Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

“Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” publicat in

anul 1964 si aparține primei etape de a creatie a autorului având ca temă iubirea si
caracteristici precum elanul si exaltarea trairilor. Nichita Stanescu a fost poet, scriitor si
eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Romane. Considerat de critica literară
și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba romană,
pe care el insuși o denumea “dumnezeiesc de frumoasa”, Nichita Stanescu a fost un adept al
curentului literar neomodernism. Acest curent literar reprezintă o reluare a modernismului
interbelic în care scriitorii moderniști au devenit modele catalizatoare pentru actualul curent
literar.Poezia "Leoaică tânără, iubirea" este o confesiune lirică, o artă poetică neomodernistă
de dragoste în care eul liric este puternic marcat de intensitatea și forța celui mai uman
sentiment: iubirea.

Tema poemului pune în evidență consecințele pe care le are iubirea intensă asupra
raporturilor ”eu poetic – lume”, ”eu poetic – sine”, apărând ca un animal de pradă în spațiul
sensibilității lăuntrice.

Titlul se constituie într-o metaforă ce trimite cu gândul la dragostea imprevizibilă, asociată cu

un prădător feroce: ”Leoaică tânără”. Acesta își capătă expresivitate prin marcarea grafică
prin virgulă a unei apoziții, ”iubirea”.

Structura. Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice cu strofe inegale de 6, 8 și 10 versuri.
Prima secvență cuprinde clipa revelării iubirii, a doua se oprește asupra efectului pshihologic
al întâlnirii neașteptate, iar cea de-a treia secvență surprinde transformarea celui care iubește.

Prima strofă este marcată de apariția iubirii, sentiment nobil asociat felinelor: leoaica,
fiind emoția supremă și rădăcina din care cresc toate celelalte virtuți. Apoziția are rolul de a
deșcifra tema abordată de poet. Există o listă a stărilor sufletești prezentată punctual, de la
încordarea care traduce pregătirea în prealabil a eului liric pentru trăirea acestui sentiment
până la primul contact vizual: ”mi-a sărit în față”. În această secvență predomină cuvinte din
câmpul semantic al violenței( m-a sărit în față, m-a mușcat, etc.) aluzie la modul în care apare
sentimentul( pe neașteptate)

”Mușcătura” nu provoacă durere, ci determină o metamorfoză a făpturii și a viziunii

asupra întregului univers. Trăirea intensă a emoției are semnificația unei ”treziri”, a unei noi
geneze. Lumea pare a se naște abia acum cu adevărat pentru ființa îndrăgostită.

Secvența a doua accentuează efectul psihologic al acestei întâlniri cu un sentiment

nou, necunoscut: iubirea, care degajă asupra sensibilității eului liric o energie extinsă asupra
întregului univers: ”Și deodată-n jurul meu, natura”. Forța fascinantă a iubirii reordonează
lumea dupa legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, simboluri ale perfecțiunii:
”se făcu un cerc de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”.
 Cuvântul ”față” face o trimitere explicită către contactul vizual, devenind un laitmotiv
prin care se reliefează modificarea percepției și trăirilor poetului, atacat de puternicul
sentiment. Efectele descrise punct cu punct generate de emoția iubirii extind senzorialul spre
infinit, sufletul uman devenind parte conștientă a universului. Totul devine mobil, totul
pulsează, și pare că se rotește într-un cerc perfect în jurul celui îndrăgostit.

Eul poetic se simte în acest nou univers un adevărat ”centrum mundi”, un nucleu
existențial care poate reorganiza totul în jurul său, după perspectiva dată de iubire, cu o forță
impresionantă.

Acesta este extaziat de sentimentul neașteptat, copleșindu-l: "Și privirea-n sus țâșni, /
curcubeu tăiat în două". Curcubeul, simbol al unei fericiri nesperate, este un adevărat arc de
triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul eului liric.

Dragostea spiritualizează ființa, oferindu-i accesul într-un în care unde izvorăște

cântecul înălțător al ciocârliei: ”Și auzul o-ntâlni / Tocmai lângă ciocârlii”. Iubirea devine,
astfel, o odă a bucuriei, celebrând viața.

Finalul poeziei revine cu o imagine simetrică a leoaicei, marcată de câteva simboluri

spațio-temporale: ”și alunecă-n neștire / pe-un deșert de strălucire […] încă-o vreme, / şi-ncă-
o vreme...”.

Opera este considerată o artă poetică, deoarece lirismul subiectiv se manifestă în

poezie, marcând prezența eului prin mărci lexico-gramatice de persoana I: verbul ”mi-am
dus”, pronumele ”mi-”, ”m-”, ”meu”, etc.

Perspectiva neomodernistă este definită de ambiguitatea stilistică și susținută de

elemente precum: substantivul recurent ”față”, epitetele cromatice ”colți albi”, ”leoaică
arămie”, epitetul metaforic ”leoaică tânără”, asociat vârstei cuceririlor. Toate acestea dau
poeziei o expresivitate aparte și o savoare de excepție a limbajului .

În concluzie, prin transparența imaginilor, prin originalitatea metaforelor și prin

manifestarea eului liric cu ajutorul lirismului subiectiv, poezia ”Leoaică tânără, iubirea” este
o artă poetică unică în literatura neomodernistă, o capodoperă a lui Nichita Stănescu.