NEOMODERNISMUL

Leoaică tânără, iubirea

de NICHITA STĂNESCU

Neomodernismul este curentul literar care se manifestă în

poezia românească începând din anul 1960, când se afirmă
“generația lui Nichita Stănescu”.
Nichita Stănescu a fost cel mai de seamă reprezentant al
neomodernismului, opera sa fiind adunată în volume ca “Sensul
iubirii”, “O viziune a sentimentelor”, “Dreptul la timp”, “11 Elegii”,
“În dulcele stil clasic”,”Epica Magna”.
Criticul literar Nicolae Manolescu afirma că universal
stănescian are la bază “o metafizică a concretului și o fizică a
emoțiilor”, dematerializând astfel concretul și materializând
abstractul, alcătuind un “cosmos al vorbirii”.
Lirica acestuia se remarcă prin crearea unui univers
imaginar inedit, prin noutatea metaforei și printr-o viziune total
originală asupra lumii.
Poezia “Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul
“O viziune a sentimentelor”, apărut în 1964 și este o artă
poetică erotică, deoarece exprimă atât viziunea eului liric asupra
iubirii, cât și impactul pe care acest sentiment îl are asupra sa și
asupra universului exterior.
 Poezia se încadrează în neomodernism, în primul rând,
datorită faptului că discursul liric reflectă conceptul de poezie
intelectualizată, aceasta devenind un act artistic asumat.
Artistul preia ideile și principiile de creație ale predecesorilor săi,
pe care le reconfigurează, dintr-o perspectivă inedită.
Caracterul neomodernist este susținut și prin ambiguitatea
limbajului, conferită de utilizarea frecventă a metaforei. Astfel,
organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate
prin comparația amplă a elementului abstract, de ordin spiritual-
iubirea- cu un aspect al lumii materiale- leoaica.
La nivel formal se remarcă strofele și versurile inegale,
precum și tehnica ingambamentului în acord cu libertatea de
exprimare a sentimentelor.
Tema poeziei este iubirea percepută ca formă de
cunoaștere a sinelui și a lumii.
Această perspectivă asupra erosului este evidențiată încă din
prima strofă, ce dobândește aspectul unei confesiuni lirice.
Utiilizarea verbelor la perfect compus “a sărit”,”a înfipt”,”a
mușcat” proiectează momentul întâlnirii ființei cu iubirea, într-un
plan al trecutului, astfel încât această confesiune se constituie
într-un prilej de autoanaliză
Cea de-a doua strofă surprinde tocmai schimbarea,
transformarea ființei atacate de iubire, în raport cu sinele și cu
lumea. Erosul poziționează subiectul liric în centrul unui nou
univers care tocmai a luat ființă. Forța agresivă, dar fascinantă a
iubirii pare să reordoneze lumea după legile ei proprii, într-un joc
al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecțiunii: “Și deodată-n
jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg,
când mai aproape,/ ca o strângere de ape”.
 Titlul, reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul
unei metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii
imaginată ca o “leoaică tânără” propune o perspectivă atipică
pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate.
Analogia dintre iubire și o “leoaică tânără”, evidențiată în opoziție,
evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță,
senzualitate, dar și stare hipnotică, neputința prăzii de a i se
sustrage.
Compozițional, poezia este alcătuită din trei strofe
corespunzătoare celor trei secvențe lirice: prima descrie
înfiriparea iubirii, a doua evidențiază transformările
îndrăgostitului sub impactul acestui sentiment, iar a treia
surprinde iubirea matură, așezată sub semnul timpului.
În incipit, iubirea este imaginată ca o tânără leoaică
agresivă ce apare pe neașteptate: “mi-a sărit în față”. Pronumele la
persoana I relevă prezența lirismului subiectiv, eul liric
exprimându-și în mod direct sentimenetele, gândurile. Versurile
următoare: “Mă pândise-n încordare/ mai demult” sugerează
ideea că eul liric era conștient de posibilitatea apariției
sentimentului de dragoste, dar nu se aștepta să fie atât de puternic
și brusc.
În strofa a doua iubitul devine centrul universului,
transfigurând natura, potrivit legii lui Kant, dând naștere unei
iubiri perfecte, indestructibile: “Și deodată-n jurul meu, natura/
se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca
o strângere de ape”. Simbolul curcubeului, fenomen rar și
fascinant, ca și simbolul ciocârliei, pasărea care zboară foarte sus
și are un cântec aparte, relevă aspirația spre absolut și potențează
percepția ideală a universului liric. Metafora “curcubeu tăiat în
două” accentuează perfecțiunea, pluralitatea de senzații.
 Strofa a treia relevă impactul pe care iubirea îl are asupra
universului interior. Eul liric nu se mai recunoaște pe sine,
simțindu-se confuz și bulversat de trăirea acestui sentiment
puternic:”Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/
dar mâna nu le mai știe”. În plus, se prezintă o iubire matură care
îi oferă siguranță și confort ființei umane.
Finalul aduce în prim-plan motivul timpului și modifică
starea de spirit a omului ajuns la maturitate în viață și în iubire. În
plus, evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în
eternitate, accentuată prin repetiția “încă-o vreme/ și-ncă-o
vreme…”.Dacă în incipit leoaica se caracterizează prin tinerețea
care-i conferă forță, în final îi sunt asociate atribute ale
maturizării:”trece-alene”,”leoaică arămie/ cu mișcările viclene”.
Concluzia este că nici măcar iubirea nu îți poate asigura viață
veșnică.
În fiecare secvență se găsesc diferite valori morfologice
precum verbe, adverbe, adjective și substantive. În prima secvență
sunt prezente verbele “a sărit”,”a înfipt”,”a mușcat” cu rolul de a
marca o acțiune de înfiripare a iubirii în viața îndrăgostitului. În a
doua se regăsesc adverbele ”sus”, ”tocmai” și adjectivele
“larg”,”aproape” pentru a accentua transformarea, schimbarea, în
timp ce substantivele “deșert” , ”leoaica”, ”mișcările”,
”sprânceana”, ”bărbie” din cea de-a treia secvență reprezintă
elemente constante care au suferit transformări odată cu trecerea
timpului.
Așadar, poezia “Leoaică tânără, iubirea” este o opera
reprezentativă pentru neomodernismul românesc și pentru opera
lui Nichita Stănescu, ilustrând într-o manieră inedită întâlnirea
omului cu iubirea, printr-un limbaj expresiv.