Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu

,,Leoaică tânără, iubirea” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Nichita
Stănescu, pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creației autorului şi
pentru că reflectă viziunea acestuia într-un mod cu totul original. Poemul a fost cuprins în
volumul “O viziune a sentimentelor” în 1964.
Poemul se încadrează în curentul literar al neomodernismului. O primă trăsătură evidentă o
reprezintă limbajul ambiguu şi metaforele surprinzătoare. Totodată, se remarcă lirismul
pur, transparența imaginilor și proiecția cosmică. În poezia neomodernistă, sentimentele
sunt redate în formă concretă, se „materializează”.
Lirismul subiectiv este redat, la nivelul expresiei prin mărcile eului liric: persoana I a verbelor
„am dus”, a pronumelor personale „mi”, „m-„ şi a adjectivului posesiv „meu”.
Viziunea neomodernistă e dată de temă, de relaţia poet-univers și de motive literare. Astfel,
,,Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile
convingeri despre arta literară şi viziune asupra lumii. Prin mijloace artistice sunt redate idei
despre iubire, rolul poetului în lume, raportul acestuia cu iubirea şi cu problematica
cunoaşterii.
Titlul, reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora explicită a iubirii imaginate ca o “leoaică tânără” propune o perspectivă atipică
pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire și o “leoaică
tânără”, evidențiată în apoziție, evocă sentimente de putere și agresivitate.
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea. Apariția bruscă, surprinzătoare a
iubirii, agresivă în existența umană transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit
asupra lumii și asupra sa. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv,
este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.
Compoziţional, poezia este alcătuită din 3 secvenţe lirice cu 3 strofe inegale. Poetul
alternează structurile prozodice clasice cu cele moderne, fiind o caracteristică a poeziei
neomoderniste. Simetria se realizeaza prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la
începutul si la sfârșitul textului poetic. “Leoaică tânără” și “leoaică arămie” se armonizează
cu 2 percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă
de iubire este ireversibilă.
Incipitul reia titlul, generând o stare de şoc cititorului. „Leoaica” presupune o serie de
semnificaţii, generând putere, forţă, agresivitate, dar şi eleganţă. Secvenţa întreagă
surprinde momentul întâlnirii bruşte și dureroase a fiinţei cu iubirea. Ea se desfăşoară
asemeni unui scenariu de vânătoare, în care sentimentul ia forma unei leoaice agresive.
„Întâlnirea faţă-n faţă” a omului cu sentimentul are loc în absenţa oricărui decor, într-o
pustietate de început de lume.
Cea de-a doua secvență poetică surprinde schimbarea fiinţei şi a lumii înconjurătoare.
Lumea se naşte abia acum cu adevărat pentru îndrăgostit. El devine centrul Universului care
pulsează „când mai larg, când mai aproape/Ca o strângere de ape”, iar noul cosmos este
perfect, prin ideea de cerc. Înălţarea sufletului ce a descoperit dragostea este sugerată de
cele două imagini sugestive. Imaginea vizuală a curcubeului sugerează armonia, iar imaginea
auditivă a ciocârliei simbolizează aspiraţia spre absolut. Iubirea devine astfel un cântec înalt,
o odă a bucuriei.
Cea de-a treia secvență ilustrează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după
întâlnirea cu iubirea, metamorfoza după trăirea iubirii fiind ireversibilă. Îndrăgostitul se
transformă prin secvența „Mi-am dus mâna la sprânceană, la frunte şi la bărbie/dar mâna
nu le mai ştie.” „Fruntea” sugerează gândirea, „sprânceana”, cunoaşterea prin contemplare,
iar „bărbia”, comunicarea prin cuvânt. Repetiţia finală „înc-o vreme, şi-ncă-o vreme”
evidenţiază nostalgia eternităţii.
La nivel lexical, sunt prezenţi termeni din câmpul semantic al vânătorii: „leoaică” „a sărit”,
„m-a muşcat”, „pândise”, „colţi”, „a înfipt”. Sub raport stilistic, se remarcă metaforele care
configurează un imaginar poetic propriu: „leoaică tânără”, „un cerc de-a dura”, ”curcubeu
tăiat în două”, „deşert în strălucire”, „leoaică arămie”.
În concluzie, poezia lui Nichita Stănescu rămâne o artă poetică neomodernistă pentru că
prezintă relaţia poet-lume, poet-iubire. Poetul se contopeşte cu esenţa lumii prin iubire.