“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu
Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o
perioada ce se constituie intr-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei autentice
si o etapa de formare a unui limbaj poetic actual. Trasaturile curentului sunt ambiguitatea,
reflectia filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice si intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al neomodernismului
romanesc alaturi de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor”
aparut in 1964 si este o arta poetica erotica deoarece exprima atat viziunea eului liric asupra
iubirii, cat si impactul pe care acest sentiment il are asupra sa si asupra universului exterior.
Se evidentiaza astfel o prima trasatura neomodernista: ambiguitatea planurilor poetice.
Caracterul neomodernist se evidentiaza si prin expresivitatea textului poetic. Astfel, se
remarca imagini artistice inedite (“Si privirea-n sus tasni”) si metafore subtile (“coltii albi mi
i-a infipt in fata”). La nivel formal se remarca strofele si versurile inegale, precum si tehnica
ingambamentului in acord cu libertatea de exprimare a sentimentelor.
Tema operei este iubirea vazuta ca actul gnosteologic fundamental, capabil sa produca
o metamorfoza totala a fiintei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei intrucat este alcatuit dintr-o
metafora: “leoaica tanara” si o apozitie: “iubirea”, sugerand viziunea eului liric asupra acestui
sentiment imaginat ca un animal de prada agresiv care poate ataca pe neasteptate si poate
rani.
Compozitional, poezia este alcatuita din trei strofe corespunzatoare celor trei secvente
lirice: prima descrie momentul indragostirii, a doua surprinde efectul pe care iubirea il are
asupra universului exterior, iar a treia reflecta modul in care se transforma universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata ca o tanara leoaica agresiva ce apare
pe neasteptate: “mi-a sarit in fata”. Pronumele la persoana I sugereaza prezenta lirismului
subiectiv, eul liric exprimandu-si in mod direct sentimentele, gandurile. Versurile urmatoare:
“Ma pandise-n incordare / mai demult” sugereaza ideea ca eul liric era constient de
posibilitatea aparitiei sentimentului de dragoste, dar nu se astepta sa fie atat de puternic:
“Coltii albi mi i-a infipt in fata, / m-a muscat leoaica, azi, de fata”. Metafora din aceste
versuri, precum si repetitia substantivului “fata” releva ideea ca impactul este perceput
aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentueaza efectul pe care intalnirea acestui sentiment il are asupra eului
liric: “Si deodata-n jurul meu, natura / se facu un cerc, de-a dura”. Perceptia asupra
universului exterior capata o aura idilica, sugerata de simbolul perfectiunii, cercul. Jocul
cercurilor concentrice: “cand mai larg, cand mai aproape / ca o strangere de ape” accentueaza
ideea ca forta iubirii poate reordona lumea dupa legile ei. Privirea si auzul sunt simboluri ale
umanului, ce releva ideea ca iubirea este perceputa, mai ales, prin aceste simturi, iar directia
ascensionala accentueaza starea de beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen
rar si fascinant, ca si simbolul ciocarliei, pasarea care zboara foarte sus si are un cantec
aparte, releva aspiratia spre absolut si potenteaza perceptia ideala a universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea il are asupra universului interior. Eul liric
nu se mai recunoaste pe sine, simtindu-se confuz si bulversat de trairea acestui sentiment
puternic: “Mi-am dus mana la spranceana, / la tampla si la barbie, / dar mana nu le mai stie”.
Metafora “desert in stralucire” defineste sufletul care este pustiu in absenta iubirii, dar capata
stralucire dupa aparitia sentimentului. Epitetele “alene”, “miscari viclene” releva modul in
care sentimentul se strecoara in suflet. Metafora “leoaica aramie” intra in relatie de opozitie
cu incipitul, evidentiind ideea ca iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a capatat
profunzime si maturitate. Repetitia din finalul operei: “inc-o vreme / inc-o vreme…” urmata
de punctele de suspensie accentueaza continuitatea in timp a sentimentelor.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o opera reprezentativa pentru neomodernismul
romanesc si pentru opera lui Nichita Stanescu, prin viziunea poetica originala asupra iubirii,
prin ambiguitatea planurilor poetice si prin limbajul inedit.