Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu
Poezia „Leoaică tânără, iubirea„ de N.Stănescu face parte din al doilea volum al
poetului „O viziune a sentimentelor„(1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de
certitudine. Poezia se încadrează în neomodernism prin ineditul abordării temei, prin
ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor și înnoirile
prozodice(vers liber și ingambament).
Tema este întâlnirea neașteptată cu iubirea, apariția bruscă, surprinzătoare a iubirii.
Intruziunea ei violentă, agresivă în existența individului, transformă definitiv percepția
bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație continuă, o
modalitate de integrare în armonia universală. Motivul central al textului care prin repetare
devine laitmotiv, este acela al leoaicei, ca simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație
copleșitoare.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune asupra sentimentelor concretizate în
imaginea leoaicei. Eul poetic trăiește iubirea la nivelul certitudinilor.
Titlul definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare, metafora iubirii
imaginată ca o leoaică tânără, propunând o perspectivă atipică prin ideea de ferocitate. Analogia
dintre iubire și o leoaică tânără, evocă multiple sensuri: cruzime, forță, protecție, senzualitate, dar
și neputința prăzii de a se sustrage leoaicei.
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor și prezența
mărcilor eului liric, pronume și verbe la persoana I sg: mi-a sărit, mă pândise, mi-am dus.
Compozițional, poezia are trei secvențe lirice corespunzătoare celor trei strofe: în prima
este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie, într-un tablou
cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvență este redată atât
constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea cât și proiecția în eternitate a
sentimentului. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la
începutul și la sfârșitul textului poetic. Metaforele leoaică tînără și leoaica arămie se corelează
cu două percepții diferite ale eului asupra lumii; acestea sugerează faptul că trasformarea produsă
de iubire este iversibilă. Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în
trăirea sentimentului.
Prima secvență prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o
întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, deși sentimentul exista în stare latentă în sufletul
omului:„Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în față./Mă pândise-n încordare /mai demult”.
Cea de-a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea intr-o
altă stare a existenței. Totul în jur se transformă sub influența dinamizatoare a iubirii : ”Și
deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura/, când mai larg, când mai aproape,/ca o
strângere de ape”.
Metaforele insolite ”Și privirea-n sus țâșni,/curcubeu tăiat în două,/și auzul o-ntâlni/
tocmai lângă ciocârlii” redau, prin mișcarea ascensională, starea extatică provocată de întâlnirea
cu iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările sufletești se reflectă
în plan fizic:”Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai
știe”.Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii poetice: sprânceană, tâmplă,
bărbie(contemplație, reflecție, rostire), iar mâna, metaforă a creației sau a cunoașterii concrete,
palpabile.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate,
idee accentuată de epitetul cu valoare metaforică leoaică arămie și de repetitia” inc-o vreme/și-
ncă-o vreme...”. Precizia temporală din strofele anterioare azi, deodată este înlocuită cu abolirea
timpului în starea de grație creată de iubire.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La
nivel morfologic, selecția timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. În prima secvență, pânda
și întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai mult ca perfect ”mă pândise” și perfect
compus” a sarit, a înfipt, a mușcat”. Apoi, rapiditatea metamorfozei este redată de verbe la
perfect simplu ”se facu”, țâșni, iar, în ultima strofă, situarea eului în starea de grație a iubirii, de
verbe la prezentul etern” nu știe, trece”.
La nivel lexical, expresivitatea provine din asociații semantice inedite, precum alăturarea
sferei vânătorii cu cea a revelației și cu aceea, foarte comună aparent, a corpului:” față, mână,
sprânceană, tâmplă, bărbie”.
Poezia neomodernistă” Leoaică tânără, iubirea” este alcătuită din trei strofe, cu versuri
inegale, cu rimă, ritm și măsură variabile, înnoirile prozodice sunt versul liber și ingambamentul
și ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea.