul social: ˝Și guraliv și de nimic/
Te-ai potrivi cu mine˝. Astfel, Cătălin devine întruchiparea mediocrității
pământene ˝Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii˝. Cei doi formează
un cuplu norocos și fericit supus legilor pământene, idila lor desfășurându-se sub
formă de joc. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră la iubirea
ideală pentru Luceafăr. Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele
împlinirii iubirii absolute este ilustrată de intensitatea sentimentului care duce la
renunțare la nemurire.
Partea a III-a ilustrează planul cosmic fiind divizat în 3 secvențe: zborul
cosmic, rugăciunea cu Demiurgul, eliberarea. Călătoria Luceafărului este una
regresivă în timp și spațiu către momentul creației universului. În dialogul cu
Demiurgul cunoaște esența acestuia. Hyperion îi cere să-l dezlege de nemurire
pentru ˝o oră de iubire˝ alături de fata de împărat. Demiurgul îi explică
Luceafărului absurditatea dorinței lui prilej cu care este pusă în antiteză, lumea
nemuritorilor și cea a muritorilor ˝Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/
Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte˝. Demiurgul îi oferă lui
Hyperion diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, conducătorul militar,
lăsând pentru final argumentul infidelității: ˝Și pentru cine vrei să mori/ Întoarce-
te, te-ndreaptă/ Spre acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă˝.
Partea a IV-a este simetric construită față de prima prin interferența celor
două planuri: terestru și cosmic. Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un
peisaj umanizat în singurătate și liniște, în pacea cadrului sub lumina blândă a
lunii. Îmbătată de amor Cătălina are încă nostalgia astrului și îi mai adresează a
III-a chemare, modificată, Luceafărul fiind doar steaua norocului ˝Cobori în jos
Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n codru și în gând/ Norocu-mi
luminează”. Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții care se naște din
constatarea că relația om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de
interiorizare, de asumare a sinelui și a eternității.
Omul comun este incapabil să-și depășescă limitele, iar geniul manifestă
profund disprețul față de acestă incapacitate ˝Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dacă oi fi
eu sau altul˝. Geniul constată cu durere că viața omului este orientată spre
accidental și întâmplător ˝Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu
în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece˝.
Antiteza dintre planul terestru și planul cosmic este sugerată la nivel
fonetic prin distribuția consoanelor și a vocalelor. Muzicalitatea meditativă este
dată de măsura versurilor 7/8 silabe, ritm iambic și rimă încrucișată.
La nivel stilistic poemul este construit pe baza alegoriei dar și a antitezei
dintre omul de geniu și omul comun.
Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul ˝Luceafărul˝ armonizeză teme
și motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic, simboluri
ale eternității și morții.